Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 6

Străbunii atestaţi ai Poetului Nicolae Labiș

 

 

 

În privinţa originii moldoveneşti sau ardeleneşti a numelui „Labiş” – originea franţuzească sau cehă fiind din start exclusă şi datorită statutului social al antecesorilor, vor exista întotdeauna dubii, din moment ce, aşa cum constata şi Gh. Ghibănescu, mărturiile româneşti, „documentele, prin laconismul lor, nu ne dau lămuriri de familie”[1]. Iar când e vorba de românii de rând, informaţiile sunt şi mai puţine, chiar dacă, după ani şi ani de trudă, ai ajuns să cunoşti binişor potecile şi poţi ajunge lesne oriunde ţi-ai dori să ajungi. Prin urmare, mă văd obligat să iau în discuţie ambele variante, şi am să încep cu sugestia moldovenească, pornind de la numele „Labăşcu”, pe care îl purta un boiernaş de prin părţile Dorohoiului, în 1488[2], numele acesta fiind regăsit, tot în Moldova, în 1617 (7125), când, într-un uric de la Radu Vodă Mihnea, care întărea vornicului Băseanu, mai multe sate cumpărate de la răzeşi, este menţionat răzeşul „Condrea Lăbuşco” din satul „Tulova ce se numeşte Glodenii”[3] din Ţinutul Vasluiului. În documentele traduse de Ghibănescu, numele lui „Labăşcu” este trecut tot „Lăbuşco”, Ghibănescu precizând că „în actele moşiei de azi a Şendricenilor (vechea Dvoriştea – n. n.) ne vin două numiri topografice, care ne pot lămuri asupra vechilor stăpâni: Ghilia (corect Bilia) şi Lăbuşcă, deal, vale, pârâu spre Lozna […] Aceste trei nume, Bilia şi Lăbuşcă, ca şi Şendricenii, numele general al aşezării de sat, ne doc cu mintea la trei nume de vechi boieri din neamul Tolocico[4].

 

Cu interes şi aplecare spre „istoria mare”, cum diferenţia Nicolae Iorga povestea românilor de fiecare zi, „istoria mică, dar care face istoria mare”, Ghibănescu avea să constate, pe bună dreptate, „că, deoarece urmaşi de ai lui Zvorişte – ne­poţi – ca Bilia, fata lui Ponici, sau ca Lăbuşcă, fecior lui Dan­ciul Steaclă, şi-au legat numele de ape şi văi, ca fiind primii stăpâni ai acestor văi, apoi ei au avut aşezări reale, proprii şi drepte ale lor, şi că Ştefan Vodă le-a răscumpărat cu bani, cum a făcut la Vaslui, Şi aşa s-a fost întins moşia domnească a Dorohoiului, zece chilometri în sus pe apa Buhaiului, pe unde şi-au trăit traiul ginerii lui Zvorişte şi mai ales boierii Toloacă, între care numele Şandro vine mai des pomenit: Şandor (1361-1405), Şandro (1453-1475), Şăndricico (1522)”[5].

 

Dacă au existat cătune, numite „Lăbuşco”, şi în părţile Dorohoiului, şi în cele ale Vasluiului, sau doar nume „Lăbuşco”, e posibil ca familiile Labeş, patru la număr, menţionate, în 1774, cu ocazia recensământului făcut de ruşi, în satul Săcuieni, aflat la 10 km sud-sud-vest de Roman, să îşi aibă antecesori în boiernaşii moldoveni menţionaţi mai sus. Numai că eu nu prea cred în ipoteza aceasta, deşi sunt numeroase exemplele de mari boieri, ai căror urmaşi s-a împărţit în moştenitori bogaţi şi în urmaţi birnici, care nici măcar conştiinţa măreţiei numelui lor nu o mai aveau (străbunii materni ai lui Eminescu, prin Antemia lui Baisan, descindeau din neamul logofătului Ion Tăutu).

 

Eu cred că neamul Labiş de la Săcuienii Romanului este unul transilvănean, venit în Moldova, din Ţcheii Braşovului, din pricina persecuţiilor religioase, cu maximum un deceniu înainte de recensământul poruncit de feldmareşalul de câmp Rumeanţev.  Neamul acesta exista în Şchei, la 1700, fiind atestat documentar, în 5 mai 1723, printr-un „Act, prin care să leagă Românii din Şchei, din ţara Bârsii şi neguţătorii greci din compania Grecilor din Braşov, să rămână în legea pavoslavnică” (doc. XXIX, pp. 66-82), semnat şi asumat, pe lista „popii Lupu ot Tărlungeni”, printre alţi săteni, şi de Todoran Labeş (p. 78), şi Radu Labăş (p. 82)[6]. Nu ar fi exclus, desigur, ca românii aceştia din Şchei să fi fost urmaşii unor emigranţi moldoveni de odinioară, ceea ce, în fond, nici nu prea contează, pentru că, de-a lungul veacurilor feudale, românii s-au tot mutat, chiar într-o singură generaţie, de pe o moşie pe alta şi chiar dintr-un ţinut românesc în altul. În anii următori, la Şcheii Braşovului sunt atestaţi mai mulţi „Labeş”, chiar şi un Neculae Labeş, cu ocazia tentativelor tradiţionalei ortodoxii de a rezista asalturilor catolice şi, în primul rând, uniate.

