Octav George Lecca: Ţiganii în România

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

„Astăzi este un lucru pe deplin dovedit că vița lor e  ariană, adică aceeași cu a popoarelor indo-europene, și că patria lor străveche este India. Nu s-a desprins totuși credința că țiganii sunt originari din Egipt, și aceasta este una din părerile care au domnit mai totdeauna… De altfel chiar ei răspândiră tradițiunea venirii lor din Egipt”[1].

Ţigani aşezaţi la vărsarea Văii Seci în pârâul Moldova – colecţia Gabriel Ojog

„Starea de robie, pe care nu o găsim în nici o țară decât la noi, Ţiganii au avut-o, încă îndată după venirea lor în ţară, întâmplată, cred, pe la sfârşitul secolului XIII. Aceasta se explică prin aceea că, la anul 1370, Vladislav Vodă dăruieşte cel dintâi câteva sălaşe de Ţigani la mănăstiri, ceea ce presupune că, la acea dată, erau, de câtăva vreme, reduşi ln stare de sclavie. Când s-a întâmplat însă aceasta şi prin ce împreju­rare au fost robiţi nu am putut afla şi nu se poate încă lămuri.

Cel mai vechi document, care ne-a rămas, este un hrisov al lui Mircea Vodă, din anul 1387, prin care domnul dăruieşte mănăstirii Tismana patruzeci de familii de Ţigani („aţigani”), confirmând o danie a lui Vladislav voievod, de la anul 1370. În anul urmă­tor, mănăstirea Cozia, fundată de el, primeşte de asemenea 300 de familii.

În Moldova, documentele ne vorbesc întâia oară de Ţigani la anul 1428, când Alexandru cel Bun face o danie de 31 sate (sălașe – n. n.) ţigăneşti mănăstirii Bistriţa.

Ţiganii stabili din România au alcătuit astfel o clasă deo­sebită şi foarte interesantă, specială ţării noastre, şi coprinzând cel mai mare număr de reprezentanţi ai lor.

În robia lor, Ţiganii erau asemănaţi cu condiţia sclavilor la Romani, numai că stăpânul nu avea dreptul de moarte asupra lor. Erau vânduţi ca orice marfă, dăruiţi, schimbaţi, înfieraţi; erau puşi în foile de zestre sau se plătea cu ei un serviciu făcut.

Astfel nu trebuie asemănată sclavia Ţiganilor cu poziţiunea servilor feudali sau cu ţăranii „rumâni” ori „vecini” din ţările noastre. Acest lucru îl explică şi boierii, la o adunare din anul 1749, la Iaşi: „vecinii robi nu sunt nici se stăpânesc cu nume de robie, fiindcă numai Ţiganii au acea robie, care cu femeile lor şi cu copii slujesc în toate zilele stăpânilor lor“. Servul medieval era de asemenea „glebae adscriptus”, considerat ca făcând parte ne­despărţită de pământul baronului, pe când Ţiganul rob era la noi un bun mobil şi personal.

Toţi boierii aveau robi, după puterea şi averea fiecărui. Şi era regula ca orice Ţigan care nu era boieresc, era al Domniei. De aceea, avem trei categorii de Ţigani, după proprietăţi: Ţiganii boiereşti, domneşti, şi o a treia, aparţinând mănăstirilor, mă­năstireşti.

Dacă din întâmplare se afla vreun Ţigan fără căpătâi, adică liber, fie din ţară, fie din străini, era trecut îndată rob al Dom­niei şi impus la mulţime de biruri, care nu-i făceau viaţa mai fe­ricită ca a celorlalţi.

Ţiganii domneşti, afară de cei de pe moşiile principelui, nu aparţineau în realitate nimănui. Cea mai mare parte din ei era alcătuită de acei Ţigani nomazi, în care se cuprind şi spoitorii, căldărarii etc. Îndatorirea lor era numai de a plăti biruri. Apă­saţi de taxe şi de vexaţiuni, mulţi preferau starea de robie, unde poate găseau o existenţă mai bună, şi din această cauză vedem mulţime din această categorie vânzându-se de bunăvoie vreunui boier. Ţiganii domneşti erau împărţiţi în patru clase: rudarii, lingurarii, ursarii şi lăeții, din cari cei dintâi aveau prilejul de a fi adunători de aur; lingurarii erau singurii mai stabili, mai industrioşi şi mai apropriaţi de populaţiune; ursarii plăteau dă­rile lor speciale; iar lăeşii erau nomazii fără căpătâi, mai liberi prin felul lor de trai, însă mult deosebiţi de ceilalţi.

Rudarii, despre a căror meserie trebuie să spunem câteva cuvinte, fiind necunoscuţi astăzi, aveau monopolul adunării au­rului („orpailleurs“) şi li se percepeau taxe destul de însemnate. În timpul lui Cantemir, se încasa de la aceştia o cantitate de 1.600 drahme. Bauer ne spune că, în anul 1764, doamna lui Ştefan Voda Racoviţă, domnul Munteniei, primi de la cei 240 adunători ai ei 1.254 de drahme, adică 1.000 drahme aur curat. Ceea ce le rămânea pe deasupra, după plata capitaţiunii, vin­deau, cu doi florini de aur drahma, marelui armaş, care câştiga frumoase sume revânzându-l în beneficiul lui, pe valoarea adevă­rată a metalului.

Ursarii şi lăeţii domneşti, veniţi în cete de prin Balcani, neapţi la muncă şi mai ales la stabilitate, au rămas cei mai mulţi în aceeaşi stare până azi, primenindu-se şi emigrând mereu.

Să ne întoarcem la Ţiganii „boiereşti”, cari, după cum am zis, sunt adevăraţii robi de altădată. Ei sunt Ţiganii „naţionali” ai noştri, aceia cari au trăit îndeaproape contact cu strămoşii noştri şi cari trăiesc pe lângă noi şi astăzi. Apucăturile lor s-au schimbat cu timpul şi astfel se explică deosebirea atât de mare dintre ei şi nomazii din alte ţări.

Ţiganii boiereşti se împărţeau şi ei în clasa ţiganilor de vatră, care se preţuia după meşteşugul fiecărui individ (meş­teşugarii, lăutarii şi Ţiganii stabili din zilele noastre), şi clasa celor de lae (lăeţii), nomazii, cari nu erau buni de nimic, cari plăteau bir boierului şi cari, în ultimul timp, se preţuiau de obi­cei 12 galbeni sufletul. La aceştia trebuie adăugaţi netoţii, robiţi mai târziu[2], cari se vândură visteriei cu prăsila lor în 15 ani, câte 10 galbeni unul; şi apoi breslaşii, ruptaşii, scutelnicii etc. Era o foarte mare deosebire între vătraşi şi lăeţi.

Boierul dispunea în totul de robul lui, pe care putea să-l chinuiască şi să-l pedepsească în orice fel, fără nici o răspun­dere; numai dreptul să-l omoare nu-l avea. Nenorociţii aceştia, robiţi prin dreptul celui mai puternic, robire la care lua parte şi biserica, erau număraţi pe suflete, goi, mizerabili, şi dispre­ţuiţi. Vânduţi după placul stăpânului, despărţiţi cu sila de copii şi de părinţi, însemnaţi cu zgarde de fier şi cu clopoţei, încătu­şaţi şi biciuiţi, ei reprezentară, până târziu, o tristă privelişte pentru ţara noastră.

În schimbul muncii de tot felul ce o făcea, Ţiganul avea de la stăpân locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea. Cu cât boierul era mai bogat, avea un număr mai mare de robi: la unii ajungea la câteva sute, la alţii se reducea până la 4-5.

Arhidiaconul Paul din Alep, un călugăr grec, care a călă­torit prin ţară, pe la anul 1650, vorbind de averea boierului Preda de la Brâncoveni, spunea că avea 1.500 de robi (ieukena) şi că nimeni alt nu avea atâţi, minunându-se de toate bogăţiile lui.

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Robii ţigani erau aproape singurii meşteşugari. Boierul avea la casa lui tot ce-i trebuia: bucătari, pitari, surugii, grădinari, zi­dari, croitori, cizmari, fierari, lăutari, argaţi şi meşteri de tot fe­lul, toţi ţigani. Femeile ajutau pe stăpână la lucrul casnic şi îndemânarea lor nu este străină de frumoasele lucrături cari fă­ceau vestite pe jupânesele române.

