T. V. Stefanelli: Movila lui Hurmuzachi de pe Rarău

George Antoniu: Pe Rarău

Mulţi din cei ce au urcat Rarăul şi au ajuns la Pietrele Doamnei au trecut pe lângă această movilă şi n-au băgat-o în seamă, iar alţii au văzut-o, dar n-au ştiut ce înseamnă movila ridicată pe podireiul din faţa falnicelor stânci Pietrele Doamnei. Şi, cu toate acestea, movila aceasta neînsemnată la vedere aminteşte un veac de suferinţi, de lupte şi de toate urgiile ce s-au revărsat asupra bieţilor munteni din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, care se luptau pentru moşiile lor strămoşeşti, pe care le răpise cu de-a sila Kamara (Fiscul austriac, Kameralfond – n.r.) şi pe care ei, în decurs de aproape o sută de ani, le apărau cu o nespusă energie. Movila reaminteşte trecătorului toate suferinţele ce le îndurau muntenii, dar este şi un semn care vădeşte că dreptul lor a ieşit biruitor. Biruitor, dar abia după o sută de ani de luptă înverşunată şi cheltuieli enorme.

Când, la anul 1775, Turcia a cedat Austriei o parte a Moldovei, adică Bucovina de astăzi, şi când, în urma tratatului de delimitare, încheiat la Palamutea, în 25 Faur 1777, a urmat luarea în posesie a Bucovinei, locuitorii vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc erau, din vremi cărunte, moşneni neatârnaţi ca şi cei din Vrancea şi Tigheci; administraţia era în mâna lor; principii Moldovei luau un tribut anual de la dânşii, dar mărimea acestui tribut o stabileau muntenii înşişi şi îl duceau la reşedinţa lui Vodă, întâi la Suceava şi apoi la Iaşi. Ei erau unicii stăpâni pe fânaţele şi poienile, pe munţii şi văile ce întindeau de la satul Vama până la hotarul Ardealului (de fapt, aveau doar dreptul de folosinţă pentru serviciile grănicereşti asigurate, nu şi cel de proprietate, care aparţinea instituţiei voievodale – n.r.). Ei erau straja ţării Moldovei contra duşmanilor ce se năpusteau din ţara ungurească şi, de aceea, voievozii Moldovei respectau neatârnarea acestor viteji şi, prin hrisoave domneşti, îi înzestraseră cu multe privilegii. Austria garantase, în tratatul încheiat la Constantinopole, în 7 Mai 1775, că va păstra status quo-ul în întreaga Bucovină, garanţie care, cu câţiva ani după aceea, până-n ziua de astăzi, a ajuns a fi o amară ironie faţă de adevărata stare a lucrurilor, dar care, pe timpul administraţiei militare (1777-1786), sub generalul Spleny şi sub urmaşul său Enzenberg, a fost urmată, în decurs de zece ani, cu multă bunăvoinţă de către aceşti doi guvernatori militari, cinstiţi şi energici. Ei întăriră proprietatea muntenilor asupra tuturor munţilor ce se aflau în stăpânirea lor şi enunţară, prin mai multe rescripte, că ocolul Câmpulungului Moldovenesc, ca şi oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, nu a avut nicicând boieri ca stăpâni şi proprietari, ci ei înşişi au fost şi sunt proprietarii locurilor din acest ţinut.

Instituindu-se, apoi, în anul 1782, o comisie pentru regularea proprietăţii, sub preşedinţia colonelului Metzger, care avea să cerceteze întinderea proprietăţilor particulare în Cernăuţi, Suceava, Siret şi Câmpulung, să ia cunoştinţă de documentele pe care se reazămă drepturile de proprietate, să stabilească apoi hotarele locurilor şi să dea fiecărui proprietar o carte de întărire (hotarnică) pentru veşnica stăpânire a locurilor, această comisie a venit şi la Câmpulung, a cercetat, a măsurat şi a împărţit hotarele între proprietarii munteni. Dar comisia s-a mărginit a măsura şi a hotărnici numai locurile de pe lângă casă şi în apropierea târgului, rămânând ca locurile mai depărtate, deci întinşii munţi, care „şi ei sunt proprietatea muntenilor“, precum zice comisia, să se măsoare şi să se hotărnicească altădată, aceasta din cauza întinderii munţilor, de la Vama până la hotarul Ardealului, pe o suprafaţă de 40 de mile pătrate. Aceasta a fost greşeala ce, fără intenţie, a comis-o această comisie, greşeală care, mai târziu, avea să aibă cele mai nenorocite urmări pentru munteni. Desrădicându-se, adică, administraţia militară a Bucovinei, în anul 1786, ea fu înlocuită cu cea civilă. Funcţionarii străini, pripăşiţi din toate părţile imperiului, necunoscători ai limbii şi ai obiceiurilor poporului, ocupau toate funcţiile publice în ţară şi, prin urmare, şi la munte.