 

Astfel, în 15 decembrie 1836 „Obştea din Şchei cere de la reprezentanţi să mijlocească la scaunul episcopesc înlocuirea prot. Petru Gherman, care ocupa locul devenit vacant prin depărtarea preotului Radu Tempian, cu teologul de Viena I. Popazu”[7], printre semnatari aflându-se şi Neculae Labeş (p. 128), care va semna, în 12 septembrie 1839, şi „Protocolul alegerii de preot, ţinută în 10 (22) Septembre 1839”[8] (p. 226). Acelaşi Neculae Labeş, dar trecut la catastif drept Necula Labeşi,semna, în 30 septembrie 1839, memoriul prin care „Mai mulţi parohiani de la bis. Şchei cer, de la reprezentanţi, ca să se pună diacon la biserică şi să trimită pe tânărul Iosif Barac la teologie”[9] (p. 233).

 

În 15 februarie 1839, „Obştea de la biserica din Şchei pretinde de la reprezentanţi să observe cele normate de instrucţie cu privire la alegerile de preoţi”[10], printre semnatari numărându-se şi Gheorghe Labeş (p. 202).

 

Ulterior anului 1839, nu am mai aflat, în nici un document transilvan, numele Labeş, nume care revine, prin două familii ale unor fraţi şi alte două ale copiilor lor, la Săcuieni, sat aflat, în 1774, în Ţinutul Neamţ, Ocolul Siretului: fraţii Lupul Labeş şi fiul său, Lupul sin ego, şi Toader Labeş, fiul acestuia numindu-se Ion, Ion sin Labeş[11]. Dacă moldovenii Labeş provin din Ardeal, ei au venit în Moldova între anii 1840-1864, având ceva vechime în Săcuieni, la 1774, dacă recensământul nu-i trece, spre precizare, precum în alte cazuri, „ungurian” sau măcar „bejenar”. Nu ştiu, şi nici nu contează, dacă, în vremurile noastre, mai există vreun Labeş în Săcuieni sau în Braşov (cei din Braşov s-au îndreptat, încetul cu încetul, spre Bucureşti), dar nici în Mălini, unde a trăit şi profesat învăţătorul Labiş, nu mai există nici un Labiş şi nu a existat, vreodată, un Labăşcu sau Labeş. Ceea ce contribuie la întărirea acestei sugestii, pe care doar o supun atenţiei, dar fără intenţia unei monografii genealogice a neamului Labiş. Rămân acelaşi închinător în faţa operei lui Nicolae Labiş şi, din respect faţă de opera şi viaţa lui, chiar dacă „durerea lui nu doare, ne doare doar ce-a scris” – cum zicea Adrian Păunescu într-un superb poem despre Lucian Blaga, dar mă opresc aici, deschizând o fereastră, prin care alţii vor avea obligaţia să privească.

 

 

 

 

 

 

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XVII – prefaţă

[2] În 12 martie 1488 (6996), în fața Divanului lui Ștefan cel Mare se prezintă, în afară de „pan Mihul Ponici și cu soru-sa, Marușca, și nepoata lor, Anușca, fata Belii, și Ilcu și Labășcu și sora lor, Dușa, ficiorul lui Dancul din Steclieni” etc., „toși nepoții lui Giurgiu Dvorăști”, ca să vândă lui Ștefan cel Mare, pentru 400 zloți tătătești, „a lor dreaptă ocină, dintr-a lor drept uric, jumătate din sat Dvorăște (Zvoriștea de astăzi, numită anterior Bucurăuți – n. n.), cutul de jos, pe Siret, și cu morile ce sunt pe Siret”, moșie pe care Ștefan o dăruia mănăstirii Moldoviței – AȘSP, Documenta Romaniae Historica, București 1980, vol. III, doc. 31, p. 50

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. V – Documente slavo-române, Iaşi 1908, p. 127

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. II – prefaţă

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XI – prefaţă

[6] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1700-1783)”, Vol. I, Braşov 1901, pp. 66-82

[7] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 124-128

[8] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 215-226

[9] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 231-233

[10] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 198-202

[11] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 70

 

 

 

 


Baştina străbunilor lui Nicolae Labiş

 

 

 

 

 

