Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 7

O. Trafali: Portretele lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş

 

 

 

şi ale familiilor lor de la Voroneţ şi Humor

 

 

 

Printre picturile mănăstirilor bucovinene din Voroneţ şi Humor, o deosebită atenţie merită portretele istorice. La Voroneţ, sunt trei mai însemnate: în interior, ale lui Ştefan cel Mare si ale familiei sale, iar în exterior, al mitropolitului Grigore, al doilea ctitor al mănăstirii, precum şi al ce­lebrului Daniil Sihastru, pictaţi pe peretele me­ridional lângă uşa de intrare. Cele dintâi se află pe peretele din dreapta apusean al corului.

 

În faţa lui Christos, care stă pe un jeţ, Ştefan cel Mare, indicat prin inscripţia slavonă, prezintă bise­rica, ctitoria sa din Voroneţ, învelită cu un acoperiş cărămiziu, iar cupola sfârşită printr-o învelitoare albastră. El este îmbrăcat într-o haină gălbuie, imitând broderiile în fir de aur, cu duble chenare, jos cu o bordură albastră. Vestmântul acesta este presărat cu ramuri mari şi pietre nestemate, verzi sau albastre.

 

Maica Domnului conduce pe domnitor, rezemând mâna dreaptă pe umărul lui. Ea are o siluetă mai mare ca a lui, este învestmântată într-o mantie roşcată, purpură, şi cu un chiton albastru, terminat jos printr-un chenar cu măr­găritare sau pietre nestemate.

 

Îndărătul lui Ştefan cel Mare, urmează doam­na sa, Maria, cum ne arată inscripţia slavonă, în atitudine de orantă. Ea poartă, ca şi domnul său, o mare coroană, ornată cu peruzele. Părul ei este învăluit într-o broboadă cu dungi albastre şi gălbui alternând. La urechi, atârnă trei şuviţe de mărgăritare, care se resfiră şi cad pe lângă gât. Cămaşa ei este înfrumuseţată cu altiţe negre, care alcătuiesc o bandă largă. Mânecile roşii, strânse la mâini, au de asemenea cusături naţionale. O rochie lungă, ornată cu ramuri mari, are o deschiză­tură largă, căptuşită cu o stofă albastră.

 

În faţa doamnei, se află o domniţă, îmbră­cată în mantie lungă, cu două rânduri de chenare roşcate, ca şi mantia ei, pe care apar ra­muri mari. Se văd aceeaşi deschizătură albastră a hainei, aceleaşi altiţe şi mâneci brodate, aceiaşi cercei cu jurubiţe de mărgăritare. În lo­cul coroanei însă, poartă o diademă fină[1].

 

Aceste picturi, deşi le-am socotit odinioară[2], ca fiind posterioare, par a fi contemporane cu Ştefan cel Mare, restaurate însă, poate în timpul mitropolitului Grigorie (Roşca – n. n.), dacă nu mai târziu.

 

 

 

 

La biserica mănăstirii vecine, Humor, ne întâmpină mai multe scene istorice. Pe zidul exterior sudic, ca urmare a celor 24 de icoase ale imnului acatist, se desfăşoară asediul Constantinopolului de către Arabi şi Perşi, despre care am vorbit aiurea[3].

 

În interior, în sala funerară, se află două por­trete istorice. La dreapta şi la stânga, pe pere­tele celor două morminte ale ctitorilor, sunt zugrăvite figurile lor: la dreapta, Teodor Bubuioc, logofătul, ţinându-şi biserica în mână, pictură deteriorată mult; la stânga, soţia sa, Anastasia. Costumul acesteia este foarte inte­resant, în special pălăria, rotundă, cu borduri largi, identică cu cea a soţiei logofătului Tăutu din biserica satului Bălineşti[4]. Anastasia stă în genunchi, în atitudine de orantă. Are o man­tie greoaie verde cu ramuri galbene, fără mâneci. Dedesubt, poartă o cămaşă naţională, ale cărei mâneci roşcate sunt acoperite cu cusături cadrilate. Părul ei este învăluit într-o maramă scurtă, care cade pe spate şi peste care este aşezată pălăria cu borduri rotunde.

