Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 10

Ultimii ani ai lui Ştefan cel Mare

 

 

 

Să trecem acum la documentele găsite în Diarul lui Sanudo. Iată, mai întâi, o epistolă intimă (Suceava, 9 Decembre 1502) a lui Ştefan cel Mare către prea iubitul său amic, dogele Leonardo Loredan, prin care-l roagă ca să înlesnească lui Demetriu Purcivi, veneţian aflător în serviciul Moldovei, cum­părarea unor medicamente, după care îl trimite în Veneţia din consiliul doctorului Muriano, de asemenea veneţian, medic al curţii din Suceava.

 

Relaţiunile între Ştefan şi Dogele Leonordo Loredan par foarte frecvente, în aceşti ani, şi am­basadorii Moldovei găsesc o foarte bună primire pe lângă doge. Unii dintr-înşii primesc distincţiuni onorifice din partea guvernului veneţian; aşa gă­sesc, în Sanudo, că, la 28 Martie 1502, un amba­sador a lui Ştefan este înălţat la demnitatea de „Cavaler aurat”, distincţiune foarte rară, ce se acorda cu cea mai mare dificultate străinilor.

 

La data 20 Decembre 1503, citim încă în Sanudo:

 

„Un ambasador moldovenesc, sosit împreună cu un trimis din partea ducelui Ion Corvin Matei, desigur, „Ion” fiind degenerescenţa de la iniţiaticul „Io” – n. n.), se prezintă Dogelui cu o misiune ale cărei amănunte se expun în documentele ce urmează mai jos.

 

Şi mai la vale :

 

„21 Decembrie 1503,

Astăzi, 21 Decembrie, se prezintă în Colegiu Postelnicul Teodor, ambasador din partea lui Şte­fan şi fiul său Bogdan. / După ce descrise izbânzile principelui român contra turcilor şi câte a lucrat în interesul Cre­ştinătăţii şi chiar al Republicii veneţiene, trece apoi la morbul (boala – n. n.) eroului, anume neputinţa de a mişca mâinile şi picioarele, prezentând o epistolă de la însuşi Ştefan, scrisă din Suceava, la 11 Octombrie, şi prin care roagă pe Doge de a-i trimete un medic, căci doctorul Muriano, trimis mai dinainte, sosise în Moldova bolnav şi a şi murit acolo; la care tot Dogele răspunde că bucuros şi-ar da sângele pentru sănătatea lui Ştefan. Urmează, în urmă, copia scrisorii lui Ştefan cel Mare.

 

 

„La data de 28 Decembrie 1503: Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, voind să alegă un bun medic pentru Ştefan cel Mare, salariul anual fiind de 500 ducaţi, ezită între trei candidaţi, Georgie di Piemont, Ieronim de Cesana şi Alecsandru Veronescu.

 

 

2 Ianuarie 1504. Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, oprindu-şi alegerea asupra junelui medic Ieronim de Cesana, au plecat din Veneţia”.

 

 

Văzurăm din însăşi epistola lui Ştefan cel Mare că doctorul veneţian Matteo Muriano sosise bol­nav în Moldova şi că n-a trăit mult timp în urmă. Cu toate acestea, el trimete în Veneţia o epistolă din cele mai interesante asupra lui Ştefan şi asupra Moldovei (publicată integral în Călători străinii – n. n.). Senatul Veneţiei nu se mulţumea cu relaţiunile ce le primea de la ambasadorii şi trimişii săi ofi­ciali; în dorinţă, în pasiunea sa de a şti tot, el da însărcinare oricărui veneţian ce se afla pe la curţile străine de a-l informa despre tot ceea ce vedea, tot ceea ce afla.

 

 

Dar iată rezumatul epistolei lui Matteo Mu­riano către Doge, a caria copie o găsim în volu­mul IV al ziarului Sanudo, cu data: Suceava, 7 Decembrie 1502. Matteo Muriano comunică Dogelui Leonardo Loredan următoarele date despre situaţiunea internă şi externă a Moldovei :

 

Matteo Muriano descrie, mai întâi, prima între­vedere ce a avut cu Ştefan. După ce mă prezentai, zice Muriano, şi me exprimai cu acea formă de cuvinte ce se cuvin unui aşa de mare Domn, con quella forma di parole che se convien a un tanto Signor como e questo, el îmi zise, între altele: eu n-am voit să caut medic în nici o altă ţară decât acolo unde am amici, despre care sunt sigur că mă iubesc; şi îmi mai zise încă: eu sunt înconjurat de inamici de tot felul şi am avut 36 de bătălii, învingându-i în 34 şi fiind învins numai în 2. Io non ho voluto domandar me­dico in alcuna parte del mondo salvo da li amici mei li qual son certo me amano, et dissemi etiam: io sono circondato da inimici di ogni banda e ho avuto bataie36 dopoi che son signor de questo paese de le qual sono stato vincitore de 34 e 2 perse.

 

În urmă, Matteo Muriano dă informaţiunile ce urmează:

 

 

1). Ştefan este foarte înţelept, iubit de supuşii săi pentru clemenţă, justiţie, energie şi liberalitate. El e bine constituit de corp, afară numai de gravul morb, de care speră însă a-1 vindeca.

 

2). Bogdan, fiul Principelui, tânăr de vreo 25 ani, imită în toate pe tatăl său, e modest ca o domnişoară, modesto quanto una donzella, viteaz, virtuos.

 

3). Moldovenii sunt toţi voinici, omeni de luptă şi nu de a sta pe saltea, formând o armată de 60.000, din care 40.000 călărime şi 20.000 pedestrime.

 

4). Ţara este frumoasă, plină de animale şi producând toate fructele, afară de untdelemn: grâ­nele se seamănă în aprilie şi în mai; în august şi în septembrie se face vin cam de felul celui din Friul; bogăţia păşunilor ar putea nutri peste 100.000 de cai.

 

5). Distanţa până la Constantinopole este de 15-20 zile, fiind totodată locul cel mai potri­vit pentru a ataca pe turci, care, după mărturia tuturor acelora ce vin de acolo, se tem forte mult de Ştefan.

 

6). În Octombrie 1502, moldovenii au reluat nişte castele şi sate, ce le-au fost răpit, mai dinainte, Polonia, pe care, în acelaşi timp, au atacat-o tă­tarii de Crim.

 

7). Urmează amănunte despre cele trei imperii tătărăşti, dintre care acela de Crim este cel mai periculos, nu numai prin o armată de vreo 100.000 călăreţi, dar şi prin o strânsă alianţă cu Turcia, astfel că Ştefan se teme de a nu fi atacat,  la spate, în caz de a avea un război cu Turcia.

 

 

N-am trebuinţă să insist asupra importanţei documentului ce-l analizai. Faima bravurii românilor, pe de o parte, iar de alta, a înţelepciunii lui Ştefan, era răspândită în toată Europa. Astfel, găsesc, tot în Sanudo, 28 Noiembrie 1500, că secretarul Republicii, Francesco dalla Zuecca, reîntors din Ungaria, raportând despre dispoziţiunile anti-turce ale regelui Matei Corvin, arată că tot ostili păgânilor sunt şi româ­nii, popor curajos şi feroce, şi mai cu seamă Şte­fan cel Mare.

 

Găsesc, asemenea în Sanudo, o epistolă a flo­rentinului Octavian Gucci, datată Cracovia 21 Iunie 1500. Acesta, după ce dă multe informaţiuni asupra polonezilor, tătarilor din Crimeea şi du­celui de Moscova, zice: „Ştefan cel Mare nu doarme, ci stă gata la hotar, cu toată oştirea sa, dar nu se ştie ce va face, căci, pe de o parte, are alianţa cu Polonia, iar pe de alta, este în amiciţie cu Moscova, în orice caz trebuie să se aştepte de la dânsul ceva însemnat, fiind renumit prin înţelepciunea sa, perche, come sapete, e Savio[1].

 

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

 

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 88-93


Ştefan cel Mare, la răscrucea Războienilor

 

 

 

Începând cu anul 1873, când, numit fiind agent diplomatic la Roma, a „fost fericit de a dezgropa din arhivele de Stat ale Veneţiei documente inedite documente de o imensă valoare istorică pentru noi, documente ce de secoli zăceau necunoscute printre manuscriptele cancelariei secrete ale anticei republici”[1], Constantin Esarcu, viitor academician şi unul dintre iniţiatorii proiectului „Daţi un leu pentru Atheneu”, a ţinut o conferinţă publică[2], în 8 aprilie 1878, pentru a face cunoscute descoperirile sale şi pentru a propune „înfiinţarea unei societăţi pentru Istoria Patriei, astfel precum există mai în toate oraşele principale ale Italiei”, societăţi care „aduc cel mai mare serviciu studiilor istorice, prin dezgroparea şi publicarea documentelor vechi, prin retipărirea cărţilor rare de istorie şi prin colecţionarea monumentelor de orice natură relative la istoria provinciilor sau oraşelor ce au în vedere aceste socieţăţi”[3].

 

Dintr-un exemplar al tipăriturii conferinţei, care se află în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”, voi extrage doar câteva paragrafe, referitoare la Ştefan cel Mare, pe care le consider mai interesante, şi o fac din dorinţa de a face cunoscut numele celui care le-a scos la lumină de sub colbul uitării. Primul subiect este cel al întâmplărilor de după bătălia de la Războieni, atât de legendată la noi de născocirile călugăreşti ale mitropolitului Roşca despre Daniil Sihastrul sau despre poeticeasca „Muma lui Ştefan cel Mare”. Conform mărturiilor de atunci, sintetizate de Il Diario al patricianului veneţian Marin Sandulo, iată cam cum au stat lucrurile, mai întâi rezumării, făcute de Esarcu, unei relaţiuni despre Ştefan cel Mare, scrisă, în 16 septembrie 1476, în Vratislava:

 

 

„Este un preot, numit Baltazar de Piscia, care comunică Papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care, fiind robiţi de către turci, la luarea coloniei genoveze Caffa din Crîm, şi tri­mişi la Constantinopole, cu alţi 122 tineri, au re­uşit, pe drum, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea de restul flotei otomane, a ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Kilia, unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau Valahiei mici (minoris Valachia), şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petre­cut, apoi, 10 luni până ce au fugit în Polonia, cu ocaziunea intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul răzbelului a fost vestea despre planul lui Basarab, Domnul Vala­chiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Mol­dova, ceea ce a silit pe Stefan Vodă, pentru a împiedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi, „nobili şi ţărani”, armaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar Doamna lui, cu toate tezaurele, s-a re­tras la cetatea Hotin.

