Artele, la noi, au fost totdeauna dispreţuite

*

„Razele binefăcătoare ale civilizaţiei n-au întârziat a străbate şi la noi, făcând să dispară, pe încetul, idei primitive în ceea ce priveşte frumoasele arte şi muzica; pe la anul 1831, începe a se introduce muzica în pensioanele publice şi private. Aşa, în luna februarie acelaşi an, un cor de muzică vocală se înfiinţează în gimnaziul vasilian din Iaşi, sub conducerea profesorului Paulicec, care, pentru prima oară, acompaniat de harpă, a cântat cele mai frumoase arii, la împărţirea premiilor, care a avut loc în 1 iunie 1831.

*

În pensionul privat de domnişoare al defunctului vornic Teodor Burada, înfiinţat în 20 august 1831, se învăţa muzica, el însuşi dădea lecţii de pian şi chitară şi fu cel dintâi profesor român de muzică.

*

Pe la finele anului 1831, muzica militară se organizează, sub capelmaistrul Herfner, şi înlocuieşte meterheneaua domnească, care, compusă din turci, greci şi bulgari, având în capul ei pe Mehter Başa (capelmaistru), cânta, duminicile, sărbătorile şi în alte zile, la Curtea Domnească, diferite manele turceşti, cu instrumentele lor, care erau nişte fluieraşe, neiuri, zimbalare, naiuri, dairale, darabani şi diferite timpane de deosebite mărimi, precum şi câteva instrumente de alamă.

*

Înfiinţarea teatrului francez de varietăţi, sub direcţiunea lui B. Furo, pentru prima oară în Moldova, a cărui inaugurare se făcu la 4 decembrie 1832, influenţă foarte mult asupra dezvoltării gustului muzical în diferite clase ale boierilor, prin cântecele actorilor, care erau artişti distinşi, şi a orchestrei, care executa cu măiestrie cele mai grele bucăţi de muzică.

*

În 15 noiembrie 1835, un Conservator de muzică se înfiinţează în Iaşi. Iată ce ne spune bătrânul Asaki despre înfiinţarea lui:

*

„O societate de boieri, doritori de muzică, au informat, prin mijlocirea subscrierii, înfiinţarea unui conservator filarmonic-dramatic, unde gratis se învaţă muzica vocală şi declamaţia în limba patriei. Directorii Conservatorului s-au ales domnii vornic Ştefan Catargiu, aga Asaki şi spătarul Vasile Alecsandri, care s-a însărcinat a fi şi casier acestui conservator, aşezat în o casă particulară, aproape de biserica Sfântu Ilie. Domnul Paulo Cervati, tenor, artist însemnat, şi D. Cuna au început lecţiile lor, iar un membru al societăţii s-a însărcinat paradosirea declamaţiei. Douăsprezece dame tinere învăţau, de patru ori pe săptămână, dimineaţa, iar 16 tineri, după-amiază”.

*

Progresul elevilor, în conservatorul filarmonic, a fost foarte mare, căci, în 23 februarie 1837, s-a reprezentat, în româneşte, piesa „Laperuz”, dramă de Cotzebu, şi „Văduva vicleană”, tot de acelaşi autor, prelucrată de aga Asaki. Orchestra era dirijată de Cervati, profesor conservatorului, alcătuită din acei întâi artişti ai Capitalei; ariile care s-au cântat în piesa „Laperuz” au fost din cele mai alese, ale lui Rossini, Bellini şi ale altor maeştri celebri.

*

La 20 februarie 1838, ei au reprezentat, în limba patriei, opera „Norma”, pentru prima dată; persoanele care au luat parte în această operă au fost: doamna Langa, care a jucat rolul Normei, doamna Elisabeta Fabian (soţia profesorului şi poetului ardelean Vasile Fabian, numit, peste munţi, Bob, pentru că se trăgea din ilustra familie arhierească – n. n.) , a Adalgisei, Dimitrie Gherghel – al lui Flavius, şi Constantin Gherasu – al lui Orovezo; corul, format numai din elevii conservatorului, a reuşit şi el pe deplin.

