Acolo unde Dunărea îşi despleteşte apele

Despre Murighiol ştiam că a fost, pe la 1347-1363, reşedinţa mârzacului tătarilor dobrogeni Atlamuş (Atlamâş sau Athalamos, cum îl numea cronicarul maghiar), cumnatul lui Kutlubuga (Bourul norocos), guvernatorul Crimeii, care îşi avea reşedinţa la Şehr al-cedid sau Yangi Şehr (Orheiul Vechi, în Basarabia). În 1339 (1363, conform numismaţilor, data fiind credibilizată de înscăunarea lui Bogdan, între anii 1359-1365, Kutlubuga numind ţara fratelui său de vitejie Bogdania), când Atlamuş murea la Boura sau Boureni, lângă Gura Humorului, fiind spânzurat (moarte umilitoare) de către comitele secuilor Andrei Lackfy, Kutlubuga lupta, împreună cu Bogdan Întemeietorul, la Sinie Vody, împotriva lituanienilor, iar de atunci reşedinţa dobrogeană a fostului mârzac a purtat numele nevestei lui Atlamuş, sora lui Kutlubuga, frumoasa Muri[1]. Şi cum aşezarea se afla pe malul unui lac (ghiol), aşezării i s-a spus Murighiol.

Îmi promisesem un concediu de câteva zile, după ani şi ani de muncă asiduă, asumată de mine însumi, aşa că, în duminica în care am poposit la „Laguna Albastră”, de lângă Murighiol, eram deja pregătit să respir clipa cu nesaţ şi să mă bucur nepământeşte de colţul de rai în care Dunărea îşi despleteşte apele, precum îşi despletea părul, cândva, legendara frumoasă Muri. După cum mi-i obiceiul, priveam şi trăiam totul între mit şi realitate, mitul sublimând ceea ce ne înconjoară, iar mediul consacrând durabilitatea mitului. Mă anonimizasem într-un grup de care o să-mi aduc aminte cu plăcere întotdeauna, alcătuit din oameni din Cluj-Napoca, Baia Mare, Târgu Mureş, Alba Iulia, Câmpia Turzii, Făgăraş, Braşov şi Suceava, gata să uit de tot şi de toate şi, ulterior, să nu povestesc nimic, ci să las doar fotografiile să o facă. Parţial, mă ţin de cuvânt, aşa că voi ceda rândul fotografiilor:

[1] Nicolae, Eugen, Mondele de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid), p. 173

Enisala, prototipul Cetăţii lui Petru Muşat din Suceava

Cetatea medievală de la Enisala, durată de genovezi şi, după aceea, părăsită, în anul 1388 (după alţii, în 1394)[1], când au cucerit-o turcii, refăcând-o în câteva rânduri, mi s-a părut, încă de departe asemănătoare Cetăţii lui Petru Muşat din Suceava, construită, se spune, tot de genovezi. Când o privesc de aproape şi, mai ales, din interiorul ei, Enisala mi se pare a fi, în ciuda unor vagi modificări turceşti, la fel cu cetatea interioară a Cetăţii din Suceava, impresie care pare să fie confirmată şi de descoperirea unui tezaur monetar „de la Petru al Muşatei”, care tezaur ar fi putut să însemne parte din plata lucrărilor de durare a cetăţii Suceava[2].

În 1939, când au fost fotografiate de comandorul Jean Niculescu, ruinele Enisalei semănau mult cu cele ale Sucevei din fotografiile lui Karl A. Romstorfer ale anilor 1892-1904, mai ales că rămăseseră în picioare, tot aşa, numai turnul cu capelă şi porţiuni de ziduri. Din interiorul zidurilor, asemănările se desluşesc şi mai lesne, mai ales pentru ochii visătorilor cu imaginaţie.

[1] Stănescu, Eugen, Studii istorice sud-est europene, Bucureşti 1974

[2] Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, Vol. I, Ed. 5, Bucureşti 1946, p. 477

Histria, „construcţiunea ciclopică” a „două epoci de cult”

Săptămâna trecută, am avut o întâlnire secretă cu vara, prin anumite locuri din Dobrogea. Am ajuns şi la Histria („Dunăreana”, de la vechiul nume celtic al Dunării, Istru), cândva o cetate a lui Achille, moştenită de la Boreas, care o durase pe o insulă din apropierea ţărmului mării[1], ca şi Leuce (Alba)[2], ştiut fiind faptul că, în vechime,„Insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, domină întreaga navigaţiune şi traficul productelor pe această mare şi totodată îşi extinde influenţa asupra principalelor emporii din Arhipelag”[3], Histria, ca şi Selina (Sulina) fiind două astfel de emporii.