Ţiganii se socoteau pe suflete, şi valoarea unui suflet de Ţigan a variat după timpuri. De exemplu, în secolul XVIII, într-un act de zestre: 10 suflete de Ţigani sunt evaluate la 500 taleri, „preţuind cât o caretă cu 4 telegari cu hamurile lor”. Un inel de smarald preţuit un Ţigan, şi un cal de ginere cât doi Ţigani.

Cu un veac şi jumătate mai Înainte, într-un act din anul 1607, în Moldova, un boier schimbă pe Ţiganca Dora pe un cal preţuit 30 taleri.

Daniile, vânzările sau schimbările se făceau sau pe sălaşe (familii) sau pe suflete.

Ţiganii erau legaţi de casa stăpânului din tată în fii. Când boierul murea, ceata Ţiganilor trecea moştenire la copii. Iar când, dintr-o împrejurare, stăpânul voia, acorda robului libertatea, după cum în lumea antică patricii romani liberau pe sclavii lor. Robul „slobozit”, cum se zicea, rămânea însă mai bine la casa stăpânului, decât să se ducă prin lume, şi atunci slujbele lui erau mai bine răsplătite. Un motiv de liberare, intrat în obicei, era şi acela când o Ţigancă avea peste 6 copii. În general roabele cu copii erau mai bine văzute de stăpână şi mai bine tratate. Când se năştea un copil, jupânesele şi cucoanele de altădată îl botezau creşti­neşte, iar mama primea ca dar o haină, un viţel sau alt lucru, după avere.

Ţiganii, cu toate pedepsele ce primeau pentru cea mai mică greşeală (între care bătaia cu vergi sau falanga sta în frunte), nu erau aşa de crud trataţi, fiindcă firea boierilor români era îngăduitoare.

Din vechime dar s-au deosebit la noi trei feluri de Ţigani: 1). Meşteşugarii, lăutarii, fierarii etc., cari erau robi de vatră boie­rilor; 2). Căldărarii, spoitorii şi căutătorii de metale, din cari mulţi erau mahomedani, Ţigani cu obiceiuri mai bune şi mai aşe­zate; 3) Vagabonzii sau Ţiganii de lae, cari umblau fără căpătâi şi aveau ca meserie mai de seamă hoţia şi cerşetoria, cea mai deosibită de celelalte. Mai aceleaşi categorii le găsim in Tran­silvania şi Ungaria.

Ţiganii cari trăiesc azi la oraşe şi la ţară, lăutari şi mese­riaşi, sunt vechi Ţigani de vatră, cari, pe cât au putut, au ajutat şi ei puţin la viaţa ţării in care au trăit şi au murit străbunii lor.

Despre starea robilor, vechile pravile ale ţării nu vorbesc aproape nimic. Totul se regula după obiceiuri vechi. Numai în condica de legi a lui Vasile Lupu este o dispoziţiune privitoare la furt. Dacă un Ţigan era prins furând o dată, de două şi chiar de trei ori găină, gâscă sau alt lucru mic, se ierta; iar de era lucru mare furat, se pedepsea ca orice altul.

Legile lui Caragea şi ale lui Callimaki, de la începutul seco­lului XIX, reglementau în câteva articole situaţiunea robilor.

Ţigani din Bulea – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Dezrobirea. Un eveniment însemnat în istoria ţării a fost, pe la jumătatea secolului din urmă, dezrobirea Ţiganilor. Această sclavie, atât de nepotrivită cu spiritul modern şi care, ca o ră­măşiţă a evului mediu, nu mai exista decât în ţara noastră, trebuia să dispară. Mulţi boieri se gândeau, încă de la începutul secolului, la desfiinţarea acestei stări; o parte din ei înţelese însă că o trecere bruscă la o libertate deplină nu ar fi fost bună. De acea, unii începură să-i pregătească, trimiţând pe mulţi Ţigani tineri să înveţe meşteşuguri, ca, mai târziu, fiind liberi, să-şi aibă traiul asigurat şi să nu ajungă fără nici un căpătâi.

La 1836, Costache Negruzzi răspundea unui anonim, care-i expunea cu căldură ideile generoase ale emancipării: „Am cetit scrisoarea dumitale, vrednică de un om ce simte că a venit vremea a ne îndrepta. Am şi făcut un proiect, pe care să-l supun adunării, şi dacă s-ar încuviinţa măcar în parte, voi avea mulţumirea să zic că este fapta dumitale“ (Foia pentru minte).

În anul 1842, când domnea Bibescu Vodă, se începe, pentru întâia oară, răscumpărarea Ţiganilor de la boieri, întrebuinţându-se la aceasta o economie a cheltuielilor statului.

Dintre boieri, cel dintâi care şi-a dezrobit Ţiganii fu Ioan Câmpineanu. În 1847, se dezrobesc Ţiganii mănăstirilor.

În anul 1844, domnul Moldovei Mihai Sturdza dă legea prin care se dezrobesc Ţiganii domneşti şi ai mănăstirilor. În privinţa celor boiereşti luă asemenea măsuri, încât, prin stricteţea lor, se ajungea cu încetul la rezultatul dorit. Astfel, dacă un Ţi­gan înapoia stăpânului preţul cu care fusese cumpărat, stăpânul era dator să-l dezrobească. Nu se mai putu face vânzare de Ţi­gan, fără declaraţie scrisă a acestuia că nu vrea să se răscum­pere. De asemenea, dacă un Ţigan dezrobit vrea singur să rămână rob nu avea voie.

Prin mijloace umanitare şi cu încetul se începe astfel eman­ciparea acestui popor năpăstuit. Celor cari se stabileau pe o moşie li se făceau mai multe înlesniri.

După Bibescu şi Mihai Sturdza, Barbu Ştirbei în Muntenia urmează cu succes cele începute. La anul 1851, interzice să se mai facă vânzare de Ţigani între particulari. Cine voia să vândă trebuia să se adreseze statului, care-i cumpăra şi-i punea în li­bertate. Legea privitoare la dezrobirea deplină a Ţiganilor e primită la anul 1856 de Divan, care o votează, punându-se îndată în aplicare. Grigore Ghika în Moldova face acelaşi lucru, emancipând pe Ţigani şi despăgubind pe proprietari. Emanciparea era sfârşită la venirea lui Cuza.

Cum au primit ei această trecere la libertate ? Mulţi doreau încă vechea lor stare; alţii s-au dus în lume, răspândindu-se pe unde au nimerit. Într-una din scrisorile lui, către Ion Ghica, Alecsandri povesteşte liberarea Ţiganilor de pe moşia lui, Mirceştii.

În mai multe părţi, bătrânii Ţigani, crescuţi pe lângă casele boiereşti, au rămas acolo. Nu puţini dintre noi au apucat încă câte un bătrân sau bătrână Ţigancă, rămaşi şi ţinuţi pe lângă casa de care îi lega amintirea copilăriei şi recunoştinţa.

Hora preluată de Puşchin, după mărturia lui Alecsandri, iuţită şi devenită… sârbă

Lăutarii. Iată fără îndoială tipul cel mai caracteristic şi mai simpatic dintre Ţigani : lăutarul. Existenţa lui e strâns legată, de veacuri, cu a Românului, şi, ceea ce nu se poate tăgădui de ni­meni, el a creat, menţinut şi răspândit muzica populară.

Din cauza talentului şi a slăbiciunii ce avea adeseori stăpânul de el, lăutarul s-a bucurat din vechime de înlesniri ce nu erau date să aibă orice Ţigan. Chiar azi, lăutarii alcătuiesc un fel de aristocraţie a Ţiganilor, mai ales de când din lăutari s-au făcut „artişti” şi de când în repertoriul lor valsurile au înlocuit sârba. Numele de lăutar vine de la instrumentul cu care cântau: lăuta („Hora-galles” a vikingilor, cu melodii de joc numite lätar[3], cuprindea dansurile dedicate lui Thor, dar exista şi la popoare mediteraniene, precum grecii sau evreii, din „chora” grecilor derivând „chorus”-ul latinilor, semn că şi hora grecilor, precum mărturisea Pindar, se juca şi se cânta, pentru că ţinea de ritualurile religioase arhaice – n. n.), străbuna vioarei.

Întotdeauna lăutarii au fost preţuiţi mai mult ca alţi meş­teşugari ţigani şi se vindeau mai scump. Aşa, găsim în docu­mente vechi: în secolul XVI, boierul Bărcan comisul avea pe Tâmpea alăutarul, pe care-l vându cu 4.000 aspri. Mihnea Vodă Ciobanul face un dar de preţ vornicului Dinga din Moldova, la anul 1558, dându-i rob pe Ruste alăutarul (Lecca sintetiza superficial documentul; în realitate, uricul din 1570 vorbeşte de mult mai mulţi robi[4] – n. n.).

Lăutarii aveau, cum am spus, mai multe privilegii. Astfel, boierul le îngăduia să cânte la nunţi, la hore şi alte petreceri ale obştii. Când însă stăpânul era acasă şi avea chef de cântece, lăutarul trebuia să fie nelipsit şi atunci îşi punea în acţiune toată măiestria lui, ca să mulţumească pe boier şi pe prietenii acestuia.

În timpuri mai apropiate, la unele case erau chiar două ta­rafuri, unul care cânta la masă, celalalt care întovărăşea bu­catele, când erau aduse, potrivind cântecele după feluri, când mai dulci, când mai sărate, când mai pipărate… (Sion, Emanciparea Ţiganilor).

Am avut noi mulţi lăutari vestiţi prin arta lor şi prin mul­ţimea cântecelor ce ştiau. Nimeni nu ne-a transmis ceva despre ei. În veacul trecut, Alecsandri a imortalizat pe Barbu lăutarul. Cu cântecele lui ştia să prindă inima, fie prin accente de melan­colie, fie prin accente vesele. Şi când, după obiceiul timpului, însoţea, la vreo serenadă, pe un boer, el era de mare folos la postul lui de sub balcon. „Oftează Barbule!”, îi spunea boierul, atunci când trebuia să fie mai de efect cântecul. Şi Barbu ofta mai bine decât ar fi oftat cel cu pricina.

De un alt lăutar vestit, Petrea Creţul Şolcan, s-a ocupat pro­fesorul Teodorescu G. Dem., care-l apucase în bătrâneţea lui şi care a auzit de la el legende şi doine, care cuprindeau mai bine de 7.000 versuri, o comoară a poeziei şi a muzicii noastre po­pulare.

Astfel erau lăutarii de odinioară. Cei de azi au început să uite acele arii simple şi melancolice, nu mai ştiu cântecele şi ba­ladele de altădată. Şi e păcat, căci muzica românească, ca şi cea ungară – trebuie s-o recunoaştem – numai mulţumită Ţiganilor nu a fost dat tuturor s-o aibă.

Ungaria, unde Ţiganii şi-au dezvoltat poate mai mult talentul lor muzical, a avut mulţi lăutari vestiţi, cari au pus în mirare pe toată lumea. Astfel, pe la mijlocul secolului XVIII, vestitul Barna Mihaly, care se făcu cunoscut în capela cardinalului co­mite de Csaky şi care era privit ca un fenomen.

Tot pe acea vreme se citează o fata Ţigancă, de vreo 15 ani, pe care casele mari şi-o disputau ca să incinte adunările cu puterea cântecului ei.

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

Muzica. Cât se poate de originală prin ariile sale, când me­lancolice, când vesele, muzica Ţiganilor trădează originea ei ori­entală, asiatică, indiană. Caracterul ei ciudat şi capricios impre­sionează de la întâia auzire. Un specialist străin spune despre tehnica acestei muzici: „E greu de stabilit o teorie, căci de-abia există raportul tonurilor, modulaţiunile sunt de pură fantazie, şi are observarea regulilor armonice modeme. / Ei întrebuinţează gama minoră, care este gama persană, zisă cromatica orientală, răsturnată. Ritmurile sunt speciale şi flo­ritura cât se poate de liberă, măsura obişnuită este de 2/4 şi 4/4. Lăutarul ţigan nu s-a servit de note, ci din auz a făcut ca mu­zica să fie spontanee şi atât de sentimentală. Melodii ţigăneşti au fost întrebuinţate de compozitori mari, ca Beethoven şi Schubert. Liszi, transcriindu-le, a scos acele vestite ale lui „Rapsodii ma­ghiare“ (eroare: a compus Rapsodia Română – n. n.).

Ca artişti, Ţiganii s-au produs în Ungaria, mai ales: Bihary (1827-1858), cel mai renumit, apoi Suzor, Czinka Panna, o femeie care avu succese strălucite la Viena.

Caracterul original al muzicii lor s-a păstrat numai în România, Ungaria şi Boemia. În Ucraina (Rusia) au de asemenea un repertoriu de melodii proprii.

Vorbind de muzică, nu trebuie să uităm că talentul înnăscut în Ţigani pentru această artă îl păstrează din timpuri imemoriale. Poetul persan Firdusi, (care trăia pe la anul 1.000) povesteşte, în poemul lui „Şah-Nameh” că, după cererea regelui Persiei, la anul 430, un rege din India le trimise 10.000 de cântăreţi din instrumente, numiţi lyry.Nu sunt aceştia oare străbunii Ţiganilor, emigraţi de atunci şi răspândiţi apoi pretutindeni? O chestiune iarăşi obscură, ca atâtea care se referă la istoricul acestui po­por misterios”[5].

Ţigani – Szathmary

[1] Lecca, Octav George, Asupra originii și istoriei Țiganilor, în Viața Românească, pp. 174-197 Volumul X, Anul III, Iași 1908, p. 174

[2] Era un trib sălbatec de lăeși, goniți din Transilvania, din ordinul Împăratului Iosef II, și robiți la noi, la începutul secolului din urmă – nota lui Octav George Lecca

[3] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice

[4] „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Bogdan Voevod[4], Domn ţării Moldovei[4], înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe ea vor căuta, sau, cetindu-se, o va auzi, când i se va veni trebuinţa să ştie aceasta, iată că a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri sluga noastră Toader pitărelul şi fratele său Gavril, şi surorile lor, Drăghina şi Mariica, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga, de a lor bună voie şi de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor drepte ocine şi moşie şi din dresele de împărţeală, ce le-au avut strămoşii lor Dinga pitar şi Dinga Gavril de la strămoşul Domniei noas­tre Ştefan Voevod, şi din dresele de cumpărătură, ce le-a avut însuşi Gavril Dinga de la strămoşul nostru, bătrânul Ştefan Voevod a treia parte din jumătate de sat Farloeşti şi a treia parte de un­de cade prihodiştea Solonţului, în poiană, în Tazlău (din text e rupt, la îndoitură un rând întreg) şi a treia parte din Fru­moasa, unde-i poiana Costeva, pe acestea le-a vândut rudei sale, credinciosului nostru pan Dinga vornic, pentru 220 zloţi tătărăşti; şi s-a sculat sluga noastră Dinga vornicul şi a plătit toţi acei mai sus scrişi bani, 220 zloţi tătărăşti, în mâinile celor de mai sus scrişi, Toader pitărelul, şi fratelui său Gavril, şi surorilor lor Drăghina şi Marina, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga.

