Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 10

„Zicături” ale „zicălașilor” anterioare anului 1762

 

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

 

Denumirea de „zicale”, interpretate de „zicălași”, pe care o aveau, în Bucovina, cântecele românești până în 1914, derivă, conform „Condicii ce are în sine obiceiuri vechi și noi a prea înălțaților domni, care s-a făcut din porunca prea înălțatului, luminatului și iubitorului de Hristos, Domnul meu și oblăduitorul a toată Moldavia, Ion Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit și s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheogache vtori logofăt, aici, în orașul Iași, la anii 1762, Noiemvrie 5”[1], din „zicătură / zicături”, inclusiv de mehterhanea.

 

În dicționarul întocmit de Simonescu, se află următoarea explicație: „zicătură – un fragment dintr-o operă muzicală, cântec; astăzi (1939 – n. n.) se întrebuințează „zi-mi un câtec”; de la dico, ere + sufixul ura, și el de origine latină. Pascu, Sufixele, 3”[2].

 

În ceremoniile domnești anterioare anului 1762, se făceau „zicături” ceremoniale „cu cântări bisericești, cu mehterhanea și cu țigani”, în ziua Nașterii Domnului[3], apoi, la masa de la Palat, după ce Domnul închină paharul cu vin în cinstea și biruința Sultanului, încep să cânte „mehterhaneaoa și altă muzică ce este rânduită asupra mesei”[4].

 

În seara de Sfântul Vasile, la spătărie, după focul tunurilor și „după mehterhanea, țiganii, obișnuiți de cântă la masa domnului, fac și ei o zicătură… După aceasta, dacă înserează, merge mehterhaneaoa de face un nobet și despre Doamna și la beizadele, apoi la mitropolitul și la toți veliții boieri, cei cu boierii, luându-și mehterbaș, și cei împreună cu el, bacșișul cel obișnuit”[5]. În general, ceremoniile domnești se făceau „cu mare alai și cu mehterhanea”, „îndată s-au făcut șănlic cu tunuri, cu mehterhanea, cu toată rânduiala, pe obicei”[6].

 

În a treia zi de Paști, când se făceau întrecerile cavalerești cu sulița, numite „halca”, toate momentele erau marcate „cu zicături de mehterhanea”[7], nu și lăutărești, pentru că „zicăturile” lăutarilor erau, cu predilecție, destinate mulțimii. Iar de la „zicături” și „zicale”, cum se numesc mai multe cântece ale lăutarului Alexandru a lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, în 1907, s-a ajuns, așa cum sublinia Dan Simonescu, la comanda „zi-mi un cântec”, folosită și astăzi la nunțile românilor.

 

Taraful lui Neculai Picu, în 1850 – Franz Xaver Knapp

 

[1] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1872, București 1939

[2] Ibidem, p. 203

[3] Ibidem, p. 279

[4] Ibidem, p. 282

[5] Ibidem, p. 285

[6] Ibidem, p. 273

[7] Ibidem, p. 296


1832: Cântecele populare româneşti

 

 

 