Histria, cetate-târg, scoasă la iveală de Vasile Pârvan, între anii 1914-1916, şi tocmai de aceea „va rămâne pururi legată de numele său”, înseamnă „o perfectă legătură cronologică şi culturală”, descoperindu-se, pe cuprinsul ei, „şi caracteristice resturi preistorice, covârşite de civilizaţiile istorice ale marii cetăţi”[4].  Histria trece drept cetate-târg, construită de elini şi stăpânită, ulterior, de romani, deşi zidurile de la bază, durate iniţial din „blocuri foarte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment”, ar trebui să ne sugereze ceea ce germanul Kohler observase: că ele aparţin, ca şi cele din Leuce, unei civilizaţii străvechi, anterioară războiului troian şi pe care învăţatul german o grupa generic în „epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice”[5].

Pietrele de la temeliile Histriei, ca şi cele din Leuce, de la Densuş sau de la Nîmes, mărturisesc „o antichitate fabuloasă”, cu mult, mult anterioară celei greceşti şi romane, iar primul european, care a intuit existenţa unor astfel de construcţii străvechi în Europa, a fost Victor Hugo, poetul care, în 1837-1838, pe când scria „Les Orientales. Les voyage de la Syrie”, încă din Scrisoarea 1 „La Rhin”, atenţiona asupra existenţei unor „zidiri pe munte” şi în Europa, după cum scria Paul Perdrizet, în studiul „Le monument de Hermel”, publicat în „Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie”, Tome.19, Paris, 1938.

În Europa, exista, proeminent scos la vedere, La tour Magne à Nîmes, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine”[6]. Hippolyte Bazin, în studiul „Nimes Gallo-Romains”, avea să atribuie originea templului într-o difuză epocă „helenică”, toate echivalările încercându-le cu vestigii timpurii ale civilizaţiei romane, pentru a concluziona, în cele din urmă, de data asta inspirat, că „Turnul Mare, o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale”[7]. În fond, „nimic de genul acesta nu a fost încă încercat, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”[8], ştiut fiind faptul că „templele romane nu au fost construite astfel”; „este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”[9].

Mă opresc aici, doar atenţionând asupra unor mărturii arheologice, inclusiv cetăţile „dacice”, care vin din epoca primelor două civilizaţii pământeşti, cea polară şi cea boreală, rămânând la latitudinea fiecăruia să opteze pentru terminologii: arhitectură primitivă, ciclopică sau boreală.

[1] „Cetatea greco-romană Histria era zidită pe o insulă aproape de ţărm. Aluviunile aduse de Dunăre s-au depus însă treptat de-a lungul coastei şi, de la o vreme, au închis o parte a mării, care s-a transformat apoi în lacurile de azi” – Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, Vol. I, Ed. 5, Bucureşti 1946, p. 4

[2] „Insula Leuce, de la Gurile Dunării, avuse aşadar două epoci de cult şi renume. Cea dintâi a fost înainte de căderea Troiei, când această in­sulă a fost leagănul religiunii primitive a lui Apollo, din care epocă de­rivă şi numele său de Leuce sau Albă. Iar a doua epocă începe după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Achille, păstrând însă şi mai departe vechea organizaţiune a cultului lui Apollo, anume instituţiunea oracolului, privilegiu excluziv al preoţilor apolinici, pre­cum şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii şi peste tot tradiţiunea unei insule sfinte şi salutare” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, Prefaţa Istrati, Dr. C. I., Nic. Densuşianu / Viaţa şi opera sa, p. LX

[3] Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, citându-l pe Aquileia, pp. 74, 75

[4] Andrieşescu, I., Învăţătorii noştri. Vasile Pârvan, în Cunoştinţe folositoare din lumea largă, Seria C, No. 73, „Cartea Românească” Bucureşti 1928, p. 83

[5] „Cercetările arheologice făcute în insula Leuce confirmă în fond aceste date istorice şi geografice.