Şi pe, lângă acestea, aşijderea a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Solomia şi sora ei Lupa, fetele lui Baloş Vuiopa, de a lor bună voie şi de nimeni silite, nici asuprite, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din dresele de danie, ce le-a avut tatăl lor Baloş Vuiop de la răstrămoşul nostru, bătrânul (aşa se numea bunicul, în epoca feudală – n. n.) nostru Ştefan Voevod, din jumătate de sat de pe … unde a fost Tri … din ju­mătatea din sus … un vad de moară, ce-i tot în acelaşi sat şi jumătate dintr-un loc de grădină, ce-i între gârle. Iar ceia ce s-au ales partea Solomiei le-a vândut credinciosului nostru pan Dinga vornic pentru 400 zloţi tătărăşti. Şi la rândul său, Lupa s-a sculat şi a vândut casele sale din acelaşi sat scris mai sus. Iar aceste case, care au fost a părintelui ei Baloş Vuiop şi s-au cuvenit la împărţeală în partea ei şi 10 livezi din … şi din acelaşi hotar şi jumătate din vadul de moară scris mai sus, şi jumătate din lo­cul de grădină dintre gârle, ce-i scris mai sus; şi tot ceia ce i s-a ales în par­tea sa le-a vândut tot credinciosului nostru pan Dinga vornicul, pentru 240 zloţi tătărăşti; şi a luat bani gata şi a plătit capul ei pentru că singură a dat pentru aţii … şi cu învoire să nu-i achite; şi s-a sculat pan Dinga vornicul de-a dat toţi acei de mai sus scrişi bani, 240 zloţi tătărăşti, în mâinile Lupei, sora Solomiei. Şi pe lângă acestea, aşijderea am dat şi întărit credinciosului nostru pan Dinga vornicul şi ai săi drepţi şi robi de casă ţigani şi ţigance anume: Radul şi femeia sa Dobra, şi copiii lor, şi Lepădat şi fe­meia sa, şi copiii lor; şi Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor, Tunsul şi femeia sa, şi copiii lor, şi Radul Sechiraş şi femeia sa Rada, şi copiii lor, şi Cornea zlătar şi femeia lui Stana, şi co­piii lor; şi … şi femeia sa Nasasiia şi copiii lor, şi Nicul, şi femeia sa Larga şi copiii lor, şi Costantin, şi femeia sa Voica, şi copiii lor, şi Calin, şi femeia lui Stana, şi copiii lor, şi Oprilă, şi femeia lui Va … şi copiii lor, şi Caran, şi femeia lui Ţeala, şi copiii lor, şi … şi femeia lui Rada, şi copiii lor, şi Muşa, femeia lui Dru … şi copiii lor, Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea[4] Voevod, când s-au dus în legaţie. Şi iarăşi Buhtea şi femeia sa, Vlada, şi sora ei Rada, ce i-a cumpărat de la Mo … dea, fost vistiernic, pentru 300 aspri, şi pe … scul zlătar, şi femeia sa Voica, şi Radul Cizmariul, ce i-a cumpărat de la Anton fost vameş, drept … aspri, şi Voica ţiganca, ce a cumpărat-o de la Hărtan, dragoman din târgul Romanului, drept … aspri, şi Tatul şi femeia lui, şi copiii lor, ce i-a cumpă­rat de la Marina, fata lui Rânjă pârcălab, drept 2.400 aspri, şi Stana şi fiul ei Simion, şi mama Stanina, ce singură l-a cumpărat de la Spancioc călugărul, drept 1000 aspri, şi … femeia lui (rupt un rând întreg, la îndoitura pergamentului) … drept 800 aspri, şi Gavril, ce l-au cumpărat de la Leuştea ureadnic din Bacău drept … aspri, şi Bojar, ce l-a cumpărat însuşi de la Petronie egumenul, şi de la toţi fraţii de la Tazlău drept … ughi, Joltii; care aceşti de mai sus scrişi ţigani, şi anume: Bojar i 1-a vândut Salom pitar, fratele lui Dinga …. şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri, şi Zagan şi femeia lui Odochia, şi Stan şi femeia lui Dobra, ce i-a cumpărat singur de la Ţintă (scris deasupra rândului), drept 4.600 aspri, şi iarăşi Buzdugan, ce 1-a cumpărat de la … drept 1.000 aspri, şi Mancia, ce l-a cumpărat de la cel scris mai sus Hărtan, drept 1.000 aspri, şi Cirţuilă şi femeia lui Marica, ce sunt ai săi şi drepţi şi de care robi ţigani a Irinei ţigancei, să-i fie lui ţi­gani i să fie lui de la noi uric cu toate veniturile, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi prea-strănepoţilor lui, la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape neruşuit nici odinioară în veci.

Iar hotarul tuturor celor de mai sus scrise, a treia parte din ju­mătate sat de Fîrloeşti şi din toate acele … din tot hotarul a treia parte şi din păcură. Iar hotarul părţilor scrise mai sus din satul de pe Putna, unde a fost târgul Putnei, să aibă hotar, pe câmp, ca şi în sat, iar despre alte părţi să fie toate acele mai sus scrise (precum din veci au umblat).

Iar la aceasta este cre­dinţa Domniei noastre mai sus scrise Bogdan Voevod şi credinţa preaiubiţilor fraţi ai Domniei mele, Pătru şi Costantin, şi credin­ţa boierilor noştri, credincioşilor panului Zbiiarea, vornic ţării de jos, credinţa panului Crăciun, vornic ţării de sus, credinţa panului Ion Caraghiuzeal şi panului Ignat Murgul, credinţa panului Gavril şi panului Turcea, pârcălab de Hotin, credinţa panului Pasco şi panului Danciul, pârcălab de Neamţ, credinţa panului Coste şi panului (Poroseaca), pârcălabi de Ro­man, credinţa panului Vasilie, portar Sucevei, credinţa panului Toader spătar, credinţa panului Jurja vistiernic, credinţa panului Dinga postelnicul, credinţa panului Moghilă paharnic, credinţa panului Cascan stolnicul, credinţa panului Arvat comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveneşti mari şi mici.

Iar după viaţa noastră, cine va fi Domn ţării noastre a Moldovii, din copiii noştri sau din neamul nostru, sau pe oricare altul îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu strice dania noastră şi întăritura, ci mai vârtos să o întărească şi să o împuter­nicească, deoarece noi i-am dat şi întărit pentru ceia ce singur a cumpărat cu ai săi drepţi şi curaţi bani. Iar spre mai mare tărie şi împuterire a tuturor celor de mai sus scrise, am poroncit cre­dinciosului nostru pan Gavril logofătul să scrie şi pecetea noastră să o atârne la această adevărată carte a noastră. / A scris Andronic Hamza” – cf. Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVIII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.

[5] Lecca, Octav George, Asupra originii și istoriei Țiganilor, în Viața Românească, pp. 174-197 Volumul X, Anul III, Iași 1908, pp. 190-196

Străbunii atestaţi ai Poetului Nicolae Labiș

În privinţa originii moldoveneşti sau ardeleneşti a numelui „Labiş” – originea franţuzească sau cehă fiind din start exclusă şi datorită statutului social al antecesorilor, vor exista întotdeauna dubii, din moment ce, aşa cum constata şi Gh. Ghibănescu, mărturiile româneşti, „documentele, prin laconismul lor, nu ne dau lămuriri de familie”[1]. Iar când e vorba de românii de rând, informaţiile sunt şi mai puţine, chiar dacă, după ani şi ani de trudă, ai ajuns să cunoşti binişor potecile şi poţi ajunge lesne oriunde ţi-ai dori să ajungi. Prin urmare, mă văd obligat să iau în discuţie ambele variante, şi am să încep cu sugestia moldovenească, pornind de la numele „Labăşcu”, pe care îl purta un boiernaş de prin părţile Dorohoiului, în 1488[2], numele acesta fiind regăsit, tot în Moldova, în 1617 (7125), când, într-un uric de la Radu Vodă Mihnea, care întărea vornicului Băseanu, mai multe sate cumpărate de la răzeşi, este menţionat răzeşul „Condrea Lăbuşco” din satul „Tulova ce se numeşte Glodenii”[3] din Ţinutul Vasluiului. În documentele traduse de Ghibănescu, numele lui „Labăşcu” este trecut tot „Lăbuşco”, Ghibănescu precizând că „în actele moşiei de azi a Şendricenilor (vechea Dvoriştea – n. n.) ne vin două numiri topografice, care ne pot lămuri asupra vechilor stăpâni: Ghilia (corect Bilia) şi Lăbuşcă, deal, vale, pârâu spre Lozna […] Aceste trei nume, Bilia şi Lăbuşcă, ca şi Şendricenii, numele general al aşezării de sat, ne doc cu mintea la trei nume de vechi boieri din neamul Tolocico”[4].