Acuma începură zile de grea încercare şi de adânci suferinţe pentru munteni, căci aceşti funcţionari îşi făceau de cap şi erau adevărate paşale în această ţară „turcească“, precum o numeau ei. Acuma nu mai era vorba de status quo, ci domnea un arbitraj cumplit şi, dacă muntenii se jeluiau la locurile de sus, jeluirile lor rar când ajungeau în locul destinat, iar dacă ajungeau, se înţelege că se cercetau rapoartele acestor funcţionari, şi aceste rapoarte erau, totdeauna, în defavoarea muntenilor şi în favoarea păcatelor făptuite de aceşti funcţionari fără conştiinţă, iar Dumnezeu era prea sus şi împăratul era prea departe ca să poată ajuta.

Am documente şi scrisori din care reiese vădit că deputaţiuni trimise de munteni la „scaunele de sus“ luau cu ele toate „dreptăţile“, adică uricele şi documentele pe care se rezemau jeluirile lor, dar, pe drum, erau opriţi de panţiri, li se luau cu de-a sila documentele, iar membii deputaţiunii ajungeau în temniţe ca răzvrătitori. Un fel de funcţionari, numiţi „mandatari“, aveau o putere nemărginită între bieţii munteni, necunoscători de legi şi de întocmire nouă, şi, fiindcă bătaia cu vergile era îndreptăţită prin lege, aceşti mandatari cu deosebită plăcere făceau cea mai întinsă întrebuinţare de dânsa pe spatele locuitorilor.

O jeluire a muntenilor din satul Fundu Moldovei sfârşeşte astfel: „şi să se îndure cinstita stăpânire, că nu mai putem suferi atâta bătaie, chin şi batjocură ce au ajuns pe capul nostru“ (Stefanelli citează, de fapt, printr-o „tragere la temă“, dintr-o plângere, datată în 29 iulie 1842,  împotriva feşterului Cosenschi, originar din Cozmeci-Galiţia, demis, ulterior, pentru abuzuri, şi ai cărui urmaşi trăiesc şi acum în Breaza şi în Câmpulung – n.r.).

Trecând, precum am zis, administraţia militară în mâna acestor funcţionari, se schimbară referinţele muntenilor cu totul, căci funcţionarii aceştia, profitând de împrejurarea că muntenii nu aveau cărţi de hotărnicie asupra munţilor pe care îi stăpâneau, declarară toţi munţii ca proprietate a statului – Staatsgut sau Kameralfond (măsura, în fond, era dreaptă, din moment ce străjerii din ocolul câmpulungean, ca şi grănicerii ardeleni, aveau doar privilegiul feudal al folosinţei, deci nu şi un drept de proprietate, care revenea, în întregime, instituţiei voievodale, şi care drept de proprietate, prin ocuparea Bucovinei, revenea Coroanei austriece – n.r.). De aici (1787) încep luptele muntenilor cu acest fond, cu „cămara“, care se sfârşeşte abia la anul 1865 (de fapt, chestiunea nu se rezolvă, chiar dacă, în 1861, prin mijlocirea lui Hurmuzachi, s-a ajuns la o învoială cu Kameralfond, hotărnicindu-se posesiunile muntenilor de cele ale statului; după înfrângerea Austriei în „războiul nenorocit de la 1866“, vastul domeniu muntos a fost vândut Fondului religionar – n.r.). În decursul acestor 78 de ani, au încercat muntenii toate mijloacele şi au întreprins toţi paşii ca să ajungă la dreptul lor, dar în zadar, pentru că organele publice îşi băteau joc de dânşii şi, dacă în urma jeluirilor trimise la Viena, Cernăuţi şi Suceava, se rânduiau cercetări la faţa locului, bineînţeles – pe cheltuiala muntenilor, rezolvarea acestor cercetări nu mai vedea lumina zilei, iar dacă venea rezolvarea, după ani de zile, atunci o autoritate îi mâna pe munteni la alta, adică autorităţile administrative îşi declinau competenţa şi-i trimiteau la judecătorii, iar judecătoriile, la rândul lor, îi mânau la oficiile administrative.