 

Aflând acestea, Stefan Vodă a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea (ctitorul bisericii din Dolheşti – n. n.), cu 1.000 călăreţi, iar el însuşi, cu restul oştirii, a mers în contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se, atunci, la Dunăre şi văzând că ostaşii săi mur­mură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan Vodă a concediat armata, pe 15 zile, poruncind ca, după expi­rarea acestui termen, să revină cu toţii la Dunăre; iar el a rămas numai cu 10.000 nobili, afară de care mai erau 1.000 călăreţi, subt vistiernicul Iuga, la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă, fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras, cu cei 10.000, într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia şi s-au odihnit acolo, au început a îna­inta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea, se pregăteau a fugi sucevenii, aflând, de la un ambasador polon, despre apropierea tur­cilor, cu care era şi domnul muntenesc Basarab.

 

Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Iaşi, Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora, cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând, după aceea, o garnizoană în Suceava, Şte­fan a riscat o bătălia contra turcilor într-o pă­durice, la depărtare de o jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat, cu vreo 20 de călă­reţi, la oraşul Sniatin unde acela care mi-a na­rat acestea l-a văzut mâncând într-o tavernă: ibiqe, qui talia mihi narravit, dixit se Dominum Stephanum cum paucis vidisse in quadam taber­na comedentem.

 

De aci a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin (unde se afla nevasta sa), unde s-a apucat să strângă oaste. În acest timp, turcii asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi Sul­tanul, care aducea cu sine, pentru a pune pe tro­nul Moldovei, pe fiul unui Petru Vodă (Petru Aron – n. n.), ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan.

 

La această descriere a lui Baldassar de Piscia, se află un postscriptum.

 

Toate acestea, zice Baldassar, erau scrise, când veni la mine un oarecare Ilesita din Ungaria, care îmi spuse că a văzut aprinse focuri de bucurie şi a auzit cântându-se Te deum, fiindcă Ştefan, Domnul moldovenesc, a nimicit o armată turcă de 14.000 oameni: Întrebându-l când s-a făcut această luptă, mi-a răspuns că nu ştie. Ace­asta se esplică – continuă Baltassar de Piscia – pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adaos toţi moldovenii câţi se retrăsese mai dinainte în locuri sigure, iar pe de alta, că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

 

Eruditul nostru istoric, Dl Hasdeu, face, asupra documentului de mai sus, ce l-am publicat în extenso şi în original, în preţioasa sa Columna lui Trajan, următoarele reflecţiuni:

 

Antoniu, mănăstirea Războieni

 

„Pentru a rectifica şi completa datele adunate de către Dl Kogălnicenu, în monografia sa des­pre bătălia de la Războieni, singura fântână im­portantă, trecută de domnia sa cu vederea, a fost, până aci, un lung pasagiu din cronica turcă a lui Saad-eddin, tradus italieneşte în secolul al XVII-lea, de către Bratulli, şi reprodus apoi, din cauza extre­mei sale rarităţi, în a mea Archiva istorică.

 

Dl C. Esarcu a reuşit a descoperi, în această privinţă, o nouă relaţiune, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai că s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amă­runte necunoscute din celelalte izvoare.

 

Ne mărginim a atrage atenţiunea asupra următoarelor puncte:

 

1). Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

 

2). Principalii generali ai lui Ştefan, în războiul de la 1476, au fost cumnatul său, Şendrea, şi vistiernicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit, mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic, între Ştefan şi Ţepeş.

 

3). Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă, iar ţăranii formau miliţia, care se mobiliza numai pe intervale scurte şi care, la caz de prelungirea războiului, murmura şi dezerta.

 

4). Moldova se numea „Valachia mică”, iar Muntenia „Valachia mare”, după cum noi am demonstrat-o deja prin alte fântâne.

 

5). Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 nobili, pe când, tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan; de unde rezultă că acea nobilime se com­punea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşii” sau „moşnenii”.

 

6). Oraşele pe care le-a ars Ştefan, la apropie­rea turcilor, au fost Vaslui, Iaşi, Bacău, Ro­man şi Baia.

 

7). De nicăieri nu se confirmă tradiţiunea des­pre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa convorbire, acolo, cu mumă-sa (moartă, în 1464, la Probota – n. n.), în locul cărora noi vedem aci pe nevasta lui Ştefan, retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia, la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

 

Într-o comunicaţiune ce ne-a făcut, Dl Esarcu bănuieşte, cu drept cuvânt, că legenda poporană a confundat pe muma lui Ştefan cu nevasta lui, iar cetatea Neamţ cu cetatea Hotin.

 

8). În tabăra turcă, ca pretendente la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, ve­chiul rival al lui Ştefan”[4] (despre mitul „prietenului lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, nici Esarcu, nici Hasdeu nu pomenesc nimic, pentru că născocirea aceasta călugărească apare mult mai târziu – n. n.).

 

 

[1] Esarcu, p. 7

[2] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878

[3] Esarcu, p. 5

[4] Columna lui Trajan, anul 1876, p. 381

 

 


O vizionară bucovineană, în Fundu Moldovei

 

 

 

„Oameni care au avut prilejul să stea de vorbă cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, nu sunt atât de puţini, cât s-ar crede, prin sa­tele româneşti. Şi dacă n-au avut toţi parte de „fenomenul Maglavitului”, cât de duioşi nu sunt unii dintre ei! Iată de pildă, Catrina Ursu din satul Fundul Moldovei, care a avut trei „vedenii”, trei „leşinuri” şi a văzut Ia­dul şi Raiul! De atunci nu mai are decât o singură dorinţă: să ajungă sfântă şi mucenică şi să nu-i putrezească oasele după moarte, ca să o cunoască şi cei ce astăzi nu cred în ade­vărul spuselor ei. Rugăciunile şi le începe, în fiecare zi, la ora 6 dimineaţa şi le spune „în gura mare”, bătând mătănii şi plângând în hohote, până la ora 10, Din gura ei curg fără încetare versuri de o fermecătoare factură populară. Blânda ei manie religioasă, o face depozitara nesecată a întregii vieţi religioase populare, aşa cum este ea în fiinţă în această parte a ţării, pe temeiul „cărţilor”, „epistolii­lor” şi a tezaurului de legende hagiografice, cu sau fără influenţe mai vechi bogomilice.

 

Catrina Ursu se roagă pentru ea, pentru ai ei, pentru împăraţi şi conducători de oaste, pentru oamenii prea fericiţi ca să se gândească singuri la Dumnezeu, pentru cei aflaţi în nenorocire, bolnavi şi săraci, pentru vitele omu­lui şi vieţuitoarele câmpului, pentru păduri, pentru ape, pentru grâul care se trudeşte să crească în holde, pentru tot ce vieţuieşte şi deci suferă pe acest pământ. Uneori, frăge­zimea şi sfinţenia simţămintelor ei par a în­trece chiar şi pe acela a „Florilor” Sfântului din Asisi”[1].

 

 

[1] Stahl, H. H., O vizionară bucovineană, în Sociologie românească,  Nr. 1, An I, ianuarie 1936, pp. 48, 49


Întâmplări din Fundu Moldovei, în 1932

 

Fotografii de la nunta lui Toader al lui Mihai Baciu cu Ioana lui Gheorghe Rusu,

din Fundu Moldovei

 

 

„Să încercăm o analiză a obiceiurilor din Fundul-Moldovei. Obiceiul e prin de­finiţie conformist, el este un act de repetiţie al voinţei sociale şi, prin aceasta, scuteşte pe indivizi de efortul descoperirii unei comportări sociale. Totuşi, între obicei şi inovaţie nu e o antinomie. Pentru că obiceiul nu e totdeauna o prescriere de acţiuni sociale complete, uneori indică numai forma, iar conţinutul e lăsat la voia agentului social, prin aceasta obiceiul are un câmp de veşnică înnoire şi in­ventivitate.

Redăm logodna sau legătura aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu:

 

 

Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi, în urmă, ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10 soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăuntrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa, că au venit să tocmească o claie de fân, pe care au ochit-o de cu ziuă.

– Cine-i acolo?, întreabă unul din cei care stau în casă.

– Cine eşti tu?

– Omul lui Dumnezeu, ţi se răspunde de afară.

 

Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente.

– Ei, dă-ne drumul amù, că nu te-om supăra.

– Da, ce vreţi voi de la mine?

– O claie de fân, să tocmim.

– N-avem fân, l-am vândut.

 

– Ba ştim că ai, dă-l proaspăt pe care l-ai cosit.

– Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră.

– Dă-ne drumu-n casă şi om vedea.

– Nu ştiu amù unde am pus cheia.

–  Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată cheia şi deschide uşa.

 

După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dia­logul continuă:

– Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă.

– Dă-mi bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar, de vreţi, vă dau de cel an.

– Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.

– Ia, am să vă dau amù ce am.

– Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.

 

 

Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia toc­mită. El aduce un bărbat, deghizat în femeie. Când o văd, toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte.

– Apăi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici pic de ţâţă.

– Alta n-am, neică.

– Ha ce, în loc s-o cauţi la spate, o cauţi la burtă?

– Să vedem, ca nu cumva să fie putregai.

– Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.

 

 

Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.

– Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsata în pace… etc.

După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea cu adevărat tocmită, şi se adresează către ea:

– Iaca, îţi dau soţ un băţ. Ţie, ţi-e cu voie să-l iai?

– Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voie s-o iai?

–  Băgaţi bine de seamă amù, că nu e lucru de joacă acesta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amù toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi samă părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.

Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă”.

 

 

Legătura e un obicei, fără îndoială, şi stăpâneşte vădit conformist, dar exem­plul acesta ne arată cât de mult desfăşurarea obiceiului e lăsată în seamă agen­tului. Pentru că nu sunt cuvinte rituale, agentul (şi el întâmplător) trebuie să se improvizeze, i se cere un anumit talent chiar în expunere etc. Momente din ce­remonia nunţii ne indică acelaşi fapt[1]:

 

„La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin, câte doi, înaintea mirelui. La poarta miresei, se simulează o luptă.

– Treceţi pe drum înainte!, le strigă cineva din ograda miresei. E drumul Tătarilor pe aici, nu treceţi!

– Ba o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit.

– Poate aţi greşit. Eu credeam că mer­geţi la brânză.

– Pe aici e drumul (Vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă).

– O ţâr’ de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte!, cere mama miresei.

Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil, că n-are cine)”.

 

 

Un alt moment: îmbrobodirea miresei. „Această operaţie se face pe înserat, cam spre sfârşitul nunţii. Mireasa e dusă, de către nănaşe, într-o altă încăpere, unde n-are voie să intre nici un bărbat. I se ia cununa de flori (de tot felul, flori de lămâiţă, dacă e fată mare, căci e semnul virginităţii, altminteri obiceiul interzice această podoabă), care se pune pe capul sorii celei mai mari a miresei, cu care va juca, în horă, primul joc. După aceasta, naşa mare o despleteşte şi cheamă şi pe naşa din partea mirelui şi amândouă îi împletesc deodată părul, în două cozi, cum poartă nevestele. E semnul că, de-acum, mireasa intră în rândul femeilor măritate. (Se cântă şi cântece rituale, noi nu le mai redăm). Naşa miresei îi pune tulpanul, se sărută cu cealaltă, urând să fie într-un ceas bun. Mireasa nu este încă dusă în sala de petrecere, unde o aşteaptă mirele, ci se îmbracă un bărbat femeieşte, deghizat în femeie gravidă şi care se plânge că a fost înşelată de mire, i se pune o mogâldă. Se începe o discuţie între mogâldă şi cei de faţă (redăm numai un fragment):

 

„Mogâldă: Auleu, mă doare pântecele.

– Na un leu şi pleacă!

– Acela e prea puţin pentru sănătate. Mirele a avut cu mine de lucru, nu cu tine, m-a înşelat mişelul…

– Taci, nu te temi că te-o bate?

– Niboisă (nu mă tem). Auleu, cum mă rumpe pe la genunchi. Să dea Dumnezeu să trăieşti (ginerelui) şi să te duci în vânturi şi să creşti copilă creaţă.

– Na, bea ca să te uşurezi.

– Asta nu-i bună, că-i sălcie. Mirele m-a lăsat groasă. Amù sânt groasă, din Februar, din Paştele mare.

 

– Păi, cât porţi copilul, fa?

– Port doi ani, ca poarcile. Vai de mine, cum mă doare părţile…

– Da mai taci, că te gâdil.

– Eu nu sunt gădălie, ei mă împung…. şi eu stau. (etc.).

Mogâldă face zarvă mare, până i se dă un bacşiş, apoi pleacă”.

 

 

N-am găsit cuvinte rituale nici la alte obiceiuri, deşi de vorbit se vorbeşte în­continuu. Libertatea agentului ritual, de a-şi alege singur expresiile şi chiar subiectul convorbirii (obiceiul prescrie doar convorbirea), dă posibilitatea de manifestare nesilită a celor mai talentaţi. O frază mai potrivită, un haz încercat, un gest admirat sunt repetate şi de alţii şi devin cu vremea (sau pot deveni) de natură obişnuielnică şi chiar rituală. Încât asistăm la procesul de naştere al obiceiului. Inovaţie şi conformism la Fundul-Moldovei merg mână în mână. Şi poate că e un fenomen universal. Ceea ce este astăzi obicei şi conformare a trebuit să fie odată modă şi inovaţie, ceea ce hotărăşte în esenţă aceste fapte sunt mai mult durata şi răspândirea. De altfel, chiar regimul modei şi al inovaţiei poate deveni un obicei în anumite faze de cultură şi nu sunt deloc mai puţin tiranice, faza în care un „de­modat” e tot aşa de dispreţuit social ca unul care, în altă fază, calcă obiceiurile, încât conformismul este o lege mai întinsă decât obiceiul, el cuprinde şi moda, şi inovaţia, şi întreg cuprinsul vieţii sociale. Societatea însăşi preţuieşte moda, inovaţia, originalitatea şi numai prin aceasta devin ele posibile, iar dezagreaţi sunt „tipi­carii”, „învechiţii”, „imitatorii”. Încât nu exista nici o antinomie între conformism şi inovaţie…

 

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Fundul-Moldovei prezintă un caz instructiv în privinţa procesului de indivi­dualizare – socializare (act unic, bilateral). Şi pentru că ne apare mai frapant în domeniul vieţii religioase ca în altă parte, vom expune şi analiza în proporţiile impuse de lămurire, câteva fapte în referinţă. Datorăm însă o lămurire prealabilă în privinţa raporturilor dintre sociologie şi religie. Sociologia a fost acuzată, mai ales la noi, de necredinţă, de ştienţifism, de materialism. În realitate, sociologia n-are dreptul să fie nici credincioasă, nici necredincioasă, punctul ei de vedere e cu totul altul. Urmăreşte religia ca fapt so­cial, în realizările ei sociale. Ea n-are căderea să discute însuşi adevărul religios, sociologia nu e nici atee, nici teistă, se mulţumeşte să desprindă soarta socială a religiosului în toate fazele existente…

 

 

Caracteristic vieţii religioase din Fundul-Moldovei este dezmembrarea comuni­tăţii bisericeşti, pe secte, şi numărul celor cu trăiri religioase personale (proorociri, vedenii etc.). Întinderea satului este foarte mare, încât coeziunea socială se men­ţine greu, viaţa socială este intensă, dar restrânsă la cătune, şi nu toate au bi­serici ortodoxe, încât asistăm la un fenomen de grupare religioasă în afară de au­toritatea Bisericii oficiale. Situaţia era prielnică dezvoltării sectelor. În schimb, biserica, slăbită instituţional, reacţionează printr-o intensificare a religiozităţii per­sonale.

 

Un ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

 

„Bătrâna Catrina Timofte Ursu, cătunul Cârligătura, spune că adoarme, leşină, are vedenii de natură religioasă şi primeşte porunci de la Dumnezeu. Pri­mele vedenii le-a avut în 1914, luni şi joi, cu o săptămână înainte de începerea războiului. Oricând se uita pe cer, fie zi, fie noapte, vedea pe Maica Domnului şi pe Isus Hristos. A adormit, pentru prima oară, în 1925, miercuri, înainte de înăl­ţarea Domnului. Somnul a ţinut 12 ore şi jumătate. A adormit, până în prezent, de 5 ori. Petrece în rugăciuni, de 19 ani. Din cauza mătăniilor, are la încheieturile degetelor perniţe de carne. A primit poruncă să nu aibă altă avere, decât 2 cămăşi, trăieşte în casa fiicei sale, Anghelina. Casa ei, mică şi curată, o întrebuinţează numai pentru rugăciuni. Pe duşumea se vede, în mod confuz, semnul Sf. cruci. Spune ca acest semn l-a văzut în urma unei vorbiri cu Maica Domnului. Un asemenea semn spune că a fost şi pe duşumeaua prispei. A ţinut 2 ani de zile şi s-a şters. Nu ştie carte, ştie însă multe rugăciuni, din care unele i-au fost comunicate de îngeri. Predică, de foarte multe ori, poporului. Are un dosar întreg de adeverinţe, că duce o viaţă religioasă şi că e o vie propagandistă (de la preoţi şi călugări). Posedă o adeverinţă şi de la preotul din localitate. În curând, va pleca în ţară pentru propagandă”.

 

Iată faptele: sociologia n-are cum s-o considere pe această femeie nici prooroacă sau sfântă (e treaba Bisericii), nici psihopată (e treaba medicinii), dar ea propovăduieşte, ia atitudini şi, ca atare, e un însemnat factor social. E singura latură care ne interesează. Redăm notarea unei astfel de manifestări sociale:

 

 

„Duminică, 22 iulie 1928, femeia Catrina lui Todică a propovăduit poporului, la ieşirea de la slujbă, vreme de patru ore, în tinda bisericii din jurul satului, asupra vedeniilor sale religioase. Deşi fără carte, a expus, pornind de la expunerea primei întâmplări, vedeniile sale şi leşinurile, în timpul cărora vorbea, în vis, cu o fiinţă şi vedea raiul, iadul, etc., trăgând sfaturi pentru popor, mustrându-l pentru greşeli şi dându-i îndrumări. A sfârşit cu rugăciuni personale. Aceste sfaturi…. cuprind un ma­terial imens de aprecieri şi atitudini sistematice, pornind de la toate manifestările vieţii din sat: cârciumă, dobândă, lux, jocuri, gospodărie, arături etc. Femeia e una din cele mai puternice personalităţi din sat. Poporul, în frunte cu preotul, a ascultat-o cu atenţie. Cei care nu aveau răbdare să stea până la urmă erau aspru dojeniţi şi aduşi înapoi”. Părintele Pavel, întrebat ce-l face să asculte pe această femeie, ceasuri întregi, şi s-o lase să predice, a spus: „Dacă aş fi plecat eu, nu mai rămânea nimeni s-o asculte şi am interes să fie cât mai mulţi auditori la predicile ei, pentru că vorbeşte împotriva alcoolismului şi ţăranii o cred mai mult pe ea, decât pe mine, pentru că mă bănuiesc că sunt plătit etc.”. Satul îi spune proroacă, sfântă, alţii o fac mincinoasă. De altfel, pe nici o problemă femeia aceasta nu s-a găsit împotriva bisericii, este o drept-credincioasă a Bisericii răsăritene. Catrina lui Todică nu e un caz izolat. Individualizarea vieţii religioase e destul de răspândită.

 

 

Măriuca Istrati (femeile îi spun proroacă) „îşi petrece timpul în rugăciuni şi cetind psaltirea. Spune că vorbeşte cu Dumnezeu, care a adormit-o 7 ani, după care, deşteptând-o, i-a poruncit să nu mai aibă relaţii cu nici un bărbat şi să se roage Lui. Din cauza aceasta, nu s-a măritat şi nici nu vrea să vorbească sau să primească în casa ei bărbaţi. Din când în când, Dumnezeu o adoarme, spre a vorbi cu ea. Când e bolnavă, nu se duce la doctori, pentru că pe ea o vindecă un înger. Stă singură, pe malul râului, rugându-se tot timpul”.

 

Magdalena a Nicolae Poenar e foarte religioasă, petrecându-şi timpul în ru­găciuni şi cetind. Stă foarte retrasă şi de femei, şi de bărbaţi”.

 

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Spiridon Gliga „e un om de vreo 60 de ani. N-a făcut şcoală. A învăţat însă să cetească, la un călugăr de la Suceviţa, cu numele Danii Bindescu. Acesta venise de la Roma şi, fiindcă era la sfârşitul vieţii sale, îl iniţiază în tălmăcirea psaltirii, pentru a nu se uita acest lucru sfânt. Practică, de 18 ani, cetirea ei, de când trecuse prin câteva necazuri. Între altele, fusese vândut la unguri, cu 30 de arginţi, de către fraţi şi a fost închis la Vişeul de Sus. Aici, un bătrân îi dăduse psaltirea şi, după ce o cetise de trei ori, l-au eliberat. Consideră acest fapt ca o minune şi crede că l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înţelepciunii şi al tălmăcirii, purcese apoi la cetirea şi tălmăcirea ei şi pentru alţii. Se concentrează adânc asupra textelor, după ce ai deschis la întâmplare psaltirea, şi-ţi ceteşte pentru a prezice viaţa şi pen­tru îndeplinirea dorinţelor. La orice întrebare ce i se pune, răspunde inteligent şi prin lumina bibliei. Pentru cetiri ia plată. Spune că se întâmplă atâtor oameni în necaz să se ducă la preot, să le cetească, şi nu se îndreaptă, se duc la călugăr, tot aşa, şi-apoi, venind la el, se fac bine”.

 

 

Matrona V. Cazac obişnuieşte şi ea să ghicească din psaltire. Are darul acesta de 7 ani. De mică voia să se călugărească, dar n-a lăsat-o mamă-sa. Nu mănâncă decât o dată pe zi, iar vinerea numai o bucăţică de nafură, adusă de la Ierusalim, prin călugării de la Mănăstirea Neamţ. Tot de la Ierusalim are o pânză albă cu desenuri de sfinţi şi o cruciuliţă, care o ajută la cetit şi mai ales când se retrage la ru­găciune, pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu. Ploaia din zilele acestea o soco­teşte ca o răsplată a rugii sale. În timpul rugăciunii, la orele 12 din zi şi din noapte, i se arată uneori necuratul, în formă de copoi sau de băiat frumos. Înainte cu 4 ani, o scuipă în faţă, acum nu mai are putere. Puterea ei de a vindecă susţine că stă în credinţă. Chiar şi doctorii nu toţi pot vindeca boalele, ci numai cei cari au darul prin credinţă”.

 

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

 

Prezentăm câteva fişe şi pentru celălalt aspect al vieţii religioase din Fundul-Moldovei: sectarismul.

Adventismul a început înainte de război, – informează Nistor Andronicescu. A fost unu’, Andrei Herlea, care s-a luat întâi cu părintele. După aceea, a venit Ion Poenaru, care e şi azi adventist îndărătnic. După aceea, au venit predicatori, care le cereau zeciuială, din care se înfruptau şi ei. Dar porneala aceasta dinainte s-a dat pe faţă numai după război”.

 

„În cătunul Botoş, am aflat că aceasta lege, adventismul, a fost adusă din război de un sătean, Lehaci, care a predicat şi şi-a găsit uşor mulţi adepţi, fiindcă multe rele trecuseră peste capul sătenilor şi care credeau că au greşit în faţa lui Dumnezeu. Toţi adventiştii se cred apostolii credinţei adevărate, sunt atât de fascinaţi de legea lor, încât sunt siguri că judecata de apoi a început şi că numai ei au să intre în rai. Ei duc 44 de zile post negru, în decursul unui an, în care nu mănâncă deloc, de aceea sunt foarte slabi şi adesea bolnavi. Iată o convorbire cu adventista Anghelina Gavrilei:

– De ce v-aţi schimbat legea?

– Fiindcă ortodocşii au călcat scriptura.

– De ce serbaţi Sâmbăta ?

– Domnul spune: şase zile să lucrezi, iar a şaptea s-o serbezi; dar atunci când era Domnul Cristos se serba Sâmbăta. Sinodul de la Niceea a fost acela care a schim­bat ziua de sărbătoare Duminica.

 

– Icoane aveţi?

– Icoana e însuşi Domnul nostru Isus Cristos. El a spus: să nu-ţi faci chip de lut sau lemn, la care să te închini.

– Biserică de ce nu aveţi ?

– Cristos a predicat în pustie.

– De ce nu beţi vin ? De ce nu mâncaţi carne de porc?

 

– Isus Cristos nu a lăsat acestea. El a lăsat postul, fără să mănânce deloc, aşa precum a făcut şi el. Isus Cristos nu mânca decât peşte şi miel. El nu mânca vită nerumegătoare, cu unghia despicată, cum e porcul.

– În sfinţi credeţi?

– Nu, căci ei au murit pentru mântuirea lor, nu ca Isus, pentru mântuirea oa­menilor.

– Dacă aţi schimbat legea, vă merge mai bine?

– Da. Dumnezeu ne arată drumul bun şi ne pregăteşte pentru judecata de apoi, care a început şi în care va fi vai de păcătoşi”.

 

Familie din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Adventiştii sunt destul de numeroşi. Grupaţi pe familii, pe cătune, se întru­nesc la câte unul din ei, formând mici nuclee de credinţă şi propagandă religioasă. Care e atitudinea satului faţă de ei?

 

Măriuca D. N. Ursu, de 77 ani, are o fiică şi ginere pocăiţi. Mărturiseşte că ea însăşi s-ar pocăi, dar e prea bătrână ca să-şi schimbe legea şi nu ştie nici carte. Ea spune: Amù oamenii sunt răi. Preotul spune oamenilor să se pocăiască. El însuşi a fost la adunările pocăiţilor. Parcă eu nu merg la biserică. În biserică tre­buie tăcere. În biserica noastră se uită oamenii ce cioareci ai, ce catrinţă ai şi vor­besc întruna. Pocăiţii fain se roagă pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sfânta şi Cristos. Ei, Sâmbăta, stau în genunchi toată ziua. Noi, Duminica, mergem dimineaţa la biserică şi după amiază, la petrecere şi la nuntă. Ei ţin 44 posturi negre, nu ca la noi, că faci borş şi mănânci până te doare stomacul. Ei cetesc întruna evanghelia şi testamentul. Stau şi nu se sfădesc, şi nu merg la cârciumă, şi nu spun minciuni”.

 

 

Catrina Ceciuleac (cătunul Benea, 32 ani) spune: Adventiştii sunt oameni buni. Nu ne-au făcut nimic şi nu fac la nimeni nimic. Noi nu umblăm la ei, dar ei vin la noi”.

 

 

Dar există şi conflicte, unele destul de grave: „Tănase Ţimpău, din cătuna Botoş, povesteşte: „Pe aici au venit şi adventiştii, sabatiştii. Ei nu mai cred în legea lui Cristos. Au vrut să facă o casă de rugăciune. Dar vecinii n-au suferit aceasta şi atunci s-au strâns oamenii şi au năruit-o. Amù, de trei ani, au băgat un om în proces şi trebuie să plătească treizeci de mii. Noi n-am dat afară cine a spart casa. Acum punem mână de la mână, ca să-l scăpăm. A rămas ca omul să plătească cinci mii. Am dat cu toţii, ca să nu mai mănânce avocaţii”.

 

 

Vasile Suiu, analfabet, în vârstă de 70 de ani, vorbeşte astfel despre adven­tişti: Adventiştii n-au dreptate, ei s-au sculat acum târziu, ei nu sunt de la în­ceputul legii creştineşti, cum au fost apostolii, care l-au văzut pe Domnul Cristos şi l-au auzit grăind. Ei calcă legea, ei hulesc pe Dumnezeu şi casa lui. Pocăiţi sun­tem şi noi, când urmăm fapta bună, rugăciunea şi ascultarea lui Dumnezeu. Asta e legea bună nu a pocăiţilor care vad cartea sfântă aşa cum cred ei. Pocăiţii ştiu ceti bine în cărţi sfinte, dar nu pricep bine”.

 

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

 

Niculae Mândrilă (75 ani) şi Marina Mândrilă (58 ani), analfabeţi, se arată foarte porniţi în contra adventiştilor. Ei nu pot înţelege cum se poate creştini să părăsească biserica şi sfânta cruce, pentru a se ruga lui Dumnezeu ca păgânii. Viaţa curată a adventiştilor este numai laudă neadevărată. Ei spun că nu se mâ­nie, asta nu se poate, spune Marina, pentru un om pământean”.

 

 

Ilie Pomăbaci, fruntaş al satului, declară într-o convorbire: Rău face Statul că nu opreşte legile străine să se înmulţească, legi care strică legea strămoşească. Sătenii noştri au simţit asta şi de-aia au dărâmat casa de rugăciune a pocăiţilor din Botoş”.

 

 

Încheiem această succintă expunere de material, din care totuşi se desprind limpede frământările religioase ale unui sat românesc, cu o cuvântare rostită de gospodarul Niculai Ţăranu, din cătunul Timen, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a bisericii „Sfânta Treime” din cătunul Botoş (care numără cel mai mare număr de adventişti şi unde, până acum, n-a existat biserică ortodoxă:

 

