Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 3

Enisala, prototipul Cetăţii lui Petru Muşat din Suceava

 

 

 

Cetatea medievală de la Enisala, durată de genovezi şi, după aceea, părăsită, în anul 1388 (după alţii, în 1394)[1], când au cucerit-o turcii, refăcând-o în câteva rânduri, mi s-a părut, încă de departe asemănătoare Cetăţii lui Petru Muşat din Suceava, construită, se spune, tot de genovezi. Când o privesc de aproape şi, mai ales, din interiorul ei, Enisala mi se pare a fi, în ciuda unor vagi modificări turceşti, la fel cu cetatea interioară a Cetăţii din Suceava, impresie care pare să fie confirmată şi de descoperirea unui tezaur monetar „de la Petru al Muşatei”, care tezaur ar fi putut să însemne parte din plata lucrărilor de durare a cetăţii Suceava[2].

 

În 1939, când au fost fotografiate de comandorul Jean Niculescu, ruinele Enisalei semănau mult cu cele ale Sucevei din fotografiile lui Karl A. Romstorfer ale anilor 1892-1904, mai ales că rămăseseră în picioare, tot aşa, numai turnul cu capelă şi porţiuni de ziduri. Din interiorul zidurilor, asemănările se desluşesc şi mai lesne, mai ales pentru ochii visătorilor cu imaginaţie.

 

 

 

[1] Stănescu, Eugen, Studii istorice sud-est europene, Bucureşti 1974

[2] Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, Vol. I, Ed. 5, Bucureşti 1946, p. 477

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Histria, „construcţiunea ciclopică” a „două epoci de cult”

 

 

 

Săptămâna trecută, am avut o întâlnire secretă cu vara, prin anumite locuri din Dobrogea. Am ajuns şi la Histria („Dunăreana”, de la vechiul nume celtic al Dunării, Istru), cândva o cetate a lui Achille, moştenită de la Boreas, care o durase pe o insulă din apropierea ţărmului mării[1], ca şi Leuce (Alba)[2], ştiut fiind faptul că, în vechime,„Insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, domină întreaga navigaţiune şi traficul productelor pe această mare şi totodată îşi extinde influenţa asupra principalelor emporii din Arhipelag”[3], Histria, ca şi Selina (Sulina) fiind două astfel de emporii.

 

 

Histria, cetate-târg, scoasă la iveală de Vasile Pârvan, între anii 1914-1916, şi tocmai de aceea „va rămâne pururi legată de numele său”, înseamnă „o perfectă legătură cronologică şi culturală”, descoperindu-se, pe cuprinsul ei, „şi caracteristice resturi preistorice, covârşite de civilizaţiile istorice ale marii cetăţi”[4].  Histria trece drept cetate-târg, construită de elini şi stăpânită, ulterior, de romani, deşi zidurile de la bază, durate iniţial din „blocuri foarte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment”, ar trebui să ne sugereze ceea ce germanul Kohler observase: că ele aparţin, ca şi cele din Leuce, unei civilizaţii străvechi, anterioară războiului troian şi pe care învăţatul german o grupa generic în „epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice[5].

 

 

Pietrele de la temeliile Histriei, ca şi cele din Leuce, de la Densuş sau de la Nîmes, mărturisesc „o antichitate fabuloasă”, cu mult, mult anterioară celei greceşti şi romane, iar primul european, care a intuit existenţa unor astfel de construcţii străvechi în Europa, a fost Victor Hugo, poetul care, în 1837-1838, pe când scria „Les Orientales. Les voyage de la Syrie”, încă din Scrisoarea 1 „La Rhin”, atenţiona asupra existenţei unor „zidiri pe munte” şi în Europa, după cum scria Paul Perdrizet, în studiul „Le monument de Hermel”, publicat în „Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie, Tome.19, Paris, 1938.

