Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 20

Povestea haiducului Ștefan Bujor

 

Archip Roșca: Țăran din ținutul Hotinului

 

 

În ciuda sărăciei mărturiilor, care se reduc la noi, românii, doar la documente de proprietate, păstrate cu sfințenie pentru îndătinatul „ni se cuvine”, orice temă poate fi suficient de bine documentată, dacă știi potecile și ținta finală. Iar chestia asta se poate proba cu o poveste, cea a haiducului Ștefan Bujor, care „a ieșit în țară”, inclusiv în Bucovina, inclusiv în Basarabia, inclusiv ți Valahia, între anii 1800-1810, când a fost prins în casele tânărului boier Lascăr Catargiu, care-l ascunsese, Catargiu fiind, împreună cu un alt tânăr boier, Constantin Bălăceanu, locotenent al „mojicului”, adică a țăranului Ștefan Bujor, cum scria Alecu Russo, folosindu-se de limbajul vremii.

 

Vasile Alecsandri, bazându-se doar pe legendările poporului, nu și pe documentele agiei (poliției) anilor 1810-1811, scria, în 1854, că „acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza culorii părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului al XIX-lea. El era fecior boieresc la moşia unui boier, până a se da la hoţie; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpânul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune contra boierilor. Cântecul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţumire a pune pe ciocoi în lanţuri”[1] și că „Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani”.

 

Alecu Russo, în scrierile din tinerețe, adică din anii 1840, publicate, mai întâi, cu o splendidă portretizare făcută de Alecsandri, în „Convorbiri literare”[2], este mult mai precis, chiar dacă tăinuiește numele tinerilor boieri, locotenenți ai lui Ștefan Bujor, chiar dacă nu știa prenumele haiducului și chiar dacă își închipuia că Bujor avea o singură ceată, formată din trei oameni, când, în realitate, el avea măcar câte o ceată, formată din câte 10 oameni, în fiecare provincie românească, după cum o dovedesc notele agiei, pe care le voi reproduce îndată. Russo scria, ân 1840, că „or fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiți domnea Moldova; pe atunci nu exista poliție, și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii.

 

Prinși, în sfârșit (în casele lui Lascăr Catargiu, care îl ascundea – n. n.), de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții (inclusiv în scrierea lui Alecu Russo, care le cunoștea numele – n. n.), fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești.

 

Acest Bujor și-a plimbat vitejia prin Valahia, prin Bucovina (unde îl avea ginere pe haiducul Darie – n. n.) și prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar cand se arăta în Moldova poporul zicea: S-a ivit Bujor în țară, / Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară”[3].

 

Printre întâmplările povestite de Alecu Russo se numără și cea referitoare la prădarea maiorului Bacinschi, care fusese „de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov, și, la 1834… el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus. Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care-i organiză prea bine”[4]. Amuzant este că, aflând că maiorul de origine poloneză era liderul pompierilor din Iași, printre care se afla și Costache Năstase Ochi-Albi, lăutar neîntrecut, fiul lui Năstase Angheluță din Botoșani și nepotul lui Ion Angheluță din Suceava, care pe atunci cânta cu Barbu Lăutarul, la Iași, iar Bujor, recunoscându-l, a luat o monedă din punga proaspăt confiscată și i-a aruncat-o, „să aibă de drum”, drept recunoștință pentru faptul că Bacinschi și pompierii lui stinseseră, de curând, casa surorii lui Bujor din Iași.

 

Alecu Russo, fascinat de crezul iluminist, conform căruia „poezia poporală este întâia fază a civilizației unui neam ce se trezește la lumina vieții”[5], și constatând că „toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează… popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici”[6], susținea energic și entuziast că baladele „Mioara[7], Năframa, Mihail, Bujor, Toma lui Moș, Codreanu vor trăi cât va fi un român pe lume”[8].

 

Multe dintre „faptele” lui Bujor nu sunt ale lui, ci ale altora. Nicu Gane, de pildă, în povestioarele cu pretenții de „Novele”, atribuie lui „Aliuță” și lui Bujor evenimentul dramatic al morții lui Chiriță buluc-bașa, ucis de un complice oltean al lui Bujor, pe nume Nicola Căpitan. Adevărul de necontestat, în povestioara lui Gane, este acela că „Bujor a fost dintre cei mai vestiţi hoţi din ţară. Babele şi acuma vorbesc despre el la şezătoare, lăutarii îi cântă cântecul: Frunză verde de negară / A ieşit Bujor în ţară. Bate, pradă, nu omoară, / Pe ciocoi îi bagă-n boală”[9], adevăr probat, ulterior, de universitarul și academicianul Ghibănescu, cel care, în cursurile sale de istorie, scria că, „dintre hoţii cei mai faimoşi, care, în anii aceştia au băgat spaima mai ales între greci, a fost Bujor, cu ceata lui, și apoi Jianu. Bujor haiduc a fost deopotrivă cunoscut în Moldova şi Ţara românească şi a dat mult de lucru ambelor Departamente de criminalion din ambele ţări. În notă aducem câteva acte relative la Bujor şi ceata lui”[10].

 

Înainte de a încheia cu notele lui Ghibănescu, în care sunt redate în întregime documente ale epocii, cred că e bine să reproduc „Cînticu lui Bujor”, compus de bătrânul lăutar sucevean Ion Angheluță (Bujor organizase, la Iași, după cum zice Russo, un adevărat concurs de creație, care să-i glorifice faptele, cântecul lui Angheluță fiind învățat de toți lăutarii, plătiți de Bujor ca să-l învețe și să-l răspândească), notat de austriacul Franz Rouschitzki și înveșnicit, ca text, de Vasile Alecsandri.

