dar și-n tăceri luminile sunt mute
deasupra lumii s-a făcut târziu
și cerul e un burg medieval
în care luna cântă la caval
tic-tac-ul irosirii în pustiu,
dar să nu-ți pese, ai de dus povara,
iar muntele sub pașii tăi desface
o cale-a împăcării ce te tace
și-n brazi ascunde cântece vioara
*
ca să te-nchini doar muzicii cerești
și să exiști prin muzica aceea
aidoma adesea cu femeia
care așteaptă vremea la ferești
și-n fața ei cadențele se frâng
și împietresc de cosmică uimire
încât n-apucă să mai dea de știre
și nici să sape-n umărul tău stâng
*
un cuib final al păsării din urmă
ce-ți ciugulește verbul de pe masă
și-abia târziu însângerat de lasă
ca să te doară că prin trup nu scurmă
un alt alean de cântece-n derute
care îți află sufletul în pripă
drept pulbere din cosmica risipă,
dar și-n tăceri luminile sunt mute