 

 

În Europa, exista, proeminent scos la vedere, La tour Magne à Nîmes, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine”[6]. Hippolyte Bazin, în studiul „Nimes Gallo-Romains”, avea să atribuie originea templului într-o difuză epocă „helenică”, toate echivalările încercându-le cu vestigii timpurii ale civilizaţiei romane, pentru a concluziona, în cele din urmă, de data asta inspirat, că „Turnul Mare, o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale”[7]. În fond, „nimic de genul acesta nu a fost încă încercat, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”[8], ştiut fiind faptul că „templele romane nu au fost construite astfel”; „este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani[9].

 

 

Mă opresc aici, doar atenţionând asupra unor mărturii arheologice, inclusiv cetăţile „dacice”, care vin din epoca primelor două civilizaţii pământeşti, cea polară şi cea boreală, rămânând la latitudinea fiecăruia să opteze pentru terminologii: arhitectură primitivă, ciclopică sau boreală.

 

 

 

 

[1] „Cetatea greco-romană Histria era zidită pe o insulă aproape de ţărm. Aluviunile aduse de Dunăre s-au depus însă treptat de-a lungul coastei şi, de la o vreme, au închis o parte a mării, care s-a transformat apoi în lacurile de azi” – Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, Vol. I, Ed. 5, Bucureşti 1946, p. 4

[2] „Insula Leuce, de la Gurile Dunării, avuse aşadar două epoci de cult şi renume. Cea dintâi a fost înainte de căderea Troiei, când această in­sulă a fost leagănul religiunii primitive a lui Apollo, din care epocă de­rivă şi numele său de Leuce sau Albă. Iar a doua epocă începe după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Achille, păstrând însă şi mai departe vechea organizaţiune a cultului lui Apollo, anume instituţiunea oracolului, privilegiu excluziv al preoţilor apolinici, pre­cum şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii şi peste tot tradiţiunea unei insule sfinte şi salutare” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, Prefaţa Istrati, Dr. C. I., Nic. Densuşianu / Viaţa şi opera sa, p. LX

[3] Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, citându-l pe Aquileia, pp. 74, 75

[4] Andrieşescu, I., Învăţătorii noştri. Vasile Pârvan, în Cunoştinţe folositoare din lumea largă, Seria C, No. 73, „Cartea Românească” Bucureşti 1928, p. 83

[5] „Cercetările arheologice făcute în insula Leuce confirmă în fond aceste date istorice şi geografice.

În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit, la anul 1823, ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri, zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 66,5 cm). Construirea acestui templu, după cum ne spune Kohler, se reduce la epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice. Murii (pereţii – n. n.) erau for­maţi din blocuri forte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce ne apare, chiar în puţinele sale resturi de la anul 1823, ca o operă monumentală de artă. El era bogat împodobit cu marmură albă, după cum se constată din numeroasele fragmente de sculptură aflate aci[5]. Astăzi însă, din toate aceste ruine risipite la anul 1823 pe suprafaţa insulei, aproape nu mal subzistă nimic. Proporţiunile cele grandioase ale acestui edificiu sacru, de câte 14 sagene fiecare lature (29 m 76 cm), ne atestă în mod foarte evident că destinaţia primitivă a acestui maiestos templu de construcţiune ciclopică nu a fost pentru cultul unui simplu… / Afară de murii templului s-au mai descoperit, în partea de răsărit şi de apus a acestei insule, resturile altor trei construcţii de asemenea vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vastul templu” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, pp. 101, 102.

[6] Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35

[7] Hipolite Bazin, Nimes Gallo-Romain, p. 36)”, în J. Charles-Roux, Nimes, Paris, 1908, p. 39

[8] Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115

[9] Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, capitolului V – „Valley of Hatszeg”, în care „Demsus. The Leiter-Wagen. Roman Temple – its Form and probable History. Paintin in Wallack Churches” (pp. 119 şi urm.), London, 1855

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


„Rânduiala neamului nostru”

 

 

 