Cu interes şi aplecare spre „istoria mare”, cum diferenţia Nicolae Iorga povestea românilor de fiecare zi, „istoria mică, dar care face istoria mare”, Ghibănescu avea să constate, pe bună dreptate, „că, deoarece urmaşi de ai lui Zvorişte – ne­poţi – ca Bilia, fata lui Ponici, sau ca Lăbuşcă, fecior lui Dan­ciul Steaclă, şi-au legat numele de ape şi văi, ca fiind primii stăpâni ai acestor văi, apoi ei au avut aşezări reale, proprii şi drepte ale lor, şi că Ştefan Vodă le-a răscumpărat cu bani, cum a făcut la Vaslui, Şi aşa s-a fost întins moşia domnească a Dorohoiului, zece chilometri în sus pe apa Buhaiului, pe unde şi-au trăit traiul ginerii lui Zvorişte şi mai ales boierii Toloacă, între care numele Şandro vine mai des pomenit: Şandor (1361-1405), Şandro (1453-1475), Şăndricico (1522)”[5].

Dacă au existat cătune, numite „Lăbuşco”, şi în părţile Dorohoiului, şi în cele ale Vasluiului, sau doar nume „Lăbuşco”, e posibil ca familiile Labeş, patru la număr, menţionate, în 1774, cu ocazia recensământului făcut de ruşi, în satul Săcuieni, aflat la 10 km sud-sud-vest de Roman, să îşi aibă antecesori în boiernaşii moldoveni menţionaţi mai sus. Numai că eu nu prea cred în ipoteza aceasta, deşi sunt numeroase exemplele de mari boieri, ai căror urmaşi s-a împărţit în moştenitori bogaţi şi în urmaţi birnici, care nici măcar conştiinţa măreţiei numelui lor nu o mai aveau (străbunii materni ai lui Eminescu, prin Antemia lui Baisan, descindeau din neamul logofătului Ion Tăutu).

Eu cred că neamul Labiş de la Săcuienii Romanului este unul transilvănean, venit în Moldova, din Ţcheii Braşovului, din pricina persecuţiilor religioase, cu maximum un deceniu înainte de recensământul poruncit de feldmareşalul de câmp Rumeanţev.  Neamul acesta exista în Şchei, la 1700, fiind atestat documentar, în 5 mai 1723, printr-un „Act, prin care să leagă Românii din Şchei, din ţara Bârsii şi neguţătorii greci din compania Grecilor din Braşov, să rămână în legea pavoslavnică” (doc. XXIX, pp. 66-82), semnat şi asumat, pe lista „popii Lupu ot Tărlungeni”, printre alţi săteni, şi de Todoran Labeş (p. 78), şi Radu Labăş (p. 82)[6]. Nu ar fi exclus, desigur, ca românii aceştia din Şchei să fi fost urmaşii unor emigranţi moldoveni de odinioară, ceea ce, în fond, nici nu prea contează, pentru că, de-a lungul veacurilor feudale, românii s-au tot mutat, chiar într-o singură generaţie, de pe o moşie pe alta şi chiar dintr-un ţinut românesc în altul. În anii următori, la Şcheii Braşovului sunt atestaţi mai mulţi „Labeş”, chiar şi un Neculae Labeş, cu ocazia tentativelor tradiţionalei ortodoxii de a rezista asalturilor catolice şi, în primul rând, uniate.

Astfel, în 15 decembrie 1836 „Obştea din Şchei cere de la reprezentanţi să mijlocească la scaunul episcopesc înlocuirea prot. Petru Gherman, care ocupa locul devenit vacant prin depărtarea preotului Radu Tempian, cu teologul de Viena I. Popazu”[7], printre semnatari aflându-se şi Neculae Labeş (p. 128), care va semna, în 12 septembrie 1839, şi „Protocolul alegerii de preot, ţinută în 10 (22) Septembre 1839”[8] (p. 226). Acelaşi Neculae Labeş, dar trecut la catastif drept Necula Labeşi,semna, în 30 septembrie 1839, memoriul prin care „Mai mulţi parohiani de la bis. Şchei cer, de la reprezentanţi, ca să se pună diacon la biserică şi să trimită pe tânărul Iosif Barac la teologie”[9] (p. 233).

În 15 februarie 1839, „Obştea de la biserica din Şchei pretinde de la reprezentanţi să observe cele normate de instrucţie cu privire la alegerile de preoţi”[10], printre semnatari numărându-se şi Gheorghe Labeş (p. 202).

Ulterior anului 1839, nu am mai aflat, în nici un document transilvan, numele Labeş, nume care revine, prin două familii ale unor fraţi şi alte două ale copiilor lor, la Săcuieni, sat aflat, în 1774, în Ţinutul Neamţ, Ocolul Siretului: fraţii Lupul Labeş şi fiul său, Lupul sin ego, şi Toader Labeş, fiul acestuia numindu-se Ion, Ion sin Labeş[11]. Dacă moldovenii Labeş provin din Ardeal, ei au venit în Moldova între anii 1840-1864, având ceva vechime în Săcuieni, la 1774, dacă recensământul nu-i trece, spre precizare, precum în alte cazuri, „ungurian” sau măcar „bejenar”. Nu ştiu, şi nici nu contează, dacă, în vremurile noastre, mai există vreun Labeş în Săcuieni sau în Braşov (cei din Braşov s-au îndreptat, încetul cu încetul, spre Bucureşti), dar nici în Mălini, unde a trăit şi profesat învăţătorul Labiş, nu mai există nici un Labiş şi nu a existat, vreodată, un Labăşcu sau Labeş. Ceea ce contribuie la întărirea acestei sugestii, pe care doar o supun atenţiei, dar fără intenţia unei monografii genealogice a neamului Labiş. Rămân acelaşi închinător în faţa operei lui Nicolae Labiş şi, din respect faţă de opera şi viaţa lui, chiar dacă „durerea lui nu doare, ne doare doar ce-a scris” – cum zicea Adrian Păunescu într-un superb poem despre Lucian Blaga, dar mă opresc aici, deschizând o fereastră, prin care alţii vor avea obligaţia să privească.

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XVII – prefaţă

[2] În 12 martie 1488 (6996), în fața Divanului lui Ștefan cel Mare se prezintă, în afară de „pan Mihul Ponici și cu soru-sa, Marușca, și nepoata lor, Anușca, fata Belii, și Ilcu și Labășcu și sora lor, Dușa, ficiorul lui Dancul din Steclieni” etc., „toși nepoții lui Giurgiu Dvorăști”, ca să vândă lui Ștefan cel Mare, pentru 400 zloți tătătești, „a lor dreaptă ocină, dintr-a lor drept uric, jumătate din sat Dvorăște (Zvoriștea de astăzi, numită anterior Bucurăuți – n. n.), cutul de jos, pe Siret, și cu morile ce sunt pe Siret”, moșie pe care Ștefan o dăruia mănăstirii Moldoviței – AȘSP, Documenta Romaniae Historica, București 1980, vol. III, doc. 31, p. 50

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. V – Documente slavo-române, Iaşi 1908, p. 127

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. II – prefaţă

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIV – Şendricenii (Dorohoi), p. XI – prefaţă

[6] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1700-1783)”, Vol. I, Braşov 1901, pp. 66-82

[7] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 124-128

[8] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 215-226

[9] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 231-233

[10] Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei (1812-1845)”, Vol. III, Braşov 1903, pp. 198-202

[11] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 70

Baştina străbunilor lui Nicolae Labiş

Întâmplarea face să descopăr prima atestare a antecesorilor lui Nicolae Labiş, drept neamul Labeş, în „Săcoiani, v. Săcuiani, sat <jud Neamţ>”; „Săcuiani (Săcoiani, Săcueni), sat pe Pârâul Negru, ţ. Neamţ <Secuieni, jud. Neamţ> XVI – III 8; IV 35, 217; XVII – I 116; II 316; întărit lui Ivan Porcu ş. a. XIV-XV – I 232; părţi întărite lui Gligorie diac XVI – III 327; IV 12, 27-8; ogoare întărite lui Gheorghie şi Iuraşco Başotă XVII – I 201; parte zălogită de Ion lui Simion vistiernicel XVII – II 126; parte întărită lui Ion Mederhean XVII II 286; parte întărită lui Matei vistiernicel XVII IV 73; parte dată de Matei lui Nechifor XV1I-V 62; părţi întărite lui Eremia XVII V 199”[1].  Localitatea, aflată la doar 10 km sud-vest de Roman, avea să teacă, de-a lungul vremii, când în ţinutul Roman, când în ţinutul Bacău, unde există şi o altă localitate cu acelaşi nume, apoi iarăşi în ţinutul Neamţului.

