sperând că o să-nvie-a doua oară?

aici e doar împărăția mea

și o veghează strașnicele clipe

căci corbii neguroaselor aripe

adeseori se năpustesc spre ea:

dar cui să-i pese că veniră corbii

când cântecul se-ntrupă din tăceri

ca să vestească alte primăveri

prin care rătăci-vor numai orbii?

pășesc prin zi și tălpile mă dor

rănite cu spuzirile de stele

și-n călimări cuvintele rebele

au îmbrăcat păcatul tuturor:

dar cui să-i pese și de ce să-l doară

când trec în șiruri bieții pelerini

orbiți de fără suflet și lumini

sperând că o să-nvie-a doua oară?

ca să mă aflu, ca să mă socot

când se va stânge cântecul pe masă

va fi pustiu şi jale şi cenuşă

şi păsări mari s-or prăbuşi la uşă,

deja aud cum cerul le apasă,

iar cântecul în sacră pâlpâire

presoară nostalgii peste podele

când sufletul mi-i geana casei mele

şi risipeşte-o linişte subţire

în care mă-nfăşor să-mi fie bine

căci viscoleşte larg în univers

şi-n depărtare bruma unui vers

se-ncheagă şi păşeşte înspre mine,

în noaptea asta fi-voi sacerdot

şi-mi pun odăjdii câteva cuvinte

slujind un cântec ce-i ursit să cânte

ca să mă aflu, ca să mă socot

numai poemul s-a trezit?

nu sunt o frunză sub omături,

ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,

mi-i steaua nordului alături,

cărbunii încă-mi vin la geam

să-mi povestească pe-ndelete

de calea înspre primăveri,

deşi copacii poartă-n plete

ninsorile de până ieri:

auzi cum sângele îmi cântă

în goana cailor nebună

şi crengile cum îmi descântă

udându-mi pleoapele cu lună?

auzi cum soarele mă soarbe

din cupa lui cu vin sfinţit

şi cum prin albul iernii oarbe

numai poemul s-a trezit?

în veşnicia ce-o mai am de mers…

a nins la fel şi-acum o veşnicie

şi au urcat zăpezi până la cer

să-mi crească-n aripi coala de hârtie

în care să învăţ, cândva, să sper,

pusese tata caii-n cingătoare

şi au pornit să-noate prin nămeţi,

iar coamele încinse de ninsoare

îmi tot şopteau: cu timpul să te-nveţi!,

dar nu-mi păsa, căci poposiră zâne

să-mi cânte din ursirile polare,

iar luna sfântă un coltuc de pâine

îmi trimitea prin stele căzătoare:

hrăneşte-te de-a pururi cu lumină,

îmi zise ea, iar mâna-i tremurândă

îmi mângâia prin suflet o deplină

zvâcnire spre înalt şi o osândă,

dar caii tatei nu aveau răbdare,

m-au dus în goană şi la fel mă duc,

deşi omătu-i mare şi-n ninsoare

să-mi scriu poemul nici nu mai apuc

şi-abia o văd pe mama cum mă tace,

înfăşurată larg în univers,

iar caii trec, se duc, se fac o pace

în veşnicia ce-o mai am de mers…

cântec în ziua naşterii lui Ioan Slavici

cum Slavici zace încă în exil

sub un copac uitat de prin Moldova

şi cerul de deasupra-i mai ostil

şi-ncărunţeşte-n largul cărţii slova,

iar noi, tot mai goliţi şi mai uitaţi

cu lumânarea drept singurătate,

îngenunchem pe trepte în Carpaţi

cu zilele mereu crucificate:

că Eminescu plânge nu ne pasă,

iar lacrima-i prelinsă în mormânt

e un destin al neamului şi-apasă

în viitor amarnic plânsu-i sfânt,

căci Slavici nu-i mai poate fi aproape

(noi l-am făcut ţărână de pripas)

şi-aud în zvârcolirea de sub pleoape:

cine mai suntem? cui am mai rămas?

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro