Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 30

Grigore Ion a Lucăi din Salcea, erou sau mit local?

Încrâncenarea cu care caut, în ultimele zile, identitatea lui Grigore Ion, ostaşul român care a aruncat la picioarele Domnitorului şi al Ţarului, în 31 august 1877, „Steagul cel Verde” al Profetului, „pe care îl scot numai la primejdie mare”, şi pe care îl capturase, în 30 august, Grigore Ion, are o mare importanţă pentru mine, deşi pe puţini mai interesează astăzi vredniciile strămoşilor, iar „din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103). În plus, Grigore Ion este unul doar dintre zecile mii de români eroi, pe care nevoia de festivism războinic la scos la iveală şi la impus atenţiei publice până la următorul eveniment cu încărcătură persuasivă: capturarea steagului roşu al călăreţilor turci, adus la Bucureşti, pentru a fi depus la Arsenal, în aceeaşi lună septembrie a anului 1877.

Există sacrificii cu adevărat impresionante, cele săvârşite de ofiţerii români, care, după ce au fost răniţi, au fost terminaţi, cu topoarele, de către başbuzuci, spre indignarea lui Kogălniceanu, care, ca ministru de externe, protesta violent împotriva acestor barbarii. Există fapte de vitejie epopeice, toate scufundate în uitare, deşi mai împăienjenesc coloanele gălbui ale gazetelor vremii, dar pe mine mă interesează doar Grigore Ion, pentru că vreau să ştiu dacă eroul este ţăranul din Salcea, judeţul Suceava, care, în 1893, solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, sau este un prahovean, de pe lângă Vălenii de Munte, aşa cum sugerează majoritatea mărturiilor pe care le-am aflat. Enigma nu poate fi încă nelămurită, fără cercetarea atentă a comunicatelor de război din „Monitor”, publicaţie încă greu de aflat, dar, deocamdată, Grigore Ion a Lucăi din Salcea, cu memoria cinstită ca a eroului de la Griviţa, pare să însemne doar o închipuire locală, o exagerare săvârşită de câţiva intelectuali din Salcea, suferinzi de exaltarea patriotismului local, care justifică, pe nedrept, trageri la temă şi instituiri de falsuri eroice locale.

Practic, identitatea o poate da statutul militar: cel de dorobanţ „botoşenean”, pe care în mod cert l-a avut Grigore Ion a Lucăi din Salcea, sau cel de vânător, pe care l-a avut Grigore Ion din Prahova. Dorobanţii botoşeneni şi vânătorii prahoveni luptaseră împreună, supravieţuitorii fiind decoraţi de Domnitor şi de Ţar, aşa că e posibil ca un dorobanţ şi doi vânători să fi dobândit steagul. Numai că mărturiile, inclusiv cele iconografice, exclud implicarea vreunui dorobanţ în smulgerea steagului, statornicind merite pentru vânătorii lui Alexandru Candiano-Popescu; este de presupus că, dacă între cei trei viteji s-ar fi aflat şi un dorobanţ, propaganda armatei nu ar fi ratat ocazia de a impresiona cu frăţia de arme, cu prilejul ceremoniei militare din 18 septembrie 1877, descris astfel:

„Stindardul, luat de armata română turcilor de la Plevna, a defilat, în 18 septembrie, în Bucureşti, cu ceremonie militară şi în aclamaţiunea generală a poporaţiunii, pe Podul Mogoşoaiei, până la Arsenal. În faţa Teatrului, s-a ţinut un mic discurs, din partea funcţionarilor, Primăriei, care au dăruit un orologiu de aur soldatului Grigore Ion, care purta stindardul şi care-l luase de la vrăjmaş.

Iacă discursul de care vorbim:

„Plini de bucurie, salutăm fericita-ţi întoarcere şi, ca semn de recunoştinţă şi admiraţiune pentru eroica-ţi purtare, funcţionarii primăriei Bucureşti îţi oferă unu orologiu de aur, pe care te roagă să-l porţi la vitejeasca ta inimă, cu acea dragoste cu care ţi-l oferă. Trăiască România liberă şi independentă! Trăiască Domnul şi Doamna românilor! Trăiască brava armată română! Să trăieşti, adevărat fiu al României!”

De la Teatru, procesiunea a urmat Podul Mogoşoaiei, apoi bulevardul, unde trofeul a fost închinat statuii lui Mihai Viteazul, şi, de aici, dus la Arsenal. Stindardul este verde. În mijloc, are o semilună şi o stea de aur; pe de margini, la colţuri, e scris cu litere turceşti, tot de aur. Lemnul, de care e bătut, are forma unei suliţe. Soldatul de vânători Grigore Ion, care îl poartă, avea pălăria ciuruită de gloanţe. Braţele lui erau pline de cununi şi flori, care i-au fost aruncate de pe la ferestre, în parcursul ce a făcut. Maiorului Candiano Popescu, care comandase Batalionul de vânători, i s-au aruncat flori şi a fost cu căldură felicitat de poporaţiune.

Împrumutăm, din „Orientul”, naraţiunea soldatului, în privinţa modului cum a fost luat acest stindard:

„Ne aflam înainte; gloanţele cădeau ca grindina: turcii erau la 300 de paşi, dar se bătea în retragere. Eu eram înaintea celorlalţi; vream să omor un turc, cu baioneta. Deodată, văd un zaplan, ca la o sută metri, dând fuga, cu stindardul în mână. Îl ochesc şi cade. Mă reped asuprea lui şi sosesc la dânsul tocmai când se silea să pună mâna pe revolver. Îi înfig baioneta în piept şi pun mâna pe drapel. Turcul murise, dar mâna-i ţinea încleştată drapelul… Mă silii să îl smulg din mână; dar văzui alţi doi turci, repezindu-se asupra mea. Mă pusei în apărare, ştiind în ce grea poziţiune eram. Din fericire, sergentul şi caporalul meu văzură pericolul la care eram expus şi se repeziră lângă mine; eu am omorât unu turc şi ei pe celălalt şi, astfel, luarăm drapelul”.

Părerea unanimă e ca primăria să ia iniţiativa de a face fotografia bravului soldat, purtând trofeul ce ne-a adus, şi să o vândă în profitul răniţilor (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 27/15 septembrie 1877).

 

Acelaşi discurs lămuritor, în „Resboiul” din 18 septembrie 1877: „Iacă cei trei voinici din Batalionul al 2-lea de vânători, dintre cei care s-au distins în luptele de la Plevna. Cel din mijloc este soldatul Grigore Ion, din districtul Prahova, care a luat stindardul, împuşcându-l pe Turcul care fugea cu dânsul; cel din stânga este sergentul, iar cel din dreapta este caporalul care au sărit în ajutorul soldatului Grigore Ion. În ziua de 30 august, Batalionul al 2-lea de vânători a fost cel dintâi care s-a apropiat de întăririle turceşti, înaintând ca tiraliori. Îndată după vânători urmau şi celelalte trupe de linie şi dorobanţii, cu scări şi alte unelte, pentru a se putea urca pe redutele îndesate cu hordele sălbatice ale lui Osman Paşa, care trăgeau mereu cu puşti şi tunuri contra bravilor noştri soldaţi.

*

După cea mai crâncenă rezistenţă, trupele turceşti au trebuit să se retragă, lăsând poziţia lor întărită în mâinile Românilor. Pe când Turcii se retrăgeau, s-a întâmplat incidentul luării stindardului. Iacă cum narează însuşi curagiosul nostru vânător Grigore Ion luarea acelui glorios trofeu: „Eram înainte. Gloanţele plouau ca piatra. Turcii erau la trei sute de paşi, se găteau de retragere. Eram înaintea celorlalţi, voiam să ucid un Turc cu baioneta. Deodată, văd un alt turc spătos înaintea mea, fugind cu un steag. Îl ochesc, el cade; mă arunc pe el, când voia să descarce revolverul; îi înfig baioneta în piept şi trag steagul. Turcul murea, dar îl ţinea strâns. Mă silesc să i-l smulg. Atunci doi turci se aruncară asupră-mi. Mă pun în apărare; din fericire, sergentul şi caporalul meu îmi vin în ajutor. Culc la pământ un Turc, ei culcă la pământ pe celălalt, şi eu am smuls steagul” (Resboiul, No. 58, 18 septembrie 1877

„A doua zi, miercuri 31 august, M. S. Domnitorul inspectă poziţiunile pe care înaintaseră trupele, în urma bătăliei din ajun. Un detaşament de vânători, condus de maiorul miliţian Alexandru Candiano-Popescu, unul din ofiţerii carie condusese trupele noastre la asaltul redutei, veni spre a prezenta M. S. Domnitorului, în prezenţa A. S. I. Marelui Duce Nicolae, drapelul luat de la inamic.

*

Soldatul de vânători Grigore Ion, care cucerise acest trofeu, îl azvârli sub picioarele ambilor comandanţi. Marele Duce, felicitând pe bravul oştean român, îi atârnă de piept Crucea Sfântului Gheorghe, iar Domnitorul îl decoră cu „Steaua României”. Trupele ruse, care erau prezente, aclamară cu urale entuziaste pe viteazul vânător” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 30/18 septembrie 1877).

 

În acelaşi număr al „Gazetei Transilvaniei” (nr. 71 din 23/11 septembrie 1877), funcţie de sursele de informaţii, apar informaţii aparent diferite despre cei care au capturat „Steagul Verde al Profetului”, la Griviţa, în 30 august vechi 1877.

Ştirea preluată din „Românul” (p. 2) susţine că „drapelul turcesc a fost luat de vânători, sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile cu încă 2 soldaţi din Batalionul al 2-lea de vânători”

*

Ştirea preluată din „Buletinul  de la teatru răzbelului”, publicat în „Monitor” e mai precisă, deşi dorobanţul Grigore Ion nu a ucis stegarul turc, ci abia de-a scăpat din mâinile lui, ajutat de cei trei vânători ai lui Candiano Popescu: „Grigore Ion, din Batalionul al 2-lea de vânători, smulse un drapel turcesc, ucigându-l pe cel ce-l purta”.

O altă faptă a fost supusă confuziei: „Căpitanul Pruncu, din al 5-lea de linie, a înfipt drapelul român pe parapetul dărâmat de brava artilerie”, gazeta „Răsboiul” susţinând că Walter Mărăcineanu a săvârşit acel act de eroism. În octombrie 1877, căpitanul Pruncu trimite o scrisoare gazetei „Telegraful”, „Cine a plantat întâi drapelul român pe cetatea Griviţa”, în care se mărturisea:

„Respectând cu toţii memoria căpitanului Valter, care a murit ca cel mai brav erou al armatei noastre, declarăm, însă, că el a murit la o altă redută, care încă nu este luată, iar nu la Griviţa. Pentru ca să cunoască ţara întreg adevărul, vă rog a publica că subsemnatul, căpitan Pruncu, după ce am luptat, cu compania mea, şi nemaiavând de ajuns oameni, am luat compania I-a, care nu avea nici unu ofiţer, şi am condus-o la reduta unde eu şi adjutantul Stăucescu, am plantat întâi drapelul Regimentului Nr. 5 de linie” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 76, Braşov, 11 octombrie / 29 septembrie 1877).

 


1877: Eroi fălticeneni, la Griviţa

„Când încetau focurile turceşti şi, din întâmplare, nu s-auzea nici un gemăt, se făcea o linişte ca în mor­mânt, o linişte mai sfâşietoare de inimi decât zgomotul puştilor şi vaietul răniţilor. Dar asta ţinea o clipă şi, deodată, vreun urlet înăduşit şi lung al vreunui rănit, ce se zvârcolea muşcând pământul, răsuna fioros prin adâncul întuneric, iar el era ca un îndemn, căci după el începeau, de pretutindeni, vaietele şi răcnetele. Peste trei mii de oameni acopereau pământul şi din trei mii de piepturi strivite răsăreau vaietele celor ce se luptau cu moartea. Aceştia, însă, cel puţin erau în mâna lui Dumnezeu; vai, însă, de acei ce se zbăteau  în mâinile turcilor! Toată noaptea au auzit ai noştri ţipetele deznădăjduite ale răniţilor de la cealaltă redută, de la Plevniţa. Îndată ce au fost împinşi îndărăt românii, turcii din Plevniţa ieşiră din redută şi se năpustiră asupra răniţilor de sub poalele redutei şi de prin Valea Sângelui şi şi-au bătut joc de trupele moarte, iar pe răniţi i-au târât de picioare, spre redută, şi i-au batjocorit în chip neomenesc. I-au dezbrăcat până la piele, le-au tăiat, rând pe rând, urechile, nasul, limba, mâinile, întâi până la încheie­tura palmei, apoi până în cot şi până în umăr; le-au scos ochii, le-au spintecat pântecele şi, apucând maţele de un capăt, le smulgeau din bieţii oameni încă vii; i-au azvârlit de vii pe jăratec, i-au tăiat bucăţi şi i-au împrăştiat pe câmpie.

*

Pe maiorul Şonţu şi pe căpita­nul Mărăcineanu, pe amândoi numai de la piept în sus i-au înfipt în ţepe înalte şi i-au pus ca trofee pe pa­rapetul redutei, ca să-i vadă ai noştri” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 107).

*

„Într-o vreme, un dorobanţ puternic şi întunecat la vorbă şi la chip, unul Gheorghe Ciobanu, din Buhuş, apucase pe un harap de picioare – cum i-o fi căzut harapul în mână? – şi se învârtea cu el şi izbea pe ceilalţi harapi, parcă s-ar fi apărat de câini cu băţul. În urmă, a căzut Ciobanu, cu arap, cu tot, în şanţ.

*

Mai veselă a fost întâmplarea altui harap, pe care îl apucase căprarul Vasile al Ilincei de-o mână, pe semne ca să-şi facă loc, şi-l izbi îndărăt între dorobanţi. Era un buzat mititel şi slab; se împiedecară de el vreo câţiva dorobanţi şi-l călcară, în fuga lor, dar harapul, în urmă, sări în picioare şi dete să fugă spre şanţul turcesc. El, spre şanţ, ai noştri, spre şanţ, şi se trudea harapul să scape de unde era. Sergentul Simion Taftă începu să strige: „Daţi în el, băieţi!” şi spun cei ce trăiesc, din­tre câţi au văzut pe harap, că se înveseliră de fuga ha­rapului, căci fugea bietul ca un smintit, alăturea cu do­robanţii. Se vede că nu-i era tocmai îndemână între dorobanţi. Dar a avut noroc, căci a sărit în şanţ la ai lui.

1877: Bataille de la Plevna – în Biblioteca Gallica

Moldovenii au nume mai frumoase decât muntenii, căci şi-au păstrat poreclele ca nume şi n-au năzuit să se cheme cu toţii la fel, ca muntenii. Şi era frumos să asculţi chemările pe nume ale ofiţerilor, când îşi în­demnau oamenii să sară în foc. Era unul Ion Miercuri, din Răvăşani, care scăpase, ieri, ca prin minune de un glonţ, în vremea cât era străjer în şanţ, cu unul Pavel Marţ, din Ruginoasa. Pe Marţ l-a omorât glonţul. Iar astăzi, Ion Miercuri tot n-a scăpat de moarte, căci a fost printre cei dintâi care s-au azvârlit în şanţ. Şi ieşise vorba, după aceea, printre suce­veni (cei din fostul judeţ Suceava, care cuprindea ţinutul Fălticenilor şi parte din judeţele Botoşani, Iaşi şi Neamţ – n. n.), când se gândeau la morţii lor: „Bietul Marţ a mu­rit luni, iar nenea Miercuri a murit marţi”.

*

Pe coama şanţului izbea cu patul puştii în harapi unul, Vasile Ursu, din Fântâna-Mare, şi, izbind, îşi tot cânta singur: „Hai, izbeşte, Ursule, sări degrabă Lupule, nu te lăsa, Corbule!”. Tovarăşii de pe lângă el se numeau, într-adevăr, aşa.

*

Sergentul Petre Loghin era isteţ la vorbă şi, până n-a fost străpuns de baionetă, îşi tot îndemnă oamenii cu gluma. Când a văzut pe George al lui Găină, din Bogdăneşti, azvârlindu-se spre şanţ, a strigat: „Haida, zboară Găină, zboară!” şi, întorcându-se spre dreapta: „Cântă-le, Scripcă, de petrecanie!”. Bietul Scripcă, om mai în vârstă, din Ruginoasa, n-a apucat să cânte multe, căci a căzut lovit de glonţ, în clipa aceea.

Ostaşi români, Vânători, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi prin şanţ, în învălmăşeala cea mare, s’auzeau vorbe de acestea. Mulţi dintre oameni se numeau după mame ori după neveste, şi cum îşi strigau unii altora, să părea că prin şanţ sunt numai femei „Sări, Dochiţă; haide Măriucă; străpunge-], Angelina!”.

*

S-a potrivit că Gheorghe al Dascălului din Şaru (Dornei – n. n.), s-azvârlise spre un ofiţer turc, dar fiind izbit de-un glonţ de revolver a căzut. Era numai rănit şi avu puterea s-apuce, cu amândouă mâinile, de peste fluierele picioarelor, pe ofiţer şi să-l ţie locului. Se azvârli atunci Grigore Popa, din Vlădeşti, spre ofiţer, care trăgea cu re­volverul, dar nu se putea mişca. Şi strigă sergentul Ion Chiriac, alergând şi el: „Ţine-l bine, Dascăle, fă-i prohodul, Popo!”.

Ostaşi români, Roşiori, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

III

Turcii, de pe parapetul redutei, vărsau gloanţele ca grindina asupra românilor care nu intraseră încă în şanţ, iar cei din şanţ se apărau cu baioneta. După ce însă ai noştri săriră în şanţ, turcii, de pe parapet, nemaiputând să tragă spre ai noştri, căci ar fi lovit şi într-ai lor, ieşiră, cu mare strigăt şi cu multă năvală, din redută şi veniră într-ajutorul celor din şan­ţuri.

*

Căpitanii Năstase Ion şi Ioachim Rusu îi văzură şi, ocolind şanţul, le ieşiră înainte, cu o mână de oameni. Ei trecură peste grămada de faşine, dar Rusu căzu ră­nit de glonţ şi se prăvăli în şanţ. Un redif se repezi, de departe, spre căpitanul Năstase, cu baioneta, dar sol­datul Teodor Dârju, văzându-l, îi sări în cale şi-l ghionti cu patul puştii în fălci, de-l răsturnă plin de sânge. Căpitanul apucase să se dea într-o parte de izbitura turcului, dar, alunecând pe sânge, căzu jos, în genunchi, şi acolo rămase, căci, în clipa aceea, l-a trăsnit un turc cu patul puştii în ceafă şi i-a rupt oasele gâtului.

*

În clipa următoare, răsare din şanţ maiorul Niculae Ion, cu obrazul numai sânge, cu bluza toată sfâşiată, plin de noroi şi fără chipiu. După el, gloatele. Scă­pase ca prin farmec de câteva baionete; a fost izbit, însă, în două rânduri, cu pumnii în obraz. În fruntea dorobanţilor săi, se apucase c-un sergent turc de gât şi, în zvârcolire îşi sfâşiară amândoi hainele, apoi fu az­vârlit în noroi. Trecuseră peste el şi turci, şi români, şi căzură morţi, în vremea aceasta, doi sublocotenenţi, Valentineanu şi Dănescu.

Ostaşi români, Dorobanţi, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Să contenim aici cu povestirea, ca să ne întoarcem la celelalte batalioane. În clipita în care a sărit Ion Niculae, cu ai săi, în şan­ţul turcesc, din paralela noastră ieşiră, cu mare strigăt, dorobanţii munteni, în cap cu maiorul Handoca, şi în­cepură să alerge spre redută. Turcii îi întâmpinară cu salve de puşti, tunurile de pe dealuri începură să-i bată în coasta stângă. Seceraţi ca snopii de focul turcesc, dorobanţii se răriră, dintr-odată; maiorul Handoca, izbit de un glonţ, căzu rănit şi rămase jos. Atunci companiile şovăiră. Căpitanul Ionescu însă, în fruntea companiei lui, sări înainte; un plumb veni şuierând şi trânti pe căpitan la pământ. Locotenentul Rătescu îşi azvârli compania înainte, dar fu rănit şi el, şi compania stătu pe loc. Neputând să înainteze, întreg batalionul s-a culcat atunci pe pământ, ca să scape de gloanţe. Aceştia stăteau acum pe loc, aşternuţi câmpului, şi Niculae Ion cu ai săi era lăsat singur pe sub redută.

*

Cârmuitorul luptei, colonelul Sachelarie, dete atunci poruncă să iasă din paralele al treilea batalion, al maio­rului Bădulescu. Batalionul sări repede şi în pas aler­gător începu să fugă spre redută. Locotenentul Călinescu, un ofiţer de ordonanţă al Domnitorului nostru, alerga înaintea batalionului: el ceruse însuşi să i se facă onoarea să meargă în luptă. Căzu, însă, de la cei dintâi paşi, izbit drept în mijlocul frunţii de un glonţ. Cu toate că amândoi căpitanii celor două companii de dinainte, Mihăescu şi Davidescu, căzuseră răniţi, com­paniile mergeau înainte. Dar aşa de omorâtor era focul turcesc, încât nici acest batalion n-a putut să înainteze şi abia ajunse până unde era culcat batalionul lui Han­doca, abia apucă să-l ocolească şi să treacă puţin înainte şi trebui să se aştearnă şi ei pe pământ. Acum stătea şi acest al doilea batalion pe loc, şi Ni­culae Ion, cu ai săi, era lăsat singur în mâna morţii, sub redută.

*

Comandantul luptei mai avea rezervele. Să le bage şi pe ele în foc ? Văzând că amândouă batalioanele trimise într-ajutor nu înaintează şi că lupta e deznădăjduită, dete poruncă batalionului maiorului Pega să iasă la larg. Acest batalion dintr-al şaptelea de linie, aşezat în dosul redutei noastre, ieşi grăbit din şanţuri şi ocoli reduta cu multă greutate, fiind mare îmbulzeală de soldaţi de-ai garnizoanei pe lângă redută. Răzbi printre ei şi fiindcă nu mai eră vreme să intre prin şanţurile din apropiere, el fu silit s-alerge pe câmp deschis. Bătut din coaste de tunurile din Bucova şi din faţă de tunurile Plevniţei, acest batalion, scăzut de tot, n-a putut să înainteze decât până la paralelă, adică până acolo de unde porniseră celelalte trei batalioane, şi trebui să stea şi el pe loc.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

IV

Acum stăteau, unul după altul înşirate pe câmp, trei batalioane, culcate pe jos, şi bieţii dorobanţi ai lui Ion Niculae erau singuri sub reduta turcilor. Spun ofiţerii că focul turcesc niciodată n-a fost aşa de puternic şi de mânios ca acum, parcă s-adunaseră toate zecile de mii de oşteni ai lui Osman într-un singur loc.

*

Se întâmplase că toate aceste trei batalioane culcate să fie de munteni. De aceea, moldovenii lui Ion Niculae s-au plâns că „i-au lăsat muntenii la pierire”. În vremea aceasta, moldovenii lui Ion Niculae stră­bătură locul dintre şanţ şi redută, începură s-arunce scările pe parapet şi să se urce, ici-colo câte unul, pe zidul cel drept ca peretele. Ei se mai luptau în pierzarea minţii, căci acum nici de scăpare nu era vorba, necum de biruinţă. Toţi patru comandanţii de com­panii căzuseră, căpitanul Năstase Ion, mort, iar ceilalţi trei căpitani, Ioachim Rusu, Vasile Andreescu şi Hacic au fost duşi la ambulanţe. Companiile fură cârmuite de singurii ofiţeri, de un locotenent şi trei sublocote­nenţi; dar locotenentul căzu rănit, iar toţi sublocote­nenţii rămaseră morţi pe sub parapet.

*

Ca şi la întâia năvală, la Plevniţa, batalionul, rămas fără ofiţeri, a fost dus înainte de sergenţi şi de căprari, până mai erau şi de aceştia. Zvârcolirea era fără nici o ţintă, soldaţii se luptau numai ca să ucidă şi să se apere de moarte; copleşiţi cu totul, ei se zbăteau în ghearele morţii. Plecaseră o mie de oameni şi căzuseră opt sute, şi cei două sute rămaşi, gâfâind de obo­seală şi plini de sânge, se mai băteau, se băteau ca orbii, nechibzuind unde lovesc şi nesimţind că sunt loviţi.

1877, cazarmă românească – foto Szatmary

Maiorul Ion Niculae se ţinu tot în fruntea lor şi cu atâta vitejie năzuise spre şirurile turcilor şi atât de mult îi amărâse cu avântul, încât, la urmă, când îl vă­zură străpuns de baionetă şi căzând pe spate, săriră la el cu topoarele şi-i despicară capul, ciopârţindu-l în bucăţi. Înşişi ofiţerii turci îl ciopârţiseră, dintâi pe el, apoi pe căpitanul Ion Năstase, căci vruse Dumnezeu să cază viteazul maior chiar în locul unde-i căzuse mai înainte căpitanul. Săriseră, într-acest timp, şi batalioanele din urmă, care se aşternuseră câmpului. Degeaba, însă, se opin­tiră să stăvilească împotrivirea turcilor şi degeaba le-a fost toată stăruinţa şi statornicia. Săriră acum şi re­zervele turceşti, alergară într-un suflet la reduta companiei din tabăra întărită de la Bucova, şi însuşi Osman fu înştiinţat să trimeată batalioane de sprijin.

*

Domnitorul nostru, cât a ţinut lupta, stete în dosul redutei noastre, pe un colnic, şi priveghea lupta. Văzând el că e cu neputinţă să se mai prelungească o luptă zadarnică şi că turcii se îngrămădesc tot mai mult, a dat poruncă de retragere, ca să nu-şi mai dea pieririi batalioanele aşa de cumplit ameninţate. Un batalion din garnizoana Griviţei ieşi, atunci, şi sprijini retragerea. Batalionul dorobanţilor din Râmnic trebuia sprijinit, mai ales, fiind mai sub redută, iar bata­lionul moldovenilor nu putea să mai fie mântuit, era jertfit cu totul. În retragere, dorobanţii adunaseră pe cei răniţi de pe câmp, pe câţi putură; răniţii din şan­ţuri rămaseră acolo şi fură măcelăriţi de turci. Pe mol­dovenii lui Ion Niculae, câţi apucară să se retragă de sub redută peste şanţ, îi aduseră dorobanţii din celelalte batalioane, parte în braţe, parte târându-i, căci într-atâta erau de obosiţi, de nu se puteau ţine pe picioare.

*

Între ofiţerii răniţi, aduceau ai noştri şi pe căpitanul Bogdan, un ofiţer de ordonanţă, care, fiind trimis de Domnitorul nostru să-i aducă veşti de pe câmpul de luptă, se alipi de dorobanţii râmniceni şi se rugă să fie lăsat să intre şi el în foc. Am spus, mai înainte, cum alt ofiţer de ordonanţă, locotenentul Călinescu, făcu acelaşi lucru şi căzu izbit de glonţ. Căpitanul Bogdan eră izbit de două gloanţe şi avea pântecele sfâşiat de ele, încât îi curgeau maţele. Dus în spital, chiar in acea zi fu cercetat de Domnitorul nostru, care însuşi îi puse crucea Sfântului Gheorghe pe piept, dar peste noapte căpitanul a murit.

1877, spital de campanie – foto Szatmary

V

Se luptaseră românii, şi de astădată, cu vitejia aceea, pe care o vădesc numai oştirile vechi şi de vea­curi încercate în luptă. N-au dobândit nimic, e adevărat, dar au dat dovezi că sunt vrednici de izbânzi şi că ştiu să moară. Vrednica făptuire a căpitanului Bogdan şi a locote­nentului Călinescu mărturisesc pornirea spre fapte vi­tejeşti a românilor. Ei erau ofiţeri însărcinaţi să ducă porunci, de la Domnitorul nostru, la cârmuitorii luptei şi să aducă, de la aceştia, veşti la Domnitor. Dar amândoi au cerut să fie lăsaţi să meargă, alături cu soldaţii, în foc. „Ce frumos se înşiră batalionul, când pleacă!”, zise căpitanul Bogdan şi, cu lacrimile în ochi, se ruga ca un copil, de teamă că nu i se va da voie să meargă şi el în luptă.

*

Şi nu s-au dus în foc numai de fală. Călinescu alerga în fruntea batalionului; şi cel dintâi glonţ, care a plecat din reduta turcilor, s-a oprit drept în fruntea celui ce era mai în frunte, şi Călinescu a căzut trăsnit, deodată. Faptele acestor doi ofiţeri n-au fost singuratice. Tot aşa a făcut şi maiorul Şonţu, la 30 august. De-a lungul povestirii luptelor, se vor vedea şi alţi ofiţeri, care s-au rugat să fie lăsaţi în luptă. Ar avea destul ce să scrie cine-ar scrie anume despre felul cum ofiţerii se între­ceau care de care să li se dea locul cel mai primejduit al luptei. Iar dintre toate, mai de laudă e frumoasa făp­tuire a maiorului Giurescu (Ene – n. n.), la Rahova.

*

Avântul ofiţerilor însufleţesc pe soldaţi; şi oricât de buni şi de voinici ar fi soldaţii, inima lor scade, când ofiţerii, n-au inimă destulă. În rândul trecut, tot la Plevniţa, căpitanul Walter Mărăcineanu şi maiorul Şonţu şi-au dus luptătorii în foc, cu nespus avânt, şi au murit în faţa lor, a tuturora. Acelaşi avânt l-au avut, acum, maio­rul Ion Niculae şi căpitanul Năstasc. „Tot înainte, co­pii !”, striga Şonţu murind de glonţ; „Tot înainte, copii!”, a strigat şi Ion Niculae, în vreme ce, scoţându-şi batista, ca să-şi şteargă sângele şi sudoarea de pe înfierbântata frunte, căzu străpuns, fără de veste. cu baioneta. Toţi aceşti patru ofiteri avură aceeaşi soartă ; la aceeaşi redută îşi văzură companiile nimicite cu totul, fără ajutor din urmă; toţi patru pieriră în vederea tuturor companiilor şi fură, apoi, tăiaţi în bucăţi de păgânii din redută.

*

Şi cu ce inimă s-au bătut oştenii cei de rând! Când s-a azvârlit în şanţ, căprarul Ciucă şi-a uitat de puşcă şi, în mânia lui, a început să izbească orbeşte cu pum­nii, iar la vederea asta, moldovenii săriră cu toţii, gră­madă, în şanţ şi, ca şi când n-ar fi ştiut pân-acum lu­crul acesta, ca la poruncă îşi întoarseră toţi puşca şi începură să izbească fără milă cu patul puştii. Spun că, pe coama şanţului, Vasile al Moşneagului, scăpându-şi puşca, se repezi şi apucă, deodată, pe doi turci de gât, sugrumându-i de beregată, şi, neştiind ce să facă, îi tot împinse spre şanţ, dar, într-astă vreme, îl apucase şi pe el de gât un turc. Galben-vânăt de sugrumătură, el tot împingea înainte pe cei doi turcişi mai galbeni. Iar când a căzut turcul care-l strângea de gât, izbit de un român, Vasile al Moşneagului dete turcilor din mâinile lui vânt şi-i prăbuşi în şanţ. Alergă, apoi, şi azvârli, unul după altul, vreo cinci turci în şanţ, iar cu al şaselea a căzut şi el.

1877, în Bulgaria – foto Szatmary

Dintre zece sergenţi, câţi avea batalionul, opt muriră acolo, sub redută, iar doi, răniţi de moarte, pieriră în spital. Fapta unuia dintre ei, a lui Burduja, am spus-o mai înainte. Burduja era din satul Boroaia; în batalion nici dintr-un sat nu erau atâţia oameni ca din Boroaia şi aveau doi sergenţi. De aceea, erau mândri boroenii. Acesta, al doilea, Tudor Niculae, când s-a dat semnul de retragere, deşi rănit tare, a apucat de gulerele bluzei pe doi răniţi de moarte, din satul lui, şi a început să-i târâie după el, ca să-i scape. Şi i-a adus până la un loc, dar, fiind lovit în spate de un glonţ, a căzut mort. Când i-a adunat sanitarii, mai pe urmă, cu toate trudirile lor, n-au putut să desfacă mâinile sergentului din gulerul bluzei celor doi, aşa îşi încleştase mâinile în haine, şi au fost siliţi sanitarii să taie bluzele, ca să descleşteze pe sergent. Şi l-au îngropat aşa, cu pumnii strânşi şi în fiecare pumn cu câte o bucăţică de bluză, ca mărturie pe cea lume de câtă dragoste avuse să-şi mântuie  fraţii!

*

O frumoasă pildă de iubire frăţească au văzut, pe timpul retragerii, batalioanele din frunte. Căzuse un sol­dat, moldovean din batalionul lui Niculae Ion, pe locul cel neted, din faţa redutei. Fratele său, obosit peste măsură, se repezi să-l ia în spate. Neputând, îngenunche lângă mort şi începu să tragă focuri spre şirurile de turci, care înaintau. Părându-i-se, poate, că gloanţele turceşti izbesc în trupul mortului său frate, se sculă, de unde era, şi din nou se aşeză în genunchi, între mort şi turci, parcă voind să apere pe mort de gloanţe cu propriul său piept. Degeaba îl strigau ai noştri, care se tot îndepărtau, degeaba îl chemau să lase pe mort şi să intre în şiruri, el trăgea întruna focuri deznădăjduite, cu o nespusă iuţeală, spre turci. În urmă, îl răs­turnară gloanţele şi, în curând, peste trupurile amândurora trecură şirurile de nizami. Aceşti soldaţi erau Toader şi Niculae ai Diaconiţii.

*

Dintr-acest batalion de moldoveni n-au rămas teferi decât doi ofiţeri, un căpitan şi un sublocotenent. Şi din o mie de oameni n-au rămas decât 140. Batalionul s-a purtat aşa de vitejeşte, încât a fost luat ca pildă de vitejie şi de credinţă. Domnitorul nostru a împărţit însuşi, cu mâna sa, celor mai distinşi dintre soldaţi, câţi au rămas în viaţă, opt medalii „Steaua României” şi douăzeci şi patru de medalii de argint „Virtutea mili­tară”, iar ofiţerii întregului  regiment au fost decoraţi.” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 120-130).


Grigore Ion a Lucăi din Salcea şi flamura Griviţei

Trecerea Dunării – foto Szatmary

Un material, intitulat „Eroul de la Griviţa” şi publicat de „Clopotul” din Botoşani (nr. 3520, din 13 august 1977), începe cu o declaraţie riscantă, care îmbrânceşte în beznă zeci de mii de fapte de eroism şi de martiriu, săvârşite de către românime în aceeaşi zi: „De ziua de 30 august 1877” este legat şi numele sergentului Grigore Ion A. Lucăi, originar din comuna Salcea, pentru eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi redutei Griviţa”. Materialul a fost redactat de Emil Antonovici, pe baza cercetărilor legendarului învăţător Aurel Stanciu, care aflase că Grigore Ion al lui Luca, din Salcea: se născuse în 1851 şi nu în 1848, murind în 20 mai 1909; fusese încorporat în Regimentul 16 Dorobanţi, compania a III-a, care îşi avea cazarma în Burdujeni, în chiliile mănăstirii Teodoreni; că comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, din Divizia a IV-a, colonelul Gheorghe Boteanu, a consemnat fapta de arme, în raportul nr. 690, din 31 august 1877; că, în 1893, Eroul solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, fiind decorat de Rege şi de Ţar. Materialul conţine şi erori, punând doar pe seama dorobanţilor capturarea flamurii verzi a disperării, în vreme ce alte documente şi mai vechi pun pe seama vânătorilor din Batalionul 2 de vânători ai lui Candiano Popescu.

1877, Cavaleria română – foto Szatmary

Este neîndoios faptul că sergentul de dorobanţi Grigore Ion a Lucăi, din Salcea, a capturat Flamura Verde a Profetului, la Griviţa, după ce era să fie sugrumat de uriaşul sergent turc care o purta, sergent ucis de vânătorii prahoveni ai lui Candiano Popoescu, şi că Grigore Ion a aruncat la picioarele Domnitorului, în 31 august, după obiceiul militar, acest trofeu. Ca să mă încredinţez de acest fapt, am frunzărit colecţia pe anul 1888 al revistei „Familia”, în care publica o exhaustivă cronică, intitulată „Griviţa”, fostul camarad al lui Walter Mărăcineanu, T. C. Văcărescu, apoi colecţia pe 1899 a gazetei „Tribuna Poporului”, în care George Coşbuc publica „Războiul nostru pentru Neatârnare”, adică o minunată cronică, publicată, până în 1907, în cinci ediţii. Din această ediţie am şi ales fragmentele de mai jos, care să vă ajute să vă faceţi o imagine despre această sporadică reînviere a românismului tradiţional. Dar, înainte de a da cuvântul domnului Coşbuc, iată o scurtă cronologie a începutului Războiului de Independenţă, care să vă ajute la orientarea în timp:

1877, Domnitorul Carol – foto Szatmary

Românii trec Dunărea în 20 august vechi / 1 septembrie nou 1877: 46.000 ostaşi, Diviziile II, III şi IV; în ţară au rămas, pe malul Dunării, 25.000 soldaţi, conduşi de generalul Lupu;

7 septembrie nou: începe bombardamentul Plevnei, iar în 11 septembrie  nou, asediul;

În 8 spre 9 septembrie nou, Divizia a IV-a Dorobanţi atacă redutele Griviţa I şi II; turcii se retrag, iar tentativele de recucerire sunt respinse;

Divizia IV, condusă de col. Anghelescu, compusă din brigada I, condusă de col. Boranescu, şi a II-a, condusă de col. Cantilli, au atacat Griviţa I;

Divizia III, comandată de George Anghelescu, compusă din brigada I, a colonelului Ipatescu, şi cea a col. Grammont, a atacat Griviţa II;

Divizia II a rămas în rezervă.

Drapelul turcesc a fost cucerit de vânătorii Grigore Ion, Stan George şi Nica Vasile, din Batalionul 2 de vânători, condus de maj. Candiano Popescu

Pierderi: 15 ofiţeri, 1.335 soldaţi – morţi, 41 ofiţeri şi 1.176 soldaţi – răniţi.

1877, Artileria română – foto Szatmary

„La Griviţa lupta a fost mai cu putere. Pe când batalioa­nele lui Şonţu şi Mărăcineanu au avut s-alerge drum îndelungat, pe loc deschis, sub ploaie de gloanţe, şi ast­fel ajunseră strivite şi sfărâmate la redută, batalioanele de dincoace au sărit mai de-aproape pe turci.

*

Era o movilă, aproape de redută, cam la vreo 300 paşi, nu înaltă, dar destul de bună s-ascundă după ea câteva companii. Târându-se pe brânci, pitindu-se pe după pietre, furişându-se prin porumbişti, mai ajutaţi de tunurile noastre, care zăpăceau pe cei din redută, căpitanul Grozea (bănăţean, voluntar în Armata Română – n. n.) îşi aduse până în spatele movilei batalionul de vânători din Piatra Neamţului şi pe dorobanţii din Botoşani. Aici şi-a aşezat oamenii în şiruri de bătaie: vânătorii, răzleţi ca ochitori, aveau să alerge mai înainte, până la şanţuri, acolo să se oprească şi să tragă cu puşca. În rând cu ei aveau s-alerge lucrătorii cu sape şi cu scări, iar după dânşii, dorobanţii în fugă, cu baioneta pe puşcă şi ţinând-o gata de străpungere.

Griviţa, în “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Grozea era dintre ofiţerii povăţuitori ai oştirii şi mai văzuse războaie, căci era român din Ardeal şi fusese ofiţer în armata austriacă. De aceea l-a trimes Domni­torul să cârmuiască lupta. Când a sunat trâmbiţa, ai noştri ieşiră cu „Ura!” de după movilă. „Înainte, dragii mei!”, răsunau glasurile ofiţerilor, şi toţi flăcăii strigau, fără întrerupere, ca dintr-o singură gură: „Înainte!”.

*

Turcii, şi după obiceiul lor, şi poate şi îndemnaţi de strigătul flăcăilor noştri, urlau cu toţii, de-odată, „Alah, Alah!” şi deschiseră focul din şanţurile de dinaintea redutei şi de pe parapet. Nu se mai auzea nimic, decât trosniturile de puşcă şi vorbele „Alah!” şi „Înainte!”, strigate fără contenire de luptători.

*

Vânătorii săriră spre Griviţa, într-aceiaşi vreme cu cei de la Plevniţa. Mărăcineanu vedea pe-aceşti de aici cum se zvârcolesc sub focul năprasnic al nizamilor, precum vedeau şi aceştia pe Mărăcineanu, de cealaltă parte, pierind sub redută cu batalioanele sale. Şi parcă vânătorii, de aici, strigau lui Mărăcineanu să nu se lase, iar bietul Mărăcineanu, sfărâmat cu totul şi cu ochii închişi de durere şi de milă, striga celor de ici: „Fraţilor! Noi pierim! Nu vă lăsaţi, măcar voi!”. Nefericiţi flăcăi! Cum a fost nimicită vitejia voastră şi cât de repede s-a stins fără de folos româneasca-vă suflare pe câmpiile împrietenite cu duşmanii!

Familii turce, fugind, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Şi din partea asta, românii au fost cumplit seceraţi de focul turcilor. Şirurile noastre înaintară încă, dar în curând au fost rupte şi împrăştiate de nizami. Vânătorii apucaseră să ajungă până la şanţurile cele mai apro­piate şi se încăieraseră cu apărătorii lor. Dorobanţii săriră repede şi năzuiau să intre prin şanţuri şi să s-azvârlă spre redută.

*

Dar atunci un strigăt sălbatec zgudui văzduhul. Erau turcii din redută, care vedeau primejdia la şanţuri, ieşiră din redută şi veneau în ruptul capului să stânjenească pe ai noştri. Unul după altul, repezi şi fioroşi, se vedeau răsărind din redută şi îndesându-se pe locul dintre şanţu­rile de adăpost şi redută. Erau mulţi: unii ocheau, alţii săreau cu baionetele, iar ai noştri, izbiţi de atâta mulţime, n-au putut să mai ţie piept.

*

Căpitanul Grozea a dat poruncă flăcăilor să se dea îndărăt după movilă. Flăcăii s-au retras în bună rânduială, ca să plece a doua oară mai mulţi. Căzuseră puţini dintre dânşii; inima le era încă întreagă. S-odihniră puţin, să mai prindă răsuflet; apoi, împreunându-se cu celelalte doua batalioane, unul de linie şi altul al doro­banţilor din Roman şi din Bacău, steteră gata.

*

Năvala dintâi a fost numai o azvârlire spre turci şi s-a petrecut repede. Noi nu cunoşteam ce puteri de oaste au turcii, în Griviţa; dar acum, dându-şi pe faţă puterile, prin ieşirea lor din redută, ne-am chibzuit şi noi mai bine a doua năvală.

Cazaci în Craiova, “Albina Carpaţilor”, 1877, nr. 13

Sosise, în vremea aceasta şi Domnul Carol, pe o înăl­ţime din apropierea redutelor. Cu el erau şi generali streini, care voiau să vadă luptele. După vreo treizeci de minute, cam pe la patru ceasuri, trâmbiţele sunară, din nou, şi românii s-azvârliră, de a doua oară, spre redută. Acum erau şi ei mai mulţi, erau înfierbântaţi de năvala cea dintâi. Cunoşteau şi locu­rile până la Şanţuri, şi, apoi, pe lângă toate, acum erau sub ochii Domnitorului lor şi ai multor generali străinii. Mergeau mai cu încredere, cu porniri de mândrie şi cu frică de ruşine.

*

Pentru înflăcărarea luptătorilor, Domnitorul dete po­runcă să cânte muzicile, iar dorobanţii să-şi desfăşoare steagurile. Vânătorii s-azvârliră de după movilă şi, iuţi, începură s-alerge spre şanţuri. În fruntea lor era nea­stâmpăratul maior Candiano (Popescu – n. n.), „un ofiţer de sărbători”, cum îi ziceau ceilalţi, căci era în rezervă şi era avocat. Când a început războiul el şi-a azvârlit cărţile de lege, apucând, de bună voie, sabia şi a sărit în foc. Ceruse el însuşi să meargă în fruntea tuturor, la Griviţa, şi de patru ori, la patru năvale, a fost tot cel mai apropiat de focul turcilor, iar la urmă, când au răzbit vânătorii în redută, pe urma lui răzbiră.

*

Muzicile cântau cu mare sunet „Marşul războiului”, tobele răpăiau cu nebunie cântecul şi deodată s-amestecară trăsnirile de puşti cu urletele de oameni, şi cânte­cul trâmbiţelor şi al tobelor şi cu vuietul tunului.

*

Turcii, băgând de seamă pe Domnitorul nostru, au început să tragă cu puştile spre el. O bombă şuieră prin aer şi se sparse drept între generalii din suita Domnitorului. Aceasta era a doua, care îi cădea la picioare. Cea dintâi îi căzuse la Calafat.

*

Generalii străini urmăreau cu mirare şi cu sărire de inimă năvalnica înaintare a românilor. Vedeau pe vână­tori şi pe dorobanţi într-un amestec ofiţeri cu soldaţi şi cum cu toţii ajunseră la şanţuri cât ai clipi din ochi. Sergentul Stan a lui Toader şi căprarul Dumitru Constan­tin, amândoi din Ploieşti au sărit, mai întâi, în şanţ, apoi, după ei, locotenentul Niculescu, din Bucureşti. Pe loco­tenent l-au tăiat turcii cu iataganele, pe sergent şi pe căprar i-au străpuns. Repezi săriră şi alţi vânători în vizuina turcilor şi zăpăciră pe păgâni.

Armata turcă, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

Striviţi din toate părţile şi strâmtoraţi de ai noştri, turcii îşi lăsară şanţurile umplute de morţii lor şi parte năvăliră în şanţul de sub redută, parte chiar în zidurile redutei. Dar cei mai îndrăzneţi stăteau pe locul dintre şanţuri, cu baionetele pe puşcă. „După ei, băieţi!”, şi flăcăii noştri s-aruncară spre ei. În vreme ce unii se mai băteau pe la gurile şanţurilor, alţii, piept la piept pe locul dintre şanţuri şi redute, vânătorii maiorului Candiano apucaseră spre redută şi se străduiau să năvălească înăuntru.

*

Dorobanţii Botoşeneni erau şi ei pe sub redută. Dar, pe când se luptau mai cu înverşunare, o parte din batalionul de linie, cu dorobanţii din Roman şi din Bacău, care veneau mai în urmă, se opriră şi începură să tragă focuri spre Plevniţa. Ofiţerii vânătorilor strigau întruna: „Încoace, romaşcanilor, spre Griviţa! Ce vă duceţi, băcăoanilor, spre Plevniţa!”. Dar dorobanţii parcă erau de pe altă lume, îm­puşcaţi pe câmpul dinspre cealaltă redută. Ce era?

*

Turcii din Plevnija, după ce isprăviră cu Şonţu şi cu Mărăcineanu, porniră să ajute celor din Griviţa. Şi ve­neau ca turbaţi. Ofiţerii alergau în goana cailor, iar oamenii pe jos fugeau la pas cu ofiţerii călări. În fruntea companiilor era un popă de-al lor, cu turban pe cap; pe de alături veneau başbuzucii, cu topoare şi cu cârlige. Şi cum strigau cu toţii pe Dumnezeul legii lor, s-auzea un zgomot sălbatec, parcă strigau „lo-a-lo, lo-a-lo”. Dorobanţii cei dindărăt i-au văzut şi s-au întors spre ei, ca să-i domolească. Nu era cu putinţă: erau vreo două mii.

*

Sosind la redută, turcii se împart: unii se izbesc piept în piept cu vânătorii, îi copleşesc cu numărul şi-i aştern pământului, apoi intră în redută şi sar pe parapet; alţii aleargă, pe stânga, să prindă pe ai noştri între două focuri; alţii, spre dreapta, ca să iasă înaintea dorobanţilor, care încercau să ocolească reduta. Acuma erau turcii de trei ori mai mulţi decât noi şi, dintr-odată, s-a schimbat faţa luptei. Degeaba se adună ai noştri, căci aşa de mulţi cădeau şi dintr-atâtea părţi izbeau turcii, încât începură să se învălmăşească.

*

Başbuzucii tăiau bucăţele, cu securile, pe cei intraţi în şanţuri şi azvârleau bucăţi din carnea lor într-ai noştri, parcă ar fi aruncat pietre. Şi iarăşi au fost siliţi românii, să se dea îndărăt. Pieriseră peste 300 de români, alţii, vreo patru sute, erau striviţi şi spintecaţi şi trebuiau duşi la ambulanţă. Batalioanele noastre s-au retras încet şi în rânduială şi s-au ascuns după movilă. Turcii n-au îndrăznit să se ia după ei.

Armata rusă, uniforme, “Albina Carpaţilor”, nr. 12, 1877

XIV

Batalioanele erau acum strivite. S-au întregit, însă, de-a doua oara şi se gătiră să mai sară odată pe redută. În­dărătnici erau oamenii aceştia! Şi-au pus în gând să ia reduta şi vedeau bine că sunt azvârliţi îndărăt de turci, ca o mingie, şi nu se lăsau. Era de nepriceput lucru de ce nu mai venea brigada rusească, cea rânduită ca oaste de reazem, să se amestece în luptă şi să sprijine pe români. Generalul rus de două ceasuri vedea, de după un deal, zvârcolirile românilor şi auzea vuietul luptei, dar sta cu mâinile în sân şi nu se gândea să sară într-ajutor. El avea poruncă să plece spre turci la orele cinci şi, ascultător poruncii, lăsa să se prăbuşească pământul, dar nu voia să se mişte, până la ceasul hotărât. Pentru asta a primit aspră dojana de la mai-marii săi, căci şi fără poruncă trebuia, din vol­nica sa sfătuire, sa sară cu brigada în clipele când văzu că românii sunt ajunşi la parapet.

*

Era la cinci ceasuri. Domnitorul nostru porunci ruşilor să intre, odată, şi ei în foc. Acum, că se porneau şi ruşii, mai prinseră putere ai noştri, căci prea erau scăzuţi cu inima şi cu numărul. Acum era acum. Maiorul vânătorilor, Candiano, umbla printre soldaţi şi-i îndemna, spunându-le că, acum, la un loc cu ruşii, ei sunt mai mulţi decât turcii şi, dacă singuri românii erau cât pe aici să-i răzbească pe pă­gâni, acum să-i vânture din redută, ori la fugă lungă, până în Plevna, ori pe cale scurtă, până în iad. Maiorul era om de carte şi ştia fel de fel de pilde de prin cărţi. Aşa că punea pe foc inimile soldaţilor.

*

Năvala aceasta, a treia, a fost mai înfierbântată decât toate. Românii porniră rânduiţi, tot ca mai înainte, dar acum de-abia puteau străbate spre şanţuri, din pricina morţilor şi a răniţilor, ce zăceau pe câmp. Şi se împiedicau, şi cădeau, şi se ridicau şi mergeau înainte. Ajunseră, iarăşi, până la şanţuri. Şi iată, pe cealaltă parte, răsăriră deodată două batalioane ruseşti. „Alah, Alah!”, strigau tur­cii, cuprinşi de spaimă, căci nu s-aşteptau să fie loviţi de ruşi şi, mai ales, din spate. Se îngroziră păgânii, dar neavând nici vreme şi nici loc de fugă, se năpustiră cu focul spre ruşi, într-un chip de spaimă.

*

Focul mâniei în inima românilor se aprinse şi mai tare, la apropierea batalioanelor ruseşti. De o parte era nădejdea biruinţei, de alta, teama că ruşii vor răzbi în redută şi vor dobândi lauda cuvenita românilor. „Nu vă lăsaţi, flăcăi, că vin ruşii şi ne iau reduta!”, strigau ofiţerii. „Săriţi, că ne fac de ruşine ruşii!”, răspundeau băieţii.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

Maiorul Candiano-Popescu, în fruntea vânătorilor, îndemnându-i cu pilde din istoria ţării noastre şi cu vorbe bărbăteşti, alergară spre şanţul din dreapta, iar căpitanii Grozea şi Pruncu, cu dorobanţii şi cu ostaşii de linie, se îndreptară spre stânga. Turcii, împărţiţi în două laturi, nu mai puteau ţine locului pe creştini. Pierdeau reduta. „Încă un pas!”, zice Peneş Curcanul, „Ura, înainte, ura!”. Românii îşi puneau scările pe parapet. Erau aproape ruşii, aproape românii; şi ei, şi noi dăm vitejeşte să ajungem cei dintâi în redută. Dar nici acum n-a voit Dumnezeu să ne îndure. Dinspre Bucova, se vedeau sosind vreo câteva com­panii de turcii. Veneau mâncând pământul şi aduceau ele un steag mare verde, care strălucea de aurul pus pe el. Erau companii de gardă, pornite cu steagul pe care îl scot numai la primejdie mare. Şi cei mai mulţi dintre turcii aceia erau harapi de printr-alte pământuri ale lumii, iuţi şi puternici ca mânia lui Dumnezeu.

*

Încă de pe vremea năvalei a doua, Colonelul Sevfet, mai marele Griviţei, văzând năvala cea plină de avânt a românilor, ceru ajutoare de la Osman, din tabăra de la Bucova. Osman îi trimise un batalion de harapi, din garda Sultanului, cu steag desfăşurat. Şi acum sosea. Harapii iau pe ruşi în bătaie şi-i strâmtorează cu ba­ionetele. Cuprinşi între două focuri, ruşii se zvârcolesc în luptă cu pierire, dar nu se lasă. Bieţii ruşi erau între redută şi harapi, şi piereau de focurile încrucişate ale turcilor. Aproape toţi ofiţerii batalioanelor ruseşti pieriră, însuşi comandantul coloanei, colonelul lor, fu împuşcat şi calul a început să alerge pe câmp, printre şiruri, purtând în şea pe stăpânul său mort. Ruşii au fost snopiţi cu totul.

*

După ce au isprăvit cu ruşii, Harapii săriră spre noi. Românii erau ajunşi, a treia oară, în şanţuri, şi a treia oară vânătorii stăteau sub poala redutei. Dar turcii, până acuma în neastâmpărul groazei, iar acum, după sosirea harapilor, liniştiţi şi neclintiţi, ca turnaţi din fier, stăteau în picioare, pe parapetul redutei, şi trăgeau necontenit, iar jos, între şanţuri şi redută, dintr-odată se înnegri locul de harapi, care potopeau pământul cu iuţimea lor şi cu îndârjită statornicie. Dar nu-se lăsau nici ai noştri. Câtă pierire de oameni a fost acolo şi în câte chipuri, Dumnezeu o ştie! Ai noştri, a doua zi, găsiră în şanţuri peste şaizeci de flăcăi, cu capul despicat într-aşa chip, că o parte a capului le atârna pe un umăr, iar cealaltă pe alt umăr. Aşa loveau başbuzucii cu topoarele.

*

Ruşii s-au retras repede, cât de repede veniră şi pe cât fură măcelăriţi de repede, iar românii, văzând pe ruşi că se dau înapoi, şi-au pierdut sufletul şi, nemaiputând sta singuri în focul turcilor, s-au dat repede îndărăt, luând pe răniţi, pe câţi îi putură aduna. Se sfârşiseră toate. A fost cea din urmă încordare a românilor. Îşi pierduseră acum firea şi-i cuprinse spaima. De astă dată, nu putură să se oprească după movilă, căci îi urmăriră turcii până dincolo de movilă, până într-altă vale, până peste dealuri. Dar n-au fugit ai noştri în neorânduială: s-au retras încet, pas cu pas, necontenit îm­pinşi de turci.

Armata română, “Familia”, 1877, nr. 13

XV

Cerul a fost întunecat ziua întreaga, cu puţină între­rupere la amiazi. Spre seară, începu să cearnă ploaia, din nou, şi noaptea veni mai repede. Bătea puţin vântul şi se auzea, din depărtare, tunul obosit urlând din vreme în vreme, pe partea ruşilor, care s-au bătut şi ei, ziua întreagă, fără de nici un folos. Românii, prin împrejurimile Griviţei, se adunară prin văile cotite şi strâmte şi stăteau, în linişte, ici-colo, grămezi pe la steagurile lor, uzi de ploaie şi sfârşiţi de oboseli. Din Griviţa se mai auzeau, din când, în când, împuşcături – se vedea că nizamii trăgeau în câte un rănit de al nostru, pe câmpie – şi urlete de tun. Griviţa părea ca un taur care, după ce şi-a biruit protivnicul obosit şi singur, mugeşte încă şi umple aerul de muget. Era tăcere între rândurile românilor. Li se pustiise sufletul şi, după atâta oboseală şi luptă, îi cuprinse tremurul şi groaza” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, pp. 87-95).

1877, Cortul regal – foto Szatmary

„Steagul pe care îl scot numai la primejdie mare”

*

„Steagul cel verde trebuia să fie dus, după porunca lui Sevfet, în Plevniţa, dar ei n-au putut să-l scoată, de cu bună-vreme, din redută. Încă pe vremea, când despre gura redutei nu năvăliseră dorobanţii cu toată mulţimea lor, sergentul turc, care purta steagul, se trudea să-şi facă loc prin mulţime, să iasă cu steagul. El se ferea de ruşii care-i închideau calea şi se întoarse spre partea românilor. Avea steagul înfăşurat pe lângă prăjină şi-l ducea plecat, aşa că nu-l băgaseră de seamă nici ruşii, nici ai noştri. Dar năzuind pe un clin al redutei, sergentul alunecă în noroi şi căzu, şi steagul s-a desfăşurat. Şi l-au văzut şi ruşii, şi vânătorii (români – n. n.). Unul (dorobanţul din Salcea, rătăcit printre vânători – n. n.). Grigore Ion, s-a şi azvârlit spre turc şi a pus mâna pe steag, dar turcul s-a ridicat iute şi, cum era bărbat puternic, de vreo patruzeci de ani, a pus mâna în gâtul vânăto­rului (confuzie, al dorobanţului – n. n.) şi l-a împins îndărăt, trântindu-l în noroi. Într-aceeaşi clipită, a şi început să tragă focuri cu revolverul, şi spre Grigore Ion (a Lucăi – n. n.), şi spre alţi vânători, care năvăleau spre el: îşi înţepeni piciorul stâng în pământ şi, stând pe loc, liniştit, părea că aşteaptă pe ai noştri.

*

Săriră şi turcii şi străpunseră în dreapta şi în stânga, dar sergentul Vasile Nică, în învălmăşeală a pus mâna pe steag şi se trudea să-l smulgă. Sări şi cel căzut, Grigore Ion, şi puse şi el mâna pe steag. Trăgeau turcii, trăgeau românii: sergentul turc a căzut, străpuns de-o baionetă prin piept, dar aşa de strâns ţinea steagul în mâna moartă, că nu i-l putură smulge nici ai lor, nici ai noştri. În urmă, turcii de pe lângă steag au fost parte trântiţi de vânători şi ţinuţi sub genunchi, parte ucişi, şi steagul a rămas în mâna vânătorilor. Se învălmăşeau pentru steag şi ruşii, şi acum au început ruşii cu ai noştri să se încaiere pentru el, căci Ruşii îl voiau în mâinile lor. Şi, smulgându-l unii de la alţii, steagul a fost sfâşiat într-un colţ şi a rămas cui i s-a cuvenit, vânătorilor noştri.

*

Din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului. Unii spun că turcul ar fi căzut de pe parapet, străpuns de dorobanţi, şi că Grigore Ion ar fi smuls steagul din mâna unui mort. Alţii, că turcul ar fi căzut mort în redută, ochit de un flăcău de pe parapet. Iar alţii, alt-fel.

1877, Spital de campanie – foto Szatmary

Multe sunt zvonuri răutăcioase şi ruşii, mai ales, de ciudă au născocit povestea că steagul nici nu era în redută, pe vremea aceea, că fusese scos de Sevfet şi că noi l-am fi găsit târziu, după aceea, îngropat în pământ. Această poveste avea de izvor faptul că Osman îşi arsese ori îşi îngropase mai toate steagurile sale: mai bine voind să nu le aibă, decât să le piardă. Şi s-au şi găsit steaguri îngropate, în valea oraşului, după arătările bulgarilor.

*

A doua zi, vânătorul Grigore Ion, cu căprarul şi cu sergentul care i-au dat ajutor, dimpreună cu maiorul vânătorilor Candiano, au dus steagul la Domnitor şi, după obiceiul ostăşesc, i l-au trântit la picioare. Era de faţă şi împăratul Ruşilor, cu generali săi. De aici a început ciuda Ruşilor. Pentru el a fost şi mai târziu ceartă. Ruşii ne cereau şi steagul, şi cele cinci tunuri, pe care le-aveau turcii la Griviţa, şi care acum căzuseră în mâinile noastre, ca şi când numai ei ar fi cucerit reduta” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103 şi 194).


Rezident Regal al Ţinutului Suceava

Legea administrativă din 14 august 1938 este, incontestabil, unul dintre cele mai importante acte de sub imperiul Constituţiei din februarie 1938, piatra unghiulară a acestei reforme administrative, stabilită prin lege, fiind descen­tralizarea administrativă.

Profesorul George Alexianu, care a fost unul dintre specialiştii-tehnicieni care au contribuit la elaborarea acestei legi, a fost numit şi instalat, la 29 august 1938, în funcţia de Rezident Regal al Ţinutului Suceava.

*

Prin numirea sa, profesorul Alexianu a ajuns să poată traduce în fapte, să aplice practic, în viaţa administrativă, principiile care au stat la baza acestei legi.

Cu prilejul instalării profesorului ca Rezident Regal, au fost rostite mai multe discursuri, din care vom spicui câteva fraze mai reprezentative, care par a fi caracterizări clare ale personalităţii sale, discursuri consemnate în volu­mul „Un an de aplicare a Legii Administrative din 14 august 1938” (Monito­rul Oficial, 1939, pag.777).

Astfel, Armand Călinescu, pe atunci ministrul de Interne şi ad-interim la Educaţia Naţională, care venise, însoţit de miniştrii Mihail Ghelmegeanu şi de Dr. N. Marinescu, a remarcat, printre altele:

*

„Domnul Alexianu este un distins profesor, care, de la catedra Universi­tăţii din Cernăuţi, ani de zile a pregătit serii după serii de tineri bucovineni, câştigându-şi simpatia şi prestigiul în acest Ţinut. Domnul Alexianu este, de asemenea, unul din tehnicienii care au contribuit la toate legiuirile administrative din ultimi ani. În asemenea condiţii, domnia sa prezintă o chezăşie de reuşită în greaua şi însemnata misiune ce i s-a încredinţat”.

*

Î.P.S. Mitropolitul Visarion al Sucevei, în cuvântarea ţinută cu acelaşi pri­lej, spunea: „Distins fruntaş al baroului, eminent jurisconsult al înaltului gu­vern, strălucit şi productiv profesor universitar, Excelenţa Sa şi-a adăugat, de curând, meritele unei acţiuni de colaborare şi sprijinire a celei mai însemnate instituţii sociale din acest colţ de ţară, adică a Administraţiei Fondului Biseri­cesc al Mitropoliei noastre, într-un chip excepţional. Iar prin alesele sale însu­şiri sufleteşti şi-a câştigat demult toată dragostea clerului şi a poporului, deci posedă chezăşia valoroasă a îndeplinirii tuturor nădejdilor obşteşti locale şi garanţia că, prin noua lege administrativă, la a cărei conlucrare a luat partea însemnată, va aduce Ţinutului a cărei înfiinţare a sprijinit-o, în cea mai scurtă vreme şi spre binele tuturor, cele mai strălucite rezultate”.

*

Dr. N. Marinescu, Ministrul Sănătăţii Publice şi al Asistenţei Sociale, a re­marcat în discursul său:

„Pentru Ţinutul Suceava, demnitatea de Rezident Regal a revenit domnu­lui profesor Alexianu, ale cărui înalte calităţi sufleteşti, intelectuale şi morale sunt tot atâtea garanţii pentru prestigiul pe care va trebui să-1 aibă în noua şi înalta demnitate ce i s-a încredinţat”.

*

În numele magistraturii din Ţinutul Suceava, Prim-Preşedintele Curţii de Apel din Cernăuţi, dr. Constantin Brumă, a notat: „Domnul Alexianu, fiind răpit de la bara justiţiei, magistratura din Bucovina pierde pe unul din cei mai distinşi colaboratori ai ei, căci natura, pe cât de vitregă este cu alţii, pe atât de darnică a fost cu dl. profesor Alexianu; tot ce a avut mai bun, mai curat, mai select, i-a dăruit; înţelepciune sclipitoare, cultură generală profundă, neobo­sit de harnic, blând, corect şi cuviincios”.

*

Înzestrat cu alese calităţi intelectuale, profesionale, morale şi sufleteşti, calităţi completate şi de altele, reliefate cu prilejul instalării sale ca Rezident Regal, cu o putere de muncă extraordinară şi cu o dorinţă de realizări cât mai grabnice, frumoase şi de durată, profesorul Alexianu a pornit de înda­tă la desfăşurarea unei activităţi intense şi fără nici o clipă de răgaz. Printre primele preocupări ale rezidentului Regal al Ţinutului Suceava, după crearea serviciilor, întocmirea bugetului şi punerea în funcţiune al organismului cre­at, a fost aceea a unificării legislative, adică a extinderii, după 20 de ani de la Unire, cu începere de la 14 august 1938, în tot cuprinsul Bucovinei, a Codului Civil Român din 4 decembrie 1864, a Codului de procedură civilă din 14 mar­tie 1900, a Codului Comercial din 10 mai 1887.

*

Cu aceeaşi dată, toate celelalte legi austriece, care continuau să se aplice în cele cinci judeţe din Bucovina, au fost abrogate, urmând să rămână în vigoare numai legile din Vechiul Regat. În acest sens, arăt că, sub regimul austriac, Ducatul Bucovinei se bucura de o administraţie proprie, având personalitate juridică şi, ca atare, un patrimoniu distinct de cel al Statului Austro-Ungar.

Administraţia provincială a Ducatului Bucovinei era asigurată de o „Die­tă” provincială, ca organ deliberat şi legislativ, şi de „Comitetul Ţării”, ca organ executiv.

*

Odată cu prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, aceste instituţii au fost desfiinţate, prin Deciziunea Preşedintelui Guvernului Provizoriu al Bucovi­nei, publicată în Monitorul Oficial al Bucovinei, nr.1/12 noiembrie 1918. Prin aceeaşi decizie, s-a instituit, în vederea lichidării afacerilor Ţării Bucovina, un oficiu, numit „Lichidarea afacerilor Ţării Bucovina”.

Instalându-se, însă, în scurt timp, administraţia română, lichidarea aface­rilor Ţării Bucovinei a fost pusă sub supravegherea Ministerului Delegat al Bucovinei, conform decretului din 19 decembrie 1918, privitor la organizarea Bucovinei.

*

După perfectarea Unirii, desfiinţându-se instituţia Ministerului delegat al Bucovinei, chestiunile relative la lichidarea afacerilor ţării Bucovina au fost trecute, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri, nr.156, din 9 februarie 1923, publicată în Monitorul Oficial nr. 246/1923, asupra Ministerului de Interne, respectiv asupra Directoratului general de Interne Cernăuţi, iar prin decizia Ministerului de Interne, nr. 12120/20 februarie 1923, lichidarea afacerilor Ţă­rii Bucovina a fost transformată într-un birou, primind numele de „Biroul pentru lichidarea averii şi afacerilor fostei Ţări Bucovina”.

Iar în urma ordinelor nr. 4603 J/1923 din 5 iulie şi 27 august 1923, biroul acesta a fost desfiinţat, iar arhiva a fost predată Directoratului general de fi­nanţe din Cernăuţi. De-abia în anul 1925, legiuitorul român precizează situaţia juridică a patrimoniului ce a aparţinut Ducatului Bucovinei, precizând, prin art. 558, că întreaga avere a fostului Ducat Bucovina trece ca proprietate indi­viză asupra celor cinci judeţe ale Bucovinei din administraţia românească.

*

Această stare de drept, creată în baza legii de unificare, a fost menţinută până în 14 august 1938, când, prin efectul art. 196 din legea administrativă, întreg patrimoniul judeţelor din Bucovina a trecut în patrimoniul Ţinutului Suceava.

Simpla enumerare a modului cum au acţionat organele statului în prelua­rea şi apropierea acestei regiuni arată fie nepriceperea, fie dezinteresul pentru această nouă şi frumoasă provincie ce a întregit România Mare.

Din 1918 şi până în 1923, s-au experimentat tot soiul de organisme de lichi­dare, ca, apoi, între 1923 şi 1925, să se treacă la lichidarea organelor gândite până atunci, ca, din 1 septembrie 1923 şi din 5 noiembrie 1930, să nu se mai facă nimic.

George Alexianu – coperta IV

Această stare de lucruri a putut fi rezolvată de-abia în 1938, prin apariţia nou înfiinţatului Ţinut Suceava.

O altă preocupare prioritară a Rezidentului Regal a fost instituirea noilor autorităţi administrative în toate judeţele Ţinutului.

Din solemnităţile de instalare a primarilor nu vom reţine, aici, decât pe aceea de la Rădăuţi, la 18 octombrie 1938, unde profesorul Alexianu a rostit o cuvântare, din care merită să reproducem un fragment, deosebit de interesant pentru cultura noastră, chiar la distanţă de atâţia ani.

Astfel, profesorul spunea:

Martirul George Alexianu

„Domnule primar, te pun în fruntea acestui oraş, cu credinţa şi nădejdea că nu vei fi preocupat decât de un singur gând, gândul că acest voievodal şi episcopal oraş să prospere. Noi te considerăm drept omul pe care acest oraş să se bizuie, la nevoie.

Suntem chemaţi, astăzi, într-un serviciu comandat. Trebuie să realizăm un program, lucrând ca un singur suflet, pentru o singură activitate. Avem nevoie să sporim puterile de viaţă ale naţiunii noastre, mai mult ca oricând. Este timpul suprem ca fiecare să-şi pună la contribuţie sufletul şi surplusul de energie pentru această parte de pământ, crescută cu sufletul şi nădejdile noastre de azi şi de mâine”.

Deşi de scurtă durată, activitatea sa ca rezident regal al Ţinutului Suceava este plină de înfăptuiri şi îmbunătăţiri în toate domeniile economic, indus­trial, agricol, social, cultural, sănătate publică, şcoală, biserică etc. A lucrat ca Rezident Regal al Ţinutului Suceava până la 31 ianuarie 1939, când a fost transferat ca Rezident Regal al ţinutului Bucegi.

Guvernatorul Bucovinei, profesorul George Alexianu

Înainte de a vorbi despre înfăptuirile ce le-a făcut în noul Ţinut, mai este de amintit, pentru Ţinutul Suceava, înfiinţarea cooperativei din Satul Dornei pen­tru industrializarea laptelui.

Şcoala profesională de fete din Cernăuţi a fost ridicată la nivel de Liceu indus­trial de fete, cu 8 clase şi cu ateliere pentru învăţământul practic, în specialităţile croitorie, cusut mecanic, ţesătorie de covoare şi industria alimentară.

S-a înfiinţat Banca de Nord.

*

A acordat o îngrijire deosebită pentru repararea şi pietruirea drumurilor judeţene şi comunale, spre a putea fi folosite pe orice anotimp.

Profesorul Alexianu a manifestat o grijă deosebită pentru tineretul uni­versitar din Cernăuţi, asigurându-l că talentul, valoarea, energia şi munca îşi vor găsi cuvenita răsplată în noua societate şi pe care-l va sprijini cu toată dragostea.

Astfel, pentru traducerea în fapte a acestor gânduri, a acordat, din buge­tul Ţinutului, .elementelor tinere, sârguincioase şi capabile, de la Universitatea cernăuţeană, burse şi ajutoare, pentru a-şi desăvârşi studiile în străinătate, printre care şi burse unor eminenţi licenţiaţi, spre a-şi lua doctoratul în Franţa. Le-a plătit şi costul biletului până la Paris sau Bordeaux.

*

Cu prilejul plecării din Ţinutul Suceava, profesorul universitar Romulus Cândea a scris, în ziarul „Suceava”, un articol, intitulat „Ne pleacă un om”, în care, printre altele, arăta următoarele:

„Domnul Rezident regal a adus o concepţie nouă în viaţa administrativă şi i-a pregătit, în toate domeniile, realizarea ei. Departe de demagogia politică, departe de incompetenţa clamatorilor de bâlciuri electorale şi a profitorilor de pe urma linguşirilor degradante, domnul rezident Alexianu a inaugurat o nouă politică economică, politică de întărire a elementului autohton, cu toate riscurile unei impopularităţi personale.

O inteligenţă vie, pururea activă, o putere de muncă ce i-a uimit pe toţi, o energie dispreţuitoare a tuturor zvonurilor de cafenea, atât de frecvente la noi; o caldă iubire pentru elementele tinere, pe care le-a sprijinit în toate împrejurările, uneori cu o discretă eleganţă, ce mă face să spun lucruri care nu-i servesc domnului Alexianu decât spre cea mai mare cinste; iată ce a adus primul Rezident Regal în acest ţinut pentru folosul obştesc”.

*

Şerban Alexianu

*

NOTĂ: Fiul martir al martirului George Alexianu, domnul Şerban Alexianu, a scris o monografie amplă despre tragica poveste a tatălui său, pe care a publicat-o, cu mare discreţie, la Chişinău, românii prefăcându-se că l-au uitat pe acest cu adevărat mare român, numit ca atare şi de premierul izraelian Nethanyahu, care preciza, cu ocazia unei vizite în Bucureşti, că uciderea profesorului George Alexianu a însemnat sacrificarea unui om nobil şi nevinovat.


Originea Societăţii Academice din Bucureşti

Academicienii, în 1912 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930, nr. 1, p 5

„Evangheliu Zappa, macedoneanul… oferă statului român 3.000 de galbeni pentru cultura limbii şi literaturii române şi zice: „Facă-se dicţionarul român! Facă-se gramatica română! Fie produsul geniului omenesc dat în limba română!”.

Şi lasă voie liberă guvernului român de a urmări acest scop.

Şi statul român, şi guvernul au primit şi au urmărit scopul în modul cel mai eficace.

*

Oferta se face la 1860, luna februarie. Şi domnitorul românilor zice: „Ministerul Cultelor va lua act de această ofertă şi va fi cu sârguinţă pentru realizarea ei”.

Iar Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tot la acel an, luna aprilie, propune Consiliului de miniştri: a). a face mulţămită lui Zappa, cu decret domnesc, spre îndemnul altora; b). a face subscripţie naţională, care, cu fondul Zappa, să servească la instituirea unei Societăţi Academice Române; hotărăşte, din fondul Zappa, felurite premii.

Consiliul de miniştri aprobă aceste propuneri… Domnitorul însuşi aprobă aceste propuneri…

Academicienii, în 1867 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930. nr. 1, p. 2

Evangheliu Zappa, tot la anul 1860, luna octombrie, văzând dispoziţiile luate de ministru, mai oferă 2.000 de galbeni, tot pentru scopul măreţ, menţionat mai sus, şi declară cum că, după săvârşirea acestor două lucrări, adică dicţionarul şi gramatica, dobânda capitalului se va întrebuinţa toată numai pentru cărţi trebuitoare limbii şi literaturii române.

Tot la acest an, urmează o dispoziţie ministerială, prin care se decide ca fondul de 5.000 de galbeni să poarte numele de „Fondul E. Zappa”; fondul să se dea cu dobândă şi, din dobândă, să se premieze cea mai bună gramatică şi să se lucreze dicţionarul.

Urmează, apoi, mai multe referate ministeriale şi jurnale ale Consiliului de miniştri, precum şi decrete ale Domnitorului, prin care se aprobă dispoziţiile menţionate mai sus. Astfel se afla această lucrare la sfârşitul anului 1862.

Autorul acestui material, Iosif Hodoş – Familia, nr. 10 din 1866

În anul 1863, se vede a se fi intrat într-o pauză în lucrarea măreaţă pentru viitorul frumoasei generaţii române…

Să nu uităm că Cuza Vodă, încă, a dat un fond de 1.000 de galbeni pentru acea Societate. Iar la 1866, luna februarie, Cuza cade şi se formează guvernul provizoriu sau Locotenenţa domnească. Guvernul de atunci reapucă lucrul, cu toată energia, cu toată inima, publică statutele, chemă la Bucureşti pe românii de litere din toate părţile locuite de români… Ministerul, însă, se schimbă şi află pretext de a revoca convocarea membrilor, înainte de 1 august 1866. Aşa, înfiinţarea Societăţii Academice Române a trebuit să se amâne încă pe un an.

*

Şi era 1 august 1867, când Bucureştii, capitala României, erau veseli că pot întruni, pentru prima dată, fiii României care nu trebuiau a fi despărţiţi niciodată. Bucuria Bucureştilor era, într-adevăr, bucurie românească, când, ca printr-un farmec divin, erau adunaţi fiii exilaţi de-atâta timp de la sânul maicii lor, de la vatra gloriei, şi erau adunaţi ca să formeze, ca să reînvie epoca de aur pentru românime!…

Şi Societatea Academică se înfiinţă. Bătrânul Heliade şi căruntul Cipariu, şi bravul Laurian, păreau a reîntineri, văzând în jurul lor pe iubiţii discipoli, conferitori şi aceştia, împreună cu magiştrii la marele edificiu naţional, văzându-şi, odată, realizate visurile cele dulci ale bătrâneţii lor!

*

Întrunindu-se, astfel membrii Academiei, înainte de toate, s-au ocupat cu întocmirea definitivă a statutelor, cu organizarea internă a Societăţii, cu facerea programelor pentru Gramatică, Dicţionar şi traducerea de autori clasici, conform intenţiei fundatorilor.

Merită a se însemna, întru onoarea Societăţii, că primul membru onorariu a fost ales însuşi Capul Românilor, prea iubitul Principe al României…

Societatea, după statute, se va întruni, în tot anul, la Bucureşti, pe timpul de la 1 august, până la 15 septembrie”.

*

Iosif HODOŞ

(Familia, Anul III, 1867, nr. 45, 20 noiembrie, pp. 532-534)


Pagina 30 din 40« Prima...1020...2829303132...40...Ultima »