pe lacătele puse cu litere pe uși
pe treptele de piatră desculțe tălpi se-nșiră
ca să culeagă urme din ce în ce mai mici,
iar focul de pe vatră cu patimă respiră
din negura ce-i lege de-atâta timp pe-aici,
dar bezna ne priește, adâncul ei eres
e urmă uriașă pe căile din vreme
încât nu mai pricepem cum, cine ne-a cules,
iar în ungher lumina zvâcnește și se teme
*
de umbra ei – un suflet sau altul sau mai multe
în umbra ei închise și-n lanțuri ferecate
pe când deasupra lumii pripirile oculte
decapitează aprig din sfânta libertate:
hai, suflă-n lumânare și în sfârșit mă stinge
să mă desprindă zarea difuză din cenuși
și lasă-mă-n poemul acesta ce mă ninge
pe lacătele puse cu litere pe uși