ca dar dumnezeiesc şi ca destin!

hai, pune-ţi cântul să îl ai merinde,

iar iarba încălţare pentru drum,

pe când zăreşti în depărtare cum

amurgul doar o candelă aprinde

ca să o mute printre stele mute

în cine ştie care alte zări

pădurile visând îndepărtări

de vremuri toropite şi ştiute

de parcă te-ar visa din nou mesteacăn

la un ospăţ cu candelabre grele

la care-ai pus în buzunare stele

şi-abia aştepţi petrecerea să treacă-n

înaltul cel înalt, fără prihană

în care se aleargă pe poteci

şi când nu vrei să ştii spre unde pleci

culegi din câmpuri câte-o sânziană

să-ţi fie pentru leac şi vremuire

precum icoana mamei estompată

pe care o visezi câteodată

de parcă-ai aştepta să-ţi dea de ştire:

hai, pune-ţi cântul drept pahar cu vin

şi pâine sfântă pentru veşnicie

să poţi să le găseşti în poezie

ca dar dumnezeiesc şi ca destin!

cu toate verbele aprinse

mi-i sufletul ca o năframă

cu care bandajez prin mine

atunci când cântăreţul vine

şi-n stranii depărtări mă cheamă

să stau de veghe-n galaxie

cu armele la îndemână,

să nu ridic o floare-n mână

s-o răsădesc în veşnicie,

ci rondul să mi-l fac tenace

din zarea zărilor în zare

numai tânjind după o floare

şi-o văd din deget cum desface

cuvintele înşiruite

de care tot mai des mă tem

că se aşează în poem

să fie altora ispite,

căci eu în postul meu de veghe

cu stelele migrând sub paşi

fac faţă unor uriaşi

ce poartă viaţa ca pe-o zeghe

şi slovele din răni prelinse

mi se adună într-o filă

lăsată lumilor feştilă

cu toate verbele aprinse

unde?

unde-ţi sunt părinţii să-ţi dezmierde

somnul bătrâneţii ostenit

sau însingurarea ce te pierde

şi în suflet straşnic a rănit?

unde-i cineva să-l porţi sub pleoape

ca în primăvară să învii

şi să zvârli poverile pe ape

şi însingurarea în pustii?

unde îţi mai afli strop de milă

ca să-l bei şi, dobândind puteri,

să înfrunţi prin epoca ostilă

dreptul sfânt al sfintei primăveri?

unde ţi-s culcuşul şi căldura

leagănului naşterii de-apoi

mai vindecător decât natura,

frunză primenită de trifoi?

vecernii (IV)

pe troiţele sfinte în Ardeal

precum un idol înjghebat în pripă

Iisus e bucium tânguind pe deal

şi parcă s-ar desprinde din aripă,

dar grijulii creştini îl bat în cuie

şi-i scormonesc prin răni evlavioşi

să-i risipească seva amăruie

în codrii cei adânci, misterioşi

şi nu-l scuteşte nimeni de rugină

şi nici de anuale răstigniri,

iar calea Lui, durată în lumină,

a dispărut discret din amintiri,

deşi mai vieţuiesc nişte cuvinte

ca nişte muguri ce nu dau în floare,

iar oamenii mai au aleanuri sfinte

în prea ciudata lor îndepărtare,

iar dacă-L văd cum, răstignit pe cer,

încearcă zborul înspre mai departe

deja mă rup din marele mister

ca să-mi găsesc odihna într-o carte,

căci mie-mi este milă de Iisus

şi-s însetat de mântuirea Lui

pe care o tot caut cât mai sus,

dar şi acolo e bătut un cui