Cântecul sfinţeniei: lui Constantin Emil Ursu

*

Cuvintele zidesc vremelnicie,

o pasăre le scapă peste lume

ninsoare şi furtună, şi făclie

suind pe cer din mările în spume,

tăind pe cer doar desluşiri amare

anume ca să-ncapă în cuvinte,

nici nu mai ştiu cu viaţa mea din care

trup mi-am ales şi cum l-am pus să cânte,

iar mai apoi, printre păşiri stângace,

n-am mai avut nici vreme să mă ştiu,

* 

Eram doar umbra umbrelor dincoace

mărşăluind pe urme în pustiu,

iar pasărea îmi presura lumină

la marginile nopţii de popas,

 *

Unde-am să-ajung cu vremea ce mă-nchină

rătăcitor şi cât am mai rămas

să duc povara moştenirii sfinte,

urcând spre ceruri munţii de cuvinte.

Cântecul mărturie: lui Mihai Pânzaru-PIM

*

M-au devorat femei, dar nu îmi pasă,

iluziile lor le duc pe cale,

hotarul se scufundă şi m-apasă

amurgul întrupărilor din jale,

iar când deschid fereastra şi când strig

*

Par să-mi audă sufletul mai toate

ademenite-n umbra mea de frig,

născându-mi umbra care mă străbate

zid dărâmat sub talpa senzuală

a ultimei femei din viaţa mea,

râzând de suflet, peste fila goală

ursind din verbe doar un ciob de stea

*

Pieziş să-l pun pe cerul înstelat,

Iar el să deie lumii socoteală

Măcar că prin femei am existat.

Cântec păgân: pentru Carmen Marcean

*

Când vin cobzarii şi se duc apoi

ademeniţi de zările târzii,

rămâne numai cântecul în noi

mustind de îngeri calmi, dar străvezii

eternităţi cu îngeri să ne mintă

numai atâta timp cât e nevoie,

*

Mimând cobzarii trecători, ce cântă

aleanul efemer de bunăvoie,

rămâi deci tu, şi eu, şi fiecare,

cu umbrele ce în fereşti îngână

ecoul viu al cântecului, care

apoi se face seară; şi ne-amână

nimicitoare cosmica lui mână.

Cântec de lume: Mihaelei Cătălina Cojocaru (Londra)

*

Mă copleşesc, în fuga lor nebună,

iar caii iluzorii, vânturateci,

hei!, le tot strig, când cobza dintr-o strună

a despletit şirag de cai sălbateci,

e timpul să am timp şi să mă bucur

lângă copacii copleşiţi de rod,

am să vă-adun, să vă atârn în ciucur

*

Căci cerul, în destinul lui schilod,

a asmuţit doar trecerea spre mine,

turbată vietate şi rapace,

adânc să muşte vremea care vine,

lărmuitoare-i vremea ce mă tace!,

iar caii se opresc şi mă ascultă

nervos zvâcnind din cosmice copite,

am iarăşi vreme, însă nu prea multă,

Ca să înfig în cerul larg cuţite,

om să mă simt şi sângele să-mi crească

jinduitor în soare şi în stele

ori în sclipirea mult prea pământească

ce-mi dă contur în cântecele mele;

apoi, când noaptea va sosi cu bine,

ruguri aprinse-n cer au să vestească

un ultim cal, ce s-a desprins din mine.