Într-o lumea în care interesul pentru genealogii este demn de luat în considerare, deşi, pentru fiecare moldovean, „cuprinderea neamului nostru”[1] însemna, de-a lungul vremilor, doar o cuprindere de pământuri şi de poziţie în „rânduiala ruptaşilor”[2], adică a celor mai mici boieri, pentru că, şi pe la 1693, moştenitorii nu puteau „şti, din care frate au fost, nefiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţinând”[3], este aparent imposibil să descâlceşti, pentru fiecare ramură în parte, „rânduiala neamului nostru”[4],  ghidându-te după dreptul de preemţiune, care stabilea că orice vânzare se face către neamul cel mai apropiat. Cu timpul, din „seminţia lor” se desprind „şi alte seminţii”, pentru că povestea fiecărui sat vechi începe „îmblând pe trei fraţi”, dacă nu cumva şi pe mai mulţi, care, după ieşirea din indiviziune devin „moşul”, adică ultimul dintre strămoşi şi primul dintre străbuni, din fiecare frate desprinzându-se, în timp, o altă seminţie, un alt neam, care se înstrăinează până la vrăjmăşie, uneori, de cei din sângele lor, din pricina unor părţi de sat asupra proprietăţii cărora numai absenţa memoriei provoca litigii, ba chiar şi confruntări violente între „săminţia noastre… şi altă săminţie a lor”, pentru că „nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste” şi, drept urmare, ori au stăpânit frăţeşte, pentru o vreme, ori s-au confruntat la Divanul Domnesc, plătind „feraie” destul de mari fiscului, drept taxă de judecată. După aceea, descendenţii strămoşului comun s-au privit chiorâş sau nu au mai vrut să ştie unii de alţii.

 

Genealogii primitive există în mai toate uricele, pentru că „baştina” (locul de origine a seminţiei) şi „ocina” (locul naşterii împricinatului) erau definite de o înşiruire a bunilor şi străbunilor, mai toţi doar cu prenume, numele primindu-se, de regulă, de la aşezarea în care un frate îşi avea conacul, obicei, preluat din Occident încă din 1437, când era confirmat ca atare. E drept că prenumele unui întemeietor de vatră şi de neam (Pancu, la Pancăuţi, Luca, la Lucavăţ, Rohat, la Rohoteşti) putea stabili numele vetrei şi al seminţiei, nume care se păstra până ce, pentru o moşie, „vânzarea se face „seminţii lor”, lui” [5], deci unui ram, care îşi consacră o altă identitate, una distinctă.

 

Am văzut, mai ales în veacul al XVII-lea, astfel de desprinderi, care, din punct de vedere genealogic, marchează o „incidenţă” de care trebuie ţinut cont. Am scris despre fraţii Gheorghe şi Lupul Siminiceanu, Lupul cumpărând de la Gheorghe Siminicenii de lângă Roman şi numindu-se, după satul vecin, în care îşi avea conacul, Prăjescul. Sunt multe astfel de „incidenţe” în istoria noastră, inclusiv cea pe care o provocase Oanea Cuhnia, descendent al unui urmaş al moroşanului care l-a însoţit în Moldova pe Bogdan I Întemeietorul.

 

O probă în favoarea speranţei că se pot reconstitui „condicile vechi, care s-au pierdut” o reprezintă înscrisurile din 13 august 1659 şi din noiembrie 1693, pe care vi le înfăţişez drept mostre din „sfânta pravilă”, cum numea Nicolae Iorga arhiva ieşeană de odinioară, care adăpostea filele aplicării regulilor dreptului valah.

 

 

