Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 21

„Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabie”

Stimate domnule Maximovici,

 

Îţi mulţumesc pentru fotografia după frumoasa dumitale pânză. Păcat că fotografia nu e în stare să reproducă toate calităţile acestui tablou, menit să ne dea, în sfârşit, o imagine a marelui Voievod, care să fie în acelaşi timp artistică şi apropiată de adevărul istoric.

 

Ea ar trebui reprodusă în multe exemplare şi introdusă mai ales în manualele de şcoală. Astăzi, mintea elevului caută în zadar să-şi plăsmuiască imaginea eroului pe care îl admiră, căci manualul din care învaţă istoria nu-i poate da o ilustraţie potrivită. Toate figurile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a plăsmuit, până acuma, fantazia artiştilor noştri, sunt puţin reuşite. Cunosc una care îl face ca pe un împărat din poveşti, cu barbă lungă, albă; alta, în care e înfăţişat ca o figură de teatru, fără expresie, costumat după buna chibzuinţă a pictorului; o a treia, cu o mutră mulţumită de burghez sătul etc. etc.

 

Avem, e adevărat, câteva portrete contimporane. Pentru înţelegerea acestora se cere, însă, un ochi deprins cu arta trecutului, o privire de critic de artă, care se poate entuziasma şi în faţa unor linii şterse, care pricepe şi figura fără umbrituri şi poate reconstrui, în minte, coloarea ştearsă de vreme. E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze, din toate aceste scumpe rămăşiţe din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric, să adauge toate acele note care să ni-l apropie de concepţia pe care ne-o facem noi despre scumpul strămoş.

 

Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului din Evanghelia de la Homor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne reaminteşte viu faptele sale şi, în acelaşi timp, o poză teatrală. Din trăsăturile feţei sale (mă gândesc la pânza Dumitale, nu la fotografia prea umbrită în jurul ochilor) apare energia, conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara, şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el creşte înaintea ochilor noştri.

 

Te felicit din inimă pentru această operă, pe cât de artistic executată, pe atât de frumos concepută.

 

Al D-tale

Sextil Puşcariu

 

(Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pg. 32).


Eugen Maximovici: Portretele lui Ştefan cel Mare

1899: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III. Foto: Karl Ritter von Siegl

 

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.

 

Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.

 

În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.

 

Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.

 

Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.

 

Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.

 

Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.

 

Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.

 

Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.

 

Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.

 

Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).

 

Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.

 

Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.

 

 

Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.

 

De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).


Moş-strămoşul lui Eminescu: Ioan Tăutu, Mare Logofăt

Ioan Tăutul, “diplomatul” lui Ştefan cel Mare

 

Între cetăţenii ce au ilustrat Moldova a fost unul şi Ioan Tăutul. El se trăgea dintr-o familie din cele mai vechi ale Moldovei[1]. Era un om de un caracter original şi de o mare capacitate. Politic îndemânatic; cunoscând prea bine limbile grecească, latinească şi poloneză, el dobândi favorul lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, care îi dete Logofeţia mare, ministerul cel mai însemnat al ţării şi îl întrebuinţa în mai multe ambasade. La 1501, el merse în Polonia, de încheie pacea între Ştefan şi Albert Regele Poloniei. Acesta, atunci, îi dărui mai multe sate de la margine, anume Câm­pulungul rusesc, Putila, Răstoacele, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilaucea, Carapciul, Zamostie, Vaşcăuţii şi Valeva, având hotar apa Ceremuşul. La 1504, murind marele Ştefan, viteazul vitejilor, se urcă pe tron fiul său, Bogdan. Acesta, după povăţuirea ce-i dăduse tată-său, trimise pe Logofătul Tăutu, cu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la Sultanul Turcilor, să-i închine Moldova. Se zice că, intrând Tăutu în sala marelui Vizir, îşi trase cizmele şi le dete slugii sale, poruncindu-i să le ţie, în sală, înaintea lui, de care lucru mirându-se Vizirul, îl întrebă dacă nu cumva îi e teamă să nu i le fure cineva. „Nu ştiu, răspunse el, dar mi se pare că, cu nişte oameni care vor să aibă tot, trebuie să păstrăm tot ce putem”. „N-ai să te temi de nimic”, îi răspunse Vizirul, „noi, acum, suntem prieteni, iar nu vrăjmaşi”. „Doresc”, zise Tăutu, „ca această prietenie să păstreze capul ca şi picioarele”.