„Limba română, aşa cum este vorbită în întreaga Bucovină, este o fiică a celei latine. Faptul că românii se folosesc de alfabetul chirilic a dat naştere la unele îndoieli cu privire la această înrudire, dar toate temeiurile de acest fel pot fi combătute cu uşurinţă… Limba română, remarcabilă prin gingăşie şi armonie sonoră, pare să fi fost făcută pentru cântec şi, în ceea ce priveşte dulceaţa şi duioşia ei, poate fi pusă alături de limba italiană. Poporul simte aceasta şi are mereu dorinţa să cânte. De-abia că apare un cântec nou, că acesta se răspândeşte, cu iuţeala fulgerului, prin întreaga „ţară binecuvântată de Dumnezeu” (Bogdana, cum o numesc românii) şi aceleaşi melodii, care se revarsă de pe buzele roşii ale unei moldovence încântătoare, în sunet de lăută, răsună pline de dor, în acordurile melancolice de trâmbiţă, în colibele joase ale ţăranilor, pe vârfurile golaşe ale stâncilor şi în stepă, în lumina mată a craiului nou, care se iveşte sau se stinge în vuietul furtunilor din miazănoapte. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt rodul spiritului romantic-poetic al poporului de rând, mai cu seamă al paznicilor hergheliilor şi turmelor. Sub cerul liber sunt compuse cântece închinate iubirii, iar vederea unor privelişti maiestuoase ale naturii face să scapere scânteia poeziei şi o înteţeşte până când se transformă în flacără. Arunci când, la apropierea iernii, ciobanii se întorc, cu turmele, în ţarcurile de acasă, ei aduc cu sine, de obicei, o bogată comoară poetică. Multe dintre aceste cântece îşi datorează originea fanteziei înflăcărate a unor boieroaice spirituale şi culte. Astfel, cântecul „Ziua, ceasul despărţirii”, compus de o domniţă, este unul dintre cele mai frumoase cântece de dragoste din toate limbile. Tema obişnuită a poeziei românilor o constituie tânguirea de dragoste, dar şi evenimente importante, care privesc existenţa sa poetică, îl însufleţesc pe românul dornic de cântec cu scânteia poeziei. Astfel, ne-au rămas unele cântece frumoase şi însufleţite, din vremea răscoalei domnitorului valah Brâncoveanu, iar cântecul delicat şi trist al eteristului aflat pe fugă, „Nu-i, nu-i, nădejde, nu-i, poate fi socotit ca un pandant al celestului imn al lui Riga din Tessalia: „Veniţi, copii ai grecilor”. Melodiile deosebit de simple au un farmec aparte. Ele evoluează în acorduri în minor, într-un ritm solemn, pline de dor şi de simţăminte.

 

Raffet, 1838: Bâlci în Valahia

 

Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni, pe care îi poţi întâlni fie pe malurile Nilului, ca vrăjitori, fíe pe Gange, ca dansatori pe sârmă şi baiadere, fie în Egipt, ca adoratori ai şerpilor, se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei le prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unui Anghel, Gheorghe şi Suceavă sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele de care se folosesc, la cântarea melodiilor, sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii. Cu ajutorul lor vom ajunge la izvorul din care ţâşnesc atât de îmbelşugat. Acest cântec, pe cât de simplu şi monoton pare, trebuie întotdeauna socotit un imn sfânt al naturii. Chiar dacă melodiei lui Nurdeni îi lipseşte focul şi prospeţimea Sudului, totuşi dorul după acestea este exprimat cu atât mai emoţionant.

 

De câte ori când luna îşi revarsă lumina mată asupra coamelor acoperite cu zăpadă ale Carpaţilor, am ascultat cântecul unui drumeţ singuratic, care păşea pe câmpia pustie, prin liniştea nopţii! De câte ori, în umbra întunecată a unei păduri întunecate de stejar sau la vatra ce răspândea căldură în peştera care adăpostea o familie de ţigani, nu m-am cufundat în gânduri tulburi, datorită trilurilor fantomatice ale unei vechi balade! Povestirea cumplită a unui grec, în cafeneaua de la Botoşani, era însoţită de acorduri de lăută îndepărtate şi melancolice”[1].

 

 

[1] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare româneşti, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă – vol. III, Bucureşti 2006, pp. 70, 71


1831: „Valzer”, împreună cu popa

 

 

 

„Plecând din Sibiu, până la amiază abia am ajuns la Turnu-Roşu, după-amiază, însă, am zărit întâiul sat românesc, unde se află şi vama românească, şi regiunea aceasta am şi desenat-o, cu munţii de pe malurile Oltului. La vamă, am zăbovit multă vreme, aşa că numai spre seară am pornit înainte, ca să ajungem la întâia cârciumă pentru înnoptat. Cârciuma aceasta nu avea decât două odăi, una mică şi una mai mare, cu trei paturi şi puţine rufe de pat, aşa că eu îmi făcusem culcuşul cu primenelile mele de pat. Abia stinsesem lumânarea, fără să fi adormit încă, când am auzit o zdrăngăneală de vioară, amestecată, din când în când, cu nişte glasuri răguşite de cântec. Deodată au început să-mi bată la uşă, care, fiind deschisă de către cârciumăreasă, cu lumânarea în mână, au intrat doi bărbaţi, unul pitic, de-abia de patru picioare, îmbrăcat turceşte, iar celălalt un popă român, în anteriu, slăbuţ şi înalt de şase picioare, urmaţi de doi ţigani, aşa că se prezentau ca îmblăciul cu hădăragul, vara, la treierat. Unul dintre ţigani avea o vioară, celălalt un ciur de piele, de forma unei tamburine, din care scotea, cu degetul umezit cu scuipat, nişte glasuri de „rum, rum” asemănătoare aproape unui bas.