„Iaşi, 13 August 7167 (1659). Gheorghi Ghica-Vodă, pentru „Costandin diiacul şi cumnatu-său Gligoraşco, ginerii Nastasiei preutiasa popei lui Istratie de Vasluiu şi Dumitraşco diiaconul, ginerele Onoghie, şi Dumitraşco, fecorul Chi­liei, şi frate-său Ifrim şi semenţiia lor, altu Dumitraşco, Rohotescul, şi frate-său Hilie, şi alte semenţii… toţ nepoţii şi strenepoţii lui Toader Rohat şi a lui Micotă Rohat şi a Simei Rohat şi a lui Mihăilă şi a lui Ion şi a Muşei, feciorii lui Micotă Rohat; şi au părăt de faţă pre Tiron de Şchiai şi pre Păcurar aprodul de Tatomireşti şi Bălan feciorul Caucei, şi pre nepotul lor, Gligorie, pentru satul Cuhnieştii pe Răbricea cia Mare, în Ţinutul Vasluiului, ce să chiiamă acmu Rohoteştii, cu îmbe cuturile, dzicăndu… cum să liagă Tiron cu oamenii săi de giumătate de sat de Cuhnieşti, ce să chiiamă Rohoteşti, ş-au dzis că iaste a lor de moşie, de spre moşu-său Onia Cuhnia, ş-au arătat şi un uric de la Ştefan-Vodă cel Bun, înnaintia Domnii Meale, şi scriia într-acel uric cum moşul lor, Oanea Cuhnia, au vândut acia giumătate de sat lui Toader Rohat, moşul lui Costantin şi a lui Dumitraşco diiacon, şi altor fraţ a lor, şi s-au luoat acel uric de la măna lui Tiron, şi sau dat pre măna nepoţilor lui Toader Rohat, pentru căci au rămas denaintea noastră şi din toată leagia ţerăi”. Urmaşii lui Rohat „s-au îndireptat şi ş-au pus fierăia 24 de”, ceilalţi neavând amestec în sat „nice odănuoară în viac”. „Racoviţe Cehan Vel Logoft”. Scrie „Corlatu”. Pecete mare peste hârtie”[6].

 

 

„Novembre 7202 (1693). „Tofana, preuteasa popei lui Mihăilă, şi Tudosie şi Toader, ficiorul Purtasiei, şi cu alţi fraţ şi săminţiie a noastră, nepoţii şi strănepoţii lui Anton şi a Sturdzei şi Măriei ş-a Martei şi a Odochiei”, „ni-am învoitu cu răzeaşii noştri, cu Neculaiu Trunchiul şi cu fraţii lui, şi Mierăuţ ficiorul lui Ghiorghii şi cu fraţii lui, şi altă săminţie a lor, nepoţii şi strenepoţii popei Simii ş-a surori-sa Martii, pentru salul Cotărleştii, în gura Răbricoarei…, hiind acel sat Cotărleştii îmblănd pe trei fraţ”. Ghiorghe Bialici vinde partea sa moşilor noştri, lui Anton şi Sturdzei şi Măriei şi Martei şi Odochiei”. „Însă ales n-am putut şti, din care frate au fost, nehiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţiind… într-acel sat, cu alţi fraţ; iar eu, Tudosie, mă ştim să him din Marta… Dec nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste, ce pentr-aceaia ni-am tocmit de bună voia noastră, de spre amăndoao părţili să ţănem frăţiaşte”. Marturi: „Mărdarie şi Dumitraşco Gutul şi Ghiorghii Stredzăscul Vornicii de Poartă, preutul Neculai de la Danco şi Vasili Ursariul”. Trei peceţi: una cu un vultur”[7].

 

Munteni din Vrancea

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 138

[2] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 137

[3] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 146

[4] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 137

[5] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 141

[6] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, pp. 143-144

[7] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, p. 146


Când boierii îşi furau mireasa

 

 

 

1769:  Judecată a lui Gheorghe Goian, mazil, cu „Parascheva Gălculiasă de la Hrişcani, iar de la acest Ţinut; jeluind Gheorghe Goian că, având Parascheva o fată mare, una născută a ei, au făcut tocmeală şi au logodit, ca să o ia lui-şi muiere, şi, după aşezare, au rânduit şi zi însemnată, când să se facă nunta. Şi, după voroava şi aşezare lor, apropiindu-se ziua însemnată, a făcut Gheorghe Goian toată gătire, şi s-au adunat nun­taşii.