Căutând, zorit (până voi izbuti transcrierea), prin satele ţinutului Roman, nu am mai întâlnit alte nume Labeş (Labiş), nici măcar prin „satele de la Suceavă”, din Ocolul Mijlocului. M-am văzut doar cu Ioniţă Liancă, din Buciumii Ocolului de Jos al Ţinutul Romanului (II, p. 273), posibil străbun al renumiţilor muzicieni suceveni Viorel şi Trifan Leancă, dar, cu răbdare, pentru că mai am şi alte idei de călătorie prin timp şi spaţiu, sper să aflu mai multe despre neamul din care se trage spiritul veşnic viu al pământului românesc, poetul Nicolae Labiş. Deocamdată, am să vă povestesc atât cât am aflat despre vatra străbunilor lui din 1774, cei din Secuienii judeţului Neamţ.

1440 (6948) august 28: „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Iliaş voievod, domn Ţării Moldovei, şi fratele domniei mele, Ştefan voievod. Facem ştire, cu această a noastră carte, tuturor cine va căuta spre dânsa sau cetindu-să va auzi, adecă aceşti adevăraţi slugile noastre, feciorii lui Ţudco, jupânul Şteful şi jupânul Isac, au slujit noi cu dreptate şi cu credinţa. Şi, văzând noi a lor dreaptă slujbă cătră noi, i-am miluit pre dânşii cu osebită a noastră milă şi le-am dat şi le-am întărit lor tij a lor ocină, satul anume Ţuţcanii, şi, mai sus de Ţuţcani, una fântână într-acelaşi hotar, şi Urzicele, şi în Iaz, şi Bahna, şi în Băhneana câtă parte au, şi poiană din sus de Bahnă, şi Săcătură, şi Poiana şi Runca Mare. Aceea le este de la noi uric, cu tot venitul, şi fiilor lor, şi nepoţilor, şi strănepoţilor, şi străstrănepoţilor şi la tot neamul lor, cine se va alege mai de aproape, neclintit niciodată, în veci. Dar hotarul acelor sate să fie după hotarul vechi, pe unde au umblat din veci”[2].

1448 (6956), iulie 27, Suceava: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că acest adevărat boier al nostru credincios, pan Ion Porcu, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit ocina lui, în ţara noastră, în Moldova, satele anume: unde este curtea lui, pe Pârâul Negru, şi Sârbi, şi Arămeşti, şi Romaneşti, şi Ştiubeeşti, şi Corneşti, şi Tuleşti, şi moara din câmp, care a fost a lui Andreicu, şi Cuciulăteşti, şi Bârjoveni, şi seliştea lui Manuil, şi…[3] iani, şi Săcuiani […] Toate aceste mai sus-scrise să-i fie de la noi uric, cu tot venitul, lui, şi copiilor lui, şi fraţilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, cine va fi cel mai apropiat. Iar hotarul acestor sate să fie după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac”[4].

1626, septembrie 1 – 1627, august 31: „Adecă eu Ilina, fata lui Gligorii, însămi mărturisesc cu cest zapis al meu, cum eu de bunăvoia mea, de nimeni ne-îmbiată nici împresurată, am vândut toată partea mea de ocină de sat den Săcoiane, cât mi se va alege, din a cincea parte de sat. Deci o am vândut Eremii lui Vârnav dirept… zeci şi cinci de galbeni, bani buni. Deci mi i-a dat toţi deplin aceşti bani. Deci ca să fie lui ocină şi moşie. Si când o am făcut această tocmeală au fost oameni buni din sat de Săcoiane, anume Nechifor visternicel, şi Toma visternicel, şi Onol visternicel, şi Petrea Hannol, şi Ghilasii de Lăzăşti şi Hoilăp Beşetea şi mulţi oameni buni”[5].

1623 (7132), martie 20, Iaşi: „Io Ştefan Tomşa voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Am dat şi am întărit slugii noastre Eremia Vărnava diac şi fratelui său, Iuraşco, şi surorilor lor, Sora şi Axinia, fiii lui Vărnava, dreapta lor ocină şi cumpărătură a tatălui lor, din ispisoc de cumpărătură ce a avut tatăl lor Vărnava, de la Petru voievod, a cincea parte din a cincea parte din satul Săcuiani, ce este în ţinutul Neamţului, pe care şi-a cumpărat-o de la vărul lui, Rusul fiul Sohiicăi, nepot lui Mihul, pentru şase sute de zloţi tătăreşti. Şi iarăşi altă parte din acelaşi sat, din Săcuiani, toată partea lui Cr…[6] Teclei, fiicele lui Toader… a cumpărat de la ele pentru patru acel zapis de mărturie de la acei boieri şi oameni buni, domnia mea încă am dat şi am întărit mai sus zisei slugii noastre Eremia diac, să-i fie şi de la noi acea parte de ocină din satul Săcuiani, din a cincea parte a cincea parte şi cu loc de iaz şi de moară pe pârăul satului şi cu tot venitul, dreaptă ocină şi cumpărătură şi întărire şi uric, neclintit lui… Şi altul să nu se amestece”[7].

1628 (7123) iulie 21, Iaşi: „Ion Miron Barnovschi voievod. Scriem domnia mea la sluga noastră, Iuraşco Başotă. Dămu-ţi ştire că s-au jeluit înaintea domnii mele sluga noastră, Luchian diac, cu fraţii săi, pre Eremia din Săcuiani, zicând că le face împresurătură şi le ia o parte de ocină de acolea fără întrebare şi fără lege şi neavând el nici o treabă. Pentru aceea, dacă vei vedea cartea domnii mele, iar tu… ai… dz… să opreşti pre Eremia de pre acea parte de ocină de acolea, ce să cheamă partea Ilinei, nici o treabă să nu aibă nici a să amesteca în partea de ocină a lui Grigorie Grecul întru nimic; de i se va părea lui cu strâmbul, să vie el să-şi întrebe, înainte cu Luchian, cu fraţii lui, de faţă, înaintea domnii mele. Într-alt chip să nu fie”[8].

1632, septembrie 1 – 1633 august 31 (7141): „Ştefan şi rudele sale vând ocina lor din satul Săcuiani lui Gliga din Căciulaţi şi soţiei lui, Marica:Adecă noi, Ştefan şi cu surorile, cu Mărica şi Sofroniia, feciorii Anniţii, nepoţii Vasilcăe, şi aşijderea Ghirghina şi cu surorile sale, Ilina şi Iona şi cu un frate al nostru, fecior lui Ionaşco, nepot Vasilcăe, de nimeni nevoiţi, nici siliţi, ci de bunăvoia noastră am vândut dreaptă ocină şi moşie a noastră, cât am vândut în sat, în Săcuiani, în vatra satului, cu loc de casă şi în moară o zi şi o noapte şi cu loc di prisacă şi în ţarină, în tot loc 19 pământuri şi cu tot venitul, ci să va alege parte noastră, ce i-am vândut Gligăi din Cuciulaţi şi femeii sale, Măricăi, să le fie ocină şi moşie şi feciorilor şi nepoţilor lor, drept 18 galbeni, bani buni. Şi la tocmeala noastră au fost Strătilă di Onceşti şi Sava de acolo, şi Simion vistiernicel din Săcuiani şi Tofan, feciorul preotesei de acolo, şi Pavăl den Cuciulaţi, şi mulţi oameni buni din megieşi. Şi eu popa Anton am scris cu mâna meă, să se ştie”[9].