*

În 1 martie 1844, un cor de muzică vocală se înfiinţează în Seminarul Veniamin de la Socola, unde a fost numit profesor Al. Petrino; în 29 martie 1847, se înfiinţează un cor de muzică vocală şi în oştire, sub conducerea aceluiaşi profesor. În 23 aprilie 1854, se înfiinţează un cor de muzică vocală la biserica Sfântul Atanasie, sub îngrijirea lui Evdochim Ianov şi a lui Gh. Burada; în 1 octombrie 1860, sub ministeriatul domnului Cogălniceanu, se înfiinţează, în fine, Conservatorul de Muzică; în 1 iulie 1864, un cod de muzică vocală, la Mitropolie, având de profesor pe Gh. Burada; în 1868, sub ministerul domnului Dimitrie Gusti, un cor de muzică vocală la bisericile din Iaşi Sfântul Lazăr şi Nicoriţia; în fine, constatăm, cu o deosebită plăcere, că muzica merge progresând în societate şi Primăria urbei Iaşilor, în 8 aprilie 1871, înfiinţează muzica comunală, care, prin deosebita îngrijire ce o are consiliul comunal pentru îmbunătăţirea ei, progresează, din zi în zi, şi, astăzi, execută cele mai grele bucăţi cu mare acurateţe”.

*

S-au mai înfiinţat alte coruri, „în Huşi, la seminar… în 1 ianuarie 1854; un altul, la mănăstirea Neamţului, în 1859, la mănăstirea Agapia şi Văratic, în 1860, sub conducerea vechiului profesor de muzică Ioan Cartu. Asemenea, la Galaţi, în 1862, apoi la Roman, Bârlad, Botoşani – înfiinţate mai de curând. În Ismail, episcopul Dunării de Jos, Melchisedec, în 30 mai 1868, a înfiinţat un cor de muzică vocală, întreţinut cu a sa cheltuială, sub conducerea domnului Gavril Musicescu, acum profesor la Conservatorul de Muzică din Iaşi…

*

Muzici comunale s-au înfiinţat: la Bacău – în 13 mai 1864, la Botoşani – în 1 ianuarie 1866, la Piatra – în 14 iulie 1871 şi la Roman – în 14 iulie 1871…

*

Artele, la noi, au fost totdeauna dispreţuite, niciodată n-au fost încurajate de nimeni şi aceasta este, poate, una din piedicile cele mai mari care se opun progresului civilizaţiei. Oamenii nu sunt fiinţe abstracte, nu se pot conduce ca nişte automate, ei au simţuri şi acele simţuri formează pasiunile; ştiinţa de a conduce oamenii pe calea progresului nu este alta decât ştiinţa de a dirija sensibilitatea lor, iar fundamentul instituţiilor umane stă în moravurile lor publice şi private şi frumoasele arte sunt esenţial morale, fiindcă fac pe individul care le cultivă mai bun şi mai ferice”

*

(Theodor Th. Burada, Conservatorul de Muzică din Iaşi, în Almanah muzical 1875, pp. 21-25)

Tenorul de la Teatrul San Carlos din Lisabona

*

Despre artiştii cântăreţi şi dramatici români de prin străinătate am avut, în anii mai din urmă, adeseori ocaziune să citim ştiri interesante, prin presa străină şi română, şi mult ne-am bucurat şi ne bucurăm de succesele şi triumful lor, pentru că o parte din strălucirea, cu care ei se înconjură ca indivizi, se răsfrânge şi asupra poporului din al cărui sân au ieşit. Şi când, azi, auzim despre izbânzile artiştilor români în străinătate, ca să nu mai amintim, de astădată, despre vrednicii artişti care îşi pun talentele lor în serviciul artei la ei acasă, ne pare o poveste din alte lumi: că, nu mai departe decât cu vreo 80-100 de ani, românii, în general, nu numai că nu erau consideraţi ca dăruiţi de natură cu aptitudini literare, ştiinţifice şi artistice, ci chiar ei înşişi ajunseră a se considera pe ei ca o rasă inferioară, cu a cărei limbă, obiceiuri şi aptitudini a se mândri nu le prea trecea prin minte, mai ales acelora care se ridicaseră ceva mai sus pe scara vieţii sociale, de unde urmă că se privea ca un semn de o creştere mai aleasă a nu se da de român şi a nu vorbi româneşte, ci greceşte, franţuzeşte, nemţeşte sau ungureşte.