 

Musafirii aceştia de noapte, nechemaţi, poruncind vin, s-au pus să bea, iar piticul (care era un băcan), la cântecul lăutarilor a început să joace valzer, împreună cu popa, pe care-l învăţaseră în Ardeal şi în „contumaţia” (carantina) de la Turnu-Roşu, unde trebuiau să zăbovească zece zile, înainte de a putea intra în ţară. La aceasta, croitorul neamţ sări din pat şi, trăgându-şi în grabă cizmele, a început şi el să joace, aşa cum se afla, în cămaşă şi izmene, întâi cu băcanul şi apoi cu popa. Aceştia, fireşte, l-au îmbiat cu vin, până n-a mai putut să bea. Aşa petrecură până aproape de miazănoapte. Băcanul a venit şi la patul meu, să-mi dea vin, dar eu mă prefăcusem că dorm; atunci popa l-a tras de haine, zicând: „Lasă, să doarmă”. Adormise şi dascălul, aşa că noi doi n-am luat parte la petrecere. Dimineaţa, însă, croitorului i se făcuse rău de vinul prost, aşa că, toată ziua, s-a zvârcolit în pat, dar noi râdeam de el, zicând să suferă pentru cinstea că jucase jocul naţiei sale”[1].

 

Lăutarii lui Raffet

 

[1] Barabás, Miklós, Viaţa bucureşteană între anii 1831-1833 (Traducere după memoriile pictorului Barabás), în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă – vol. III, Bucureşti 2006,  p. 54


1762: Ce obicei are Domnul când merge la Sfântă

 

Bouquet: Moldavie, la ville de Iassi, 1843

 

 

„La 14 zile a lunii lui Octombrie, aici, în pământul Moldovei, întru această de Dumnezeu păzită ţară, să prăznuieşte, la mănă­stirea a trei Sfinţi Ierarhi, Sfânta şi cuvioasa prepodobna Parascheva cea nouă, al căreia sfântul ei trup întreg se află întru această numită mănăstire, aduse fiind sfintele ei moaşte de răposatul Vasilie Voevod, la anii 7148 (1640 – n. n.).

 

Deci, cu o zi mai înainte de prăznuirea Sfintei, vine egumenul mănăstirii către Domn cu poclon, cafea şi zahăr, după obicei, şi, ducându-se al treilea logofăt în spătărie, către Domn, pofteşte egumenul pe Domn, cu rugăminte, ca să ia Domnul osteneală, să cinstească prăznuirea Sfintei, cu mergerea şi domneasca sa parisie. Şi Domnul încă fiind dorit a se împărtăşi, cu sărutarea Sfintelor moaşte, mulţămeşte egumenului, bucurându-l şi cu mer­gerea sa.

 

Şi la 8 ceasuri din zi este obicei de se trag toate clopotele sfintei mănăstiri şi atuncea egumenul şi cu preoţii bisericii, mergând în biserică, după închinăciunea cea cu smerenie, ce fac către racla Sfintei, o rădica de la locul ei racla cu sfintele moaşte şi o pun în mijlocul bisericii, în kuvuclion ce i s-a făcut acum de curând, pentru sărutarea şi împărtăşirea creştinescului norod. Şi îndată se începe şi vecernia cea mare. Deci, după săvârşitul vecerniei, merge şi Doamna la numita mănăstire, cu alai de slujitorime, şi trag şi clopotele (numai acestei mănăstiri) şi când va să intre în biserică, egumenul are purtare de grijă, de-i iese, cu sfânta evanghelie, înainte; şi intrând în lăuntrul sfintei biserici şi închinându-se sfintelor moaşte şi sărutându-le cu smerenie, porunceşte de se face şi paraclisul Sfintei şi, după paraclis, iar sărută moaştele şi, ieşind din biserică, merge la curte.