1633, septembrie 1 – 1634, august 31 (7142): „Toader şi rudele sale vind partea lor de ocină din cuiul Durduceş-tilor lui Dumitraşco Varnav: Adică eu, Toadir şi cu surorile mele, cu Mărica şi Sulunca, ficiori Maftiiu Surici din Săcuiani, aşijderi şi nepoţii mei, feciorii Irimii, frăţâne-meu, noi înşine mărturisim cu cest zapis al nostru, i-am vândut noi a noastră parte, dreaptă ocină şi moşie ce i-am avut noi în cutul Durduciştelor, din a treia parte a patra parte. Aşijderi, am vândut şi o cumpărătură ce i-am avut de la tată-meu, Mafteiiu, o cumpărătură den parte Inicii. Deci noi i-am vândut lui Dumitraşco Varnav drept treisprezece galbini, bani buni. Noi i-am vândut, di bunăvoia noastră, de nimeni nevoiţi, nici asupriţi, în tot locul, în câmp şi în vatra satului şi într-apă şi în păduri şi în tot locul, cât i să va alegi partea noastră, dinaintea popii lui Grigorie şi Toader Cuzeo şi Ionaşco, ginerele lui Vasluianul, şi Tofan Râmbas şi Gheţău, şi Radul din Cuciulaţi, şi Dumitru Tătarul, de la Podu Leloe şi Tufan a preotesei şi Irimiia Vârnav, şi mulţi oameni buni. Deci, ca să-i fie lui ocină şi moşie în veci şi să-şi facă şi deresă domneşti. Şi Grigorie a Surii am scris. Deci noi, văzând plată deplină, noi ne-am pus peceţile şi am iscălit, ca să se ştie: Gheţiu / Popa Gligorie / Cozea / Râmbas / Ionaşco / Gligorie / Radu / Erimie Vărnăva”[10].

1634 (7142), martie 15, Iaşi: „Suret de pe un uric de la Moise Movilă vodă din velet 7142 <1634> martie 15: „Venit-au înainte noastră şi înaintea tuturor moldoveneşti boieri, a mari şi a mici, sluga noastră Irimie Vernav diac şi am arătat înainte sfatului nostru un zapis încredinţat, întru care mărturisesc pentru el cum că ş-au cumpărat lui, de la Nedre Hănţăoi, o parte din fânaţ din satul Săcuiani, din ţinutul Neamţului, jumătate de parte din pârâu, din vatra satului şi din câmp şi din ţarină şi din tot secerişul şi tot locul cu venitul şi din moară, din pârău, din sat, 40 ughi ungureşti, bani buni; nesilit de nimeni au făcut această vânzare Ion Potop, cu un ispisoc ce au avut cu îndrep­tare de la măria sa Costandin Movilă vodă. I-am dat şi noi acest ispisoc şi alte scrisori ce are pentru această parte, precum că el au cumpărat-o. Şi au mai cumpărat de la un Gheorghii sin Costi şi de la ficiorii lui, Vasîli şi Nastasie, fiind din sat din Săcueni, având 5 fânaţe, adică acele 5 fânaţe sunt 2 la Scurteni, dar unul supt Zărneşti, iar 2 sunt la Perperic. Şi i-au cumpărat cu 8 ughi ungureşti. Şi au mai cumpărat, de la fata lui Ion Potop, Tudosca, 2 fânaţe, unul supt Zărneşti şi altul între pere, tot de la acel sat, din Săcueni, pentru 3 ughi. Şi au mai cu cumpărat lui de la fata lui Ion Potop, Arvasâe, 2 fânaţe tot din satul Săcueni, unul este la Spini, altul la Strânbi, în Groapeli. Şi au luat 3 ughi. Şi au mai cumpărat lui de la Ion sin Marcul Noroce un pământ supt Pădure Relilor pentru 2 ughi ungureşti. Şi iar au mai cumpărat lui de la Petre vătavul 1 pământ la Costiţă şi jumătate pământ tot de la satul Săcuenii pentru 2 taleri argint. Si iar au mai cumpărat 1 pământ din ţarina mare de la Toader Grosul, cu 30 potroirici argint. Şi aceste cumpărători s-au făcut înaintea a multor oameni buni. Şi au mai cumpărat două prisăci cu livezi, pomeţi, de la Ursul şi de la fata lui, Nastasie, şi de la un Erhan, ce au fost drept a lor de la Grăjdan şi Petraşco, le-au dat 15 taleri şi 2 stupi, ce sunt la ţinut Romanului, la sat Muncel. Pentru aceea dăm şi noi acest drept cum de la ei au cumpărat. Şi dăm şi de la noi acest uric, să se stăpânească în veci neclătit. S-au scris în Iaşi, cu zisa domnului, de Cârste diac. Ghinghe vel logofăt”[11].

1644 (7152), iunie 10, Iaşi: „Ion Vasilie voevoda, prin mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Scriem slugii noastre Gligori ot Săcuiani.  Dămu-ţi ştire că s-au jeluit înaintea domniei mele Enachie şi Gavrilaş, ficiorii Şoldănesii, zicând că au iezit ei un iaz în Şofrăceşti şi acolea au moşie cu Başotă, şi cu Purece şi cu popa Gligorie de acolea. Deci Enachie, cu fraţii săi, au cheltuit pre acel iaz mai mult de 40 de Iei, fără bucate, şi fără boi ce i-au stricat la acel iaz, şi la un lăptoc, au dat ei 5 ughi, iar fără bucatele. Drept-aceea, dacă vei vedea cartea domniei mele, iar tu să socoteşti cu oameni buni să li se întoarcă jumătate de cheltuială de pre iaz şi de pre opust acei răzeşi a lor ce ţin cea jumătate den sat”[12].

1774, iunie. Săcuienii, din Ocolul Siretului, Ţinutul Neamţului, avea, conform recensământului organizat de ocupanţii ruşi, conduşi de mareşalul de câmp Rumeanţev, „toată suma caselor: 32. Scădere rufeturi, însă 7: 7 ţigani. Rămân birnici 25, şi anume:

Toader Drăgoi

Toader Roman

Ion zet (al) Panciu

Ion Jocheş

Radu, muntean

Ion, cioban

Irimia, cioban

Ion, cioban

Lupul Labeş

Lupul sin ego (fiul lui)

Toader Labeş

Costantin Borş

Dumitru Borş

Ioniţă fiu chelarului

Neculai brat (frate) chelarului

Vasile, crav

Mihăilă, scutar

Ion sin Labeş

Chiriţă

Ilii Hroită

Ion Lebădă

Costantin fiul lui Gavril

Toader Hroită

Andrei, morar

Agapii, argat”[13].

1803: „Săcuenii a paharnicului Gheorghie Vărnav” avea 40 liuzi, scutiţi „însă 6 de însuşi, 1 de vornicul Grigore Ghica”, liuzi care se ocupau cu „lucrul pământului, cărăuşie”, având „loc destul”[14].

1898: „Săcueni, comună rurală în jud. Ro­man, plasa Siretul de Jos, spre S-V de oraşul Roman, la 11 kilometri de el şi la 10 kilometri de reşedinţa plasei. Este aşezată pe şes şi e formată din satele: Başta, Cuciulaţi, Mirceşti şi Săcueni, cu reşedinţa comunei în satul Săcueni. / Are o populaţie de 975 lo­cuitori; o biserică de zid. Ve­nitul anual al comunei este de lei 3976,38 şi cheltuielile, de lei 3867. / Este legată prin şosea cu oraşul Roman.

Săcueni, sat şi reşedinţa comuna cu acelaşi nume, jud. Roman, plasa Siretul de Jos, comuna Săcueni, spre S-S-V de oraşul Roman, la 11 kilometri de el şi la 10 kilometri de reşedinţa plasei, pe malul stâng al pârâului Poarca. / Are o populaţie de 376 lo­cuitori şi o biserică de zid. / Aci se lucrează rogojini. / Este legat cu oraşul Roman prin şosea.

Săcueni, staţie de drum de fier, în jud. Roman, plasa Siretul de Jos, comuna Să­cueni, pe linia Bacău-Roman, pusă în circulaţie la 13 sep­tembrie 1872. Se află între sta­ţiile Galbeni (11,2 km) şi Ro­man (11,6 km). Înălţimea deasupra nivelului mării, de l63,99 m. Venitul acestei staţii, pe anul 1896, a fost de 46.012 lei, 65 bani”[15].