*

Ce îmbucurătoare schimbare, în cele câteva decenii, de la începutul secolului, încoace! Un Eliade Rădulescu, Constantin Negruzzi şi Vasile Alexandri, un Bolintineanu şi Eminescu, un Matei Millo şi Mihail Pascali, împreună cu alţii, răposaţi şi în viaţă, şi împreună cu vitejii de la Plevna şi Rahova, au făcut, fiecare în cercul seu de activitate, ca numele de „român” să fie cinstit, acasă la ei, şi amintit cu cinste afară de marginile ţărilor locuite de ei.

*

Unul dintre artiştii în viaţă, care are şi el o frumoasă parte la răspândirea prin lume a unei mai bune opinii despre români este cel al cărui portret îl prezentăm azi cititorilor noştri: tenorul Grigore Gabrielescu, în prezent angajat la Marele Teatru San Carlos din Lisabona. Numărul tenorilor de adevărată valoare artistică nu este prea mare, cu atât mai mult ne bucurăm că unul din cei mai apreciaţi este român. Ori pe unde a cântat, până acum, tânărul tenor Gabrielescu, fie la Treviso, Triest, Sevilla, fie la Florenţa, Genoa, Montevideo sau la Milan şi Lisabona, peste tot locul dânsul s-a arătat cântăreţ de primă ordine, care interpretă cu adevărat sentiment artistic nu numai operele celebre ale maeştrilor italieni, ca Verdi, Gallignani, Ponchielli, ci şi ale celor germani, ca Wagner ş. a. Ziare italiene, spaniole, portugheze şi americane, ca „II Cittadino di Trieste”, „O Globo”, „Gazeta de Portugal” şi revista „A Arte Muzical” din Lisabona şi „Correio de Mancha” ş. a. sunt unanime în judecata lor, că „tânărul cântăreţ, care a ştiut să facă ca publicul primului teatru liric din lume (cel de la teatrul „della Scala” din Milano) să-l primească cu ovaţiuni colosale”, prin rolurile dânsului din Rigoletto, Gioconda, Nestorio, Faust, Regele din Lahore, Aida, Hugenoţii, Otello, Vasul Fantasmă ş. a., „s-a arătat, totdeauna, prin talentul său superior, a fi un artist de primă ordine, un cântăreţ sublim şi un actor distins şi corect”.

*

Şi, ceea ce este mai mult, nu numai artistul, ci şi omul este lăudat într-însul, pentru că iarăşi opinia publică îi relevă afabilitatea, cultura sa aleasă intelectuală şi socială, caracterul său franc şi leal, care captivează de la prima întâlnire.

*

*

Grigore Gabrielescu s-a născut în Craiova, la anul 1859, din o familie distinsă română. Fiind băiat talentat, fusese designat de părinţi pentru cariera juridică. Vocaţiunea lui pentru artă însă a dispus altfel. Încă băiat fiind, se făcuse remarcat prin frumoasa sa voce, în corul bisericii catedrale din acel oraş, şi, după ce, la anul 1879, se duse la Bucureşti, pentru a-şi urma studiile juridice, soarta lui artistică s-a decis. Cercetând şi cursurile de canto, la Conservator, a avut ocaziune a participa şi la reprezentaţii teatrale şi, atras de farmecul teatrului, dânsul a abandonat cu desăvârşire cariera de jurist şi s-a dedicat, cu trup şi cu suflet, carierei de artist.

*

Debutul l-a făcut în operetele „Pepelea”, „Roza magică”, „Beizadea Epaminonda” şi „Hatmanul Baltag” şi a fost de public cu entuziasm aplaudat. Vocea lui excelentă i-a netezit, în curând, calea către opera serie. În „Linda de Chamounix”, în „Traviata”, unde a cântat, la Bucureşti, cu celebra A. Patti, şi în „Faust”, în care a cântat cu Elena Theodorini, dânsul a dovedit că acesta este terenul adevărat şi potrivit vocii şi talentului seu. Angajat, mai în urmă, de impresarul italian Piontelli, şi-a început, înainte cu vreo cinci ani, turneul său artistic prin oraşele amintite şi, cum zice revista „A Arte Muzical!, „Graţie vocii sale de o admirabilă frumseţe şi talentului său excepţional, extraordinar pentru vârsta sa, el dobândi un renume, astfel, că impresarii primelor teatre lirice şi-l disputau, unul, altuia, ca pe o celebritate”.