 

 

 

Documentele care probează, și în cazul haiducului Ștefan Bujor, că, în ciuda aparenței, nu mărturiile, ci memoria ne lipsește nouă, românilor, sunt următoarele:

 

„(1) De la Divan. / Cinstite dumneata Vel Armaşe, pentru lucrurile ce prin foaie s-au trimis de la isprăvnicat ot sud. Saac, cari s-au luat de la hoţii ce, prin vărsare de sânge s-au prins, s-au scris dumitale a se da înapoi, ca să se dea polcovnicului şi poteraşilor ce i-au prins, fiind hărăzit de Divan lor, ca mai mult să îndemne la prinderea hoţilor şi acum am luat răspuns de la isprăvnicat, că lucrurile nu s-au trimis înapoi. Porunceşte dar Divanul dumitale ca să le dai înapoi în mâna gazdei judeţului, cu foaie anume iscălită de dumneata, precum trimis adică la Pandele, al 3-lea postelnicel, spre a le trimite la jude şi prin dumnealor, Ispravnicii judeţului, să se dea polcovnicului şi poteraşilor. / 1811, Mai 31. (Cod. LXV, fila 77).

 

(2) De la întâiul Divan şi Comitet. / Cinstite dumneata frate biv Vel Vornic Constantine Bălăcene, Excelenţa Sa domnul gheneral-maior şi cavaler Şteter viţ prezident Divanului, prin predlojenia ce a trimis la Divan, de la 23 ale trecutului Iunie, sub No. 4.677, scrie că din tacrirurile ce au luat de la doi hoţi armăşei, anume Barbul i Nicola sârbi i de la alţi trei hoţi ce sunt la închisoarea puşcăriei: Ion Bunea, Tudor Micleuş i Moise Moga, s-au pliroforisit cum că dumneata, când te aflai epistat al armăşiei, ai fi luat de la mai sus numiţii trei hoţi douăzeci şi nouă cai, însă 19 de la Ion Bunea i Tudor Miclăuş şi 10 de la Moise Moga, care cai au rămas la dumneata, de a-i da stăpânilor păgubaşi şi fiindcă Excelenta Sa cere acest răspuns în scris din partea dumitale de îndreptările ce vei provalisi; de acea aşteaptă şi Divanul acest răspuns în scris de la dumneata, ca să-l trimetem la Excelenta Sa domnul general, spre a vedea. / 1811, Iulie 4. (Cod. LXV, fila 104). Radu Golescu, Isaac Ralet, Mihalache Manu.

 

(3) Senatorul Miloşievici. / Trimite la Divan examenul de la Departamentul de Criminalion ot Moldova, ca să se cerceteze şi acele cuvinte ce le-au arătat Bujor i cu tovarăşul lui la acel Departament ot Moldova, şi de cercetarea ce se va face să trimită la Excelenţa Sa. / 1810, Ianuarie 23. (Cod. LXIII, fila 64)” p. 469.

 

„Către generalul Engelhard. / După două predlojenii a Excelenţei Tale, ce mi s-au trimis, una de la 20 Septembrie, cu No. 3.282, şi alta de la 27, tot ale lui Septembre, cu No. 3.420, împreună şi cu copia de tacrir, ce s-a trimis de la domnul Senator, după arătarea ucigaşului de oameni Bujor, pentru chipurile celor întovărăşiţi cu el în fapta hoţiei, de care Divanul îndată făcând porunci, atât aici, la spătărie i agie şi armăşie, cât şi la Divanul Craiovei, trimiţând împreună şi chipurile hoţilor după tacrirul Bujor, acum am primit înştiinţare de la dumnealui biv Vel Logofătul Costache Samurcaş, întâiul dregător al Divanului Craiovei, coprinzătoare că, după primirea poruncii Divanului, ce s-au trimis pentru prinderea acelor 10 lude tâlhari, tovarăşii lui Ştefan Bujor, făcând scumpă cercetare în Craiova, la 7 ale acestei luni, s-au prins unul dintrînşii, anume Manea (iar el îşi zice Manaf), căruia, nefiindu-i tăgăduită tovărăşia, i s-a luat tacrir de urmările sale şi s-au trimis aici, la Divan, şi la întrebările ce i s-a făcut pentru ceilalţi tovarăşi, înţelegând că la satul Valea Putineiului, din sud Mehedinţi, mai sunt încă 4 tovarăşi ai lor, zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, pe o parte, au trimis poruncă către Ispravnicul judeţului, ca să trimită sa-l coprindă, iar pe de alta, au gătit şi pe un Chiriţă buluc-başă al domniei sale cu câţiva arnăuţi, să meargă iarăşi acolo, şi, când era să plece, la 8 ale lunii, vreme trecută din noapte, fiind ca la 3 ceasuri, a venit un Petre rachierul, locuitor din Craiova, şi arătând că la gazda lui au venit şi alt tovarăş de ai hoţilor, anume Nicola Căpitan, carele, cum va mânca, gata e să plece şi cu toate că, la însemnarea ce i s-a trimis după arătarea Bujori de numele fieşcăruia, numele Nicola nu se arăta, fără de numai după auzirea semnelor înţelegând că va să fie Tănase, şi vrând ca să-l puie în mână şi pe acela, mai vârtos că luase ştire că este gata să plece, au trimis pre numitul buluc-başa, cu arnăuţi, unde călcându-l au năvălit asupra-i şi buluc-başa întâmplându-se a nu-şi avea armele cu dânsul, decât numai un cuţit la brâu, iar hoţul având 6 focuri lângă el, în luptele ce aveau amândoi au proftacsit hoţul şi, slobozind un pistol în buluc-başa, l-au împuşcat şi fără de pierdere de vreme au şi murit, au mai lovit şi un alt arnăut i un călăraş  i aşa înfricoşându-se şi ceilalţi n-au îndrăznit de a mai intra în casă şi, fiind vremea trecută din noapte, au scăpat hoţul; de care înştiinţează Divanului întâmplarea ce s-a făcut şi cum că îndată a trimis Divanul Craiovei după dânsul oameni vrednici, în toate părţile, ca să-l prindă. Mai zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, în urmă, luând ştire că si la ordia de peste Dunăre, unde se afla Excelenţa Sa gheneral Zast, mai sunt din tovarăşii hoţilor, îndată au scris şi acolo, trimiţând şi chipurile lor, spre a se face cercetare, ca, găsindu-se, să-i prindă, iar pentru hoţul ce se află prins la Craiova cere poruncă de urmare. I s-au scris dumnealui ca să-l trimită aici în bună pază, iar pe de altă parte nu lipseşte Divanul a arăta Excelenţei Tale, trimiţând împreună ţi copie după tacrir acelui Manea, a se vedea de Excelenţa Ta. / 1810, Octombre 18. Cod. (LXVI, fila 41)”. p. 470