Întâmplarea face să descopăr prima atestare a antecesorilor lui Nicolae Labiş, drept neamul Labeş, în „Săcoiani, v. Săcuiani, sat <jud Neamţ>”; „Săcuiani (Săcoiani, Săcueni), sat pe Pârâul Negru, ţ. Neamţ <Secuieni, jud. Neamţ> XVI – III 8; IV 35, 217; XVII – I 116; II 316; întărit lui Ivan Porcu ş. a. XIV-XV – I 232; părţi întărite lui Gligorie diac XVI – III 327; IV 12, 27-8; ogoare întărite lui Gheorghie şi Iuraşco Başotă XVII – I 201; parte zălogită de Ion lui Simion vistiernicel XVII – II 126; parte întărită lui Ion Mederhean XVII II 286; parte întărită lui Matei vistiernicel XVII IV 73; parte dată de Matei lui Nechifor XV1I-V 62; părţi întărite lui Eremia XVII V 199”[1].  Localitatea, aflată la doar 10 km sud-vest de Roman, avea să teacă, de-a lungul vremii, când în ţinutul Roman, când în ţinutul Bacău, unde există şi o altă localitate cu acelaşi nume, apoi iarăşi în ţinutul Neamţului.

 

 

Căutând, zorit (până voi izbuti transcrierea), prin satele ţinutului Roman, nu am mai întâlnit alte nume Labeş (Labiş), nici măcar prin „satele de la Suceavă”, din Ocolul Mijlocului. M-am văzut doar cu Ioniţă Liancă, din Buciumii Ocolului de Jos al Ţinutul Romanului (II, p. 273), posibil străbun al renumiţilor muzicieni suceveni Viorel şi Trifan Leancă, dar, cu răbdare, pentru că mai am şi alte idei de călătorie prin timp şi spaţiu, sper să aflu mai multe despre neamul din care se trage spiritul veşnic viu al pământului românesc, poetul Nicolae Labiş. Deocamdată, am să vă povestesc atât cât am aflat despre vatra străbunilor lui din 1774, cei din Secuienii judeţului Neamţ.

 

 

 

 

 

1440 (6948) august 28: „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Iliaş voievod, domn Ţării Moldovei, şi fratele domniei mele, Ştefan voievod. Facem ştire, cu această a noastră carte, tuturor cine va căuta spre dânsa sau cetindu-să va auzi, adecă aceşti adevăraţi slugile noastre, feciorii lui Ţudco, jupânul Şteful şi jupânul Isac, au slujit noi cu dreptate şi cu credinţa. Şi, văzând noi a lor dreaptă slujbă cătră noi, i-am miluit pre dânşii cu osebită a noastră milă şi le-am dat şi le-am întărit lor tij a lor ocină, satul anume Ţuţcanii, şi, mai sus de Ţuţcani, una fântână într-acelaşi hotar, şi Urzicele, şi în Iaz, şi Bahna, şi în Băhneana câtă parte au, şi poiană din sus de Bahnă, şi Săcătură, şi Poiana şi Runca Mare. Aceea le este de la noi uric, cu tot venitul, şi fiilor lor, şi nepoţilor, şi strănepoţilor, şi străstrănepoţilor şi la tot neamul lor, cine se va alege mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. Dar hotarul acelor sate să fie după hotarul vechi, pe unde au umblat din veci”[2].

 

 

1448 (6956), iulie 27, Suceava: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat boier al nostru credincios, pan Ion Porcu, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit ocina lui, în ţara noastră, în Moldova, satele anume: unde este curtea lui, pe Pârâul Negru, şi Sârbi, şi Arămeşti, şi Romaneşti, şi Ştiubeeşti, şi Corneşti, şi Tuleşti, şi moara din câmp, care a fost a lui Andreicu, şi Cuciulăteşti, şi Bârjoveni, şi seliştea lui Manuil, şi…[3] iani, şi Săcuiani […] Toate aceste mai sus-scrise să-i fie de la noi uric, cu tot venitul, lui, şi copiilor lui, şi fraţilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine va fi cel mai apropiat. Iar hotarul acestor sate să fie după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”[4].

 

 

1626, septembrie 1 – 1627, august 31: „Adecă eu Ilina, fata lui Gligorii, însămi mărturisesc cu cest zapis al meu, cum eu de bunăvoia mea, de nimeni ne-îmbiată nici împresurată, am vândut toată partea mea de ocină de sat den Săcoiane, cât mi se va alege, din a cincea parte de sat. Deci o am vândut Eremii lui Vârnav dirept… zeci şi cinci de galbeni, bani buni. Deci mi i-a dat toţi deplin aceşti bani. Deci ca să fie lui ocină şi moşie. Si când o am făcut această tocmeală au fost oameni buni din sat de Săcoiane, anume Nechifor visternicel, şi Toma visternicel, şi Onol visternicel, şi Petrea Hannol, şi Ghilasii de Lăzăşti şi Hoilăp Beşetea şi mulţi oameni buni”[5].