[1] Gonţa, Alexandru I., Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 223

[2] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1975, Vol. I, doc. 206, p. 292

[3] Şters – precizarea autorilor Dicţionarului

[4] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1975, Vol. I, doc. 282, pp. 402, 403

[5] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1969, vol. XIX, doc. 116, p. 138

[6] Loc liber – precizarea autorilor

[7] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2006, vol. XVIII, doc. 34, p. 50

[8] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2006, vol. XVIII, doc. 381, p. 527

[9] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1971, vol. XXI, doc. 189, p. 247

[10] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1971, vol. XXI, doc. 369, pp. 468, 469

[11] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 1974, vol. XXII, doc. 83, pp. 97, 98

[12] AŞSP, Documenta Romaniae Historica, Bucureşti 2005, vol. XXVII, doc. 333, p. 324

[13] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 70

[14] Codrescu, Th., Uricarul, Volumenul VII, Iassi 1886, p. 270

[15] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, p. 330

1847, Vicenţiu Babeşiu: Cântec despre dare

În 8 mai 1847, în Arad, „Concetăţeanul Babeşiu” scria un „Cântec despre dare”, pe care îl trimitea gazetei „Amicul Poporului”, însoţit de o scrisoare, în 10 august 1848, fiind publicat în numărul din 12/24 august, deci în regim de urgenţă. Cântecul, conform precizărilor viitorului părinte al lui Victor Babeş, Vincenţiu Babeşiu, avea ca temă un subiect „din lumea veche, când ţăranii erau iobagi, supuşi tuturor greutăţilor şi despuiaţi mai de toate drepturile cetăţeneşti”. Cum nu există transcrieri în litere ale acestui „cântec” din vremurile înnoirii lumii, şi cum nu prea mai există ştiutori ai buchiilor chirilice, pun la dispoziţia celor interesaţi acest „amar” al anului 1847, atât de actual şi astăzi („Eu fac drumuri şi punţi grele, / Şi numai vamă dau la ele!”).

Nu am pâine, nici de sare,

Le-a dus toate darea mare.

Darea mare, ce m-apasă

Cât şi sufletu-mi mai iasă.

Când n-am bani să plătesc darea,

Nu ajută-atunci văitarea,

Nu mulţimea, ce-amar plânge

Că domnia rău mă strânge.

Vine judele cu carul,

Duce toate,-mi lasă-amarul:

Duce-mi patul şi buhaiul,

Duce-mi masa şi mălaiul!

Nu-i în ţară nici dreptate,

Nici vreo frică de păcate!

Eu fac drumuri şi punţi grele,

Şi numai vamă dau la ele!

Eu-s silit a da cătane,

Lor nutreţ, locaş şi haine,

Ca domnia s-o pândească

Şi-mpotrivă-mi s-a-ntărească!

Mulţi zburdaţi – lenoşi în ţară –

Când vor dorm, când vor se cară,

Când vor beau, când vor mănâncă

Că-i nutreşte a mea brâncă!

Eu mă frâng, asud cu sânge

Căci de milă-mi câmpu-mi plânge,

Lucru făr’ repauzare,

Totuşi n-am nici de mâncare!

Şi uscata-mi bucătură

Suspinând o bag în gură,

Că-i cu lacrimi frământată

Şi cu lacrime  sărată!

Mi-aş da pruncii să înveţe

Până ce-s în tinereţe.

Dar nu-i mod, cu straiţa goală

Şi mai fără nici o ţoală.

Nu-mi e mamă astă ţară,

Ci maşteră prea amară:

Fă, o, Doamne, strămutare,

Fă cum ştii şi-mi dă scăpare!

Boierime, fă dreptate

Dacă crezi în zeitate,

Şterge crunta servitute

Ca Treimea să-ţi ajute!!![1]

[1] Amiculu Poporului, Numărul 12, Budapesta

în 12/24 Avgust (Gustu) 1848 / Iesă în toată Joia, pp. 178, 179

Alexandru Ioan Cuza, în 1860

„Alessandru Cuza, în vârstă acum de vreo 41 de ani, este fiul unui boier mai înainte cu vreo câţiva ani, la Galaţi, anume Ioan Cuza, şi fu educat, câţiva ani, cam până la al 14-lea an, în Iaşi, în institutul Dlui Gal, fiul renumitului cranioscop Dr. Lal. Părintele său îl trimise, apoi, spre mai departe cultivare, la universitate în Atena şi, mai târziu, în Paris. După ce s-a întors în patria sa, a intrat curând în serviciile statului, se căsători, în anul 1845, cu Ileana, fiica cea amabilă şi foarte bine educată a boierului I. Rosetti, muierea căruia e o fiică a marelui logofăt Dimitrie Sturza, prin care împrejurare Cuza este înrudit mai cu toate familiile cele mari ale ţării. În serviciul cel înalt, ce i s-a încredinţat, ca director al ministerului din înăuntru (interne – n. n.), ca guvernator de Galaţi şi celelalte, câştigase el, prin zelul său, iubirea sa de dreptate, neinteresarea şi loialitatea sa, iubirea tuturor mai marilor, a ţăranilor şi a tuturor străinilor.

În 1848, pe când şi în Moldova se arătă nemulţumirea poporului către domnul de atunci, Mihail Sturza, pentru o mulţime de neorânduieli şi storcături ce le făcea, Al. Cuza încă a fost unul din binesimţitorii aceia, care, cunoscând împrejurările şi cerinţele timpului, făcea guvernului de atunci propuneri amăsurate; însă acestea nu se ascultară şi el, cu mulţi alţi consimţitori, se privi, din cauza aceasta, de revoltant, se prinse, dimpreună cu consoţii săi, şi se aduse la Galaţi, spre a-i pedepsi cu închidere într-o fortăreaţă turcească pentru zelul lor patriotic.

O întâmplare norocoasă însă a ajutat pe partea cea mai mare a ăstor prigoniţi de-a fugi, pe când se transportau în Brăila, şi de a-şi căuta scăpare care pe unde putea, parte la consulul englez, parte în navele deosebite ce stăteau în port, şi astfel şi Al. Cuza ajunse norocos, prin un vapor austriac, la Viena. De aici, merge la Constantinopol, unde se adunară toţi exilaţii şi, prin descoperirile lor conştiincioase, dovediră Porţii nedestoinicia guvernului principelui M. Sturza.

În anul 1849, când se denumise de principe Gheorghie Ghica şi acesta, după legea de atunci, se dusese la Constantinopol, ca să capete de la Sultan veiratul, toţi refugiaţii se adunară împrejurul noului principe, care îi şi eliberă din exilul lor.

După retragerea oştii ruseşti, Al. Cuza intră în serviciul militar, ajunse mai târziu adjutant al caimacamului de atunci, Nicolai Conachi-Vogoride, de unde se avântă la rang de maior, în escadronul de ulani. În anul 1857, el era membru la Divanul ad-hoc şi ţinea de partea unioniştilor. În octombrie 1858, se rândui de adlatus la generalul Gheorghi Ghica. Pe când caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride, în urma unui firman, a trebuit să-şi depună oficiul de caimacam al Moldovei în mâinile lui Vasile Sturza şi ale lui St. Catargi, şi toţi miniştrii trebuiră să-şi dea demisiunile (să se mulţămească), colonelul Al. Cuza se denumi atunci de locţiitor al ministrului de război. Şi în postul acesta el îşi câştigă tot respectul guvernului, iubirea şi încrederea corpului de ofiţeri şi a soldaţilor.

În 17 ianuarie 1859, Al. Cuza se alese, în Iaşi, de principe şi toate dregătoriile şi poporul îi jurară credinţă. În 24 ianuarie acestuiaşi an, adunarea naţională a României încă păşi la alegerea domnitorului, şi alese tot pe Al. Cuza. În modul acesta, principatele române veniră sub un Domn.

Prudenţa şi destoinicia ce le-a dovedit principele acesta, în timpul scurt de până acum al domnirii sale, a deschis perspectivă de un viitor bun pentru principatele române danubiene.

Deviza lui este: Patria şi onoarea!”[1].

[1] Alessandru Ioan I (Cuza) / Principele Moldo-româniei, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 38-42