 

Pe peretele apusean, din dreapta, al corului, este zugrăvită o scenă, ce se întâlneşte în multe alte biserici: Domnitorul, urmat de familia sa, condus de Maica Domnului, oferind Mântui­torului biserica. Aici e vorba de Petru Rareş, care nu-i ctitorul ei. Logofătul său Teodor a voit totuşi să-l cinstească în acest fel, cedându-i locul.

 

Pe un fond al unui cer sineliu, presărat cu stele aurii, se detaşează toate figurile. La dreapta, stă Christos pe un jeţ rotund, cu perină lunguiaţă liliachie. Este îmbrăcat într-o mantie albastră, cu un hiton roşcat, având mânecile decorate cu o bandă caracteristică, aproape de înălţimea umărului. El binecuvân­tează cu dreapta, iar cu stânga ţine o evan­ghelie roşcată, împodobită cu mărgăritare, rezemată pe genunchi. Sub picioarele lui se vede un hypopodion înalt, cu două trepte, dintre care prima este ornată cu arcuri. Mân­tuitorul se apleacă binevoitor, ca să primească biserica, pe care i-o întinde domnitorul.

 

Petru Rareş poartă o mantie gălbuie cu mâ­neci largi, cu chenar lat caneliu, care face în­conjurul gâtului, mânecilor, deschizăturii din faţă şi a marginii de jos. Haina aceasta, cu căp­tuşeala albăstrie, n-are dublu chenar ca cea a lui Ştefan cel Mare din Voroneţ.

 

Biserica, pe care o ţine Petru Rareş în mână, are pridvor, este fără cupolă, cu un acoperiş cărămiziu. Maica Domnului, care stă pe o es­tradă, îşi reazemă o mână pe ea şi se întoarce, într-o atitudine elegantă, spre domnitor. Man­tia ei este de purpură roşie, iar hitonul albastru.

 

Petru Rareş poartă o barbă scundă şi plete, care îi cad pe spate şi pe lângă gât. Coroana sa seamănă cu cea a lui Ştefan.

 

Îndărătul său, înaintează ca orantă doamna sa, Elena, purtând pe cap o coroană la fel. Ea poartă şi o broboadă, care cade în zig-zaguri pe spate şi-i încadrează figura. Mantia sa, cu un guler de o coloare închisă, este gălbuie, cu ramuri mari. Dedesubt, se zăreşte o haină canelie, ale cărei mâneci sunt brodate. La urechi se văd trei râuri de mărgăritare, după moda timpului.

 

În faţa Doamnei, reprezentat în dimensiuni mai mici, stă prinţul Ştefan ca orant, purtând o coroană şi o haină gălbuie, asemănătoare celor ale părintelui său.

 

Toate personagiile poartă încălţăminte roşii, afară de Mântuitor, care se prezintă cu picioa­rele goale. Pe lângă fiecare, se citeşte o inscripţie cu numele corespunzător. Picturile aceste sunt cele originale, cu colo­rile ravivate întru câtva, într-o perioadă care nu se poate determina.

 

Planşele în colori, care însoţesc această notă, sunt executate după copiile exacte ale unei artiste de mare talent, doamna Maleceskaia, pro­fesoară la Liceul No. 3 din Chişinău, care a binevoit a le lucra şi dona Muzeului de Anti­chităţi din  Iaşi / O. Tafrali[5].

 

 

 

 

[1] În Îndrumări Culturale, am arătat că este unul din fiii lui Ştefan. Cercetând însă mai bine pictura, am constatat că e vorba de o domniţă.

