*
Fântânile cu veghea lor astrală
la marginile lumii întrupate
oracular, dar şi cu îndoială
rup jumătate din eternitate,
iar mai apoi ca un cobzar pribeag
neostenit de sfânta-i rătăcire
*
Hotarul nopţii îl depun pe prag
ademenind adânc cu nemurire:
numele lor ascunde un poem;
unde e clipa-n care să le chem?
*
Barzii nu vin, ci-ntotdeauna pleacă,
un gol imens din cântec se desprinde
zdrobind în lumea iarăşi mai săracă
uitările ce-au prins să mă colinde
*
Prădându-mi cu o limpede cruzime
amiezile de cântec şi popas,
risipele de suflet prin mulţime,
atâtea câte încă mi-au rămas
să-mi fie la răscruce rugăciune
crescută dintr-un cântec de cobzar
atunci când numai lumea va apune
nisipul ei să mă-nfăşoare iar.
*
Timp ar mai fi să pot să-l urc pe cruce
eu, răstignitul clipelor în fugă,
idealistul care se va duce
uitărilor să le aştearnă rugă:
*
Totem mi-i timpul şi-l aud păşind,
eternizând prin sângele în clocot
incendiat de sufletu-mi plăpând,
şi mă închină timpului un clopot
atunci când caii umbra mea o fură
numai să ducă zorilor în tropot
un ultim cântec, cântecul arsură.
*
Aveam o stea de dus eu, călătorul
neobosit prin sacre calendare,
dar cerul încruntat a tras zăvorul
rudimentar al dogmelor primare,
escamotându-mi scapărul sub beznă
elegiacă, şi-am rămas plângând
atunci când şarpe îmi urca pe gleznă
*
Teroarea ereziilor şi când
omul în negru s-a crezut divin
durându-şi cultul lui de muritor
orgolios şi crud, lui să-i închin
ruina stelei mele, rătăcită
atât de amplu încă în destin
numai să-i dau căderea în ispită.
*
Deja presimt tăcerile cum vin
incendiind cu armonii depline
neantul vieţii, căreia mă-nchin
ursit doar umilirilor străine
*
Trecute dintr-un trup în celălalt,
orbind şi generaţii nenăscute,
dar eu refuz utopicul înalt,
o să-l arunc cu bolţile ştiute:
rob nu mai vreau pe cale să mă ştiu,
am alte răni în coasta mea durute,
nu am putere robul lor să fiu!