 

Este obicei de se fac, de la visteria Domnului, şi 2 făclii mari de ceară, câte de ** oca, care se şi zugrăvesc şi se trimit la Sfântă, din partea Domnului; şi aceste făclii se trimit până a nu merge Doamna la biserică; care făclii se pun, una la cap, alta la picioarele Sfintei.

 

Şi după mergerea Doamnei la curte, vel şătrar are purtare de grijă de întinde saivantul (corul – n. n.) Domnului în ograda mănăstirii, din dreapta uşii bisericii, unde şi Domnul descalică; cum şi vătaful de aprozi are şi el această purtare de grijă, de aşează scaunul Domnului, a mitropolitului şi a beizadelelor.

 

A doua zi, dimineaţa, în ziua Sfintei, după ce se găteşte Domnul şi se luminează bine de ziuă, purcede Domnul, de la curte, cu tot alaiul cel domnesc şi obişnuit şi vine la Trei-Sfetitele, făcându-se răsunare, atât de ale mănăstirii clopote, cât şi de la celelalte mănăstireşti clopote, care sunt mai aproape. Înaintea Dom­nului, la uşa bisericii, este obicei de iese mitropolitul, cu alţi ar­hierei şi egumeni, cu sfânta evanghelie şi cu axion, duc pe Domn în biserică; şi îndată cel dintâi cântăreţ începe slavoslovia; şi după slavoslovie, Domnul, cu mitropolitul alăturea, ies împreună afară şi, după dânşii, boierii, şi cântăreţii încep a cânta litia şi 4 din preoţii bisericii, în epitrafile şi feloane fiind îmbrăcaţi, cu capetele goale, ridică racla cu sfintele moaşte pe umerii lor, doi la cap, doi la picioare, şi, ieşind afară din biserică, se face încunjurarea sfintei biserici cu sfintele moaşte, mergând mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, înaintea sfintelor moaşte.

 

După încunjurarea bisericii o dată, merge Domnul supt saivant drept la scaunul său şi toţi ceilalţi drept la scaunele lor şi sfintele moaşte aducându-se, se pun în mijloc şi merge întâi mi­tropolitul de sărută moaştele şi, mergând şi Domnul şi sărutând sfintele moaşte, se miruieşte de mitropolitul; şi după mir, mer­gând Domnul la scaunul său, se dau 10 lei, de vel vistier, în blid.

 

Apoi merg beizadelele şi boierii, toţi de sărută moaştele şi se miruiesc, şi îndată mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, intră în biserică şi se începe sfânta liturghie; iar sfintele moaşte rămân afară, pentru sărutarea norodului. Şi la Heruvico, la văhodul cel mare, se aduc sfintele moaşte în biserică, fără raclă, şi se petrec Domnul, beizadelele şi cu boierii pe dedesuptul sfântului trup şi, apoi, ducându-l în sfântul altar, îl pun pe sfânta masă şi aproape de chinonico, sfintele moaşte se ridică din altar şi se aduc de se pun, iarăşi, în racla lor, ce este în mijlocul bisericii, şi, după săvârşirea liturghiei, ieşind Domnul din biserică, de voieşte, merge la chilia egumenului de bea cafea; de nu, merge la curte şi acolo bea şi cafea, cu toată boierimea, după orânduială”[1].

 

 

Sărbătoarea străveche a Sfintei Vineri (Luceafărului), la care moldovenii nu renunţaseră nici la un secol după ce Vasile Lupu le adusese o Sfânta Vineri (Parascheva – în greacă) pământească şi, desigur, cu garanţie creştină – nu întreagă, cum scria, în 1762, Gheorgache[2], ci fără o mână şi fără piciorul opus, Patriarhul Constantinopolului vânzând, după aceea, numeroase moaşte şi păcălindu-l, în fapt, pe Vasile Lupu, care, la cât bănet a dat, merita moaştele întregi, cum şi preciza în condiţiile comenzii iniţiale.