*

Cu drept cuvânt, adaugă dar aceeaşi revistă: „Hotărât, România a pierdut în Gabrielescu poate un avocat mediocru, dar lumea a dobândit un mare artist cântăreţ”.  Şi noi regretăm că asemenea artişti nu află, la ei, acasă, condiţiile priincioase pentru exercitarea artei lor, cu care în mod însemnat ar contribui la ridicarea şi mai cu spor a nivelului cultural al conaţionalilor lor (Foaia ilustrată, anul I, nr. 12, 24 martie / 5 aprilie 1891, pp. 94, 95).

T. V. Păcăţian: Cum au fost prinşi Horia şi Cloşca?

*

Cum au fost prinşi Horia, Cloşca şi Crişan? Prin mâini trădătoare româneşti, ca întotdeauna, în cazul trădărilor, doar bietul Crişan fiind capturat “cu popii noştri în frunte”, precum în tragedia din grădina Ghetsimani…  a munţilor Apuseni. Dar, mai bine citiţi şi umpleţi-vă de mândrie naţională şi creştin ortodoxă:

*

*

Horia, cu numele cel adevărat Ursu Nicola, născut pe la anul 1730 în comuna Albac, capul revoluţiei sociale de la 1784 din Munţii Apuseni, convingându-se, că cu oamenii săi, decimaţi rău în luptele date la Mihăleni, în 17 decemvrie 1784, nu mai poate continua cu succes lupta începută pentru dezrobirea economică a neamului său împilat din Ardeal, pentru că e prea numeroasă armata trimisă asupra sa şi asupra credin­cioşilor săi, în numele Împăratului, cu care el vorbise doară şi se înţelesese, s-a decis să sisteze lupta zadarnică, îşi părăseşte deci oamenii, sfătuindu-i întâi să-şi vadă fiecare de cap cum ştie şi cum poate, fuge apoi şi se ascunde prin pădurile Ar­dealului, împreună cu tovarăşul său Cloşca. Pribegind încoace şi încolo, ajung în pădurea Scorăcetul de pe teritoriul comunei Mărgău, din judeţul Cojocna, plasa Huedin, unde fac un popas mai lung. Dar, spre nefericirea lor, pentru că sunt trădaţi de opt ţărani români, Moţi şi ei, ca şi Horia şi Cloşca, şi prinşi în 27 decembrie 1784, sunt duşi la Alba Iulia, iar aci, după ascul­tare, judecaţi la moarte şi, în 28 februarie 1785, frânţi în roată, cum era obiceiul pe atunci, şi daţi dispreţului obştii, tot după obiceiul de atunci.

*

Pentru prinderea conducătorilor mişcării revoluţionare de la 1784, Horia, Cloşca şi Crişan, se pusese, din partea stăpânirii, un premiu de 300 galbeni împărăteşti şi premiul acesta a avut efectul dorit şi aşteptat, pentru că s-au aflat oameni, s-au aflat Români, care să-şi trădeze binefăcătorii şi să-i dea pe mâinile călăilor.

*

Crişan George, numit şi Marcul, se despărţise de ceilalţi doi tovarăşi ai săi şi el a fost prins separat, de nouă ţă­rani români din Munţii Apuseni, conduşi de preotul din Cărpiniş, Moise Popa, şi de cel din Lupşa, Simeon Popa. Aruncat fiind în temniţă, imediat după ascultare, Crişan s-a spânzurat, în celula sa, cu ajutorul curelelor de la opinci. Judecătorii săi însă nu au fost mulţumiţi cu aceasta auto-executare, ci au adus sentinţă formală şi asupra lui, care a şi fost executată în toată regula. Corpul său neînsufleţit a fost împărţit, cu solemnitate, astfel: capul tăiat şi pus în ţeapă, în comuna Cărpiniş. Corpul, tăiat în patru bucăţi, şi una pusă în ţeapă, în comuna Abrud, alta în comuna Bucium, a treia în Brad şi a patra în comuna Mihăleni, toate acestea pentru a băga groază în ţărănimea română şi a o face să înţeleagă că cu domnii nu se poate ea prinde, pentru că domnii sunt cei mai tari şi cu domnii ţine şi împărăţia, nu cu poporul cel prost.

*

Sfâşietoare de inimi va fi fost, apoi, executarea lui Horia şi a lui Cloşca, întâmplată în 28 februarie 1785, în faţa mulţimii adunate la locul de pierzare din Alba-Iulia, şi grozave vor fi fost torturile prin care au trecut cei frânţi în roate, martirii cauzei ţărăneşti din Munţii Apuseni, Horia şi Cloşca; dar ei le-au su­ferit ca adevăraţi mucenici, fără vaiete şi fără tânguiri. Şi-au dat sufletul, în felul cum şi l-au dat, ca eroi adevăraţi, cu con­ştiinţa liniştită.

