pe lacătele puse cu litere pe uși

pe treptele de piatră desculțe tălpi se-nșiră

ca să culeagă urme din ce în ce mai mici,

iar focul de pe vatră cu patimă respiră

din negura ce-i lege de-atâta timp pe-aici,

dar bezna ne priește, adâncul ei eres

e urmă uriașă pe căile din vreme

încât nu mai pricepem cum, cine ne-a cules,

iar în ungher lumina zvâcnește și se teme

*

de umbra ei – un suflet sau altul sau mai multe

în umbra ei închise și-n lanțuri ferecate

pe când deasupra lumii pripirile oculte

decapitează aprig din sfânta libertate:

hai, suflă-n lumânare și în sfârșit mă stinge

să mă desprindă zarea difuză din cenuși

și lasă-mă-n poemul acesta ce mă ninge

pe lacătele puse cu litere pe uși