 

După aceea, Vizirul, punându-l să şadă pe o sofa, lângă dânsul, i-a adus, după obicei, cafea. El, necunoscând încă acea băutură, a turnat-o deodată pe gât, strigând: „Să trăiască Împăratul şi Vizirul!”. În urmă, se înfăţişă şi înaintea Sultanului Suleiman şi îi declară că vine, din partea Domnului său şi a poporului moldav, să închine Înălţimii Sale ambele Maldavii (Moldova de Sus şi Moldova de Jos), cu condiţii cinstite, iar mai cu seamă religia să fie păzită, fără cea mai mică vătămare. Sultanul se bucură mult, văzând că moldovenii, a căror puternică sabie o simţiseră de multe ori turcii, vin singuri să se plece puterii sale. El primi toate con­diţiile şi dete solului un act formal, subscris cu mâna lui, ca să-l ducă Domnului său, la Suceava. În acest act, se cuprindea că moldovenii, supunându-se, de bună-voia lor, împărăţiei otomane, voinţa Sultanului e ca bisericile şi religia lor să fie nevătămate; ţara să se administreze după legile sale; Domnul să nu fie dator la alt, decât numai să trimită, în toţi anii, Înaltei Porţi, 4.000 galbeni, 40 iepe şi 24 şoimi; şi acestea supt titlu de dar (peşcheş). După aceea, Sultanul dărui lui Tăutu cele 10 pungi de bani ce i le adusese din partea lui Bogdan Vodă. Cu aceşti bani, întorcându-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălineşti, în ţinutul Sucevei, pe Siret. El a mai zidit, în Constantinopol, un palat, supt numirea de Bogdan Sarai sau Palatul Moldovenesc, în care era şi o biserică, cu numele Sf. Nicolae.

 

În anul 1511, a murit Ioan Tăutul, Logofătul” (Din Nicolae Bălcescu: Biografii Istorice; vezi „Biblioteca pentru toţi”, Nr. 566 – Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi 18 noiembrie 1910, în pp. 7, 8).

 

 