*

Va fi zguduit adânc acest fel de executare barbară şi inima milostivă şi impresionabilă a împăratului Iosif II, de la Viena, care îl cunoscuse pe Horia, căci a dat, nu peste mult, ordin să se compună o altă „provilă criminălească”, care a şi fost publicată în toată împărăţia şi în toate limbile, în ianuarie 1787, şi din care e ştearsă pedeapsa cu moarte prin frângere în roată, rămânând numai pedeapsa de moarte prin ştreang, pentru făp­tuiri grave penale.

*

Despre felul cum au fost prinşi Horia şi Cloşca, spre a putea fi daţi pe mâna judecătoriei, există un document, un proces-verbal, luat cu cei 8 oameni cari i-au prins, adevărat că la 20 de ani după prindere, în anul 1804, dar cei ascultaţi aşa au declarat, că-şi aduc bine aminte cum s-au întâmplat lucrurile şi aşa le spun, cum s-au întâmplat. Procesul acesta verbal s-a luat, la ordinul din 22 aprilie 1804 al comitelui su­prem Ştefan Haller din Aiud, din partea juraţilor asesori ai comitatului Alba Inferioară, Katonai Iosif şi Cseresnyés Ioan, care, în scopul acesta, s-au prezentat, în 30 aprilie 1804, în Abrud, unde au efectuat, apoi, ascultările şi au dres procesul-verbal.

*

Introducerea şi încheierea procesului verbal e făcută după uzul din zilele acelea, în limba latină, iar ascultarea părţilor, cu întrebările puse şi răspunsurile date, în limba maghiară. Eu le dau, însă, în traducere românească, pentru a putea fi înţelese de toţi.

*

Întrebările au fost precizate astfel:

*

1. „Îşi aduce martorul aminte de vremea în care Horia şi Cloşca, răsculând naţia valahă şi prădând cu ea pretutindeni, Exelenţa Sa, domnul general baron Kráj, pe atunci locotenent-colonel al unui regiment secuiesc de infanterie din secuime, a venit la Abrud, cu miliţie numeroasă, compusă din seini şi husari, pentru sufocarea revoltei? Dacă da, să mărturisească, pe jurământul prestat, curat şi după adevăr.

*

2. Pe cine ştie martorul, din cele văzute sau aflate, şi de unde, că cu onoratul Kráj, pe atunci locotenent-colonel, în pri­vinţa prinderii celor doi capi ai răscoalei, Horia şi Cloşca, ar mai fi pertractat, dându-i instrucţiunile necesare? Să spună mai departe, că:

*

3. În scopul atins, ce năzuinţe sau dispoziţii folositoare a aflat, anume din partea Maiestăţii Sale Regelui sau din partea sa proprie? A făcut ceva promisiuni cuiva şi cui, pentru operarea prinderii lui Horia şi şi a Cloşca, ori apoi la aceasta altcineva, cu alte motive, a îndemnat pe cineva?

*

4. Oare îndemnurile şi promisiunile sale au avut ceva re­zultat eficace sau şi fără de acestea s-ar fi văzut cineva dispus să opereze prinderea celor doi corifei mai de multe ori numiţi, aşa că a lor prindere şi de altcum s-ar fi întâmplat atunci, sau nu? În fine:

*

5. Să numească martorul pe aceia care ar mai putea face mărturisiri în privinţa lucrului acestuia, după cea mai bună cu­noştinţă a lor”.

*

La aceste cinci întrebări, au fost chemaţi să răspundă:

I. Ştefan Trif, libertin, în etate cam de 72 de ani şi

II. Nuţu Mătieş, libertin, în etate cam de 68 de ani.

*

După prestarea jurământului, au răspuns amândoi urmă­toarele:

*

1. „De vremea aceea foarte neplăcută, care cade în anul 1784, când Horia şi Cloşca, răsculând naţia valahă şi cu ea nu numai prădând pretutindeni, dar săvârşind şi omoruri îngrozitoare, şi când, spre potolirea acestora, domnul Kráj, pe atunci locotenent-colonel, a venit cu miliţie numeroasă la Abrud, ne aducem foarte bine aminte.