 

O adresă către „Excelenţa Engelhard” are următorul cuprins: „Domnul Senator, teorisind înştiinţarea şi toate hârtiile ce le-a trimis asupra celor ce sunt în bănuiala că au fost tovarăşi cu ucigătorul de oameni Ştefan Bujor, găseşte mai vinovaţi pre Ion, feciorul lui Toboci, că au fost tovarăş cu Bujor, şi pre Vasilie sin Stanciu, şi Ion Toboci, fiind sudit nemţesc, s-a luat de agenţie (şi) au scăpat de la căprarul agenţiei, porunceşte a fi căprarul judecat după pravilă. Şi mai porunceşte ca să se aducă la judecată toţi cei vinovaţi în fapta aceasta şi, cercetându-se pricina cu scumpătate, să arate Excelenţei Sale. /1810, Decembrie 7. (Cod. LXIII, fila 22 v.)” (p. 471).

 

 

[1] Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, p. 103

[2] În Convorbiri literare, Anul VI, No. 12, 1 marie 1873, Iași 1873, pp. 437-450, Alecsandri evoca opera și viața lui Alecu Russo, încredințând tiparului și paginile „Din scrierile lui Alecu Russo”, prelinse din pana uriașului vizionar în tinerețe, inclusiv Studii naționale, scrise în 1840, în care se relatează și întâmplările haiducului Bujor.

[3] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 11

[4] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 13

[5] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 2

[6] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 9

[7] În realitate, Mioara și Toma lui Moș nu sunt balade, ci colinde străvechi, dar în secolul XIX nu se știa nimic despre civilizațiile primordiale, polară și boreală, și nici despre „Imnele Titanilor”, adică despre colinde.

[8] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, nedatat, p. IX

[9] Gane, Nicu, Aliuţă, în Novele, Bucureşti 1933, p 33

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor / Seria 1800-1830, Tomul IX, Bucureşti 1896, pp. 469-471


Ho Ra sau Călătoria prin Cer

 

Printre multiplele semnificații ale Oului cosmic, se află și o „narațiune” ceremonială, reprodusă întocmai și de Ho Ra (în unele limbi europene semnifică ceremoniile solare de pe Muntele Soarelui, în altele, muntele ca atare, sintagma Ma Go Ra, „Primăvara pe Muntele Soarelui!” denumind, în întreaga toponimie europeană și asiatică, înălțimea, cu vârful nivelat de mâna omului și cu peșteră în măruntaiele ei, pe care se desfășurau ceremoniile maiale pe Muntele Soarelui), de Ho Ra „Buciumul”, care a supraviețuit în tradiția românească până pe la 1916, dar numai în componente „Călătoriei pe Cer”, cum numea Mircea Eliade tentația „Imanentului care urcă”, deci a fenomenologiei, în sens budist și kantian, intuit ca atare de Lucian Blaga.

 

Că Muntele sau „Calea Părinților” (Pytr-Yana) și Cerul sau „Calea Zeilor” (Deva-Yana), desăvârșesc „logodna cosmică” prin urcările ceremoniale pe munte, aproape de cer, și prin horire se știe. Urcușul și coborâșul, descrise de Dimitrie Cantemir, care le constata, în vremea lui, „pe Cale” (șiragurile sinusoidale, de o parte și de alta a horei din uliță), reprezentau ascendența și descendența Lunii (sinusoida, cum s-a constat într-o peșteră din Franța, marcând fazele lunii), reprezintă împărtășiri ale ursirii Fecioarei Cerești, iar Ho Ra crea condițiile intrării în armonia universală, Cerul și Muntele „vorbindu-le” oamenilor, prin „glasul Cerului și al Pământului”, adică sunetul de bucium (la Densuș, zigurat străvechi, se vede „fisura” circulară, prin care Marele Preot scotea buciumul, pentru a le „vorbi”, nevăzut, oamenilor).