Dragon austriac din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

„Fraţilor! Eu pătimesc de o boală, la care medicii care m-au constatat m-au sfătuit ca să nu vorbesc în asemenea adunări. Eu însă pătimesc şi de o boală su­fletească, pe care medicii n-o cunosc şi boala aceasta mă face să mă încumet să vă vorbesc dumneavoastră. Mie îmi vine foarte potrivit, astăzi, să asemăn Cotuna Botoş şi cu locuitorii ei cu pilda cea frumoasă din Sf. Evanghelie a fiului cel rătăcit. Fiul cel rătăcit şi-a luat zestrea de la tatăl său şi a stropşit-o prin lume, prin îmbuibări fără folos. Asemenea fiului rătăcitor, sunt unii care au risipit sufleteşte şi au fărâmiţat credinţa noastră strămoşească, pe care trebuie să o lăsam şi noi moştenire mai departe, aşa că era temere că Botoşii vor fi faţă de biserica noastră pierduţi. Cei care intraseră între noi nu erau cum vorbesc oamenii, predicatori, pocăiţi. Acest cuvânt ei şi l-au zis. Ci erau aceştia trei negustori de credinţă, care nu ca Sfinţii Apostoli, să umble desculţi şi să propovăduiască credinţa lui Dumnezeu, ci stri­când credinţa dintre noi, să facă parale, după cum s-a dovedit. Vedeţi dar că Dum­nezeu cel Atotputernic şi-a făcut milă de popor şi nu l-a lăsat să se înece în valul necredinţei. Şi câţi s-au putut stăpâni aşa. Mulţumită bunăvoinţei şi milei lui Dumnezeu, s-au întors mulţi din rătăcire şi iată astăzi vedem în loc de risipă, ei se adună mai strâns la un loc şi au simţit nevoia unui lăcaş dumnezeiesc. De aceea voisem să zic mai înainte că acei care umblau să ne strice credinţa umblă cu bârfeli şi minciuni şi schimonosesc biblia, evanghelia după părerea lor. Ei nu cred că s-ar află azi pe pământ, fie creştin, fie necreştin, care să zică că legea noastră nu e bună. Noi cu toţii poate că greşim înaintea lui Dumnezeu, dar cu toate că gre­şim, tăria care o simţim şi dragostea către această credinţă nu ne lasă să ne dezbinăm de credinţă. Dacă ar avea suflet şi ar pricepe bine (că nu pricep acei care tâlcuiesc după cum vor ei), ar simţi altfel şi nu ar înşela sufletele. Astăzi am venit în acest colţişor al satului nostru, unde creştinii, mai cu seamă care sunt în veci­nătatea acestui loc, s-au pus cu trup cu suflet să-şi zidească, în mijlocul lor, un lăcaş al lui Dumnezeu. Am simţit ceva în timpul din urmă: că ceva puţină ambiţie ar clătina şi aici. Şi în numele Domnului nostru Isus Cristos, i-aş rugă pe toţi, şi cei care aud, şi cei care nu aud, să părăsească ambiţia aceasta, deoarece acest sfânt lăcaş se va clădi lui Dumnezeu. Nu va fi a celuia sau a celuia, ci lăcaşul tuturor care vor intra într-însul, să se roage. De aceea, dezbinarea şi ambiţia ar trebui părăsite şi cu unire şi încredere în Dumnezeu să se lucreze înainte”[2].

 

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937 – fotografie de presă

 

[1] După descrierea nunţii lui Toader M. Baciu cu Ioana Gh. Rusu, de către echipa: E. Constante, M. Dărmănescu, M. Focşa, D. Păun, R. Cotaru, I. Mana-Roşie, E. Georgescu

[2] Herseni, Traian, Individ şi societate în satul Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, , Nr. 1-4, Anul X, 1932, pp. 135-158


A cui este „chilia lui Daniil Sihastrul” de la Putna?

 

Putna, Chilia de Piatră – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

Nu mică mi-a fost surprinderea să constat că, din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, „chilia de piatră” de la Putna nu este asociată cu numele atât de popularului sihastru Danii, pe care Iorga îl definea drept „sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră”[1], precizând că „Ştefan clădi, la 1488, mănăstirea Voroneţului, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, şi apoi, pe la 1471, mănăstirea de lemn a egumenului Misail”[2]. Isidor de Onciul, renumitul arheolog biblic de valoare europeană, afirma, în 1891, că „tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul”[3], iar publicaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române, din octombrie 1910[4], localizându-l pe Daniil tot la Voroneţ, deşi acceptă legenda populară a relaţiei dintre Ştefan cel Mare şi Daniil, susţine că Ştefan a durat mănăstirea Voroneţ „pe locul unde fusese umila chilie a sihastrului Daniil”, loc pe care, în 1472 se afla „mănăstirea Voroneţului, făcută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail”[5]. Chiar şi Patericul Românesc, falsificând cu nonşalanţă „sama de cuvinte” inexacte a lui Ion Neculce, susţine că „în vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ”[6] şi, deci, nu la Putna, unde se afla, de ani buni, minunata-i mănăstire.

 

Pe de altă parte, Ştefan cel Mare, în actele de cancelarie pe care le-a emis, nu menţionează niciodată numele lui Daniil, care, conform Patericului Românesc, întocmit de arhimandritul Ioanichie Bălan[7], în baza scrierilor Sfântului Ioan Românul[8], care, la rândul său, prelua ca istorie de necontestat o legendă a preotului şi scriitorului rădăuţean Petru Rezuş[9], susţinea că „în anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri”, păstorind până la moarte, adică până în 14 decembrie 1496, după cum stabilea, tot după tradiţie, acelaşi preot Petru Rezuş.

 

Numai că, începând din vara anului 1488, când Daniil ar fi fost uns stareţ, până în 14 decembrie 1496, la presupusa lui moarte, Ştefan cel Mare a făcut, fără a-l menţiona vreodată pe Daniil, câteva danii Voroneţului, prima în 17 august 1488, „unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem”[10], următoare în 14 martie 1489, când încă „este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[11], apoi în 26 noiembrie 1490, când „este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie[12]; celelalte danii iarăşi nu-l menţionează pe Daniil Sihastru, care, după imaginaţia lui Petru Rezuş deja murise, în 22 ianuarie 1497 fiind „egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[13], ca şi în 20 noiembrie 1499[14].

 

 

Numele sihastrului Daniil ca „sfânt ţărănesc târziu” începe să fie vehiculat de călugării mănăstirii Voroneţ abia după 1547 (când a fost pictat chipul cu aură), Voroneţul purtând ca titlu de supremă sfinţenie statutul de locul „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou”[15] sau „unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou”[16] etc. În popor, numele noului sfânt e promovat de Grigore Roşca, viitorul mitropolit, care extinde şi pictează Voroneţul, dar care nu avea cum să fie ucenicul lui Daniil Sihastrul, fiind născut abia în 1480; iar tradiţiile, în afară de cele preluate de Dimitrie Dan şi de Petru Rezuş, atribuie totul Voroneţului, adică locul de odihnă veşnică ale monahului; „Chiar şi în satul Voroneţ – a făcut o mănăstire spre veşnica aducere aminte, cum că s-a pierdut odată pe acea vale, când a fost mic, împlinind cuvintele sihastrului. Unde o fi fost schitişorul Sihastrului acolo se află astăzi o mănăstire veche zidită de Ştefan cel Mare”[17], „iar Ştefan Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pe Moldova, a mers la Voroneţ, unde trăia un părinte Sihastru, anume Daniil”[18].

 

Informaţiile despre Daniil Sihastru, ca şi despre viaţa bisericească din nordul Moldovei, de la Descălecat, până la Alexandru cel Bun şi în timpul domniei lui, sunt ca şi inexistente, şi-atunci s-au născocit tot felul de tradiţii, care să argumenteze un ortodoxism românesc timpuriu şi durabil, deşi ortodoxismul acela timpuriu se afla „sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene”[19]. În tendinţa aceasta de „românizare” a începuturilor galiţiene atestate a vieţii religioase în nordul Moldovei, mitul lui Daniil Sihastrul devenea esenţial. El, ca ucenic al lui Leontie sau al lui Lavrentie, trăieşte la Schitul lui Lavrentie din Vicovu de Sus, unde nu împletea coşuri de nuiele, precum în Patericul Românesc, ci „se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin” [20].

 

În documentele medievale şi nici în cele ale mănăstirii Putna, pe care Dimitrie Dan le studiase migălos, scriind monografia mănăstirii şi a satului, nu exisă nici o menţionare, fie ea şi evazivă, la Schitul lui Laurentie, deşi un toponim local sugerează existenţa unui schit, în vremuri vechi, pe numele „pârâului schitului”, adică Laura sau „Lavra”. Însăşi denumirea Laura, care face trimitere la o astfel de „această sfântă laură”[21], atât de prezentă în restul teritoriilor româneşti, confirmă spusele Epistolei lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga, din 1371, la care am făcut trimitere, deşi, într-un singur document de cancelarie este menţionat pârâul care marca hotarul braniştii Putna. În uricul lui Ştefan cel Mare, dat la Suceava, în 15 martie 1490, prin care se confirmă stăpânirea mănăstirii Putna asupra satelor şi a braniştii ei, nu este menţionat schitul Laura (Lavra) şi, deci, nici o „lavră” (schit), ci  doar „a şasea biserică cu un popă în Jicovul de Sus”, Laura fiind pomenită doar prin pârâul cu acelaşi nume, în delimitarea braniştii mănăstirii Putna, „începându-se hotarul acestei branişti de la obârşia Laurii, opcina până la Falcău”[22], drept pentru care, în indicele de localităţi, Alexandru Gonţa menţionează „Laura, pârâu la mănăstirea Putna”[23]. De altfel şi numele de Schitul lui Lavrentie, păstrat, cică, tot de tradiţii, face trimitere la „schitul întemeietorului schitului” (lavrei), deci iarăşi întăreşte afirmaţia lui Urban al V-lea şi dă dreptate lui Gheorghe Brătianu, primul istoric român care susţinea că majoritatea numelor bărbăteşti din legendele româneşti (exemplifica prin Gelu, care este „gealu”, aşa cum încă se mai numeşte dealul prin Ardeal şi prin Bucovina) sunt, de fapt, toponime.

În tot parcursul veacului al XV-lea, nici un document de cancelarie domnească nu menţionează numele lui Leontie-Lavrentie, pe care Alexandru cel Bun l-a fi făcut stareţ la Bogdania, şi nici pe cel al sihastrului Daniil. Iar dacă Daniil, indiferent unde ar fi trăit şi ar fi făptuit minuni, sfătuindu-l mereu pe Ştefan cel Mare (deturnare a meritelor lui Teoctist), oricum ar fi fost menţionat, măcar într-un uric de danie, în favoarea Putnei sau a Voroneţului, pe „rugătorul nostru” nu Misail (1472), nu Efrem (1488, 1489), nu Ghenadie (1490), ci Daniil. De altfel şi „rătăcirea” lui Ştefan cel Mare, cu popas la chilia sihastrului, în 1476, este imposibil, la Putna existând mănăstirea ctitorită de dânsul, iar la Voroneţ – mănăstirea de lemn a lui Misail, pe care o scutise de dări în 1472.

 

 

La Voroneţ, informaţiile sunt mai mult decât lapidare. Pe piatra mormântală scrie „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”, iar pe sulul pe care Daniil îl ţine în mână în alegoria portretului său cu aureolă, pictat în 1547, stă scris: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”[24].