*

2. Ştim apriat şi cu siguranţă că, în privinţa prinderii celor doi capi ai răsculării naţiei valahe, numiţii Horia şi Cloşca, cu stimatul domn locotenent-colonel Kráj, nimeni altul, decât numai dl Meltzer Anton, pe atunci contraş (cuvânt folosit în textul maghiar, care înseamnă, probabil, „controlor”), iar acuma şpan cameral, singur a vorbit şi i-a dat toate instrucţiile necesare; iar acestea aşa le ştim, că noi doi, pe atunci gornici (păzitori) de pădure, am stat sub mâinile domnului şpan cameral, ca, pe atunci, cel mai apropiat superior al nostru, şi dânsul a plătit om, ca să vină sus, la noi, şi să ne aducă cumva jos, la Abrud, spre a se în­ţelege cu noi în privinţa prinderii lui Horia şi a lui Cloşca. Noi, atunci, numaidecât, temându-ne de ameninţările naţiei valahe, că anume, dacă s-ar afla că cineva ţine cu domnii şi cu ungurii, să fie sigur unul ca acesta că nu numai viaţa, ci şi averea şi-o va pierde, şi nu numai casele, ci şi pomii dimprejur vor fi aprinşi şi prefăcuţi în cenuşă: n-am putut să venim în jos, la Abrud, dar, cu toate acestea, mai târziu, pentru ca să împlinim ordinul superiorului nostru, am legat de caii noştri două căprioare, ca să le ducem, la Zlatna, decedatului domn Zelenkai, şi, când am ajuns în Abrud, parte pentru că aşa ne era datorinţa, parte însă şi mai ales în urma soliei trimise nouă, am intrat în casa din Abrud a numitului domn Meltzer Anton, ne-am dat jos de pe cai şi am depus şi căprioarele, în scopul respectiv.

*

3. În privinţa prinderii lui Horia şi a lui Cloşca, am explicat la numitul domn Meltzer Anton astfel de năzuinţă şi strădanie, căreia alta asemenea nici nu se poate gândi; pentru că ne-a promis că va obţine, pe seama noastră, de la Maiestatea Sa Împăratul, afară de remuneraţia specială, corespunzătoare me­ritelor noastre, încă şi eliberarea noastră din iobăgie, asemenea şi pentru aceia care, în scopul de sus ne vor fi nouă de ajutor. Deci, în cazul acesta, nu numai bunul său, întreaga sa avere, ci şi capul său propriu l-a pus chezăşie, încredinţându-ne, apoi, că pe cine vom lua pe lângă noi de ajutor, toate le va suportă el, şi le va plăti el, în năzuinţele acestea ale noastre. Prin aceste năzuinţe, strădanii şi făgăduieli, întru atâta au câştigat inimile noastre, încât, dând noi uitării fanfaronada naţiei valahe, am primit asupra noastră prinderea celor doi corifei, pe moarte, pe viaţă, luând pe lângă noi pe Trif Manoşel, Neag Iacob, Neag Dumitru. Mătieş Iuon, Mătieş George şi pe Nicola George, dar astfel, ca şi ajutor militar să avem, la coborâre, în jos. Numaidecât, domnul şpan Meltzer, cel cu bună năzuinţă, ne-a dus înaintea onoratului locotenent-colonel, numit mai sus, Măria Sa domnul Kráj, în faţa căruia acum amintitul domn Meltzer încă a înşirat promisiunile făcute nouă, iar ân urma acestor promisiuni, noi încă am promis deplina noastră năzuinţă înaintea Măriri Sale, domnului Kráj. Numaidecât, Măria Sa, domnul locojenent-colonel Kráj, ne-a făcut po­sibilă parcurgerea teritoriului până la Ungaria, nouă şi celor numiţi ca luaţi de ajutor pe lângă noi, ca să putem umblă fără frică, în scopul căutării şi prinderii celor doi corifei. Cu destulă frică, am luat cu noi pe cei scrişi în paşaport şi tot am urmărit pe Horia şi pe Cloşca, până le-am aflat urma, în judeţul Cojocna, pe hotarul comunei Mărgău (Meredgyó), lângă Someşul cald, şi acolo i-am prins pe amândoi, iar când îi aduceam în jos, la vale, a venit şi ajutorul militar în calea noastră, spre a ne apăra, şi aceasta tot după instrucţiile date de domnul Meltzer Anton.