 

Cea mai veche Ho Ra „Buciumul”, notată de Dimitrie Cantemir pe la 1690, „vizualizează” simbolistica oului încondeiat: omenescul celor două horiri lunare, care au fost păstrate, în degenerescențe specifice, de culturile europene prin ecourile pe care noi le numim „muzică medievală” (muzica medievală europeană s-a rupt de tradiții, fiind compusă în catedrale și răspândită prin intermediul ceremoniilor de la curțile regale), și horirea dublei naturi, dobândită prin contopirea inițierilor din peșteră și a inițierilor din cer, prin desprindere și imponderabilitate, precum în hora călușerească (a lui Marte) din 1599, de lângă Alba Iulia, „plutită” de oștenii lui Baba Novac și descrisă de secuiul Dosza Daniil. Copertarea ascendență-descendență a ceremoniei sacre solare s-a făcut, și prin sunete, și prin coregrafie, aidoma simbolisticii din pictogramele străvechi ale Oului Cosmic.  Unele elemente ale datinii inițiale au migrat spre serbări distincte, precum cele ale Rusaliilor și ale Nedeilor, dar, dincolo de aceste tentative de nivelare și de regăsire creștină, se ascunde un ceva și mai spectaculos: caracterul spiralat al melosului străvechi. De-a lungul timpului, până la Franz Josef Sulzer, ni s-a tot spus că fiecare horire începe cu un ritm lent (cel notat) și decurge, din ce în ce mai iute, până la un maxim al execuției, atunci când șamanul (latinescul „vates”, tradus de noi drept „vătaf”, definea șamanul) striga, de trei ori, „Hâț!”, trecându-și toiagul, cu repeziciune, pe sub picioarele dansatorilor. Surpriza noastră, a „Zicălașilor”, a fost să constatăm această spiralare a melosului străvechi, prin condensarea sunetului, exemplul concludent, deși descoperit întâmplător, reprezentându-l „Romanța” pierdută a lui Cantemir, care, cântată în ritm de sârbă, deci în maximă viteză, se transformă într-un cântec încă la modă și astăzi. Ceea ce înseamnă că, prin accelerare, melosul săvârșea spiralarea, adică ascendența spre cer.


Siminicea, „de la vlădică, până la opincă”

 

Ceea ce preţuiesc eu în monografiile unor localităţi sunt informaţiile comunitare. Nu mă topesc după voievozi şi boieri şi după legende puerile, încropite neinspirat şi cu nespusă gomoşenie locală. De regulă, obştile săteşti, „de la vlădică până la opincă” nu sunt prezente în urice, surete şi în celelalte formule cadastrale primitive, care ne ţin loc de istorie, dar asta nu înseamnă că nu pot fi identificate, dacă ştii unde şi în ce să cauţi. Pentru identificare, iau cazul comunei Siminicea, în care am mulţi prieteni şi de care mă simt legat încă din copilărie, când noi, merenarii, plecam la „hramul ruşilor”, cu coşul căruţei plin de sculuri vopsite multicolor, iar ei veneau la hramul nostru, cu scoarţele şi macaturile minunat lucrate. Ei nu ştiau româneşte, iar noi nu ştiam ruseşte, dar ne înţelegeam de minune şi în Siminicea, şi în Mereni, până ajungeam la cântece, glăsuite bilingv, dar cu mâinile înlănţuite frăţeşte pe după umeri.

 

Pentru mine, copilul de atunci, Siminicea însemna un alean al necunoscutului şi al depărtării, şi aşa a rămas până astăzi, dovadă că am ales-o pentru câteva exemplificări de identificare a surselor de documentare. O astfel de sursă o reprezintă presa ultimului veac (de regulă, istoria recentă ne este cea mai necunoscută). Iată, de pildă, ce se scria despre Siminicea, cu uluită surprindere, în 1878:

*

 „Aflăm de la persoane demne de încredere, că comuna Siminicea, din judeţul Botoşani, este locuită numai de ruşi, care, din neam în neam, vorbesc numai ruseşte, din cauză că n-au nici şcoală, nici biserică cu popă românesc. Recomandăm acest mod de românizare tuturor patrioţilor noştri”[1]. Dincolo de ironia eşecurilor românizării (cum să o faci, când Eroii României libere primeau, în loc de pământul promis, gloanţele jandarmilor regali?), stă misterul, inclusiv cel al unui surprinzător „ecumenism” al tradiţiilor (trompetistul Alexandru Havriliuc şi compozitorul Emil Havriliuc din Siminicea se trag), care merită narat de cunoscătorii din comună sau descoperit şi aşezat în rafturile bibliotecilor de către cineva născut pentru a iubi oamenii, cu excepţia proştilor.

*

O altă sursă de documentare o reprezintă jurnalele periodice bisericeşti, în care sunt consemnate transferuri de parohi, ba chiar şi nefericitele momente, inclusiv pentru obşti, ale morţii lor. Nu caut mult, pentru că doar exemplificarea mă interesează, şi vă ofer doar două informaţii, aflate cu repeziciune:

 

„Preotul Vasiliu Vasile, parohul parohiei Călugăreni, din jud. Botoșani, se transferă la parohia Siminicea Balș, același județ, pe ziua de 1 octombrie 1908”[2]. Numele preotului din Siminicea Miclescul, parohie mult mai bine văzută de BOR, se află „Lista de persoane cari au dreptul de vot la alegerea Consistoriului Superior Bisericesc în cursul anului 1916”, în care este nominalizat elector din partea parohiilor judeţului Botoşani, din „Siminicea Miclescul, preot M. Troteanu” (din Plopeni, preotul Dimitrie Neagu, tatăl minunatului învăţător şi erou-aviator de război), nu și preotul din Siminicea Balș[3].