În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit, la anul 1823, ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri, zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 66,5 cm). Construirea acestui templu, după cum ne spune Kohler, se reduce la epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice. Murii (pereţii – n. n.) erau for­maţi din blocuri forte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce ne apare, chiar în puţinele sale resturi de la anul 1823, ca o operă monumentală de artă. El era bogat împodobit cu marmură albă, după cum se constată din numeroasele fragmente de sculptură aflate aci[5]. Astăzi însă, din toate aceste ruine risipite la anul 1823 pe suprafaţa insulei, aproape nu mal subzistă nimic. Proporţiunile cele grandioase ale acestui edificiu sacru, de câte 14 sagene fiecare lature (29 m 76 cm), ne atestă în mod foarte evident că destinaţia primitivă a acestui maiestos templu de construcţiune ciclopică nu a fost pentru cultul unui simplu… / Afară de murii templului s-au mai descoperit, în partea de răsărit şi de apus a acestei insule, resturile altor trei construcţii de asemenea vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vastul templu” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, pp. 101, 102.

[6] Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35

[7] Hipolite Bazin, Nimes Gallo-Romain, p. 36)”, în J. Charles-Roux, Nimes, Paris, 1908, p. 39

[8] Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115

[9] Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, capitolului V – „Valley of Hatszeg”, în care „Demsus. The Leiter-Wagen. Roman Temple – its Form and probable History. Paintin in Wallack Churches” (pp. 119 şi urm.), London, 1855

„Rânduiala neamului nostru”

Într-o lumea în care interesul pentru genealogii este demn de luat în considerare, deşi, pentru fiecare moldovean, „cuprinderea neamului nostru”[1] însemna, de-a lungul vremilor, doar o cuprindere de pământuri şi de poziţie în „rânduiala ruptaşilor”[2], adică a celor mai mici boieri, pentru că, şi pe la 1693, moştenitorii nu puteau „şti, din care frate au fost, nefiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţinând”[3], este aparent imposibil să descâlceşti, pentru fiecare ramură în parte, „rânduiala neamului nostru”[4],  ghidându-te după dreptul de preemţiune, care stabilea că orice vânzare se face către neamul cel mai apropiat. Cu timpul, din „seminţia lor” se desprind „şi alte seminţii”, pentru că povestea fiecărui sat vechi începe „îmblând pe trei fraţi”, dacă nu cumva şi pe mai mulţi, care, după ieşirea din indiviziune devin „moşul”, adică ultimul dintre strămoşi şi primul dintre străbuni, din fiecare frate desprinzându-se, în timp, o altă seminţie, un alt neam, care se înstrăinează până la vrăjmăşie, uneori, de cei din sângele lor, din pricina unor părţi de sat asupra proprietăţii cărora numai absenţa memoriei provoca litigii, ba chiar şi confruntări violente între „săminţia noastre… şi altă săminţie a lor”, pentru că „nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste” şi, drept urmare, ori au stăpânit frăţeşte, pentru o vreme, ori s-au confruntat la Divanul Domnesc, plătind „feraie” destul de mari fiscului, drept taxă de judecată. După aceea, descendenţii strămoşului comun s-au privit chiorâş sau nu au mai vrut să ştie unii de alţii.

Genealogii primitive există în mai toate uricele, pentru că „baştina” (locul de origine a seminţiei) şi „ocina” (locul naşterii împricinatului) erau definite de o înşiruire a bunilor şi străbunilor, mai toţi doar cu prenume, numele primindu-se, de regulă, de la aşezarea în care un frate îşi avea conacul, obicei, preluat din Occident încă din 1437, când era confirmat ca atare. E drept că prenumele unui întemeietor de vatră şi de neam (Pancu, la Pancăuţi, Luca, la Lucavăţ, Rohat, la Rohoteşti) putea stabili numele vetrei şi al seminţiei, nume care se păstra până ce, pentru o moşie, „vânzarea se face „seminţii lor”, lui” [5], deci unui ram, care îşi consacră o altă identitate, una distinctă.

Am văzut, mai ales în veacul al XVII-lea, astfel de desprinderi, care, din punct de vedere genealogic, marchează o „incidenţă” de care trebuie ţinut cont. Am scris despre fraţii Gheorghe şi Lupul Siminiceanu, Lupul cumpărând de la Gheorghe Siminicenii de lângă Roman şi numindu-se, după satul vecin, în care îşi avea conacul, Prăjescul. Sunt multe astfel de „incidenţe” în istoria noastră, inclusiv cea pe care o provocase Oanea Cuhnia, descendent al unui urmaş al moroşanului care l-a însoţit în Moldova pe Bogdan I Întemeietorul.