 

 

1623 (7132), martie 20, Iaşi: „Io Ştefan Tomşa voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Am dat şi am întărit slugii noastre Eremia Vărnava diac şi fratelui său, Iuraşco, şi surorilor lor, Sora şi Axinia, fiii lui Vărnava, dreapta lor ocină şi cumpărătură a tatălui lor, din ispisoc de cumpărătură ce a avut tatăl lor Vărnava, de la Petru voievod, a cincea parte din a cincea parte din satul Săcuiani, ce este în ţinutul Neamţului, pe care şi-a cumpărat-o de la vărul lui, Rusul fiul Sohiicăi, nepot lui Mihul, pentru şase sute de zloţi tătăreşti. Şi iarăşi altă parte din acelaşi sat, din Săcuiani, toată partea lui Cr…[6] Teclei, fiicele lui Toader… a cumpărat de la ele pentru patru acel zapis de mărturie de la acei boieri şi oameni buni, domnia mea încă am dat şi am întărit mai sus zisei slugii noastre Eremia diac, să-i fie şi de la noi acea parte de ocină din satul Săcuiani, din a cincea parte a cincea parte şi cu loc de iaz şi de moară pe pârăul satului şi cu tot venitul, dreaptă ocină şi cumpărătură şi întărire şi uric, neclintit lui… Şi altul să nu se amestece”[7].

 

 

1628 (7123) iulie 21, Iaşi: „Ion Miron Barnovschi voievod. Scriem domnia mea la sluga noastră, Iuraşco Başotă. Dămu-ţi ştire că s-au jeluit înaintea domnii mele sluga noastră, Luchian diac, cu fraţii săi, pre Eremia din Săcuiani, zicând că le face împresurătură şi le ia o parte de ocină de acolea fără întrebare şi fără lege şi neavând el nici o treabă. Pentru aceea, dacă vei vedea cartea domnii mele, iar tu… ai… dz… să opreşti pre Eremia de pre acea parte de ocină de acolea, ce să cheamă partea Ilinei, nici o treabă să nu aibă nici a să amesteca în partea de ocină a lui Grigorie Grecul întru nimic; de i se va părea lui cu strâmbul, să vie el să-şi întrebe, înainte cu Luchian, cu fraţii lui, de faţă, înaintea domnii mele. Într-alt chip să nu fie”[8].

 

1632, septembrie 1 – 1633 august 31 (7141): Ştefan şi rudele sale vând ocina lor din satul Săcuiani lui Gliga din Căciulaţi şi soţiei lui, Marica:Adecă noi, Ştefan şi cu surorile, cu Mărica şi Sofroniia, feciorii Anniţii, nepoţii Vasilcăe, şi aşijderea Ghirghina şi cu surorile sale, Ilina şi Iona şi cu un frate al nostru, fecior lui Ionaşco, nepot Vasilcăe, de nimeni nevoiţi, nici siliţi, ci de bunăvoia noastră am vândut dreaptă ocină şi moşie a noastră, cât am vândut în sat, în Săcuiani, în vatra satului, cu loc de casă şi în moară o zi şi o noapte şi cu loc di prisacă şi în ţarină, în tot loc 19 pământuri şi cu tot venitul, ci să va alege parte noastră, ce i-am vândut Gligăi din Cuciulaţi şi femeii sale, Măricăi, să le fie ocină şi moşie şi feciorilor şi nepoţilor lor, drept 18 galbeni, bani buni. Şi la tocmeala noastră au fost Strătilă di Onceşti şi Sava de acolo, şi Simion vistiernicel din Săcuiani şi Tofan, feciorul preotesei de acolo, şi Pavăl den Cuciulaţi, şi mulţi oameni buni din megieşi. Şi eu popa Anton am scris cu mâna meă, să se ştie”[9].

 

 