[1] Eminescu se înrudea, deci, prin ascendenți, și cu Grigore Ureche, și cu Alecu Russo, și cu Alexandru Ioan Cuza, pentru că toți îl aveau drept moș-strămoș pe logofătul Ion Tăutul fiul lui Tăutu pisar, menționat în Sfatul Domnesc la 7 iulie 1430, el însuși diac și apoi logofăt al lui Ștefan cel Mare, între 3 ianuarie 1459 și 21 noiembrie 1486. Povestea ar începe cu un boier Fetion, prezent în Sfatul Domnesc al lui Ștefan cel Mare, alături de Hodco Crețovnecul, Isan de Neamț, Stețco Domocuș, Petre al lui Echim, Cotmiță, Buhte, Fetion, Sachiș spătar, Iuga vistier, Toader ceașnic, Crasniș postelnic, Zbiiarea stolnic, Buoreanul comis, din 5 septembrie 1458, până în până în 5 decembrie 1460, cel care primise parte din Miclăuşani, „ce se zic acum Grauri”, de la „bătrânul Ştefan Voievod şi de la Alexandru Voievod” și care, conform unui uric din 27 ianuarie 1598, era bunicul lui Ieremia Băisanul (diac domnesc, între anii 1580-1621, apoi vornic), care se însurase cu fata Petru Hohulea, fiul lui Huhulea postelnic și al Odochiei, nepotul lui Isaia din Răcătău și al logofătului Ion Tăutu, tatăl lui Ionașcu și al Vărvarei, ginerele lui Oană Huru. Băiseanu pătrunsese în obştea răzeşească a Iurăşcenilor în 30 iunie 1602, când în faţa lui Ieremia Movilă apăreau Gherman şi Andronic, care se înţeleseseră să vândă moşia lor, deci o parte din jirebii, din Glodeni şi Hilimoneşti, lui „Eremiia Băseanul Uricar”.  Cu strănepoata lui Tăutu și a lui Isaia din Răcătău, cneaghina Varvara, Ieremia Băisanul a avut șapte copii, pe Necoară, Simion, Costin, Oprea, Antoniica, Anghilina şi Măriica, care împărțeau moșiile între ei, în 26 decembrie 1625. Antoniica, măritată cu Mogâldea, fiind confirmată drept „moașa” Cuzenilor, în 10 martie 1711, de către „Maricuţa fata Drăguţi, nepoata Măricuţii, strănepoata Antonicăi, Antonica fata Irimiii Băişanului”, care dă „Dumisale lui Ion văru-meu” (deci lui „Ioan biv Armaş” Cuza, menţionat ca proprietar în Crăciuneşti în 29 octombrie 1694 – n. n.), și jirebiile pe care ea le moștenea: „şi i-am dăruit danie parte din Crăciuneşte”. Cuzenii se trag din Ieremia Băisanu prin sulgerul Gheorghe Jora, care se însurase cu o fată a Antonicăi[1], și ai urmașilor acestora, în vreme ce Iurășcenii revendică aceeași origine, dar nu și prin Mogâlde, ceea ce probează că Iurășcenii, deși se trăgeau din Antonica și Mogâlde, respectau mai mult natura moșiilor primite drept zestre de către fata Băisanului în Crăciuneşti şi Filimoneşti, baștina lor, şi încredinţate lor, prin o mezalianţă neprecizată. Revenind la Stratul Iuraşcu, pe care documentele îl confirmă şi drept „Iuraşcu, vătav prin 1650” şi care, în 12 noiembrie 1690, încă mai trăia, acesta este tatăl Tofanei Iuraşcu, mama lui Ion Iuraşcu şi surorii lui Tofana, nemăritată, deci „săracă de bărbat”, şi  care, în 16 februarie 1721, îl înştiinţa pe vărul ei Cuza Spătar că „a luat nişte acte de moşie”, doar ca să „n-aibă dumnealui nici un cabalâc pentru aceste zapise căte li-am luat noi la mâna noastră”. Ion Iuraşcu, menţionat de documentele moldoveneşti în 5 februarie 1752 şi în 6 mai 1761, când, bătrân şi bolnav, trăia la Vaslui, se afla, pe la 1770, împreună cu feciorul său, Toader, pe moşia Brătenii, a stolnicului Sandul Ilie, din ţinutul Başeului, în părţile Botoşanilor, în vreme ce un alt fiu al său, Grigoraş sin Iuraşcu, încerca demersuri pe lângă voievodul Ioan Teodor Vodă şi pe lângă ruda lui, „Ioniţă Cuza biv Vel Stol., giudecătoriu”, pentru recuperarea părţilor de moşii vasluiene ale străbunilor săi răzeşi. Un alt Ion Iuraşcu, dar cel din ramura boierească, era mazil în Goteşti-Covurlui, care nu are legătură cu străbunii lui Eminescu. Alţi Iuraşcu, în Moldova anilor 1770-1774, nu mai existau. Străbunicul matern al lui Mihai Eminescu este unul dintre cei doi fii ai lui Ion Iuraşcu, Toader, care locuia prin părţile Dorohoiului, ca administrator de moşii, sau Grigoraş, care rămăsese în Vaslui. Ţinând cont de faptul că, pe atunci, se năştea Vasile Iuraşcu, la Hotin (nu există dovezi, ci doar spusele Ralucăi Iuraşcu), bunicul Ralucăi este mai probabil Toader Iuraşcu, care îşi găsise slujbă în apropierea Hotinului, şi al cărui fiu avea să fie tot administrator de moşii, în acelaşi ţinut al Botoşanilor.


Şcoala de muzică şi declamaţie de la Rotopăneşti

Statuia „Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar”

 

„Comuna Rotopăneşti[1] din judeţul Suceava a fost şi ea centrul unei culturi naţionale. Neculai Istrati, proprietarul acelei comune, înfiinţează, în anul 1853, în casele locuitorului Vasile Otrocol, o şcoală mixtă primară, cu trei clase, pe care el le numea elementare. La 1855, noiemvrie 1, în locul acestei şcoli, înfiinţează alte două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, tot cu câte trei clase elementare. Şcoala de fete era aşezată în casa locuitorului Vasilie Pânzaru[2], iar aceea de băieţi o zidise anume, de la vale de curţile boiereşti, lângă şosea. Pe lângă aceste şcoli, mai înfiinţează, apoi, prin primăvara anului 1860, tot cu a sa cheltuială, chiar în casele boiereşti, o şcoală de muzică şi declamaţiune, unde se învăţa şi carte. La clasa de principii dădea lecţiuni Petru Mezetti; la clasa de canto, Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune, Mihail Galino[3]. La carte era profesor de băieţi preotul Costachi Milu[4], iar la fete, soţia acestuia, Elena. Pe lângă aceste clase, se mai adaogă, în localul şcolii, şi clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era profesor, cor care cânta în biserica de la Rotopăneşti cu vreo şase ani înainte încă de înfiinţarea acestei şcoli. Tot în aceea şcoală se mai învăţa şi psaltichia, la care era profesor Iordachi Iconomu, fost elev în seminarul din Roman. Toţi elevii şi elevele erau luaţi de pe moşia Rotopăneşti şi de pe la alte moşii învecinate. Profesorii şcolii aveau întreţinerea şi locuinţa chiar în casa boierească; ei dădeau lecţii în toate zilele, câte două ore, şi erau plătiţi cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de declamaţiune, care avea cincisprezece galbeni lunar.