*

4. Cum că stăruinţele şi promisiunile de multe ori numi­tului domn Meltzer Anton au avut rezultat eficace putem ade­veri, pe jurământul prestat, din întreg sufletul nostru, În ce pri­veşte prinderea, prin noi, a lui Horia şi a lui Cloşpa, căci altcum prinderea lor nu se făcea, dacă noi, în urma promisiunilor domnului Meltzer, între temeri şi primejdii mari, fără mustrare sufletească, nu primeam asupra noastră prinderea lui Horia şi Cloşca, care deci s-a făcut prin mijlocirile domnului Meltzer Anton.

*

5. Pe alţii, care ar mai putea şti ceva despre lucrul acesta nu-i cunoaştem, şi care ar putea să dovedească ceva, ci numai noi doi şi ceilalţi, numiţi în paşaport, cărora, spre îmbărbă­tare, le-am expus, de multe ori promisiunea domnului Meltzer Anton şi îndatorirea lui faţă de noi”.

*

După luarea acestor răspunsuri şi trecerea lor în procesul verbal, au fost ascultaţi separat următorii:

III. Trif Manuşel, cam de 46 ani;

IV. Iacob Neagu, cam de 48 ani;

V. Dumitru Neagu, cam de 44 ani;

VI. Iuon Mătieş, cam de 56 ani;

VII. George Mătieş, cam de 50 ani, şi

VIII. George Nicula, cam de 44 ani.

*

După prestarea jurământului, aceştia au relatat, punându-li-se şi lor întrebările de sus, următoarele:

*

1. „Ne aducem toţi foarte bine aminte de vremea când Horia şi Cloşca (în toamna viitoare vor fi douăzeci de ani), răsculând naţia valahă şi cu ea prădând pretutindeni, au produs pagube nemăsurate în ţară, ba s-au săvârşit şi multe ucideri, că pentru potolirea acestora, domnul baron Kráj, pe atunci locotenent-colonel, a sosit la Abrud, cu miliţie numeroasă.

*

2. Noi n-am umblat pe-la Abrud, cu ocaziunea când a fost în Abrud stimatul de mai înainte domn Kráj, cu toate că ştim că a petrecut vremea acolo, cu mulţi soldaţi; dar, din anumite comunicări, pe altă cale nu, ştim şi aceea că singur dl Meltzer Anton, pe atunci contraş, acum şpan cameral, a fost acela care a ţinut sfat cu onoratul domn Kráj în privinţa prin­derii lui Horia şi a lui Cloşca, dând instrucţiunile necesare. Dar, după ce, cu ocaziunea aceea, am fi umblat noi prin Abrud, cu bună faţă, dar între temeri mari, provocaţi fiind de Ştefan Trif şi de Nuţu Mătieş, aceştia ne-au comunicat toate acestea şi nouă, precum şi aceea că stimatul domn Kráj a dat paşa­poarte, în care, după spusele lor, spre a le putea fi de ajutor la prinderea lui Horia şl Cloşca, suntem scrişi şi noi cu nu­mele, şi că pe ei domnul Meltzer Anton însuşi i-a chemat în jos, trimiţând om anume după ei. Acestea ni le-au spus nouă.

*

3. Precum şi aceea ne-au spus numiţii Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, că, în scopul respectiv, la domnul Meltzer Anton, ce năzuinţe şi dispoziţii folositoare au observat ei, când s-a obligat să ne câştige nu numai eliberarea din iobăgie, ci şi altă remuneraţie, adică cadou, pe care-l vom căpătă, şi că, pentru tot cazul, şi-a pus chezăşie averea sa întreagă şi pe sine însuşi, astfel, că domnul Meltzer Anton însuşi ne va da remuneraţia corespunzătoare meritelor noastre, plătindu-ne în mod cinstit. Toate aceste promisiuni ne-au însufleţit atât de mult, încât, legându-ne din toată inima şi din tot sufletul de Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, am mers cu ei, cu atât mai vârtos că după de­claraţia numiţilor Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, făcută în faţa noastră, domnul Meltzer Anton ar fi făcut promisiunile amin­tite şi înaintea stimatului domn Kráj, de mai multe ori numit, şi drept aceea am primit paşapoarte, ei şi noi. Adevărat că eram în mare frică, temându-ne de poporul răsculat, care ameninţase că, dacă se va afla cineva dintre valahi, care ţine cu domnii de neam unguresc şi cu ungurii, acela îşi va pierde nu numai viaţa, ci şi averea întreagă, pentru că şi pomii dimprejurul casei sale vor fi aprinşi şi prefăcuţi în cenuşă; dar noi la toate acestea nu ne-am gândit, ci am plecat, cu cele două persoane, ca să prindem pe cei doi corifei, de multe ori numiţi, şi atâta am urmărit pe Horia şi Cloşca, până, dând de urma lor, i-am prins pe amândoi, în comitatul Cojocna, în hotarul satului cu numele Mărgău, lângă Someşul cald, şi când îi aduceam de acolo, ajutorul militar a venit în calea noastră spre apărare, şi după comunicările lui Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, şi aceasta s-a întâmplat după instrucţiunile dom­nului Meltzer Anton.