1633, septembrie 1 – 1634, august 31 (7142): Toader şi rudele sale vind partea lor de ocină din cuiul Durduceş-tilor lui Dumitraşco Varnav: Adică eu, Toadir şi cu surorile mele, cu Mărica şi Sulunca, ficiori Maftiiu Surici din Săcuiani, aşijderi şi nepoţii mei, feciorii Irimii, frăţâne-meu, noi înşine mărturisim cu cest zapis al nostru, i-am vândut noi a noastră parte, dreaptă ocină şi moşie ce i-am avut noi în cutul Durduciştelor, din a treia parte a patra parte. Aşijderi, am vândut şi o cumpărătură ce i-am avut de la tată-meu, Mafteiiu, o cumpărătură den parte Inicii. Deci noi i-am vândut lui Dumitraşco Varnav drept treisprezece galbini, bani buni. Noi i-am vândut, di bunăvoia noastră, de nimeni nevoiţi, nici asupriţi, în tot locul, în câmp şi în vatra satului şi într-apă şi în păduri şi în tot locul, cât i să va alegi partea noastră, dinaintea popii lui Grigorie şi Toader Cuzeo şi Ionaşco, ginerele lui Vasluianul, şi Tofan Râmbas şi Gheţău, şi Radul din Cuciulaţi, şi Dumitru Tătarul, de la Podu Leloe şi Tufan a preotesei şi Irimiia Vârnav, şi mulţi oameni buni. Deci, ca să-i fie lui ocină şi moşie în veci şi să-şi facă şi deresă domneşti. Şi Grigorie a Surii am scris. Deci noi, văzând plată deplină, noi ne-am pus peceţile şi am iscălit, ca să se ştie: Gheţiu / Popa Gligorie / Cozea / Râmbas / Ionaşco / Gligorie / Radu / Erimie Vărnăva”[10].

 

 

1634 (7142), martie 15, Iaşi: „Suret de pe un uric de la Moise Movilă vodă din velet 7142 <1634> martie 15: „Venit-au înainte noastră şi înaintea tuturor moldoveneşti boieri, a mari şi a mici, sluga noastră Irimie Vernav diac şi am arătat înainte sfatului nostru un zapis încredinţat, întru care mărturisesc pentru el cum că ş-au cumpărat lui, de la Nedre Hănţăoi, o parte din fânaţ din satul Săcuiani, din ţinutul Neamţului, jumătate de parte din pârâu, din vatra satului şi din câmp şi din ţarină şi din tot secerişul şi tot locul cu venitul şi din moară, din pârău, din sat, 40 ughi ungureşti, bani buni; nesilit de nimeni au făcut această vânzare Ion Potop, cu un ispisoc ce au avut cu îndrep­tare de la măria sa Costandin Movilă vodă. I-am dat şi noi acest ispisoc şi alte scrisori ce are pentru această parte, precum că el au cumpărat-o. Şi au mai cumpărat de la un Gheorghii sin Costi şi de la ficiorii lui, Vasîli şi Nastasie, fiind din sat din Săcueni, având 5 fânaţe, adică acele 5 fânaţe sunt 2 la Scurteni, dar unul supt Zărneşti, iar 2 sunt la Perperic. Şi i-au cumpărat cu 8 ughi ungureşti. Şi au mai cumpărat, de la fata lui Ion Potop, Tudosca, 2 fânaţe, unul supt Zărneşti şi altul între pere, tot de la acel sat, din Săcueni, pentru 3 ughi. Şi au mai cu cumpărat lui de la fata lui Ion Potop, Arvasâe, 2 fânaţe tot din satul Săcueni, unul este la Spini, altul la Strânbi, în Groapeli. Şi au luat 3 ughi. Şi au mai cumpărat lui de la Ion sin Marcul Noroce un pământ supt Pădure Relilor pentru 2 ughi ungureşti. Şi iar au mai cumpărat lui de la Petre vătavul 1 pământ la Costiţă şi jumătate pământ tot de la satul Săcuenii pentru 2 taleri argint. Si iar au mai cumpărat 1 pământ din ţarina mare de la Toader Grosul, cu 30 potroirici argint. Şi aceste cumpărători s-au făcut înaintea a multor oameni buni. Şi au mai cumpărat două prisăci cu livezi, pomeţi, de la Ursul şi de la fata lui, Nastasie, şi de la un Erhan, ce au fost drept a lor de la Grăjdan şi Petraşco, le-au dat 15 taleri şi 2 stupi, ce sunt la ţinut Romanului, la sat Muncel. Pentru aceea dăm şi noi acest drept cum de la ei au cumpărat. Şi dăm şi de la noi acest uric, să se stăpânească în veci neclătit. S-au scris în Iaşi, cu zisa domnului, de Cârste diac. Ghinghe vel logofăt”[11].

 

 

1644 (7152), iunie 10, Iaşi: „Ion Vasilie voevoda, prin mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Scriem slugii noastre Gligori ot Săcuiani.  Dămu-ţi ştire că s-au jeluit înaintea domniei mele Enachie şi Gavrilaş, ficiorii Şoldănesii, zicând că au iezit ei un iaz în Şofrăceşti şi acolea au moşie cu Başotă, şi cu Purece şi cu popa Gligorie de acolea. Deci Enachie, cu fraţii săi, au cheltuit pre acel iaz mai mult de 40 de Iei, fără bucate, şi fără boi ce i-au stricat la acel iaz, şi la un lăptoc, au dat ei 5 ughi, iar fără bucatele. Drept-aceea, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar tu să socoteşti cu oameni buni să li se întoarcă jumătate de cheltuială de pre iaz şi de pre opust acei răzeşi a lor ce ţin cea jumătate den sat”[12].