 

Sala de teatru era întocmită chiar în casele boiereşti, decorurile erau zugrăvite de Iosif Fichtner din Sviţera (Elveţia – n. n.), profesor în casă, la copilul Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era zugrav şi se pricepea în arta decorativă.

 

Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui Neculai Istrati, de elevele şcolii. Profesoare la lucru de mână erau însăşi soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, şi soţia preotului Costachi Milu, Elena. După vreo cinci luni de un studiu conştiincios, elevii acelei şcoli au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi cântecele comice, din care enumerăm următoarele: „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Cinel-Cinel”, „Fluierul fermecat”, „Scara mâţii”, „Baba Hârca”, „Paul John”, „Margo”, „Herşu Bocceagiu”, „Mama Angheluşa”, „Şoldan viteaz” şi altele.

 

Reprezentaţiunile teatrale să dădeau de două ori pe săptămână, joia şi duminica. Cupletele la vodeviluri şi corurile erau acompaniate, cu violina, de Petru Mezetti. Între acte, cânta corul de muzică vocală al şcolii. La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boieri, proprietari şi posesori de la moşiile învecinate, care se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. De multe ori venea şi fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Calinic Miclescu, care, pe atunci, era arhiereu egumen la mănăstirea Slatina, precum şi arhiereul Iosif Râşcanu, de la mănăstirea Râşca. Pe lângă aceştia, se mai aduna un public numeros, nu numai din judeţ, ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind că avea în faţa sa pe aceşti doi arhierei şi mulţime de străini, veniţi de peste hotar ca să-i audă.

 

După insistenţa multor boieri, aceşti elevi au dat, în vara anului 1861, vreo câteva reprezentaţiuni şi în Fălticeni, în grădina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce s-au jucat atunci au fost: „Fluierul fermecat”, „Cinel-Cinel”, „Scara mâţii” şi „Baba Hârca”.

Şcoala număra 28 elevi şi eleve, din care 19 băieţi şi 9 fete.

 

Din elevii cei mai buni ai şcolii, pe care nu găsim de prisos a-i enumera aici, arătăm pe: Ioan Savin, fost judecător de ocol în Roman şi actualmente avocat în acel oraş; Costachi Rotopan, fost primar la Rotopăneşti, Vasile Teodorescu, actualul posesor al Moşiei Paşcani; Alecu Alexandrescu, psalt la catedrala din Fălticeni şi arhivarul primăriei din acel oraş; Vasile Grigoriu, fost psalt în Fălticeni; Petre Constantinescu, fost primar; Iacob Todirescu, fost posesor de moşii; Neculai Teodorescu din Horodniceni, fost contabil la moşia Faraoani, judeţul Bacău; Mihail Boişteanu din Horodniceni, fost profesor de muzică vocală la şcoala primară din Fălticeni (mort) şi Vasile Dimitriu, fost telegrafist la Fălticeni (mort).

Dintre eleve arătăm pe: Nastasia lui Vasile Tofan, Tinca Dimitriu, Luţa Rotopan şi Paraschiva lui Nicolai Pavel, aceste trei din urmă acum moarte.

 

Această şcoală îşi câştigă un renume în faţa publicului ce asista la reprezentaţiunile ce se dădeau. Între acte, de multe ori, Dna Sevastia Istrati, soţia lui Neculai Istrati, şi elevul Costachi Rotopan cântau duete; câteodată elevele Nastasia Tofan, Luţa Rotopan şi elevul Ioan Savin, tenor, executau şi câte un solo de canto.

 

Nespusă era mulţămirea sufletească a lui Neculai Istrati, văzând că şi-a ajuns scopul de mult dorit: acela de a vedea înfiinţată această şcoală, menită a da sătenilor o cultură mai deosebită. El voia chiar să ducă în Iaşi pe elevii şcolii, să dea câteva reprezentaţiuni la Teatrul Naţional de la Copou, dar moartea l-a împiedicat de la aceasta. Duminicile şi sărbătorile se aduna la Neculai Istrati lume multă, de prin împrejurimi, ca să asculte corul bisericesc, care cânta toată liturghia[5], de se minunau toţi cei ce-l ascultau. Acel cor, care număra în total 40 băieţi şi 10 fete, era vestit, pe timpul acela, nu numai în judeţ, ci şi prin alte locuri, şi a fost cel dintâi cor bisericesc de muzică vocală europenească la noi, în ţară, în care s-au văzut, alături cu băieţii, să cânte în biserică şi fetele la sfânta liturghie[6].