 

„În ziua sfintei şi marii Vineri, iese Domnul iarăşi la biserica cea mare, la ceasuri, făcându-se şi vecernia, cu sărutarea epitafului totodată; şi la 6 ceasuri din noapte, spre Sâmbătă, este obiceiul de iese Domnul iarăşi la biserica cea mare şi, la canonul cel dintâi, se face dare de făclii de ceară la toţi; şi după slavovenie se scoate aerul, mergând Domnul, cu mitropolitul alături, înaintea aerului, cu tot alaiul şi cu boierii cei mari pe urma Domnului şi a mitropolitului, toţi cu făclii aprinse, cum şi celălalt norod. Şi ieşind din biserică, se scoboară pe scara cea mare şi merg pe bute din lăuntrul curţii, unde şi scaune sunt gătite pentru aer, în mijloc, iar Domnul şi ceilalţi, la locurile cele obişnuite, şi acolo se face şi sărutarea aerului, de toţi, pe obicei”[3].

 

 

[1] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 299-301

[2] CONDICĂ ce are întru sine obiceiuri vechi şi noi a prea înălţaţilor domni, care s-a făcut din porunca prea înălţatului, luminatului şi iubitorului de Hristos, Domnului meu şi oblăduitorului a toată Moldavia, Io Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit şi s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheorgache vtori logofăt, aici, în oraşul Eşului, la anii 1762, Noiemvrie 5.

[3] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 292, 293


Chef cu lăutari solcani la mănăstirea Putna

 

 

 

Pentru „închinare şi jertfire” veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi după taraful muzical al „Pleto­sului” din Suceava. Cântaseră adică aceşti lăutari la hram, la „părintele Ştefan” (Bunceac), la Vicovul de Sus, acest „părinte Ştefan” era ştiut şi numit în întregul ţinut „popa galanton”, şi, după acel hram, veniră acei lăutari şi la mă­năstire, care era aproape, cum zisei eu, după spusa lor, pentru „închinare” şi „jertfire”. Era însă în prepus „tuzul în şodenii”, părintele Lavrenti Chirilescu, care era de loc aşijderea din Vicovul de Sus, că adică cuvioşia sa, prin fraţii şi neamurile sale, ce le avea acolo, la Vicov, ar fi pus la cale acea venire a ţiganilor lăutari la mănăstire pentru „închinare şi jertfire”. Fie, însă, cum va fi fost, lăutarii, vreo zece la număr, cu scripci, cu cobze, cu năier, cu ţimbale şi cu un bas puternic, veniră după sfârşitul liturghiei, aflându-se călugării la „trapeză” (la masă, la mâncare). Se închinară lăutarii, intraţi în curtea mănăstirii, cu multe cruci, în toate părţile şi, aflând de la cineva că părinţii se află la prânz, se băgară în pavilionul ce acoperea fân­tâna de lângă trapezărie (sala de mâncare), ca şi când ar fi vrut să-şi arate modestia în sfântul lăcaş şi nu se vâră acum deodată mai în inte­riorul mănăstirii. Călugării ieşiră de la masă, se puseră, după regulă, rând cu faţa spre biserică şi se închinară, în chip de mulţumită ctitorului mănăstirii pentru hrana ce o au acolo (căci rugăciunea după masă o făceau înăuntrul trapezăriei), şi-apoi, închinându-se toţi către Arhimandritul ce porni spre locuinţa sa şi mai întorcându-se în trapezărie, ca să-şi ia câte ceva din rămăşiţele „porţiei” de mâncare, porniră a se împrăştia pe la chiliile lor.

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Acum ieşiră şi ţiganii de lângă fântână. Călugării, la zărirea lor cu uneltele muzicale, nu cred să fi fost cu putinţă să nu se fi simţit, fiecare din ei, ca electrizaţi prin inimă, aducându-şi aminte de lumea în care şi ei, odată, au trăit… ah, de lume, zic să nu-şi fi adus aminte d-apoi de cele din lume, ce li le aminteau bieţilor că­lugări acele unelte muzicale ale lăutarilor! Săru­tară călugărilor mâna cu respect, schimbară cu sfinţiile lor câteva cuvinte şi apoi ţiganii urmară unuia dintre călugări, şi care putea fi acest altul decât numai părintele Lavrenti?