 

Şi, începând nunta, după obicei, s-au gătit şi au purces să meargă la Hrişcani, la Parascheva, ca să ia mireasa. Şi, mergând ei la drum, i-a întâlnit un mazil, anume Ioniţă Bantăş, şi a spus că în zadar se osteneşte, că pe logodnica lui a luat-o Ursachi Soroceanul. Şi el, auzind aceasta, pe toţi nun­taşii, câţi erau, i-a lăsat să se întoarcă, înapoi la casa lui, şi el singur s-a dus ca să vază de este adevărul după cum a auzit. Şi, mergând, al aflat adevărul; cum că Ursachi Soroceanul i-a luat logodnica.

 

Şi nuntaşii, întorcându-se la casa lui Gheorghe Goian, au aşteptat până au luat răspuns de la Gheorghe Goian, cum că adevărul este ceea ce au auzit, şi aşa s-au împrăştiat şi nuntaşii; iară cele gătite toate s-au trecut cu chemaţii aceia.

 

Şi am întrebat pe Gheorghe Goian: i-a dat Parascheva în ştire cum că ea vrea să-şi dea fata după altul? Şi Goian zice că nu l-a înştiinţat.

 

Şi, întrebând noi (Grigore Callimachi Vodă – n. n.) pe Parascheva, ce are să răspundă la jaloba lui Goian, şi ea a zis că n-are a răspunde nimic, că toate câte jeluieşte Gheorghe Goian sunt adevărate, şi nici înştiinţare nu i-a făcut, şi mărturiseşti că, fiind îndemnată de unii mazili, greşeală a făcut la aceasta.

 

După toate aceste, a arătat Gheor­ghe Goian izvod de cheltuiala ce-a făcut cu nuntaşii. La care luând noi samă şi socotind toate cu amăruntul, ce-am găsit cu cale şi cu dreptate, s-a făcut toată cheltuiala şasezeci şi şapte lei, o sută şase bani, afară de unsprezece lei ce-a dat la schimburile logodnei. Şi la toată cheltuiala ce-a făcut Gheorghe Goian s-a dat platnică Parascheva Gălculiasă, să plătească după cum arată mai sus, iar acei unsprezece lei, ce au dat Goian la schimburi, am rânduit să-i dea îndoit, adică douăzeci şi doi lei, după cum scrie Armenopul, în sfânta pravilă, cap 187, de zice: „doi oameni s-au logodit dând arvună, iară care dintr-amândoi îi va părea rău şi se va lepăda, acela să dea îndoit arvona ce a luat”. Deci şi noi, urmând la aceasta, aşa am rânduit”[1].

 

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, pp. 134, 135


Strămoşii aflaţi prin fraţii ajunşi boieri

 

Oşteni moldoveni

 

 

Ştiut este[1] că, încă din august-septembrie 1435, odată cu semnarea jurământului lui Ilie Vodă faţă de Polonia, boierii moldoveni boierii moldoveni încep să se numească, după moda occidentală şi cu numele aşezările în care îşi aveau curtea[2], adică în sate care le aparţineau în întregime. În locurile în care nu se ieşise din indiviziune şi în care moşia şi satul aparţineau obştii de răzeşi, deci de oameni din aceeaşi familie (neam, în neam intrând şi cei care se căsătorea cu o fată de răzeş), inclusiv unii boieri, care erau tot răzeşi, prin naştere sau prin căsătorie, se impunea obligativitatea preemţiunii la cumpărare, numită jure vicinitas, admiţând ieşirea/intrarea din/în indiviziune, atunci „când proprietarul lotului îşi va fi manifestat dorinţa de a se lepăda de el, prin vânzare, ceilalţi părtaşi ai obştii au dreptul să intervină, în calitate de primii cumpărători, dreptul de preemţiune la cumpărare – protimisis –, iar în ca­zul, dacă vânzarea s-a produs fără ştirea vreunui părtaş al obştii, acesta are dreptul să-l răscumpere[3]. Deci, orice vânzare se putea face doar către neamul cel mai apropiat, iar dacă un frate cumpăra câteva părtăşii (jirebii) de la ceilalţi fraţi ai lui, uitând să „păzească a treia parte din averea sa pentru moştenitor, după pravilă”[4], copiii acestuia, dacă erau minori la vârsta tranzacţiei, „zapisul de vânzare nu se va scrie, ca să poată răscumpăra copiii, după ce vor veni la vârstă, nu pot să răscumpere”[5].