 

După ieşirea din biserică, toată lumea mergea la Neculai Istrati, apoi, înspre seară, boierime se ducea la o pădurice, toată de brazi, situată pe un deal, numit „Brădăţel”. La poalele acelui deal erau două râmnice de toată frumseţea, iar în vârful dealului, un chioşc, de unde se desfăşura înaintea ochilor o privelişte din cele mai încântătoare şi mai pitoreşti. În acel chioşc şedeau toţi musafirii la sfat, făcându-li-se ceremonia cafelei şi a ciubucului, iar corul vocal, în tot timpul acela, cânta bucăţi pe care boierii, desfătându-se, îl ascultau cu mare mirare. După moartea lui Neculai Istrati, care s-a întâmplat în 1 noiembrie 1861 , aceea şcoală s-a desfiinţat[7]”. / Teodor T. Burada ( Biserica şi Şcoala, Anul XXIV, Nr. 39, Arad 24 septembrie / 7 octombrie 1900, pp. 352, 353).

 

Biserica Sfânta Treime din Rotopăneşti

 

[1] Până în anul 1886, moşia Rotopăneşti, care astăzi e proprietatea Dlui Grigore Goilav, forma singură o comună; acuma ea se ţine de comuna Brăduţel, şi numără 114 capi de familie; are o şcoală rurală mixtă şi o biserică zidită la anul 1856 de Nicolae Istrati, cu inscripţiunea următoare: „Acest templu dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea sf. sale Episcopului de Huşi Dl Dn Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său Mare postelnic şi cavaler Nicolae Istrati, cu în îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. În curtea bisericii se află o statuie de piatră, ridicată în acelaşi an (1856) de Nicolae Istrati, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar. Aceasta negreşit în amintirea marelui eveniment naţional (Vezi mai pe larg despre această comună: Dicţionar geografic, de Serafim Ionescu, p. 286, Bucureşti, 1894).

[2] Elevele erau îmbrăcate toate la fel. Rochiile lor erau vişinii; cele din clasa I-a aveau, jos, la poale, un şiret albastru; cele din clasa a II-a, două şireturi, iar cele din clasa a III-a, trei şireturi.

[3] Toţi aceşti profesori au fost apoi numiţi la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi. Petru Mezzetti, la clasa de teorie, în anul 1865; Mihail Galino, la clasa de mimică, în 1864, iar Maestru Galea, la clasa de cânt, în 1 octombrie 1860, în aşa fel că el n-a fost profesor la şcoala din Rotopăneşti decât numai la începutul înfiinţării ei.

[4] Tatăl viitorului actor Matei Millo – n. n.

[5] Muzica era după aceea rusească.

[6] Cu un an mai înainte de înfiinţarea şcolii de muzică din Rotopăneşti, generalul Nicu Mavrocordat înfiinţase, la 1859, pe moşia sa Ştefăneşti, din judeţul Botoşani, cu a sa cheltuială, o şcoală de băieţi, care număra vreo 200 elevi. În acea şcoală, unde Vasile Răceanu dădea lecţii, pe lângă carte, se învăţa şi muzica vocală, precum şi psaltichia. Profesori de muzică erau Costachi Milu şi elevul său Ioan Savin, care, după desfiinţarea şcolii din Rotopăneşti, se retraseră în Ştefăneşti. Aceştia înjghebară un cor de muzică vocală, care cântă, de obşte, duminicile şi sărbătorile, liturghia în cafasul bisericii catedrale cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ce se află în afară de târguşorul Ştefăneşti, numită a lui Ştefan cel Mare. Acest cor, care era preţuit de toţi cei ce-l ascultau, s-a desfiinţat în anul 1864.

[7] Toate aceste relaţiuni mi-au fost comunicate de către profesorii Conservatorului de Muzică din Iaşi, Petru Mezetti şi Mihail Galino, ambii defuncţi, precum şi de către Dl Titus Istrati, preşedinte la Tribunalul de Roman, şi Ioan Savin, fost elev al acelei şcoli şi fost judecător de ocol în Roman.