O probă în favoarea speranţei că se pot reconstitui „condicile vechi, care s-au pierdut” o reprezintă înscrisurile din 13 august 1659 şi din noiembrie 1693, pe care vi le înfăţişez drept mostre din „sfânta pravilă”, cum numea Nicolae Iorga arhiva ieşeană de odinioară, care adăpostea filele aplicării regulilor dreptului valah.

„Iaşi, 13 August 7167 (1659). Gheorghi Ghica-Vodă, pentru „Costandin diiacul şi cumnatu-său Gligoraşco, ginerii Nastasiei preutiasa popei lui Istratie de Vasluiu şi Dumitraşco diiaconul, ginerele Onoghie, şi Dumitraşco, fecorul Chi­liei, şi frate-său Ifrim şi semenţiia lor, altu Dumitraşco, Rohotescul, şi frate-său Hilie, şi alte semenţii… toţ nepoţii şi strenepoţii lui Toader Rohat şi a lui Micotă Rohat şi a Simei Rohat şi a lui Mihăilă şi a lui Ion şi a Muşei, feciorii lui Micotă Rohat; şi au părăt de faţă pre Tiron de Şchiai şi pre Păcurar aprodul de Tatomireşti şi Bălan feciorul Caucei, şi pre nepotul lor, Gligorie, pentru satul Cuhnieştii pe Răbricea cia Mare, în Ţinutul Vasluiului, ce să chiiamă acmu Rohoteştii, cu îmbe cuturile, dzicăndu… cum să liagă Tiron cu oamenii săi de giumătate de sat de Cuhnieşti, ce să chiiamă Rohoteşti, ş-au dzis că iaste a lor de moşie, de spre moşu-său Onia Cuhnia, ş-au arătat şi un uric de la Ştefan-Vodă cel Bun, înnaintia Domnii Meale, şi scriia într-acel uric cum moşul lor, Oanea Cuhnia, au vândut acia giumătate de sat lui Toader Rohat, moşul lui Costantin şi a lui Dumitraşco diiacon, şi altor fraţ a lor, şi s-au luoat acel uric de la măna lui Tiron, şi sau dat pre măna nepoţilor lui Toader Rohat, pentru căci au rămas denaintea noastră şi din toată leagia ţerăi”. Urmaşii lui Rohat „s-au îndireptat şi ş-au pus fierăia 24 de”, ceilalţi neavând amestec în sat „nice odănuoară în viac”. „Racoviţe Cehan Vel Logoft”. Scrie „Corlatu”. Pecete mare peste hârtie”[6].

„Novembre 7202 (1693). „Tofana, preuteasa popei lui Mihăilă, şi Tudosie şi Toader, ficiorul Purtasiei, şi cu alţi fraţ şi săminţiie a noastră, nepoţii şi strănepoţii lui Anton şi a Sturdzei şi Măriei ş-a Martei şi a Odochiei”, „ni-am învoitu cu răzeaşii noştri, cu Neculaiu Trunchiul şi cu fraţii lui, şi Mierăuţ ficiorul lui Ghiorghii şi cu fraţii lui, şi altă săminţie a lor, nepoţii şi strenepoţii popei Simii ş-a surori-sa Martii, pentru salul Cotărleştii, în gura Răbricoarei…, hiind acel sat Cotărleştii îmblănd pe trei fraţ”. Ghiorghe Bialici vinde partea sa moşilor noştri, lui Anton şi Sturdzei şi Măriei şi Martei şi Odochiei”. „Însă ales n-am putut şti, din care frate au fost, nehiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţiind… într-acel sat, cu alţi fraţ; iar eu, Tudosie, mă ştim să him din Marta… Dec nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste, ce pentr-aceaia ni-am tocmit de bună voia noastră, de spre amăndoao părţili să ţănem frăţiaşte”. Marturi: „Mărdarie şi Dumitraşco Gutul şi Ghiorghii Stredzăscul Vornicii de Poartă, preutul Neculai de la Danco şi Vasili Ursariul”. Trei peceţi: una cu un vultur”[7].

Munteni din Vrancea

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 138

[2] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 137

[3] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 146

[4] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 137

[5] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 141

[6] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, pp. 143-144

[7] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 146