 

 

Ştiind toate acestea, cei care se ocupă de genealogii ar trebui să citească atent toate mărturiile, uricele, zapisele, ispisoacele etc., deci toate aceste arhive ale trecutului, care deschid noi perspective asupra antecesorilor şi mai vechi ai unei anumite familii, pe care îi legitimează preemţiunea la cumpărare. Şi, ca să fiu mai bine înţeles, am să pornesc de la un exemplu, cel al mărturiei unor răzeşi cu slujbe domneşti, din 15 aprilie 1638, martori la vânzarea unor moşii ale fraţilor Gheorghie, Costea şi Varvara Siminiceanu, din Siminiceni, Roman, sat de lângă Stolniceni Prăjescul, acum în judeţul Iaşi, cu casă în Siminicea Sucevei, unde Gheorghe devenise vornic de gloată, către… „fratele nostru, Lupul Prăjescul clucerului”, zapisul de cumpărare fiind emis de cancelaria Divanului lui Vasile Lupu, la Iaşi, peste câteva zile, în 21 aprilie 1638, iar celelalte achiziţii ale lui Lupul Prăjescu, în megieşia conacului său de la Prăjeşti, s-au făcut imediat după aceea. Iată mărturiile şi zapisele:

 

 

1638, aprilie 15: În faţa marilor boieri a „venit Gheorghie ce-a fost dvornic de Siminiceni, de nime nevoit, nici asuprit, ci de a lui bună voie, de-au vândut a lui dreaptă ocină şi moşie şi a fraţilor săi, a lui Costea şi a Vărvarei, pentru căce cu fraţi săi s-au tocmit să ţie aiurea, unde au moşii denpreună, şi părţile lui, pentru aiaste părţi ce au vândut el din sat din Dănceni („ce este la ţinutul Romanului” – n. n.), den giumătate de sat, ce se înparte în şeasă părţi, doă părţi, fără trii părţi ce-au vândut înainte fraţii lui, Ionaşco şi Gavril şi Nastasiia. Aceia o au vândut dumisale, fratele nostru, Lupului Prăjescul clucerului”[6].

 

 

1638, aprilie 21: În faţa Divanului lui Vasile Vodă a venit „Ştefan, fiul lui Gheorghie, fost vornic din Siminiceani (Suceava – n. n.)… şi a vândut dreapta sa ocină şi dedină şi partea fraţilor săi, Coste şi Vărvara, pentru că s-a tocmit cu fraţii săi să aibă ei a ţine în alte locuri unde au ei ocină împreună, pentru acele părţi pe care le-a vândut Ştefan din jumătatea satului Dănceni, care se împarte în şase părţi, două părţi, fără trei părţi, pe care le-au vândut mai înainte fraţii săi, Ionaşco şi Gavril şi Nastasia”[7].

 

1638, mai 12: Mai mulţi răzeşi, printre care „şi Ştefan, ficiorul Siminiceanului de Siminiceni”, mărturisesc, „cu cest zapis… că au venit înaintea noastră Vărvara, fata lui Gheorghie Siminiceanul, ce-a fost dvornic, şi cu ficiorul său, cu Căzacul” şi „au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie den sat de Dănceni, ce-i în ţinutul Romanului, dintr-a patra parte, a treia, cu tot venitul. Aceia o au vândut dumisale Lupului Prăjescul clucerul”[8].

 

 

1638, iunie 20: În baza zapisului anterior, Vasile Lupu emite uricul de întăritură pentru Lupul Prăjescul, ajuns, între timp, mare clucer.

 

Până în 15 aprilie 1638, nu există mărturii directe despre neamul răzeşesc Siminiceanu, care avea moşii „a ţine în alte locuri unde au ei ocină împreună”, aşa că drumul spre antecesori pare a fi pe deplin înfundat. Numai că străbunii Siminicenilor de atunci sunt şi străbunii „fratelui Lupul Prăjescul”, personaj istoric, despre care, conform „Indicelui” lui Gonţa[9], sunt atestaţi, pe linie paternă, până în vremurile legendare ale lui Alexandru cel Bun.