 

Şi-atunci cine a fost şi unde a trăit Daniil Sihastrul? Ca şi în mitul Descălecătorului, sihastrul este Spiritul Locului; pe Dragoş îl întâmpina Uţa, deci Zeiţa Pământului (Descălecarea însemnând un fel de logodnă cosmică), iar pe Ştefan cel Mare, Sihastrul, deci Spiritul bărbătesc al locului, echivalent al moş-strămoşului. Daniil Sihastrul a locuit şi locuieşte în fiecare fir de iarbă, de nisip sau de lumină pe care nevoia de speranţă, de amăgire care să-i dea putere de viaţă, poate fi întâlnit în cale.

 

Cu siguranţă, lavra (schitul) din Vicovu de Sus, între timp dispărut, dar reverberat de undele pârâului Laura, ca şi chilia de piatră de la Putna ţin de vremurile „schismei galiţiene”, dacă nu cumva de vremuri şi mai vechi, în care pionii troieni oficiau, şi pe aceste locuri, în cinstea Soarelui, în care, cum spunea Regele David, „Dumnezeu şi-a făcut sălaş”. Nu ştiu în ce măsură neadevărul romanţat poate fi mai folositor decât adevărul, deci, ca să puteţi imagina singuri, vă pun la dispoziţie, drept Anexe, în ordine cronologică, toate mărturiile de care m-am folosit pentru scrierea acestui text.

 

 

ANEXE:

 

 

1371: Epistola lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga: „Ni s-a făcut nouă cunoscut, de către prea iubiţii noştri fii, Nicolau de Malsac (Melsak, în textul original, scris în latină – n. n.) şi Paul de Suidiniţ (Swidinitz – n. n.), profesori din ordinul fraţilor minoriţi, că nobilul bărbat Lascu, Ducele părţilor Moldovene sau a naţiunii Valahiei, atât el, cât şi poporul ducatului său sau al ţării Moldova, deşi se glorifică cu numele creştinătăţii, cu toate acestea ei şi părinţii lor au fost, de la început, şi sunt schismatici. Dar acum, conduşi de predicile şi învăţăturile fraţilor minoriţi, voiesc să se lepede de toată schisma şi să profeseze sfânta credinţă, pe care o ţine, învăţă şi o predică, Biserica catolică şi apostolică; şi voiesc ca să asculte cu umilinţă de Noi şi de succe­sorii noştri, Pontificii Romani, precum şi de Sfânta Biserică romană, şi să se supună în toate, precum şi ceilalţi principi şi popoare catolice ascultă şi se supun. Apoi acest Duce a cerut de la Noi, cu umilinţă, ca oraşul său Siret, ce este supus diecezei de Galiţia, întinsă peste un spaţiu mare de pământ, în care dieceză se află un Episcop schismatic, a căruia Biserică de Galiţia este aşezată în părţile adică ale schismaticilor din Rusia, şi numitul oraş (Siret) este mare, după aparenţă, şi plin de locuitori, şi cuprinde tot ce l-ar face apt pentru a fi decorat cu insigniile de cetate, să fie ridicat la rangul de cetate şi desemnat cu numele de cetate, şi să numim în dânsul un Episcop catolic, care ar învăţa atât pe duce, cât şi pe popor, şi să-i întreţină în zisa credinţă catolică şi să-i învrednicim în privinţa acesta şi de alte dispoziţiuni cuviincioase.

 

Deci noi, pentru mântuirea sufletelor prezisului popor şi duce, care mărturisesc că se luptă în contra inamicilor Crucii, dorim ca să-i întoarcem de la erori şi de la prezisa schismă, voind ca întoarcerea la prezisa credinţă să fie plină de efecte bune; dar, neavând cunoştinţă (exactă) despre expunerile făcute, noi, cu scrisori Apostolice şi din consiliul fraţilor noştri te trimitem pe frăţia ta, în a căruia fidelitate şi circumspecţiune în asemenea cauze, precum şi în altele, punem în Domnul toată încrederea noastră şi, totodată îţi ordonăm ca voi, sau doi, sau unul dintre ai voştri, să cercetaţi prin voi sau prin altul, sau prin alţi bărbaţi catolici credincioşi şi prudenţi, dacă prezisul Lascu şi poporul lui voiesc în mod ferm, pur, cu simplitate, umilinţă şi reverenţă să primească dorita credinţă catolică (şi dacă va fi trebuinţă, să-i înduplecaţi în acesta cu învăţăturile şi predica voastră, şi să-i confirmaţi în dânsa şi prin alţi bărbaţi catolici, cercaţi în această credinţă), după care toţi, sau o parte oarecare din dânşii, care se vor părea înţelepciunii voastre mai întreprinzători, vor nega schisma întreagă şi vor primi cu devotament acea credinţă şi va fi profesată ea după formula care vi se trimite vouă sub bula noastră; atunci să scoateţi cu totul şi pentru totdeauna pe menţionatul oraş Siret şi pe toată ţara prezisă sau ducatul Moldovei, de sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene şi a oricărei alte persoane ecleziastice, ce ar pretinde că are în acest oraş, ţară sau ducat vreo putere sau jurisdicţiune spirituală şi eclesiastică, provenită din partea Bisericii sau a demnităţii sale, şi totodată să-l liberaţi, stabilind şi dispunând că acel oraş să fie supus imediat sfântului scaun Apostolic; şi mai pe urmă să ridicaţi pe oraşul menţionat la rangul de cetate şi să-l decoraţi cu numele de cetate, şi să supuneţi pe toată ţara menţionată sau pe ducatul Moldaviei, cât aparţine prezisului Duce, acelei cetăţi, ca pe o dieceză şi, totodată, să dispuneţi ca să se delimiteze acea Eparhie cu confinii certe, şi dacă va fi acolo o Biserică proprie pentru acesta scop, să o faceţi Biserică catedrală sau episcopală”[25].

 

 

1472, ianuarie 22: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, când aceasta va fi de trebuinţă cuiva, că a binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră şi cu inima curată şi luminată, din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut întru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi şi pentru sănătatea noastră, şi pentru sănătatea copiilor noştri, şi dăm şi am dat această carte a noastră mănăstirii noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, şi unde este egumen popa Misail, pentru aceea ca să fie volnic şi slobod să trimită 2 măji ale sale după peşte, în fiecare an, pentru ca să fie pentru îndestularea fraţilor, sau la Chilia, sau la iezere, sau oriunde în ţara noastră, şi nici mergând acolo după peşte, nici iarăşi înapoi cu peştele la mănăstire, să nu dea nici un fel de vamă din acele 2 măji prin toată ţara noastră, nici un groş, nici la vămile vândute, nici la cele nevândute.

 

Pentru aceea, nici un boier, şi nici judecător, şi nici dregător, şi nici vameş, şi nici o slugă sau boier să nu îndrăznească să ia vama de la acele două măji nici un groş. Iar cine s-ar încumeta, peste această carte a noas­tră, să ia vamă de la ei, din acele măji mai sus-scrise, acela este potrivnic nouă şi cărţii noastre.

Toate acestea mai sus-scrise făgăduim mănăstirii noastre de la Voroneţ, să le păstrăm şi să le împlinim până la sfârşitul vieţii noastre.

 

Iar la aceasta este credinţa domniei mele, Ştefan voievod, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, mari şi mici.

Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru boier, pan Toma logofăt, să scrie şi să atârne pecetea noastră şi la această carte a noastră.

A scris Isaiia, la Suceava, în anul 6980 <1472>, luna ianuarie, 22”[26]

 

Kaindl: Chilia lui Daniil Sihastru, de la Putna

 

1488, august 17: „În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă şi de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că au venit, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, slugile noastre, Şandru Gardu şi vărul lui, Şuşman, şi unchiul lor, Ioan, cu surorile lor, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, de bună voia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut ocina lor dreaptă, din uricul lor drept şi propriu, un sat, anume Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare, de la gură, până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele, câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, însumi domniei mele, pentru 160 de zloţi tătăreşti.

 

Şi am plătit eu, domnia mea, toţi banii mai susscrişi, 160 de zloţi tătăreşti, în mâinile slugilor noastre Şandru Gardu şi în mâinile vărului lui, Şuşman, şi în mâinile unchiului lor Ioan şi în mâinile surorilor lui, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni.

 

Şi după ce am plătit şi am tocmit toate câte scriem mai sus, eu, domnia mea, întru aceea am binevoit, cu bunăvoinţa noastră şi cu inimă curată şi luminată, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ şi am făcut, pentru pome­nirea sfânt-răposaţilor înaintaşi şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat, şi am închinat şi am întărit acel sat, Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare de la gură până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului marelui mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem. Şi să fie acest sat, anume Ştilbicanii, şi cu toate câte scriem mai sus acestei sfintei mănăstiri a noastre de la noi uric şi cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”[27].

 

 

1489, martie 14: Ştefan cel Mare plăteşte 350 zloţi tătăreşti pentru satul Vlădenii pe Siret, pe care-l dăruieşte, cu întăritură şi împuternicire pentru „sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ… unde este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[28].

 

 

1490, noiembrie 26: Ştefan cel Mare cumpără Glodenii, de lângă Stăuceni, cu 150 zloţi tătăreşti, pe care-l dăruieşte mănăstirii de la Homor. „Iar întru aceea, am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră, şi cu curată şi luminată inimă, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumne­zeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ, unde este hramul simţului şi slăvit ului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie, şi am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri înaintaşi şi părinţi, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră, şi pentru sănătatea şi mântuirea doamnei noastre, Maria, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ acea selişte spusă mai înainte, anume Poiana, la gura Homorului, să fie acestei sfinte mănăstiri de la Voroneţ de la noi uric, neclintit niciodată, în veci”[29].

 

 

1497, ianuarie 22: Ştefan cel Mare cumpăra, cu 70 de zloţi, de la Drăguş Carâmbu şi verii lui, o prisacă pe Lazul din hotarul satului Tomeşti, pe care îl dăruieşte, fără menţionarea lui Daniil Sihastrul, mănăstirii Voroneţ „unde este egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[30].

 

 

1499, noiembrie 20: Ştefan cel Mare întărea alte sate şi prisăci mănăstirii Voroneţ, „unde este egumen ieromonahul Macarie”[31], iarăşi fără vreo trimitere la Daniil Sihastrul.

 

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

1599, decembrie 17: Conform unui suret sârbesc, Ieremia Movilă întăreşte o danie a marelui vornic al Ţării de Sus, Grigorcea, mănăstirii Voroneţ, „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou şi trupul acestui scris mai sus boier au lăsat să-l îngroape în mănăstirea Voroneţ”[32].