În vremea aceasta, însă, li se luară muntenilor munţii, dreptul de vânat, de pescărit şi morăritul. Ei fură siliţi să plătească bir pentru pământurile lor proprii, iar lemne din pădurile lor puteau lua numai dacă plăteau o taxă. Cu scopul de a forma o hartă cadastrală, începură măsurătorile munţilor şi ale pădurilor. Inginerii făcau şanţuri de delimitare şi, cu această ocazie, mai răşluiau şi din puţinele locuri ce le mai rămăseseră locuitorilor. De aici, iarăşi numeroase procese. Veneau alţi ingineri şi făceau alte şanţuri, astfel că ajunsese lucrătura aşa de departe, încât nici „cămara“ nu mai ştia care şanţ este cel adevărat care despărţeşte locurile locuitorilor de ale „cămării“, dar fiind pururea de partea ei, se ţineau de acel şanţ care era mai aproape de locurile oamenilor. Şanţurile acestea de tristă amintire se văd şi astăzi, în lungiş şi curmeziş, şi, când, în 1879, am fost rânduit la tribunalul din Cernăuţi să introduc cărţile tabulare în districtul Câmpulungului şi să stabilesc hotarele proprietarilor, le-am văzut şi eu, şi-mi spuseră muntenii că sunt „şanţurile cămării“.

De la anul 1787 înainte, procesele înaintate de munteni contra „cămării“ erau cu miile şi zăceau nerezolvate (deveniseră „afacerea“ unei puzderii de avocaţi români, care huzureau, pe seama acestor procese şi pe banii muntenilor, la Viena – n.r.). În fruntea muntenilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc (satele Sadova, Pojorâta, Fundu Moldovei, Colacu, Botuş, Braniştea, Breaza, dar şi toate satele din bazinul Dornelor) stau Câmpulungenii, ca cei mai cu autoritate, căci Câmpulungul era vatra muntenilor şi reşedinţa autorităţilor mai însemnate, atât pe vremea când făcea încă parte a Moldovei, cât şi după anexarea Bucovinei. Câmpulungenii erau, deci, în fruntea deputaţiunilor ce perindau drumurile la Viena, la Cernăuţi şi la Suceava, cerând să li se facă dreptate şi să li se rezolve procesele ce stau colbăite şi mucegăite prin arhivele autorităţilor publice. Dar toate opintirile lor fuseră în zadar. Trecuseră, astfel, decenii după decenii. O generaţie întreagă trecuse la cele veşnice, altă generaţie venea în locu-i, dar şi aceasta se lupta cu aceeaşi îndârjire pentru drepturile moştenite de la părinţi şi pentru moşiile lor strămoşeşti.

Pentru această generaţie reuşita era mai grea, căci martorii vechi muriseră, cele mai multe documente li se răpiseră, statul se afla de peste 70 de ani în stăpânirea moşiilor şi invoca pentru sine dreptul de prescripţiune. Nici cel mai bun jurisconsult nu mai era în stare să dea un sfat temeinic cum să iasă muntenii din acest labirint întunecat, în care se încurcase dreapta lor cauză.

Soseşte, astfel, anul 1861 şi muntenii se adresează lui Eudoxiu Hurmuzachi şi-l roagă să le dea sfat ce să mai înceapă. Acesta cunoştea foarte bine pe munteni, căci petrecuse, din tinereţe, cu părinţii săi, ani de-a rândul, pe căldurile verilor, în munţi, la băile din Dorna, iar după moartea lor, petrecea verile la Câmpulung, unde locuia, de obşte, la parochul Gheorghe Ciupercovici.