 

Oşteni moldoveni

 

Lupul Prăjescul, fiul lui Nicoară Prăjescul, soţul Saftei, fiica lui Ivaşcu Gheorghe, nepoata lui Simion Stroici, cu moşii în Războieni, Stolniceni, Hălăştieni, Buţcăteni, Şopârleni, Miclăuşeni[10], descindea, prin tatăl său, Nicoară Prăjescul, vistier mare, fiul lui Ion Prăjescul, nepotul lui Toader Prăjescul vistier şi al lui Iliaş Goraeţ, strănepotul lui Stanciul pârcălab, fratele lui Ştefan vornic, cumnatul lui Cărăiman mare ceaşnic[11], din Stanciul pârcălab sau Stărostescu, ginerele lui Laslău globnic, tatăl lui Toader vistier, bunic lui Ion Prăjescul, fiul lui Fedco Stărostescu, nepot lui Mihul Starostici (stăpân în Toporăuţi, atestat în anii 1489 şi, ca antecesor, în 1603), numit şi Mic Albul[12], deci fiul lui Dragomir Albu, fratele lui Giurgiu de la Frătăuţi[13].

 

 

Ulterior, după un Gligore Siminiceanu, diac în Botoşani, îi întâlnim răzeşi la Cătămerăști, în recensământul rusesc din 1774, care menționa 3 familii Siminician, a lui Simion, a lui Andrunachi și a lui Toader, răzeşi aflaţi, împreună cu ceilalţi proprietari de jirebii din sat, în veşnică dispută cu călugării de la Păpăuţi, care, râvnindu-le pământurile mult prea pământeşti, doreau să-i transforme în ţărani (vecini, iobagi), aşa că, odată cu vremurile, urmaşii lor s-au cam risipit, fiecare pe unde şi-a putut afla norocul. Pe atunci, satul Cătămărești se afla în Ținutul Hârlăului, Ocolul Coșulii, ca și Ipoteștii, iar proprietari ai moșiei erau postelnicii Grigoraș și Vasile Pancu[14].

 

 

Din 1774, încoace, mărturiile pot fi aflate în condicile bisericeşti ale Cătămărăştilor, Botoşanilor, Cornilor etc., aflate la Arhivele Statului din Botoşani, respectiv, Suceava. În privinţa antecesorilor, până la Dragomir Albu, fratele lui Giurgiu de la Frătăuţi, trebuie citite toate uricele acestora, nu doar „Indicele” lui Gonţa, pentru că în urice există amănunte interesante pentru urmaşi, dar nesemnificative pentru istorici. Or eu, cu tot respectul şi prietenia pe care le am faţă de profesorul universitar Ion Siminiceanu, ctitor al Sucevei moderne, ambele lăsate moştenire Mihaelei, pe care am întâlnit-o doar de două-trei ori în viaţă, cu prilejul unor manifestări culturale pe care le organizasem, dar pe care o ştiu şi mă ştie prieten pentru totdeauna.

 

 

Oşteni moldoveni

 

 

[1] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[2] Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău – citează Iorga din Ghibănescu

[3] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, pp. 48, 49

[4] Codrescu, Theodor, Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg”, în Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, punctul 5, pp. 266-268

[5] Codrescu, op. cit., punctul 7

[6] Academia Română, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol XXIV, 1637-1638, Bucureşti 1998, doc. 320, p. 311

[7] Academia Română, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol XXIV, 1637-1638, Bucureşti 1998, doc. 331, p. 325

[8] Academia Română, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Vol XXIV, 1637-1638, Bucureşti 1998, doc. 350, p. 345

[9] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României- A. Moldova / Indicele numelor de persoane, Bucureşti 1995

[10] Gonţa, 394

[11] Gonţa, 514

[12] Gonţa 464

[13] Gonţa 447

[14] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 254


Pagina 3 din 3812345...102030...Ultima »