 

 

1774, iunie. Săcuienii, din Ocolul Siretului, Ţinutul Neamţului, avea, conform recensământului organizat de ocupanţii ruşi, conduşi de mareşalul de câmp Rumeanţev, „toată suma caselor: 32. Scădere rufeturi, însă 7: 7 ţigani. Rămân birnici 25, şi anume:

 

 

Toader Drăgoi

Toader Roman

Ion zet (al) Panciu

Ion Jocheş

Radu, muntean

Ion, cioban

Irimia, cioban

Ion, cioban

Lupul Labeş

Lupul sin ego (fiul lui)

Toader Labeş

Costantin Borş

Dumitru Borş

Ioniţă fiu chelarului

Neculai brat (frate) chelarului

Vasile, crav

Mihăilă, scutar

Ion sin Labeş

Chiriţă

Ilii Hroită

Ion Lebădă

Costantin fiul lui Gavril

Toader Hroită

Andrei, morar

Agapii, argat”[13].

 

 

1803: „Săcuenii a paharnicului Gheorghie Vărnav” avea 40 liuzi, scutiţi „însă 6 de însuşi, 1 de vornicul Grigore Ghica”, liuzi care se ocupau cu „lucrul pământului, cărăuşie”, având „loc destul”[14].

 

 

1898: Săcueni, comună rurală în jud. Ro­man, plasa Siretul de Jos, spre S-V de oraşul Roman, la 11 kilometri de el şi la 10 kilometri de reşedinţa plasei. Este aşezată pe şes şi e formată din satele: Başta, Cuciulaţi, Mirceşti şi Săcueni, cu reşedinţa comunei în satul Săcueni. / Are o populaţie de 975 lo­cuitori; o biserică de zid. Ve­nitul anual al comunei este de lei 3976,38 şi cheltuielile, de lei 3867. / Este legată prin şosea cu oraşul Roman.

 

Săcueni, sat şi reşedinţa comuna cu acelaşi nume, jud. Roman, plasa Siretul de Jos, comuna Săcueni, spre S-S-V de oraşul Roman, la 11 kilometri de el şi la 10 kilometri de reşedinţa plasei, pe malul stâng al pârâului Poarca. / Are o populaţie de 376 lo­cuitori şi o biserică de zid. / Aci se lucrează rogojini. / Este legat cu oraşul Roman prin şosea.

 

Săcueni, staţie de drum de fier, în jud. Roman, plasa Siretul de Jos, comuna Să­cueni, pe linia Bacău-Roman, pusă în circulaţie la 13 sep­tembrie 1872. Se află între sta­ţiile Galbeni (11,2 km) şi Ro­man (11,6 km). Înălţimea deasupra nivelului mării, de l63,99 m. Venitul acestei staţii, pe anul 1896, a fost de 46.012 lei, 65 bani”[15].

 

 

 

 

[1] Gonţa, Alexandru I., Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 223

[2] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1975, Vol. I, doc. 206, p. 292

[3] Şters – precizarea autorilor Dicţionarului

[4] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1975, Vol. I, doc. 282, pp. 402, 403

[5] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1969, vol. XIX, doc. 116, p. 138

[6] Loc liber – precizarea autorilor

[7] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2006, vol. XVIII, doc. 34, p. 50

[8] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2006, vol. XVIII, doc. 381, p. 527

[9] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1971, vol. XXI, doc. 189, p. 247

[10] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1971, vol. XXI, doc. 369, pp. 468, 469

[11] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1974, vol. XXII, doc. 83, pp. 97, 98

[12] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2005, vol. XXVII, doc. 333, p. 324

[13] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 70

[14] Codrescu, Th., Uricarul, Volumenul VII, Iassi 1886, p. 270

[15] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, p. 330

 

 


1847, Vicenţiu Babeşiu: Cântec despre dare

 

 

 

 

În 8 mai 1847, în Arad, „Concetăţeanul Babeşiu” scria un „Cântec despre dare”, pe care îl trimitea gazetei „Amicul Poporului”, însoţit de o scrisoare, în 10 august 1848, fiind publicat în numărul din 12/24 august, deci în regim de urgenţă. Cântecul, conform precizărilor viitorului părinte al lui Victor Babeş, Vincenţiu Babeşiu, avea ca temă un subiect „din lumea veche, când ţăranii erau iobagi, supuşi tuturor greutăţilor şi despuiaţi mai de toate drepturile cetăţeneşti”. Cum nu există transcrieri în litere ale acestui „cântec” din vremurile înnoirii lumii, şi cum nu prea mai există ştiutori ai buchiilor chirilice, pun la dispoziţia celor interesaţi acest „amar” al anului 1847, atât de actual şi astăzi („Eu fac drumuri şi punţi grele, / Şi numai vamă dau la ele!”).