Eudoxiu Hurmuzachi cunoştea toate păsurile bieţilor munteni şi toate greutăţile şi beţele ce le puse „cămara“ în roatele izbânzii lor. El ştia prea bine că nu rămânea alta decât să se taie nodul gordian în două. Dar această putere o avea numai Împăratul. Se puse, deci, pe lucru şi alcătui o jeluire către Împăratul, întemeiată pe documente, în care arăta fără şovăire toate păţaniile şi suferinţele locuitorilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc şi în care înfiera cruzimile, nedreptăţile şi răpirile săvârşite de funcţionarii publici, cărora li se încredinţase puterea de a hotărî şi de a face dreptate în numele Împăratului. Era un strigăt de disperare şi de ajutor această jeluire către tron, care culmina în rugămintea ca Împăratul să rânduiască un tribunal de arbitri, care să fie compus din doi membri ai tribunalului din Cernăuţi, un reprezentant al „cămării“ şi unul al Câmpulungului, iar toţi patru să-şi aleagă pe al cincilea ca prezident al acestui tribunal de arbitri şi să judece afacerea întreagă după buna lor chibzuire şi conştiinţă. Această petiţie a fost înaintată Împăratului în luna Iunie 1861 de către o deputaţiune, în fruntea căreia erau moşnenii Miron Ciupercovici şi Ilie Niculiţă. Petiţia aceasta, care primise marea signatură împărătească „ab imperatore“, a fost trimisă ministerului pentru raportare şi acesta, la rândul său, ceru un raport desluşit asupra întregii afaceri de la direcţia de finanţe a Galiţiei şi Bucovinei, care trimise acest raport, datat, la Lemberg, în 24 Noevre 1861, Nr. 34693, ministerului din Viena. Acest raport confidenţial, din care am izbutit să procur o copie, combate afirmaţiile istorice şi faptice ale petiţiei, admite tărăgănarea şi nerezolvarea prin decenii a proceselor pendinte şi a întregii chestii, şi sfârşeşte cu propunerea ca toată afacerea să fie supusă unei comisii, care să fie autorizată a o rezolva conform regulamentului promulgat pentru regularea servitutelor. Această propunere a fost aprobată de minister şi în sensul acesta a fost rezolvată şi petiţia Câmpulungenilor.

Comisia numită şi-a început lucrările, pe rând, în toate comunele vechiului ocol al Câmpulungului Moldovenesc şi, în 1864, a ajuns la Câmpulung. Acum aveau Câmpulungenii nevoie de un bărbat energic, cu cunoştinţă de cauză şi autoritatea trebuincioasă, care să apere şi să susţină drepturile lor înaintea acestei comisii autorizate a rezolva definitiv chestiunea. Nu este, deci, de mirare că toate privirile muntenilor se îndreptară asupra lui Eudoxiu Hurmuzachi, care era, atunci, şi deputatul lor, şi căpitan al ţării. Pe dânsul îl aleseră, deci, reprezentant al lor, iar pe lângă dânsul, pe moşnenii Niţucă Cocinschi (descendent al feşterului Cosenski, de care s-au plâns muntenii din Fundu Moldovei, deja împământenit prin căsătorie şi proprietate, socrul primei iubite a lui Iraclie Porumbescu – n.r.), Miron Ciupercovici, George Georgiu, George Rusu şi, ca jurisconsult, pe Silverius Şapira (care avea să-i apere şi pe cei din lotul „Arboroasa“, fără să pretindă vreun ban – n.r.). Reprezentanţi ai statului erau Dr. Albin Hammer şi Iosef Wislocki. Cercetările şi negocierile urmară la faţa locului şi, în sfârşit, după un an de zile, ajunseră amândouă părţile, în ziua de 2 Septemvre 1865, la învoială.

Nu căpătară Câmpulungenii tot ce doriră, dar, obosiţi de lupta aproape seculară, se mulţumiră cu ce putură scoate din mâinile „cămării“ şi Hurmuzachi îi sfătui să facă învoiala, că-i mai bună vrabia din mână, decât cioara în par.

În anul 1879, când şi eu perindam hotarele moşiilor din acest ţinut, ca să alcătuiesc cărţile tabulare, mă aflam, într-o zi frumoasă, pe Rarău şi poposeam, de masă, în poiana din faţa Pietrelor Doamnei şi, cum îmi plăcea să mă informez despre toate şi să ascult vorba dulce, cuminte şi aşezată a muntenilor mei, i-am întrebat ce noimă are movila de piatră din apropierea noastră.