 

1634, septembrie 24: Într-o adeverire a călugărilor de la Voroneţ, către Vasile Lupu, privind un schimb de moşii, sunt menţionate moaştele „Binecinstitorului şi de Hristos iubitorului, celui încununat de Hristos Dumnezeu cu coroană împărătească, celui uns cu mirul bine mirositor, bucuria Ieleonului, celui curăţit prin baia botezului şi celui dăruit de împăratul cerurilor cu cinstit sceptru, prea milos­tivului, marelui nostru domn, Io Vasilie voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, în mila prea marelui domn Dumnezeu şi a mântuitorului nostru Iisus Hristos, bucură-te să domneşti mulţi ani, amin.

Primeşte smerită metanie cu faţa plecată până la pământ de la preamăritul iero­monah Nicolae, egumen, şi de la tot soborul de la sfânta mănăstire Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului, marelui mucenic purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou[33].

 

 

1924: Schitul Laura, deşi pârâul Laura îşi trage numele de la o astfel de „lavră” străveche, există doar în „tradiţie”, legenda fiind repovestită de Dimitrie Dan, în „Laura”[34], drept o mostră de poveste mitică, păstrată de tradiţia locurilor, cu toate inexactităţile istorice consacrate:

 

„În vremile vechi, zice că mai mulţi călugări evlavioşi, care se adunară într-un loc singuratic şi încunjurat de păduri străvechi, clădiseră o mă­năstire. Ei îşi durară mănăstirea din bârne groase de stejar trainic, în apropierea şi spre apus de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui, şi o închinară sfântului Laurentie.

 

Călugării se rugau lui Dumnezeu sfântul pentru iertarea păcatelor lor şi cele ale oamenilor. Ca să-şi agonisească cele puţine, însă neapărat tre­buincioase pentru susţinerea vieţii, lucrau călu­gării fel de fel de meşteşuguri.

 

Dintre aceşti vrednici părinţi era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios şi iscusit. Şi acesta se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Pe aceste le vindea apoi prin satele învecinate şi aşa îşi agonisea el puţina pâine de toate zilele. Cele ce însă îi mai rămâneau ca prisos de la vânzarea lucrului manilor sale şi din cele ce-i a-duceau bunii creştini ca cunoştinţă pentru sviştănii, dezlegări, cărţile lui Lazăr, cetanii şi altele, împărţea el săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era el chip de un adevărat părinte duhovnicesc!

 

Auzise cuviosul Daniil, carele de obicei pe­trecea numai în post şi rugăciune, că în Sirete, carele era al treilea sat în depărtare de Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână spre a se desface de cele ce au de prisos şi a cumpăra cele de trebuinţă. Şi având şi Daniil o mulţime de linguri gata, pe care n-o putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-şi cerce norocul cu marfa sa în Sirete. Se duse deci pustnicul la stareţul acelei adu­nări călugăreşti, să-şi ceară binecuvântarea şi pozvolenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne fereşte, nici un pas din mănăstire afară. Acesta, încredinţat de evlavia şi statornicia lui Daniil, îi dădu bun bu­curos încuviinţarea dorită, îndatorindu-l, însă, ca a treia zi să fie nesmintit în chilia sa din mănăstire.

 

Ajungând Daniil în Sirete, se desfăcu curând de marfa ce o lucrase şi o adusese în sudoarea feţei sale, în o pereche de desagi, în spate. Dară, cu toate că-şi vându îndată lingurile, el de aice nu scăpă cu una, cu două. Creştinii din loc şi cei de primprejur adică, auzind că Da­niil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl ru­gară unul pentru o molitvă a sfântului Vasile, altul pentru o sviştanie pentru un bolnav, al treilea pentru dezlegarea şi măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ş. a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu şi de aceea de folos celor bolnavi îi merse adică prin întreaga ţară a Moldovei, de aceea îl şi îmbulzeau creştinii. Şi adică ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorinţă. Ştia el că astfel se prea întârzie şi trece ho­tarul vremii, pentru care îl îndatorise stareţul ca să fie acasă, dar el nădăjduia în Dumnezeu şi bună­tatea proistosului său. El se răzgândi mai de­parte, că este îndatorat să ajute celor ce sufăr de boale, să le alineze durerile trupeşti şi sufle­teşti şi apoi că, din prisosul darurilor creştinilor, va avea de unde ajutora pe cei săraci, deci ră­mase pe la creştini şi zăbăvi o zi peste vedea.

 

Întorcându-se Daniil, a patra zi, acasă şi venind el înaintea stareţului, acesta, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârzierea avută şi-l pedepsi cu oprirea depărtării din mă­năstire pe un timp mai îndelungat.

 

Bietul Daniil, deşi se ştia fără oarecare vină mare, primi cu supunere aspra mustrare şi greaua pe­deapsă, dară se hotărî, în sine, că, pentru c-a călcat porunca stareţului şi s-a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată mai înainte, să se retragă, pentru restul vieţii, în fundul mun­ţilor, într-un loc cu totul neumblat şi pustiu, şi să se facă sihastru. Şi aşa şi făcu el. Se retrase adică într-un codru necălcat de picioare de oa­meni, care era între munţii de la asfinţit-miazănoapte de la mănăstirea sfântul Laurentie şi într-o depărtare de aici ca de un ceas şi mai bine.

 

Aice află Daniil un locuşor ce-i convenea, fiindcă, una – locul era pustiu, al doilea –lângă el curgea, în vale, un pârâu cu o lingură de apă şi, al treilea, că aice codrul era plin de stânci uriaşe. Şi mai ales această din urmă însuşire a locului se lovea cu propusul lui, ca să se facă sihastru. El adecă se hotărî să-şi scobească într-o stâncă de aici o chi­lie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi şi de fiarele răpitoare.

 

Ani întregi petrecu bietul sihastru, în genunchi, cu dalta în mână, şi ciopli necontenit şi din greu, în vârtoasa stâncă. După o muncă nespus de grea, ostenitoare şi îndelungată, îşi văzu el sfârşită, cu aju­torul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu, truda şi chilia din pietroasa stâncă. Această chilie se poate vedea şi astăzi în Putna, în a cărei apro­piere lucră, cu vapor, o fabrică de carbonizare şi un feresteu. Cum s-au schimbat timpurile I

 

Pe când petrecea Daniil, într-o seară întunecoasă, în fundul stâncii sale, în genunchi, şi se ruga lui Dumnezeu, iară afară se auzea înfiorosul urlet al lu­pilor şi urşilor, zice că bătea cineva la uşa chi­liei. Daniil întrebă că cine-i, iară de afară răspunse un glas că este Ştefan Vodă, Domnul ţării Moldova, carele, de la vânătoare de prin munţi, a rătăcit de soţii săi. Şi fiind afară, zicea glasul, grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la mas. Sihastrul des­chise uşa chiliei şi-l primi bucuros pe Vodă să mâie. În acea noapte, zice-se, Daniil să-l fi îndu­plecat pe Ştefan Vodă să rădice în acele locuri lui Dumnezeu un locaş şi Dumnezeu îi va ajuta la toate întreprinderile lui. Şi Ştefan Vodă primi cu plă­cere sfatul sihastrului, era el doară om evlavios şi cu frica lui Dumnezeu ca rar altul şi mai zidise şi mai înainte mai multe locaşuri dumnezeieşti.

 

Începu deci să zidească şi aicea falnică mănăstire, care, sfârşindu-o, o numi a Putnei, după pârâul ce curge alăturea spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea şi o mulţime de călugări, de prin toate mănăs­tirile şi schiturile din ţară, aşa şi din cea a sfântului Laurentie, din Vicovul de Sus. Aceasta de acuma înainte rămase pustie şi, cu vremea, clădirile ei începură să le risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii să se fi mutat, mai târziu, la un sat oarecare, al cărui nume însă din nefericire, cu vremea, cu totul s-a uitat. Aşa, cu vremea, nu rămase nemică din această mănăstire şi nimeni n-ar şti că ea, cândva, în timpuri vechi, a existat, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat tradiţia şi, pentru acea parte de loc, numele „Laura”, pre­scurtat din Laurentie.

 

Daniil zice că să fi prorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulţi, că va fi lipsă ca biserica sătească mereu să se adaugă şi să se mărească, de trei ori cum era, ba că va veni vremea când se va zidi, chiar pe acel loc, pe care a stat cea a mănăstirii sfântul Laurentie, o biserică sătească.

 

Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna şi s-a urzit un sătişor de 12 familii, a părăsit chilia sa din stâncă şi a dispărut. El să se fi aşezat într-o pustietate şi mai mare, precum îşi pusese el canonul, când cu probaza stareţului, ca până la sfârşitul vieţii să petreacă în adâncă singurătate.

 

Zice că el s-a statorit pe un loc pustiu şi săl­batec, pe pârâul Voroneţului sau apa Corbului. Aice petrecea el, ca şi în chilia sa de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune şi învăţarea celor ce veneau la el.

 

Aice să mai fi avut Daniil o întâlnire cu Ştefan Vodă, după pierduta bătălie cu turcii de la Valea Albă sau Răsboeni. Acesta, adică, în nevoia sa, îl rugă pe Daniil de sfat, ori de să închine ţara turcilor, iar el îi zise să-şi adune oastea, să se lupte cu duşmanul şi că va învinge, dacă va făgă­dui să zidească pe acele locuri un locaş lui Dumnezeu. Ştefan Vodă urmă sfatul sihastrului, învinse pe turci şi zidi, pe apa Corbului (Voroneţului), o mă­năstire frumoasă numită a Voroneţului, ca mulţămită pentru izbânda câştigată cu ajutorul lui Dumnezeu”[35].

 

 

 

2005: „Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinţi români pe care i-a odrăslit pământul Moldovei şi adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. După tradiţie, era de loc din oraşul Rădăuţi. Apoi, râvnind Sfinţilor Părinţi de odinioară şi arzând cu inima după dragostea lui Hristos, spre sfârşitul secolului al XIV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din partea locului.