 

 

 

Nu am pâine, nici de sare,

Le-a dus toate darea mare.

Darea mare, ce m-apasă

Cât şi sufletu-mi mai iasă.

 

Când n-am bani să plătesc darea,

Nu ajută-atunci văitarea,

Nu mulţimea, ce-amar plânge

Că domnia rău mă strânge.

 

Vine judele cu carul,

Duce toate,-mi lasă-amarul:

Duce-mi patul şi buhaiul,

Duce-mi masa şi mălaiul!

 

Nu-i în ţară nici dreptate,

Nici vreo frică de păcate!

Eu fac drumuri şi punţi grele,

Şi numai vamă dau la ele!

 

Eu-s silit a da cătane,

Lor nutreţ, locaş şi haine,

Ca domnia s-o pândească

Şi-mpotrivă-mi s-a-ntărească!

 

Mulţi zburdaţi – lenoşi în ţară –

Când vor dorm, când vor se cară,

Când vor beau, când vor mănâncă

Că-i nutreşte a mea brâncă!

 

Eu mă frâng, asud cu sânge

Căci de milă-mi câmpu-mi plânge,

Lucru făr’ repauzare,

Totuşi n-am nici de mâncare!

 

Şi uscata-mi bucătură

Suspinând o bag în gură,

Că-i cu lacrimi frământată

Şi cu lacrime  sărată!

 

Mi-aş da pruncii să înveţe

Până ce-s în tinereţe.

Dar nu-i mod, cu straiţa goală

Şi mai fără nici o ţoală.

 

Nu-mi e mamă astă ţară,

Ci maşteră prea amară:

Fă, o, Doamne, strămutare,

Fă cum ştii şi-mi dă scăpare!

 

Boierime, fă dreptate

Dacă crezi în zeitate,

Şterge crunta servitute

Ca Treimea să-ţi ajute!!![1]

 

 

[1] Amiculu Poporului, Numărul 12, Budapesta

în 12/24 Avgust (Gustu) 1848 / Iesă în toată Joia, pp. 178, 179

 

 


Alexandru Ioan Cuza, în 1860

 

 

 

 

„Alessandru Cuza, în vârstă acum de vreo 41 de ani, este fiul unui boier mai înainte cu vreo câţiva ani, la Galaţi, anume Ioan Cuza, şi fu educat, câţiva ani, cam până la al 14-lea an, în Iaşi, în institutul Dlui Gal, fiul renumitului cranioscop Dr. Lal. Părintele său îl trimise, apoi, spre mai departe cultivare, la universitate în Atena şi, mai târziu, în Paris. După ce s-a întors în patria sa, a intrat curând în serviciile statului, se căsători, în anul 1845, cu Ileana, fiica cea amabilă şi foarte bine educată a boierului I. Rosetti, muierea căruia e o fiică a marelui logofăt Dimitrie Sturza, prin care împrejurare Cuza este înrudit mai cu toate familiile cele mari ale ţării. În serviciul cel înalt, ce i s-a încredinţat, ca director al ministerului din înăuntru (interne – n. n.), ca guvernator de Galaţi şi celelalte, câştigase el, prin zelul său, iubirea sa de dreptate, neinteresarea şi loialitatea sa, iubirea tuturor mai marilor, a ţăranilor şi a tuturor străinilor.

 

În 1848, pe când şi în Moldova se arătă nemulţumirea poporului către domnul de atunci, Mihail Sturza, pentru o mulţime de neorânduieli şi storcături ce le făcea, Al. Cuza încă a fost unul din binesimţitorii aceia, care, cunoscând împrejurările şi cerinţele timpului, făcea guvernului de atunci propuneri amăsurate; însă acestea nu se ascultară şi el, cu mulţi alţi consimţitori, se privi, din cauza aceasta, de revoltant, se prinse, dimpreună cu consoţii săi, şi se aduse la Galaţi, spre a-i pedepsi cu închidere într-o fortăreaţă turcească pentru zelul lor patriotic.

 

O întâmplare norocoasă însă a ajutat pe partea cea mai mare a ăstor prigoniţi de-a fugi, pe când se transportau în Brăila, şi de a-şi căuta scăpare care pe unde putea, parte la consulul englez, parte în navele deosebite ce stăteau în port, şi astfel şi Al. Cuza ajunse norocos, prin un vapor austriac, la Viena. De aici, merge la Constantinopol, unde se adunară toţi exilaţii şi, prin descoperirile lor conştiincioase, dovediră Porţii nedestoinicia guvernului principelui M. Sturza.