Iordachi Balş: „Cu toată umilinţa humei mele”

Biserica din Dumbrăveni

 

Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, inclusiv despre „Baleştii, care acum se zic Siminicea”, sat întemeiat de Mândru Jumătate, despre „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, şi despre rânduita „şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc” din Dumbrăveni, care urma să se deschidă în 1810. Am copiat diata lui Iordachi Balş, ignorând-o pe a fratelui său Constantin, pentru că în ea se pot identifica detalii importante despre nordul Ţării Moldovei şi e bine să le aibă toţi doritorii la dispoziţie, printr-o simplă căutare pe net.

 

Corul din Dumbrăveni în 1907 – Calendarul Minervei pe 1907, p. 135

 

Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5.

*

Diata aceasta, care se numeşte copie a diatei ce au lăsat răposatul boier Iordachi Balş Vistiernic prea iubi­ţilor săi fii şi clironomi, arătându-se nouă de către rân­duiţii epitropi, asupra celor rânduite împărţiri de milos­tenie, spre pomenirea sa, şi văzându-se încredinţată cu însuşi iscălitura şi slova răposatului boier, iar în urmă şi cu iscălitura pomenitului întru fericire Arhiereul Nicodim Sinadon, şi amândouă aceste iscălituri fiind nouă desăvârşit cunoscute şi fără îndoire, spre ur­marea acestei epitropii întocmai, după rânduirea ră­posatului în veci, fără strămutare, s-a încredinţat şi de cătră noi. / (Iscălit) Veniamin Mitropolit Moldaviei.

 

Cu ajutorul milostivului Dumnezeu, Diata următoare, după săvârşirea mea.

 

Eu, mai jos iscălitul, cu toată umilinţa hu­mei mele, mulţămesc fierbinte, din toată inima mea şi cu tot cugetul meu, Sfântului Dum­nezeu pentru toate bunătăţile cu care întru această vremelnică viaţă m-a învrednicit, şi ca un ticălos, cu umilinţă şi lacrămi dintru adâncul inimii plângând, de toate greşelile şi răutăţile mele. Mă rog milostivului împărat ca, trecând cu vederea, să ierte toate nelegiui­rile mele şi să mă învrednicească cereştii îm­părăţii şi bunătăţilor făgăduite celor credin­cioşi robii săi.

 

După aceasta, îngenunchind cătră toţi de obştie, parte bisericească şi mirenească, mari şi mici, şi cătră tot norodul, cu umilinţă cer iertăciune, iertând şi eu din toată inima mea pe toţi şi tuturor, rugându-le de la milostivul Dumnezeu liniştita petrecere şi cereasca îm­părăţie.

 

Prea iubiţilor mei fraţi, rugându-i să mă ierte, le las blagoslovenie, atât dumilorsale, cât şi prea iubiţilor fii ai dumilorsale, rugân­du-le de la milostivul Dumnezeu toate ferici­rile şi întru această vremelnica viaţă, şi întru acea vecinică, care după aceasta o nădăjduim şi va să fie.

 

Las blagoslovenia mea prea iubiţilor mei fii, rugându-le de la milostivul Dumnezeu fericirile acestei vremelnice vieţi şi câştigarea cereştii împăraţii, le las şi le dau părin­teasca învăţătură ca să petreacă cu iubire frăţească, nesmintindu-să nici de un interes, având şi pe fraţii mei în loc de părinţi, şi pe verii lor, fiii fraţilor mei, întocmai ca nişte fraţi, şi petrecând cu toţii într-o unire şi frăţească dra­goste, şi fiul meu Iancu, şi fiica mea Catinca să fie ascultători mai marelui lor frate Aleco, iar care va urma împotrivă are a lua răs­plătire de la Sfântul Dumnezeu.

 

Pe lângă acestea, cu umilinţa cerşind ajutorul cerescului împărat, prin această diată cu toată cuviinţa socotind a pune la cale toate ale mele rânduieli, cele care cu cuget curat am socotit a urma, după săvârşirea mea, şi mai întâi pentru fiii mei hotărăsc: a avea şi a stăpâni, dintru ale mele, cele care în partea fieştecăruia am socotit, şi înainte, cum pe largă cuprindere să arata anume pe faţa întâi iscălit, Iordachi Balş Visternic.

 

În partea fiului meu Alecu.

 

Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[1], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[2], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii.

Moşiile sate întregi, Panzarenii cu târg, şi Dragoeştii, şi Frijănii, şi Otşanii, ce se află, unite la un loc, în ţinutul Iaşii.