 

Deci, călugărindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu de darul preoţiei. Apoi, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat o vestită sihăstrie de călugări în codrii Rădăuţilor, ce se chema, după numele său „Schitul Laura” (Lavra) sau „Mănăstirea Sfântului Lavrentie”[36]. În obştea sa, Cuviosul Lavrentie a format mulţi ucenici cu viaţă aleasă, printre care sc număra şi Sfântul Daniil Sihastrul. În Schitul Laura, însuşi Cuviosul Lavrentie s-a nevoit şi a avut o trăire aşa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Că pe mulţi bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa şi era tuturor părinte, sfetnic, dascăl şi ocrotitor.

 

După întemeierea Episcopiei de Rădăuţi, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevoinţa sa, l-a rânduit episcop al acestui scaun. Şi a păstorit cu multă înţelepciune turma lui Hristos câţiva ani de zile, învăţând pe toţi dreapta credinţă şi făcându-se tuturor pildă de sfinţenie. Apoi, râvnind iarăşi vieţii sihăstreşti, s-a retras din scaun şi s-a făcut schimonah cu numele de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru şi părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai trăind puţin şi uimind pe toţi cu smerenia, cu nevoinţa şi cu darul minunilor pe care le făcea, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului.

 

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni şi fiind găsit în mormânt cu trupul întreg şi nestricat, s-a aşezat cu cinste în biserica episcopală din Rădăuţi spre închinarea tuturor, unde mulţi credincioşi primeau sănătate şi mângâiere la sfintele sale moaşte, ajungând vestit până dincolo de hotarele Moldovei.

 

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea mănăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. În anii 1621-1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg…”[37].

 

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[38].

 

 

 

2005: SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL / Mănăstirea Voroneţ / (secolul XV)[39] //. a. Viaţa. Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor. / Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci, de pe moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut călugăr în aceeaşi mănăstire, cu numele de monahul David. După câţiva ani de aspră nevoinţă se învredniceşte de harul preoţiei şi se retrage la Mănăstirea Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus[40]. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească, s-a făcut schimonah cu numele de Daniil, înainte de anul 1450, şi s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti, mai întâi în preajma Mănăstirii Neamţ, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului Putna, într-o mică chilie săpată în piatră. / După sfinţirea Mănăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras în preajma Mănăstirii Voroneţ, unde şi-a săpat chilie în piatră, sub stânca Şoimului. Aici se nevoieşte singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu, crescând numeroşi ucenici şi făcând multe minuni de vindecare. / În anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri. Mai trăind încă puţin şi fiind cinstit de popor ca sfânt şi făcător de minuni, Cuviosul Daniil şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu prin anul 1496 şi a fost aşezat în biserică, unde se află până astăzi. //

 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură. / 1. Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare. Ci, mereu se ruga şi întru toate asculta de părinţi. /

 

2. Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să înveţe carte în Mănăstirea Sfântului Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Că în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească. Pentru aceasta, cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt. /

 

3. După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi. /

 

4. Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. /

 

5. Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte văzător, iar alţii veneau să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei. /

 

6. Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte la rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David, însă, ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte. /

 

7. Odată 1-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci, egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. /

 

8. Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor. / Deci, primind binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schimniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu-Neamţ, cu puţin înainte de anul 1450, unde s-a nevoit 14 ani în aspre osteneli călugăreşti. Apoi, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna. /

 

9. Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a scobit o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de 20 de ani. /

 

10. Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul în chilia de la Putna era aceasta: / Ziua şi noaptea priveghea cu neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi postea câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor. /

 

11. Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul cel îndelungat şi pentru privegherile cele de toata noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de satana, căutând să-l alunge din pustie şi să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar cuviosul, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le biruia. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt. /

 

12. Pentru nişte daruri ca acestea, numele cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau „Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân”, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau „Sfântul Daniil Schimonahul”. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor „Sfântul Daniil cel Nou”, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume. /

 

13. În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său Ştefan cu greu a scăpat de primejdie. Deci, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat, s-a rugat pentru dânsul, i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace. /

 

14. În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, îşi mărturisea păcatele, îi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că, de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. / Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. În felul acesta, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. /

 

15. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna, iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor. /

 

16. Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră. /

 

17. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării, îl aveau de părinte duhovnicesc. /

 

18. Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său. Aşa a creat Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel, pentru multă vreme, viaţa duhovnicească prin mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului. /

 

19. După anul 1470, văzând cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii seculari din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie deasupra stâncii numită „Şoimul” şi aici se ostenea cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu. / Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire, iar cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor. /

 

20. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, „bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-a chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii. „Închina-voi ţara la turci sau nu?”. Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”[41]. / Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor. /

 

21. Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar cuviosul, auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l lipsească până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu. /

 

22. Timp de 20 de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca şi cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau, fie în codrii Voroneţului, fie în Munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic Psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigorie Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ. Apoi Cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ; Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii. /

 

23. Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul, şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. /

 

24. Timp de aproape 10 ani, Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci, deşi petrecea mai mult la chilia sa de pe stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi, iarăşi se retrăgea la chilia sa. /

 

25. În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care numărau peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. / La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihastri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor marele egumen şi povăţuitor de suflete, Cuviosul Părintele nostru Daniil, „Sihastrul cel Bătrân”. /

 

26. Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Mănăstirii Voroneţ, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale. /

 

27. După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l „Sfântul Stareţ Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”[42]. Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigorie Roşca, ucenicul său, au pus acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea „Sfântului Daniil cel Nou”, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul, a treia zi. Astfel, în Moldova, pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 14 decembrie, a treia zi după ziua Sfântului Daniil Stâlpnicul (11 decembrie). / Ca sfânt cu aureolă a fost pictat pentru prima dată în anul 1547, de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”. /

 

28. Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania, în Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”. /

 

29. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi[43]. /

 

30. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. în anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi39. / Sfinte Preacuvioase Părinte şi făcătorule de minuni Daniile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[44].

 

 

[1] „Ştefan ridicase zidirea sa de piatră (de la Voroneţ – n. n.) cu trei abside în locul bisericuţei de lemn unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastru din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenorocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă şi evlavie. Între frumoasele pietre de mormânt se vede aceia care acoperă rămăşiţele umilului călugăr, sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră” – Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1938, p. 203

[2] Iorga, N., Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. 1, Vălenii de Munte, 1908, p. 95

[3] „Spre răsărit de la mănăstire (Putna – n. n.), pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numită aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. Înlăuntru se văd semne că, oarecând, a fost împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Tradiţiunea susţine că acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţă, după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul” – Onciul, Isidor de, Fondul Religionariu gr. or. al Bucovinei, Cernăuţ 1891, p. 17

[4] Biserica Orthoxă Română, Jurnal Periodic Eclesiastic, Anul XXXIV, nr. 7, octombrie 1910, p. 805

[5] N. Dobrescu, studiul „Din istoria Bisericii Române. Secolul al XV-lea”, din care cităm: „Întemeietorul mănăstirii Voroneţului a fost Ştefan cel Mare, care, în anul 1488, făcu biserica (Kozak, Insckriften aus der Bukovina, cap. Woronetz.) , şi chiliile din împrejurul ei, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, cel ce îndemnase pe Ştefan să reînceapă lupta cu turcii, după învingerea de la Răsboieni[5], pe acelaşi loc se afla, la 1472, mănăstirea Voroneţului, fă­cută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail. Prin urmare, aci existase, de mai înainte, o comunitate mă­năstirească, a cărei întemeiere se datora pustnicului Daniil, care, ca călugăr şi numindu-se David, fusese în fruntea ei. Îmbrăcând însă apoi el schima cea mare, lăsând în locu-i ca conducător pe Misail şi schimbându-şi numele, din David, în Daniil, se retrase din fruntea comunităţii, trăind singur izolat[5]. E probabil că acestui cucernic pustnic să-i fi cerut Ştefan sfatul, în împrejurările grele, prin care trecea, şi, în urmă, ca mulţămită, să fi ridicat biserica mănăstirii de aci. Că mănăstirea, simplă de lemn, exista într-adevăr înainte de a-i face Ştefan cel Mare, în 1488, biserica de zid, ne-o atestă chiar un document al lui Ştefan cel Mare, cu data de 22 Ianuarie 1472, prin care Dom­nul acordă scutire de vamă mănăstirii Voroneţului pentru 2 maje de peşte, pe care le-ar aduce, pentru hrana că­lugărilor de la Chilia sau de la Iazer (Uljanicky, Materialy, p. 109. Codrescu, Uricar, XI, p. 93. S. F. Marian, Condica Voroneţului, p. 78). Egumen al Mănă­stirii era, la această dată, Misail, acel care urmase la con­ducere, după ce David-Daniil devenise mare schimnic şi se retrăsese din mănăstire”.

[6] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[7] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[8] Sfântul Ioan Iacob Românul. Sihastru contemporan din Ţara Sfântă / 1913-1960, Din Ierihon către Sion, adică din lume la cele din înălţime, Jerusalem 1999, p. 321

[9] Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[11] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[12] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[13] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[14] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[15] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[16] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[17] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 36

[18] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 56

[19] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[20] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[21] Sacerdoţeanu, A., Hrisovul. Buletinul Şcoalei de Arhivistică, Anul VI, nr. 6, Bucureşti 1946, p. 88

[22] Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, volumul I, Bucureşti 1913, p. 423

[23] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României. A. Moldova – Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 143

[24] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[25] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[26] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, doc. 181, p. 267

[27] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[28] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[29] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[30] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[31] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[32] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[33] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[34] Timpul, ex 1900 No. 51. — Partea apuseană a comunei Vicovul de sus se numeşte „Laura”. Comunicată de Ioan Nistor, cantor bisericesc în Sadău şi originar din Vicovul de sus, care a auzit-o de la moşul său, Petru Bhanean din Vicovul de sus (Nota autorului Dimitrie Dan).

[35] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[36] Pe locul unde a fost Schitul lui Lavrentie se află satul Laura, Suceava.

[37] Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 7

[38] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, capitolul Sfinţi şi cuvioşi din secolele XIV-XV, Ediţia a V-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 98, 99

[39] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[40] Astăzi se află aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie” sau de la „lavra”.

[41] Ion Neculce, O samă de cuvinte, p. 107

[42] Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 235. După tradiţie, Sfântul Daniil a murit la 14 decembrie.

[43] Ultima dată au fost scoase din mormânt moaştele Sfântului Daniil Sihastrul în vara anului 1962, cu prilejul lucrărilor de restaurare de la Voroneţ.

[44] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118


Pagina 10 din 40« Prima...89101112...203040...Ultima »