acum aşează-te şi speră
pe calea fără de sfârşit
căci doar speranţa efemeră
în tine, suflete,-i cuţit,
iar împlântarea-i dureroasă
desfăşură singurătăţi
şi plâng doar filele pe masă
ca nişte biete vietăţi,
astfel se tot preling cuvinte
ce nu vor mai dura nimic,
dar lasă-ţi sufletul să cânte
să am cu ce să mă ridic
şi să mă sprijin, când pe cale
păşi-voi tot mai ostenit
din lumea de amar şi jale
prin care doar am pribegit
pace vouă, încă-i toamnă,
fructele-n cămări asudă
şi-aud caii cum se-ndeamnă,
bate vânt şi frunza-i udă,
şi-i deschei zilei cămaşa
să mă aflu fără trup
rătăcind în uriaşa
noapte-a ochilor de lup,
deşi-i ziuă şi culoarea
freamătă de parcă-i vie,
iar departe depărtarea
îşi ia trup de poezie
şi se duce fără mine
până unde se va frânge,
pace-n suflete senine,
bate vânt şi frunza plânge
drumu-i lung şi cai în tropot
de la capăt până-n scapăt
au făcut cumva să capăt
numai dangătul de clopot,
doar ecoul unor munţi
care-mi cântăresc destinul,
fierbe-n cupe aprig vinul
răstignirilor pe frunţi
şi-atunci, suflete, ţi-i sete
şi goleşti scrâşnind paharul
să-ţi întunece amarul
clipele tot mai încete
presurate ca nisipul
de sub brazdă până-n cer
şi nu afli vreun mister
să-ţi mai împrumute chipul,
dar zăreşti pe zarea zării
nişte păsări cum se zbat
ba ispită, ba păcat
pentru jertfa depărtării
şi nu-ţi pasă, cai colindă
prin copacii arşi de brume,
încă e tristeţe-n lume,
vremea încă se perindă
la bursa frunzelor pribeagă
prin startul fraged al căderii
ecourile învierii
în iarba ierbii se încheagă
de parcă s-ar dura o punte
menită noilor pășiri
din lumea bietei ispășiri
înspre înaltul unui munte,
oho, dar muntele-i departe
într-un înalt de neatins,
iar stelele în jur s-au stins
și-adorm în pagina de carte
să urce negura pe cer
în locul candelei umile,
pe când înșiruită-n file
pășește vremea leru-i ler
între teamă şi speranţă
dragostea nu mai există,
iar credinţa-i o uzanţă
ce-şi întinde umbra tristă
peste suflete golite
de fărâma de lumină
şi-aud caii, or să vină
să ne ducă pe copite
colb subţire ce se pierde
sub galopul lor pe cale,
mai sperăm în iarba verde
care freamătă de jale
şi spre seară se-nspăimântă
de firească adiere:
dacă s-a făcut tăcere,
suflete, nu-ţi pese, cântă!