Viile din vale de la Copou, lângă Iaşi, cu casele şi toate câte să află făcute acolo.

Viile de la Cruce şi viile de la Piscu de la Cruce, ce se aflu în două ogrăzi, la ţinutul Putnei.

Jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toată pojijiea casei din Iaşi.

Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi.

Jumătate din toate vitele ce se vor afla, cum şi din caii grajdului. Şi este îndatorit fiul meu Alecu şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în gios arăt şi rânduiesc.

 

Să se afle fără strămutare preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica de la Dumbrăveni, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea mor­ţilor şi a viilor.

Să se afle fără strămutare, la Dumbrăveni, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la în­văţătura.

Să se facă, pe tot anul, la biserica de la Dumbrăveni, două pomeniri, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată rânduiala cuviincioasă.

Sa se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea.

Să se dea, pe tot anul, din veniturile de la Dumbrăveni, câte una sută lei la monastirea Suceviţa, pentru biserica răposatului părinte­lui meu, ce este făcută pe poarta acei monastiri, pentru că, precum a rânduit răposatul, să slujească în toată vremea obştie, care bani să se dea acum la purtătorul de grijă, lăsat de cătră proin egumen Hurie, iar în urmă, la acel care, după vreme, se va afla purtătorul de grijă la acea biserică.

 

În partea fiului meu Iancu.

 

Moşiile sate întregi Paşcanii, cu toate cotunurile şi cu toate săliştile unite la un loc, şi Conţăştii, ce sunt luaţi de veci de la monastirea Probota, cu bezmăn în ţinutul Suceava, şi cu casele din Paşcani, cu toată pojijia casei, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii.

Moşiile sate întregi, Todirenii, Titienii, Steşcanii, şi Rogojănii, şi pol sat Verdeşănii, şi parte din Sameni de la Bobu, ce să află unite la un loc peste Prut, la ţinutul Iaşii[3].

Moşia care se numeşte acum Hodura, în care sunt două sălişti, numite, prin scrisori, Ezărenii, şi Juleştii, la ţinutul Hârlău, şi cu toate prisăcile cu stupi ce se vor afla acolo.

 

Moşiile sate întregi Pogăneştii şi Petrimăneştii, şi cu toate alte hotare şi părţi ce să cuprind într-aceste moşii şi să află, unite la un loc, în ţinutul Fălciului.

Viile de la Copou, din deal, cu cerdac şi cu cele ce să află acolo, la podgoria Iaşului.

Viile de la Huşi, din ţinutul Fălciului.

Viile de la Chetrişi, din ţinutul Romanului.

Viile de la Straoani, din ţinui Putnei[4].

 

Casele din târgul Iaşii, cu jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toata pojajiea casei, iar fiul meu Alecu parte în casa să nu aibă, căci măcar că fiului meu Ianco îi las casa, şi în Iaşi, şi în Paşcani, dar fiului meu Aleco osăbit, că-i las moşii cu mai mare venit, c-am dat şi zece mii lei ajutor, îi la casele ce au cumpărat în Iaşi. Iscălit pe faţa al treilea. / Iordachi Balş Vistiernic.

 

Tot în partea fiului meu, Ianco.

 

Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi.

Jumătate din toate vitele ce să vor afla, cum şi din caii grajdului.

Şi este îndatorit fiul meu Ianco şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în jos, pe larg, arăt şi rânduiesc.

 

Să se afle, fără strămutare, preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica din Paşcani, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea morţilor şi a viilor.

Să păzească a să afla la Paşcani, în toată vremea, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la învăţătură, cu urmare ce şi acum să păzeşte.

Să se facă, în tot anul, două pomeniri la bi­serica din Paşcani, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată cuviincioasa rânduială.

 

Să fie purtare de grijă pentru schitul Brăteştii, ca din veniturile ce are schitul, dându-se cheltuiala trebuincioasă, să se afle, în toata vremea, la schit preot şi călugări şi, după rânduiala ce este aşezată de mine, să urmeze fără strămutare rugăciunile bisericii, spre pome­nirea părintelui Iosaf, şi, în tot anul, la ziua hramului, să se facă pomenire pentru răposa­tul, cu rânduiala cuviincioasă.

Să se dea, pe tot anul, la monastirea Probota, pentru moşia Conţăştii, cât prin scrisoarea mea ce are monastirea să cuprinde.

 

Pentru copiii răposatei fiica mea Elenco.