*

Dar cea mai importantă sursă de documentare asupra comunităţilor din România o reprezintă „Monitorul Oficial”, care, lecturat cu răbdare şi cu inspiraţie, scoate la iveală o puzderie de informaţii despre oamenii fiecărei localităţi. Iată câteva exemple, cu trimitere doar la Siminicea:

 

În 19 decembrie 1914, Prefectura Botoşani publica, în Monitorul Oficial, „Lista de numele şi pronumele tinerilor din judeţul Botoşani, născuţi în anul 1894 şi dispăruţi, fără a se şti unde, care urmează a forma contingentul clasei anului 1916”, printre aceştia aflându-se şi:

 

Gheorgiu Ioan, fiul Petru şi al Catincăi, născut la 1894, iulie 31, cu actul No. 90, în comuna Siminicea.

Gheţun Gheorghe, fiul lui Dumitru şi al Zoiţei, născut la 1894, aprilie 20, cu actul No. 34, în comuna Siminicea.

Mitichiuc Petre, fiul lui Ioan şi al Profirei, născut la 1894, iunie 19, cu actul No. 89, în comuna Siminicea.

Nichifor Ilie, fiul lui Ioan şi al Măriucăi, născut la 1894, iulie 19, cu actul No. 73, în comuna Siminicea.

Pricopi Florea, fiul Mărgăritei, născut la 1894, cu actul No. 41, aprilie 20, în comuna Siminicea.

Saltău Ioan, fiul lui Petrea şi al Paraschivei, născut la 1894, ianuarie 18, cu actul No. 8, în comuna Siminicea.

Tucaliuc Petru, fiul lui Ioan şi al Catrinei, născut la 1894, iunie 27, cu actul No. 57, în comuna Siminicea.

 

Alte nume apar, în acelaşi Monitor Oficial, sub titlul „Tablou de numele şi pronumele tinerilor din judeţul Botoşani, născuţi la 1895 şi dispăruţi fără a se şti unde, care urmează a forma contingentul clasei 1917”, acestea fiind:

 

Amurăriţei Theodor, fiul lui Ilie şi al Irinei, născut la 1895, fevruarie 8, cu actul No. 14, în comuna Siminicea.

Chifuriuc Ioan, fiul lui Constantin şi al Paraschivei, născut la 1895, mai 26, cu actul No. 51, în comuna Siminicea.

Chifuriuc Petrea, fiul lui Nicolae şi Paraschivei, născut la 1895, iunie 8, cu actul No. 55, în comuna Siminicea.

Catz Zalman, fiul lui Haim şi al Surei Leia, născut la 1895, decemvrie 18, cu actul No. 134, în comuna Siminicea.

Mazuru Theodor, fiul lui Constantin şi al Elenei, născut la 1895, fevruarie 27, cu actul No. 21, în comuna Siminicea.

Olan Ilie, fiul lui Gheorghe şi al Catincăi, născut la 1985, iulie 12, cu actul No. 105, în comuna Siminicea.

Olăraşu Grigore, fiul lui Ioan şi al Evdochiei, născut la 1985, ianuarie 26, cu actul No.11, în comuna Siminicea.

Pavel Ioan, fiul lui Filip şi al Elenei, născut la 1895, ianuarie 26, cu actul No. 61, în comuna Siminicea.

Pavliuc Sotir, fiul lui Dumitru şi al Acsinei, născut la 1895, iunie 23, cu actul No. 77, în comuna Siminicea.

Stefiuc Petrea, fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 1895, iunie 23, cu actul No. 67, în comuna Siminicea.

Vorniciuc Ioan, fiul lui Thoader al Irinei, născut la 1895, septemvrie 14, cu actul No. 132, în comuna Siminicea.

Voina Ioan, lui Vasile şi al Catrinei, născut la 1895, fevruarie 5, cu actul No. 20, în comuna Siminicea.

Vulpe Petru, fiul lui Alecu şi al Ravecăi, născut la 1895, iunie 24, cu actul No. 94, în comuna Siminicea”[4].

 

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24:

 

Scorţariu D. Nicolae, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Siminicea, judeţul Botoşani, mort la 5.VIII.1941.

Tucaliuc Vasile, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Siminicea, judeţul Botoşani, mort la 12.VIII.1941”[5].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Judeţul Botoşani:

 

Daneş Haralamb, învăţător, şeful Subcentrului Siminicea.

Tun EIisabeta, învăţătoare, şefa Subcentrului Siminicea”[6].

 

1947, august 28: „În baza cererii, înregistrată la Nr. 389 din 11 august 1947, / În conformitate cu dispoziţiunile legii asupra energiei, / Se autorizează dl Avram A. Lazăr, din satul Călineşti, com. Bucecea, jud. Botoşani, să instaleze şi să exploateze un motor marca „S. Gross”, de 16 H. P., la moara proprietatea domnişoarei Maria Miclescu, din satul Grigoreşti, com. Siminicea, jud. Botoşani, motorul, fiind utilizat ca forţă pentru conducerea acestei mori, combustibilul fiind petrolul lampant. Această autorizaţie se acordă pe termen de 10 ani, socotit de la data publicării prezentei în Monitorul Oficial. / Şeful secţiei energiei reg. III Iaşi, / Ing. Gh. Gălăţeanu / Nr. 310/947”[7].

 

Folosirea unor astfel de mărturii, în documentări, le vor aduce satisfacţii aparte monografilor, pentru că în spatele unor nume aparent obişnuite stau dramatice întâmplări de război, iluminări comunitare, în care „popa sătesc” este, cu adevărat, un fel de sfânt al omenescului, şi, desigur, informaţii preţioase despre viaţa economică a pământului natal al acelei comunităţi.

 

 

[1] România liberă, Anul II, No. 465, vineri 8 decembrie 1878, p. 1.

[2] Biserica Ortodoxă Română: Jurnal Periodic Ecleziastic, Anul XXXII, nr. 9, decembrie 1908, p. 1071.