*

4. Prinderea acestor două persoane, anume a lui Horia şi a lui Cloşca, nu se întâmpla, atunci, la nici un caz, dacă, în urma promisiunilor domnului Meltzer. nu luam noi asupra noastră sarcina aceasta; prin urmare, putem mărturisi, fără nici o vătă­mare, că prinderea lui Horia şi a lui Cloşca s-a făcut la mijlocirea şi în urma promisiunilor domnului Meltzer.

*

5. Că despre acest lucru cine ar mai putea face mărtu­risiri şi cine ar mai putea relata, noi nu ştim, decât numai pe noi ne ştim şi pe cei doi martori, ascultaţi înaintea noastră”.

*

Acestea sunt mărturisirile, făcute în faţa organelor stăpânirii, cu privire la prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, din partea celor opt români din Munţii Apuseni, trădători ai lui Horia şi ai lui Cloşca, şi, în mod inconştient, trădători ai cauzei lor proprii. Din felul cum ele sunt făcute şi trecute în procesul verbal, se vede apriat că oamenii, probabil în urma unui nou bacşiş, pus în vedere din partea lui Anton Meltzer, au fost din vreme instruiţi că ce au să răspundă şi cum au să răspundă, pentru ca din relatările lor să se poată constata, în mod neîndoios, me­ritele pe care şi le-a câştigat acest Meltzer, în jurul prinderii lui Horia şi a lui Cloşca. Căci e evident că alt scop ascultarea acestor oameni şi dresarea procesului verbal despre spusele lor, nu a avut şi nu a putut să aibă, decât numai câştigarea din partea lui Meltzer a unui document vrednic de crezământ, pe baza căruia să poată cere, de la locurile mai înalte, o remuneraţie oarecare, poate vreo distincţie pentru serviciile sale mari, aduse tronului şi patriei, prin punerea la cale a prinderii lui Horia şi a lui Cloşca.

*

Dar din cuprinsul acestor mărturisiri se mai pot constata următoarele: Că nu şapte, cum s-a susţinut până acum, din partea unor scriitori, ci opt a fost numărul acelor români, care au trădat şi au prins pe martirii neamului Horia şi Cloşca. Că aceşti opt nenorociţi, nu din îndemnul lor propriu au săvârşit actul de trădare, ci ademeniţi de promisiunile lui Meltzer, năimiţi şi plătiţi de acesta, au căzut în ispita de a comite această crimă de lesă naţională, că la prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, miliţia Iui Kráj nu a avut absolut nici un rol decisiv, pentru că prinderea au săvârşit-o cei opt români, fără asistenţă militară. Miliţia s-a pre­zentat atunci când prinderea era isprăvită: când Horia şi Cloşca erau legaţi şi făcuţi inofensivi. Pe drum, când veneau toţi, de la munte, la vale, a apărut miliţia! Prin urmare sunt nemeritate laudele, pe care scriitorii maghiari le au adus baronului Kráj pentru „vitejia” arătată cu ocazia prinderii lui Horia şi a lui Cloşca.

*

Prinderea s-a făcut fără el şi fără oamenii săi. Iar tabloul, pare-mi-se se află şi în Muzeul Bruckenthal din Sibiu, care eternizează scena prinderii lui Horia şi a lui Cloşca, şi pe care se văd soldaţi repezindu-se asupra lui Horia şi a Cloşca, prinşi, pe de la spate, de câte doi români, ca să-i lege cu funiile, pe care le ţin în mâini, e o lucrare fantastică, care nu corespunde realităţii nicidecum (Transilvania, LII, nr. 3, martie 1921, pp. 134-142).