 

Măcar că, pe cât mai mult am putut, am dat zestre după izvodul ce este faţă şi deose­bit am şi ajutat, dar rânduiesc ca să se mai dea 2500 (adică două mii cinci sute lei) acei mai mici copile a răposatei, care să-i dea fiii mei, însă una mie cinci sute lei fiul mea Alecu, şi una mie lei fiul meu Iancu.

 

Pentru fiica mea Catinca.

 

Cu toate că şi acesteia, pe cât am putut, i-am dat zestre, după izvodul ce este, dar fiindcă, din nenorocire, a rămas văduvă, rânduiesc ca, după săvârşirea mea, să-i mai dea fiii mei Aleco şi Ianco, 15.000 (adică cincisprezece mii lei), însă zece mii fiul meu Alecu şi cinci mii lei fiul meu Iancu. Ca să aibă chip lesnitor la petrecere, şi fiul meu Aleco să poarte de grijă surorii sale, economisind zestrea şi banii ce rânduiesc să i să dea, pentru ca cu lesnire să poată a să cuprinde cu cele trebuincioasa la petrecerea sa.

 

Îndatoresc pe fiii mei a caută şi a ajuta, în toata vremea, pe toţi oamenii casei mele, câţi m-au slujit şi mă slujesc, căci sunt oameni care pot a fi şi pentru a lor folos.

Trei moşii, cu toate hotarele unite la un loc, adecă: Grecenii, şi, Pelineii cu toate hotarele unite la un loc, în ţinutul Grecenii. Şi Uricheştii, şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, la ţinutul Putnei. Şi Caraficheştii şi Miteştii, la ţinutul Suceava, oprindu-le acestea pentru mine, am socotit şi le rânduiesc iarăşi fiilor mei, pentru că mai sus îi rânduiesc ca să dea surorii lor Catinca cincisprezece mii lei, şi copilei răposatei fiică-mea Elenco două mii cinci sute lei, şi deosebit, pentru aceste moşii ce le las, îi îndatoresc a plăti toate datoriile ce vor fi atât cu sineturile mele, cum şi fără sineturi, care să vor do­vedi drepte, şi iarăşi să fie îndatoriţi a răs­punde şi banii caţi vor cuprinde cheltuiala îngropării şi a toate grijile mele până la trei ani, urmându-să cu toată cuviincioasa rânduială, cum mai jos rânduiesc, şi de vor rămâne şi ceva bani de la mine, vor fi spre ajutor la acestea sau, nerămânând nimica bani, vor răspunde, precum îi îndatoresc, cu bani de la dânşii, dând amândoi deopotrivă şi la plata datoriilor (la faţa a 5-lea, iscălit Iordacki Balş / Vistiernic). Şi la cheltuiala îngro­pării şi a grijilor mele, şi aşa supt această îndatorire vor avea şi vor stăpâni fiii mei Aleco şi Iancu şi moşiile arătate într-acest chip, cum în jos să arată adecă:

 

Grecenii şi Pelineii, cu toate hotarele unite la un loc, cum şi Sarafineştii şi Miteştii, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Alecu, şi Uricheştii şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Iancu, şi amândouă pentru aceste moşii ce le las, oprite pentru mine fiind, vor da cele rânduite cum mai sus pe larga se arată, anume:

 

Prin aceste mai sus arătate, săvârşind rânduiala ce aşez pentru fiii mei, fac deosebita aşezare de rânduială, care fără strămutare să se urmeze, după săvârşirea mea, pentru sufle­tul meu şi pentru sufletele celor până la mine răposaţi, fiind această aşezare cum în jos pe larg să arată.

 

Asupra acestei aşezări las şi rânduiesc epitropi în veci, fără strămutare, pe dumnealui Căminarul Panaite Cazimir şi pe dumnealui Paharnicul Petrachi Cazimir şi urmaşii dumilorsale, fiind împreună spre ajutor, şi fiului meu Alecu, şi urmaşii săi, şi rânduiţii epitropi vor avea întru deplină stăpânire acele rânduite de cătră mine şi vor urma această rânduială”[5].

 

Documentul conţine şi milosteniile care se vor face, anual, în favoarea unor biserici, săteni sau slujitori, din veniturile moşiilor păstrate pentru sine, „Sănăuţii, la ţinutul Suceava şi Găozănii, la ţinutul Iaşii”.

 

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

 

[1] Vereşti.

[2] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[3] Aşa se numea, pe atunci, ţinutul Bălţi.

[4] Vrancea.

[5] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, p. 322-330


Pagina 21 din 40« Prima...10...1920212223...3040...Ultima »