[3] Biserica Ortodoxă Română: Jurnal Periodic Ecleziastic, nr. 40, 1916 – Supliment, p. 14.

[4] Monitorul Oficial, nr. 213 din 19 decembrie 1914 / 1 ianuarie 1915, pp. 9632, 9637.

[5] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, p. 5805.

[6] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565.

[7] Monitorul Oficial, Anul CXV, Nr. 179, joi 28 august 1947, p. 6275.


Dragostea divină pentru bucuriile omenești

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

 

Am reprodus integral și fără comentarii, în materialul anterior, articolul preotului Șeuleanu, „Preoții sunt cauza sectelor?”, publicat în Renașterea[1], pentru un argument surprinzător, prin care se susține, în contradicție cu pildele folosite de Iisus Hristos (de exemplu, pilda păsările care nu se ocupă de hrana lor pentru a doua zi), că „și Iisus a fost preocupat de cele materiale, atunci când a săturat mii de oameni în pustie şi a poruncit apostolilor să le dea de mâncare; iar pe apostoli i-a chemat, cu ocazia Învierii, la mâncare: Veniţi, de prânziţi: nimeni nu şi-a urât trupul său, ci şi-l hrăneşte şi încălzeşte!”. Știam, ca simplu închinător, dar mereu atent la înțelesul cuvintelor, că Iisus iubea bucuriile omenești, dovadă fiind faptul că, la Nunta de la Cana Galileii, doar ca să nu se întrerupă dezlănțuirea de omenesc, săvârșea minunea vinului mai bun, iar horirea, în care s-a prins și El, a putut continua, și tocmai de asta nu puteam înțelege de ce Coresi, Antim Ivireanul, Iacob Putneanul și alți alcătuitori de variante românești ale vechilor scrieri religioase grecești, urau și stigmatizau bucuriile omenești, pe care le iubea atât de mult Iisus, până la minune, numind horele ca fiind „idolatre și drăcești”, iar pe lăutari drept „ademenitori spre iad”. Și m-am întrebat de unde vine ura bisericească față de bucuriile omenești, reprezentate de creația omenească, pe deplin dumnezeiască.

 

Răspunsurile nu au fost greu de aflat, în condițiile în care am puțin, foarte puțin, habar de istorie și, drept consecință, știu că primele închisori ale civilizației creștine funcționau pe lângă mănăstiri, și tocmai de aceea, pentru îndreptarea păcătoșilor criminali, tâlhari și hoți a fost deslușite „o seamă de reguli” aspre ale căinței, de „șapte autori ai Filocaliei grecești”, numită, la adunarea lor în culegeri, „Patrologia Migne”, cei șapte autori ai regulilor pocăirii criminalilor, tâlharilor și hoților fiind „Antonie cel mare, Evagrie Ponticul (cu 4 scrieri), Ion Casian, Nil Ascetul, Marcu Ascetul (cu 4 scrieri) Diadoch al Foticeii şi Isaia Pustnicul, urmând ca al doilea volum să cuprindă în întregime numai scrierile sf. Maxim Mărturisitorul”[2]. De-a lungul vremii, adică între veacurile IV-XIV, aceste scrieri au fost adoptate, drept conduită de viață ascetică, și de către unii călugări, pentru că, deși vizau doar pocăința păcătoșilor cu fapte antisociale probate, închiși în temnițele Sfântului Vasile, citind aceste texte „ai impresia că ele se adresează în mod exclusiv monahilor, ca unii ce s-au dedicat mai intens unei vieţi duhovniceşti”[3].

 

Ca lucrare de sine stătătoare, dar de data asta cu adresabilitate spre comunitatea monahală, care avea nevoie de reguli clare de conduită, „Filocalia” a apărut târziu în românește, abia în 1946, cu precizarea că înseamnă „o seamă de reguli, aşternute în mai multe cărţi de către sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile IV-XIV, ce au fost colectate de vestitul scriitor bisericesc, de la Muntele Athos, Nicodim Aghioritul (1748-1809), şi tipărite la Veneţia, în anul 1782, sub titlul „FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi, cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”. Colecţia aceasta de scrieri ascetice şi mistice răsăritene a fost tradusă, de curând, din greceşte, de Î. P. C. Protopop Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rectorul Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu şi un prim volum din această traducere a şi văzut lumina tiparului, într-o ţinută tehnică cu adevărat impunătoare”[4]. Deci, scrieri omenești, adresate unei obști omenești, care a ales asceza și disprețuirea bucuriilor omenești, cele atât de înțelese și apreciate de Iisus Hristos.

 

Între timp, Ortodoxia nu mai este atât de intransigentă cu bucuriile omenești istoricizate, ba chiar militează pentru păstrarea tradițiilor neamului românesc; doar unii dintre „sectari” (eu prefer să-i înțeleg drept credincioși ai aceleiași Biserici a lui Iisus Cristos, făcută fărâme de obscure interese de dominare comunitară) încă mai urăsc poezia, muzica, dansul și artele plastice, născocind idolatrii și satanisme false în concretețea bucuriilor omenești, care, prin dragostea lui Iisus, ni se descifrează doar drept concretețe a dumnezeirii.

 

 

[1] Renașterea, Anul XXIV, Nr. 39, Cluj 29 septembrie 1946, p. 2.

[2] Tudor, Pr. D., Filocalia, în Biserica și Școala, Anul LXX, Nr. 26, Arad 23 iunie 1946, pp. 1, 2.

[3] Ibidem, p. 2.

