ca într-un dans al ielelor în noapte

*

s-au despletit de noapte şi de stele

şi au dansat în vaier şi rotire

apoi mi-au fost doar dimineţi rebele

şi ierbile au prins să mă respire

din urma lor cu cioburi răsfirate

drept rouă năzuind spre depărtări

pe care o culeg cu măsurate

şi repetate zilnic încercări,

*

dar nopţile se duc mereu cu dansul

cel rotitor şi care mă despică

în nopţi şi zile, hotărând balansul,

în timp ce mie mi se face frică

de luminări şi de-nnoptări pribege

în alternanţă tot mai decisivă,

pe când cuvântul singur mă alege

şi-apoi mă îmbrânceşte în derivă

*

ca într-un dans al ielelor în noapte

spre liniştea deplină, înspre sus,

lăsând în urmă numai stele coapte

ca să îmi pipăi sufletul: şi nu-s

tot irosind în mine un copil

*

m-au tras pe sfoară legile, morala,

credinţele şi zeii pământeşti

neîndrăznind să zvârl cu îndoiala

şi să deschid spre cer nişte fereşti,

mi-au pus cununi de spini şi m-au rănit

înlănţuindu-mi sufletul pe veci

cu dogmele ca lanţul ruginit

în muşcături sălbatice şi reci,

 *

iar eu mi-am dus osânda resemnat,

în loc s-apuc de bardă şi să tai

cu sufletul minciuna – un păcat,

minţiră ei, ce m-ar goni din rai,

şi-astfel îndur, că azi e prea târziu,

un purgatoriu fals şi inutil,

şi-astfel exist supus, fără să fiu,

tot irosind în mine un copil

 *

care visa, se bucura de viaţă

iubind cu-nfrigurare frumuseţi,

doar înspre el nemernica povaţă

continuă s-arunce cu săgeţi

*

plătind mereu cu-această viaţă vamă

*

ce şiruri de părinţi mă ferecară

pe-acest pământ aveam să prind de veste

când m-am născut prin ei a doua oară

la cumpănă de mituri şi poveste

plătind mereu cu-această viaţă vamă

pentru întoarceri calme în străbuni

când curmezişe buciumele cheamă

zvârlind în ceruri ultimii cărbuni

 *

ca să se lase noaptea somnoroasă

pe pleoapele femeilor din târg

şi să ascult cum visele apasă

pe sâni ca nişte mere date-n pârg,

dar e târziu şi e pustiu în mine,

iar buciume horesc la nesfârşit

de parcă-ar hotărî nişte destine

pentru acei ce sunt de zămislit

*

ca să mă uite într-o anonimă

clipită dintre cele ce se duc,

când văd în ceruri ultima lumină,

dar să-i stârnesc tăciunii nu apuc

eu nu mai vreau să mă mai las minţit

*

îmi număr zilele şi nu mă mai supun,

ce mi-a rămas mă lupt să-mi aparţină,

nu mă prefac de sărbători mai bun,

nu-mi născocesc vreo vină fără vină,

nu mi-am dorit nicicând să vin aici

ca să îmi sfâşii sufletul cu biciul,

nu mi-am dorit să sufăr fără sens şi nici

nu m-am născut cândva pentru supliciul

*

acestei vieţi ca o cutreierare

de lungi frunzişuri rupte de furtună

din ramurile lor de alinare

şi prăbuşite veşnic în minciună,

eu nu mai vreau să mă mai las minţit,

nu-s vinovat pentru această viaţă,

iar de tânjesc să fiu doar fericit

aşa cum numai sufletul mă-nvaţă

 *

nu poate fi nici vină, nici păcat,

deci nu-mi asum vreo altă ispăşire

că sufletul mi-i pururi însetat

în largul lui divin de fericire