 

În anul 1849, când se denumise de principe Gheorghie Ghica şi acesta, după legea de atunci, se dusese la Constantinopol, ca să capete de la Sultan veiratul, toţi refugiaţii se adunară împrejurul noului principe, care îi şi eliberă din exilul lor.

 

După retragerea oştii ruseşti, Al. Cuza intră în serviciul militar, ajunse mai târziu adjutant al caimacamului de atunci, Nicolai Conachi-Vogoride, de unde se avântă la rang de maior, în escadronul de ulani. În anul 1857, el era membru la Divanul ad-hoc şi ţinea de partea unioniştilor. În octombrie 1858, se rândui de adlatus la generalul Gheorghi Ghica. Pe când caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride, în urma unui firman, a trebuit să-şi depună oficiul de caimacam al Moldovei în mâinile lui Vasile Sturza şi ale lui St. Catargi, şi toţi miniştrii trebuiră să-şi dea demisiunile (să se mulţămească), colonelul Al. Cuza se denumi atunci de locţiitor al ministrului de război. Şi în postul acesta el îşi câştigă tot respectul guvernului, iubirea şi încrederea corpului de ofiţeri şi a soldaţilor.

 

În 17 ianuarie 1859, Al. Cuza se alese, în Iaşi, de principe şi toate dregătoriile şi poporul îi jurară credinţă. În 24 ianuarie acestuiaşi an, adunarea naţională a României încă păşi la alegerea domnitorului, şi alese tot pe Al. Cuza. În modul acesta, principatele române veniră sub un Domn.

 

Prudenţa şi destoinicia ce le-a dovedit principele acesta, în timpul scurt de până acum al domnirii sale, a deschis perspectivă de un viitor bun pentru principatele române danubiene.

 

Deviza lui este: Patria şi onoarea![1].

 

 

[1] Alessandru Ioan I (Cuza) / Principele Moldo-româniei, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 38-42

 

 


Istoria, cu gura până la urechi

 

 

 

 

„Un Român, căruia Marele Vizir voi să-i smulgă secretul ascunderii Domnului Ţării Româneşti, Vlad V (în Constantinopol), recunoaşte:

– Ştiu unde se află, dar nu ţi-l voi spune, căci ştiu, asemenea, să mor şi să tac!

 

Un semn făcu Vizirul şi capul credinciosului Român se rostogoli pe pământ. Atunci Vizirul turc se întoarse către cei ce erau împrejurul lui şi le zise:

– Dacă Vlad ar avea o armată mai numeroasă de asemenea bărbaţi de credinţă, peste puţin ar putea s-ajungă Domnul lumii întregi.

 

*

 

Un rege al Poloniei zicea că Românii sunt neîmblânziţi, că ar fi mai lesne să capete cineva de la dânşii printr-un mijloc, decât prin arme, şi că e mai bine a-i avea amici, decât a cerca să-i subjuge cineva.

 

*

 

„La 1385, o armată inamică, venind cu rezbel asupra Românilor şi Sârbilor, văzându-i descurajaţi, le propuse pacea, cu nişte condiţiuni umilitoare. Unul dintre căpitanii Domnului Mircea al României, anume Vitejescu, află de cuviinţă să nu primească pacea şi, spre a încuraja pe compatrioţii lui, le jură a le aduce capul împăratului inamicilor. Zicând aceasta, se făcu nevăzut şi trecu, ca dezertor, în tabăra inamică. Îl prinseră şi-l aduseră în cortul împăratului, care voia să afle vreo ştiinţă de la dânsul şi, pe când căpetenia inamicilor îi făcea mai multe întrebări, el se repezi la dânsul, cu sabia în mână, şi-l răsturnă cu o singură lovitură, apoi căzu şi el, sub numărul sateliţilor ucisului.

 

Kraida, amanta (iubita – n. n.) acestui erou, pe care el o lăsase leşinată, în momentul când îşi luă ziua-bună de la dânsa, acum deşteptându-se pierdută, părăsită şi disperată, se îmbrăcă în port bărbătesc şi se duse în tabăra ne-oaspeţilor, să-şi afle amantul. Sosi tocmai în minutul când îl conduceau înaintea împăratului inamic, luă voia de a-l urma, să lupte şi ea alături cu dânsul, şi căzu împreună cu el.

 

*

 

În bătaia de la Roman (în Moldova), când Ştefan cel Mare puse contra inamicilor numeroşi o armată foarte mică, calul său fu ucis sub dânsul.

– Copii, nu vă daţi!, strigă el pajilor lui.

 

I se dete un alt cal, se începu iar lupta sângeroasă şi nu lăsă sabia din mână decât după ce a mai adăogit un laur mai mult la coroana sa”[1].

 

 

 

 

[1] Câteva trăsuri din istoria specială a Românilor, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 51-53


Pagina 6 din 38« Prima...45678...2030...Ultima »