[4] Ibidem, p. 1


Primul reportaj despre haiduci şi poteră în Moldova

Arestarea haiducului Teodor Pantelimon, după 80 de ani

 

În 25 februarie 1835, într-o zi de luni, 9 haiduci au atacat postul militar din Dealul Ocnei, pentru a elibera 16 fârtaţi. Iniţial, curajosul demers a izbutit, dar împuşcăturile au fost auzite de şeful „străjii gropilor ocnelor”, colonelul Milicescu, care, mobilizând târgoveţii (primarul se numea, pe atunci, „smotritev”), a capturat toţi evadaţii, afară de 4 morţi şi un rănit (Ivan Sprânceană, Costake Fuior, Dumitru Hănganu şi Vasile Borcilă, rănit grav fiind Vasile Sirian) ucigând şi 3 haiduci din ceata eliberatorilor (Costea Zaharia, căpitanul cetei de eliberatori, Ioan Ţăţioanu şi Andrei Pojarnicu, „ce-i zic şi Mânzu”). Raportul lui (No. 74 din 25 februarie 1835) înseamnă un formidabil prim reportaj despre bătăliile dintre haiducii şi poterele vremii, numele evadaţilor capturaţi fiind: Iordachi Chicer, Dumitru Doina, Grigore Ciobotaru, Neculai Ciobanu, Neculai Tăut, Opre Ciure, Sandu Buca, Andrei Ioan, Ioan Bondariu, Ioan Ungureanu, Ioan Olteanu, Ioniţă Masalagiul, adică „năierul”.

 

Dintre târgoveţii care au pierit în luptă, sunt menţionate numele: Avram Focşăneanu, însurat, cu 6 copii; Costake sin (fiul) Ştefan Forăscu, burlac; robii ţigani ai ocnei Toader Pavel, însurat, cu 3 copii, şi Ioniţă Berbeci, însurat, cu 2 copii. Răniţi au fost, dintre târgoveţi şi soldaţi, Toader Husariu, Petre Popa, Simion Streinu şi soldatul Ioan Zota. Dar iată raportul colonelului Milicescu, apoi şi „Anaforaua din partea Adunării către Prea Înălţatul Domn”, datată în 1835, martie 4, sub No. 46:

 

*

 

„Astăzi, luni, la 25 ale următoarei (februarie – n. n.), pe la zece ceasuri turceşti din zi, dinspre seară, au sosit în Dealul Ocnelor nouă făcători de rele tâlhari, pe lângă dânşii având multe focuri, puşti, pistoale, săbii şi iatagane; deodată, fără veste intrând călări în ograda ocnei, pe poarta de la deal, au descălecat aproape de Casa Delăriei, unul repezindu-se la porţi de le-a închis, iar alţii au început a împuşca, năvălind la gura ocnei în care erau închişi tâlharii, cu săbiile în mână; înconjurând cu iuţime pe soldaţii ce erau la ceas, nu le-a mai rămas vreme măcar să-şi mişte puştile din mână, au început a scoate din tâlharii din ocnă, împuşcând în toate părţile, unde nu se putea apropia nimeni de dânşii; au scos 16 tâlhari din ocnă, dându-le armele ce le aveau de prisos cu dânşii. Unde prinzând eu de veste, am alergat cu cea mai mare grăbire, împreună cu soldaţii ce ieşiseră din caraulă, întovărăşit fiind de smotritevul târgului de aice şi de alţi voinici târgoveţi, am bătut război cu focuri din puşti şi săbii, ca un ceas jumătate, unde, înfrângându-i cu morţi, i-am prins pe toţi acei scoşi din ocnă, omorâţi fiind patru şi patru răniţi, iar opt sănătoşi, unde s-au şi pus pe aceştia doisprezece vii în ocnă, afară de cei ce s-au omorât. Din acei nouă tâlhari, ce veniseră să-i scoată din ocnă, s-au omorât, împuşcându-se trei li al patrulea s-a rănit cumplit şi s-a şi prins; iar cinci din acei ce au venit, încălecând pe cai, scăpând, au apucat în codri, unde totodată am făcut cunoscut şi isprăvniciei ca, ridicând potera, să-i poată prinde, iar din soldaţi numai unul s-a rănit cu glonţ, pentru care grăbesc a aduce la ştiinţa Excelenţei Voastre. / Parucicul MILICESCU”

 

*

 

Anaforaua, avea să fie urmată de o „Otnoşenie din partea Adunării către Dumnealui Şeful miliţiei, Hatmanul Teodor Balş”, datată în aceeaşi zi de 4 martie, sub No. 50. Dar iată, mai întâi, anaforaua:

 

„Obşteasca Obicinuită Adunare a primit cu supunere ofisul Înălţimii Voastre, de la zi întâi a curgătoarei, supt No. 32, pe lângă care aţi binevoit a împărtăşi ei, în copie, raportul Dumisale Şefului miliţiei, Hatmanul Teodor Balş, şi înştiinţarea ofiţerului rânduit cu garnizoana pentru paza vinovaţilor din gropile ocnelor, amândouă cuprinzătoare de prescrierea asupra luptei urmata la 25 a trecutei luni, fevruarie, între militarii garnizoanei pomenite, întovărăşiţi cu unii din târgoveţii Târgului Ocna, şi între nouă făcători de rele tâlhari, ce au fost năvălit spre scoaterea vinovaţilor din gropile ocnelor, uniţi cu 16 din asemene vinovaţi, pe care au fost apucat a-i scoate. Din acea prescriere, Adunarea a avut o vie plăcere a descoperi înţeleptele măsuri întrebuinţate de către Dumnealui Hatmanul Balş asupra întăririi garnizoanei arătate, precum şi asupra îngrădirii Comandirului aceluia cu povăţuire de însufleţire, spre întâmpinare la asemene întâmplări. Nişte asemenea bune chibzuiri ale Dumisale, pornite de la adevărata patriotică râvnă, ce-l caracterizează, vrednicind deplină mulţămire din partea obştiei sin-patrioţilor, Adunarea îndrăzneşte a înnoi, către Înălţimea Voastră, mărturisiri întru aceasta, şi totodată cu acest prilej, a recomanda pe Dumnealui Hatmanul Balş la acea cu osebită a Voastră înaltă bunăvoinţă. Numai puţin ea îndrăzneşte a mijloci, cu plecată rugăminte către Înălţimea Voastră pentru a se face o potrivită răsplătire militarilor şi altora, ce, prin a lor bărbăţie, s-au însemnat în urmarea acestei crunte lupte, precum şi sprijinirea cu cuviinciosul bugetar a casele acelora ce s-au făcut jertfa în această întâmplare, spre a sluji aceasta de îmbărbătare şi altora, pe viitorime, la asemeni.