 

Bătrânul Arhimandrit se puse, după masă, la odihnă, eu însă numai ce mă pomenesc în chiliuţa mea cu părintele Lavrenti, care îmi pune două­zeci de creiţari „groşi”, noi şi roşii ca para focului, şi-mi zise:

 

– Dragul meu, aceşti douăzeci creiţari fac un sorocovăţ: sunt ai tăi; dar ia cheia pivniţei şt vino de ne dă câte o ocşoară de vin.

 

Creiţari aşa frumoşi căpătasem eu, mai înainte, ade­seori de la părintele Lavrenti, dar aşa de mulţi, deo­dată, încă nu. În măsura, deci, a bacşişului îmi fu acuma şi voia şi graba de a împlini dorinţa părintelui.

 

În gârliciul pivniţei, care, de dinafară, nu era închis, găsii vreo şase părinţi călugări şi lăutarii. Nu ştiu, ori că de brudiu la minte ce încă eram, ori că nici nu era de ce să am griji, căci stăteau pe lângă părinţii călugări şi lăutarii, descuiai fără nici o trăgănare pivniţa şi intrai, cu lumina aprinsă, ce o aveam cu mine în felinar, înăuntru şi călugării şi ţiganii după mine.

 

 

Pivniţa era spaţioasă şi avea, în partea aceea, unde erau vinurile, două  despărţituri,  una  mai afundă şi alta mai aproape; iar vinul de care aveam voie să dau părinţilor era într-un antal (vas) din despărţitura cea mai afundă. Era, pe lângă alte măsuri, şi o vadră deşartă în pivniţă. Părintele Lavrenti îmi zise să slobod pentru toţi cei şase părinţi câte o ocă în vadra cea deşartă; fâcui aşa şi părintele Lavrenti, luând vasul şi făcând semn celorlalţi şi lăutarilor să-i urmeze, se duse înainte şi „societatea-i” după dânsul, adică după buţi şi antaluri, în fundul pivniţei. Un că­lugăr, Cleopa Ianoş, închise uşa gârliciului şi a pivniţei, dar numai ce-l văd că vine cu o mulţime, adică şi cu toţi ceilalţi călugări!

 

– Ia-n trageţi una de-a codrului!, zise, atunci, părintele Lavrenti lăutarilor, scoase nişte lumini de ceară din buzunarele antereului, le lipi câte una de buţi şi antaluri şi apoi, de aici, înainte, să fi auzit, să fi văzut! Ieromonahii şi diaconii scoaseră cu toţii pahare de prin anterie şi numai ce auzii sunând deja fundul vedrei, adică într-o clipă erau şase ocşoare duse!

 

– Mai pune băiete!, zise părintele Lavrenti către mine, şi pentru ceilalţi părinţi ieromonahi şi diaconi câte-o ocşoară. şi pune-le la condică, că creiţari de cei mândri mai sunt.

 

Numărai părinţii ieromonahi şi diaconi şi erau, cu toţii, doisprezece, adică doi nu încăpeau în vadră. Nu trecu mult şi fundul vedrei iară sună şi cei  doi, se vede că diaconii, ce nu încăpură mai înainte în vas, se găsiră în el cu încă opt, care erau ieromonahi, adică ori diaconi ori acum şi monahi şi novici, nu mai ştiu.

 

Hei, d-apoi părinţii îşi schimbară rolurile cu ţi­ganii: ei cântau şi ţiganii ţineau hangul. Un călu­găr, Vitale Borşan, se sui sus, pe-o bute, şi-i zise pe glas de doină:

 

„Când eram în vremea mea,

Scripca-mi era gura mea!”.

 

– Să trăiţi, măi lăutari!, iar aceştia, apoi, îi răspundeau cu un „tuş” şi cu un „vivat, vivat, vivat!”.

 

Eu, văzând ce se lucră şi, speriindu-mă, ieşii la uşa gârliciului, să văd şi să ascult ce-i pe-afară. Nu era nimeni şi numai se auzea sunet de glasuri şi de instrumente din fundul pivniţei. Mă întorc, de aceasta cam mângâiat, îndărăt şi văd pe părinţi, cu paharele prin vadră. Adică cuvioşiile lor găsiră „socoverca” la o bute, deşi nu era în aceea vinul de care le era încuviinţat a li se da lor. Părintele Lavrenti îmi zise:

 

– Mai scrie zece cupe!