Un Câmpulungean, care purta firul vorbei, îmi povesti istoria luptelor lor cu „cămara“, istorie pe care o cunoşteam din acte, dar ceea ce nu ştiam era noima movilei de pe Rarău. Şi omul meu, stând cu ceilalţi gospodari la masă, împreună cu mine, pe covorul de iarbă verde, îmi povesti următoarele:

„Era, domnule, o zi frumoasă lăsată de Dumnezeu, ca să zic aşa. Toţi domnii din comisie se strânseră aici, în poiana asta, pentru că aici făcuseră cele de pe urmă cercetări în faţa locului, şi erau şi ei, şi noi, Câmpulungenii ce eram de faţă, plini de voie bună, căci doar se făcuse, după atâţia amar de ani, învoiala cu „cămara“. Noi, gospodarii, tăbărâsem cu cai şi cu merinde împrejurul domnilor, căci urcasem, cu o zi înainte, Rarăul. Şi-au dat mâna comisarii împărăteşti cu domnul Hurmuzachi şi învoiala era făcută. S-au pus, pe urmă, toţi la masă şi au scos din desagii lor câte bunătăţi de toate, tot de prin cutii plumbuite, iar vinurile le aşezase, de mai înainte, în „Isvorul rece“, ce-şi are obârşia sub Pietrele Doamnei. Se vede că le mirosise şi lor că în acea zi vor sfârşi lucrul. Noi şedeam, vezi – colo, pe poderei, şi scosesem şi noi merindele noastre, cum ne-a dat Dumnezeu; iar bădica Gavril Flocea, măcar că-i zgârcit, dar fiindcă ieşise bine cu învoiala, aduse lapte de oi şi brânză, şi o mioară de la stână, că ştii, domnule, stâna lui nu-i departe de aice, am trecut pe lângă dânsa. Ei, şi am pus, colea, mioara pe ţâglă, de o învârteau doi pe un jăratec de-a dragul să tot frigi pe dânsul. Şi, când era gata friptă, rumenă şi fragedă, au dus-o doi, de capetele ţâglei, la domni şi să fi văzut cum înfulecau dintr-însa, parcă nu mai mâncaseră aşa bunătate.

Mâncat-ai dumneata, domnule, mioară friptă pe tâgle, aşa cum ştim noi să o facem? Nu? Păcat! Îţi spun, domnule, să-ţi alungi copiii şi să tot mănânci. Aşa le-am venit de hac şi domnilor şi, când le-am mai dat şi nişte lapte de oi, pe care-l tăiam cu cuţitul şi-l duceam pe o frunză, încremenesc domnii de mirare şi începură să ciocnească cu noi, iar noi, bucuroşi, de frică, domnule, nu ne-am lăsat mult poftiţi; şi curgea vinul gârlă, dar, ce-i drept, am băut noi mai cu inimă decât domnii. Era multă cinste şi voie bună şi, colo, pe Piatra Şoimului (locul de jurământ al „şoimilor blaci“, înainte de plecarea la război, mărturisit de „Codul Rahonczi“ – n.r.), zicea un baci din bucium, şi pe stânca ce-o vezi la Pietrele Doamnei zicea altul. Iar noi, gospodarii, câţi eram adunaţi, am mulţămit frumos domnului Hurmuzachi că ne-a fost de-atâta ajutor şi am cărat cu toţii pietrele de-am rădicat o movilă întru amintirea faptei sale, Dumnezeu să i-o răsplătească cu bine. Domnul Hurmuzachi a închinat un păhar în sănătatea Câmpulungenilor, a stropit movila, în semn de cruce, cu vin şi a zis: „Dragii mei, să o numim Movila Învoielii!“. „Ba nu, am zis noi, să se numească Movila lui Hurmuzachi“, şi cu noi s-au unit şi ceilalţi domni, şi a rămas movila cu numele acesta şi până în ziua de azi“.

Gospodarul meu sfârşi povestirea sa şi, sculându-ne de la masă, am cărat toţi pietre de sub Piatra Şoimului şi de sub Pietrele Doamnei şi-am mai înălţat movila. Mai mulţi ani după aceasta, urcând, iarăşi, Rarăul, am pus de au cărat oamenii pietre mari şi am făcut movila şi mai mare, dar, făcându-se, după câţiva ani, în apropiere, o casă de adăpost pentru turişti, lucrătorii au luat pietrele cele mari şi le-au zidit în temelie. Astfel, a rămas „Movila lui Hurmuzachi“ aşa cum a fost făcută în ziua învoielii, spre veşnica amintire a binelui ce l-a făcut el muntenilor, şi câţi trec pe lângă dânsa şi ştiu ce noimă are, îl binecuvântează“ (T.V. Stefanelli, Junimea literară, nr. 2/1907, pp. 36-39).