 

VENIAMIN, Mitropolit Moldovei.

MELETIE, Episcop Romanului,

SOFRONIE Episcop Huşului,

Costake MAVROCORDAT, Vornic,

Alecu MAVROCORDAT, Postelnic,

Costake BALŞ, Hatman,

Iordake GHIKA, Postelnic,

CATARGIU, Vornic,

Costin CATARGIU, Postelnic,

Ioan JORA, Postelnic,

Iordake GHIKA, Vornic,

CRUPENSKI, Vornic,

Ioan CUZA, Postelnic,

Alecu STURZA, Agă,

Dimitrie CANTA, Spătar,

Ilie COGĂLNICEANU, Agă,

Mihai VEISA, Agă,

Ienacake GHERGHEL, Ban,

Grigore CODREANU, Spătar,

Grigore CUZA, Spătar,

Vasile VEISA, Spătar,

Vasile ALEXANDRI, Spătar,

Iordake MILU, Paharnic,

Iordake CHIRIAC, Paharnic,

Dimitrie BRAN, Ban”.

 

Otnoşenia, adresată şefului miliţiei, Balş, care, vorba lui Faulkner, căzuse în eroism ca într-o gură de canal uitată deschisă pe stradă, este şi o probă a servilismului tradiţional românesc, dar şi una, ca şi raportul, ca şi anaforaua, a excelentei limbi româneşti, care se folosea în Moldova primei jumătăţi a veacului al XIX-lea, deci înainte ca bătălia „ştiinţifică” dintre etimologişti şi fonetişti să o bulverseze şi să o bulibăşească până la penibil (culmea este că Academia Română de astăzi preia, tot la fel de „ştiinţific”, unele jălnicii etimologiste, pe care le dă drept obligatorii pentru fonetismul de astăzi). Dar iată şi Otnoşenia No. 44/1835:

 

„Din acele pe lângă ofisul Prea Înălţatului Domn, de la zi întâi a curgătoarei, supt No. 32, împărtăşite Adunării, copii de pe raportul Dumitale şi de pe înştiinţarea ofiţerului rânduit cu garnizoana spre paza vinovaţilor din gropile ocnelor, pentru lupta urmată la 25 a trecutei luni fevruarie, între militarii acelei garnizoane, întovărăşiţi cu unii din târgoveţii Târgului Ocnei, şi între nouă făcători de rele tâlhari, ce au fost năvălit spre scoaterea vinovaţilor din gropile ocnelor, uniţi cu 16 din asemene vinovaţi, pe care au fost apucat a-i scoate, Adunarea a luat deplină lămurire de urmarea acestei întâmplări şi ea a avut acea mai vie plăcere a descoperi înţeleptele măsuri întrebuinţate de către Dumneata asupra întăririi garnizoanei pomenite, precum şi asupra îngrădirii comandirului aceluia cu povăţuiri de însufleţire, spre întâmpinare la asemene. Nişte aşa bune chibzuiri ale Dumitale, pornite de la adevărata patriotică râvnă ce te caracterizează, vrednicind o deplină mulţămire din partea obştii sin-patrioţilor, Adunarea împlineşte o datorie întru a înnoi către Dumneata mărturisirea întru aceasta, pe care binevoieşte, arhon Hatman, a o primi ca un prinos după vrednicia cuvenită ostenelilor Dumitale acelor cu neobosită sârguinţă şi cu acea mai desăvârşită râvnă în slujba patriei.

 

VENIAMIN, Mitropolit Moldovei.

MELETIE Episcop Romanului,

SOFRONIE, Episcop Huşului,

Costake MAVROCORDAT, Vornic,

Alecu MAVROCORDAT, Postelnic,

Costake BALŞ, Hatman,

Iordake GHIKA, Postelnic,

CATARGIU Vornic,

Ioan JORA, Postelnic,

Ioan CUZA, Postelnic,

Iorgu GHIKA, Vornic,

Costin CATARGIU, Postelnic,

CRUPENSKI, Vornic,

Alecu STURZA, Agă,

Dimitrie CANTA, Spătar,

Ilie COGĂLNICEANU, Agă,

Mihai VEISA, Agă,

Ienacake GHERGHEL, Ban,

Grigore CUZA, Spătar,

Vasile ALEXANDRI, Spătar,

Vasile VEISA, Spătar,

Dimitrie BRAN, Ban,

Iordache MILU, Paharnic,

Iordache CHIRIAK, Serdar”[1].

[1] Obicinuita obştească Adunare a Moldovei / Legislatura I, Sesiunea III / 1834-1835, Iaşi 1835, Anexe, pp. 811-813


Pagina 20 din 38« Prima...10...1819202122...30...Ultima »