 

Aceasta însă îmi trecu de şagă şi aş fi zis părinţilor ceva ce-mi era să le zic; dar nu încăpui la cuvânt, căci, cum numai goliră păhărele, strigară unul, după altul:

 

– O moldovenească, măi!, ş-apoi acum fu acum!

 

 

Moşnegii şi tinerii, adică ioroschi-monahii, ieromonahii, diaconii şi monahii, şi toată tagma călugărească, din cei anteriori unii şi cu defecte corporale… care nu erau prea îndemânatici, pentru joc… ţinându-se de mână, o luară printre buţi şi prin prejurul lor, părintele Lavrenti, cu potcapul pe ureche, înainte, şi numai ce-l auzii:

 

„Sub călcâiul cizmei mele

Şede dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă să fac rele!”.

 

Văzând eu, iară, că călugării, de ce tot beau, se mai aprind şi cugetând la urmări, căci lăsai pe călugări şi pe lăutari să între în pivniţă şi ei, acum, aici îşi fac de cap, pe când Vitale Borşan declama:

 

„Iu, iu, iu, şi iar aşa

Multa vreme n-a fi-aşa!”,

 

iar Cleopa de Ianoş îi răspundea, de dincolo de-o bute:

 

„Frunză verde de cafea

Bine-mi pare că-i pe-a mea!”,

 

ba mi se pare că toţi cuvioşii îşi aduseră chiar acum aminte de cântecele ce rămaseră oarecând afară de mănăstire şi-ar fi socotit cineva că-s deja de mult uitate, căci din toate coturile şi de după toate antalele şi buţile se auzeau „frunze verzi” şi „iu-iu-iu”-uri care de care mai îndrăzneţe şi mai lumeţe; văzând eu, zic, acestea şi mărindu-mi-se frica şi spaima până mai la neştire de mine… mă apropiai, cu lacrimi, de părintele Lavrenti, cu afurisiţii lui creiţari „groşi şi roşii ca para focului”, şi-l rugai, în strigăt cât puteam, să iasă din pivniţă, că nu i-am slobozit aici, ei singuri s-au băgat şi acum e şi vremea vecerniei, de-a auzi părintele Arhi­mandrit e vai şi amar!

 

– Taci!, îmi curmă el cuvântul, trase un şuier în deget, de cred că băga în spaimă stafiile nu numai ale pivniţei, ci şi ale tuturor zidurilor mănăstirii, şi-apoi, învârtindu-se pe un picior, îşi puse potcapul pe scăfârlia „protosului” (primaşului) dintre lăutari, înfipse mâinile în şolduri şi strigă ca în extaz:

 

„Nici nu-mi pasă

de Năstasă,

De Nichita

Nici atâta!”.

 

Dar atunci numai ce văd un baston ridicându-se după spatele mele – vai, era bastonul… arhiman­dritului! – trosc, peste potcap, de capul ţiganului, trosc în scripca lui… Lavrenti şi călugării suflară în lumini şi fuga, pe după poloboace, ţiganii călcau unul pe altul, bâjbâind pe întuneric, să scape afară… se auzea bietul bas troncănind, când se pălea de păreţii pivniţei…

 

Urmarea a fost, cum a fost, dar mult şi mare n-a fost; numai atâta că vecernia, în această seară, a săvârşit-o Arhimandritul singur, cu noi, băieţii, la stranele călugărilor, toate deşarte şi că cheile pivniţei n-au mai rămas, de aici, înainte, pe mâna mea; dar nici taraf de ţigani lăutari n-am mai văzut la mănăstire, spre „închinare şi jertfire”[1].

 

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

[1] Porumbescu, Iraclie, Un episod hazliu din mănăstirea Putnei. Înainte de cincizeci de ani, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni. Antologie, Bucureşti 1924, pp. 161-168


Pagina 10 din 38« Prima...89101112...2030...Ultima »