cu roua să-i aduni, Iisuse!

când văd prin ierbi înrourate

desculţe tălpi din vremuri duse,

aştept să le aduni pe toate

sub rana rănilor, Iisuse,

şi-atunci când poate s-or prelinge

pe lemnul crucii de povară

doar munţii cei cărunţi vor strânge

păşirea de odinioară

*

ca s-o aştearnă pe o masă

cu manuscrise şi cu cărţi

pe care umbra mea o lasă

atunci când pleacă-n alte părţi

să-mi cate şi să-mi afle trupul

din care zilnic s-a desprins,

în prea înalt se-aude lupul

şi tăinuitul necuprins

*

îmi cheamă umbra, s-o dărâme

sub dansul unor rădăcini

ce-au izbutit să mă amâne

rătăcitor printre străini,

cumplită-i lumea cu vrăjmaşi

la pândă-n veacuri suprapuse,

prin iarbă trec desculţii paşi

cu roua să-i aduni, Iisuse!