[2] Îndrumări Culturale, p. 20

[3] O. Tafrali, Le siège de Constantinople dans les fresques de Bucovine, în Melanges offerts à M. Gustave Schlumberger, Paris, 1924, p. 456; cf. O. Tafrali, Îndrumări Culturale, Bucureşti 1926, pp. 11-13; cf. Grecu, Eine Belagerung K’pels in der rumänischen Kirchenmalerei, în Byzantion, I. 273).

[4] O. Tafrali, Îndrumări Culturale, p. 21

[5] Artă şi Arheologie, Anul I, Fascicolul II, 1928, Bucureşti 1928, pp. 16, 17

 

 


Legenda lui Costache Pompierul, de Alexandru Davila

 

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

 

Despre legendarul scripcar Costache Pompieru, care a compus celebra sârbă care îi înveșnicește porecla, au legendat diferit și Alexandru Odobescu, și Alexandru Davila. Odobescu, de pildă sugera că autorul sârbei publicate de Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”, este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.

 

 

Și iată că, în 1922, Alexandru Davila venea cu o altă legendă, meritată desigur, despre legendarul violonist:

 

 

„Într-o seară de vară, plictisiţi amândoi, bătrânul Cazes şi cu mine, plictisiţi de căldură probabil, ne duserăm să luăm masa la Şosea, la Vila Regală, în care fusese în vremuri instalată instituţiunea V. A. Ureche. Cocoţaţi pe o moviliţă unde era pusă masa, aşteptam la răcoare să ne vie aperitivele şi mâncarea, când deodată nişte piţigăituri, discrete dar stăruitoare, străbătură prin tufişuri. Bâzăit ca de albine, ar fi zis Eminescu. Cunoşteam aceste piţigăituri, nu erau de albine, ci de cine ştie ce lăutari oropsiţi şi cărora le cădeau pleaşcă muştirii degeaba aşteptaţi şi degeaba doriţi. Zbârnăitul acesta în­semna: „Chemaţi-ne şi pe noi, să vă cântăm ceva, ca să ne daţi câţiva gologani“. I-am fi chemat, desigur, împlinindu-le astfel dorinţa şi nădejdea, dar, zău, prea cântau fals. Bătrânul Cazes, cunoscându-mi damblaua, scoase parale şi-mi zise: „Dă-le ce vei voi, Alecule, ca să ne lase în pace”. Mă dusei să împlinesc cerinţele prietenului meu şi, după o clipă, venii iar la el, cam plouat îngânai: „E un moşneag”. Cazes mă pricepu, strâmbă din nas şi zise: „Fie în voia ta!”, atât aşte­ptam şi eu făcui repede un semn spre tufiş şi, urmat de alţi lăutari zdrenţăroşi, unul cu naiul, altul cu cobza, bătrânul scripcar, zdrenţăros şi el, îşi făcu apariţiunea puţin elegantă şi puţin impunătoare! Se aşează bine în lumină şi îmi zise: „Nu mă mai cunoşti, coane hilică? Fireşte, că e de mult de-atunci. Să fi fost dumneata de vreo 5-6 ani. Acum dec!, eşti băiat mare!”. Zgâiam ochii la bătrânul lăutar. Îi priveam mustaţa şi sprân­cenele cărunte, faţa sarbădă, zbârcită, pleoapele grele, dar mişcându-se repede peste nişte ochi scânteietori. Degeaba mă uitam la moşu: nu-l recunoşteam. El con­tinuă: „Coane hilică, eu sunt Pompierul!”. „Care Pompieru?”, strigă Cazes. „Păi Pompieru, ăl cu sârba!”. Cazes sărise în picioare. Acum privea la bătrân cu ochii ţintă şi şopti: „Te credeam mort de mult”. „Muream eu, dar m-a vindecat Domnul General”, mormăi moşneagul. Eram tustrei, Cazes, Pompieru și cu mine, pătrunşi de o adâncă emoţiune. Se aşternuse pe moviliță o greoaie tăcere. Cazes o rupse: „Cântă sârba ta”, zise el moşneagului. Moşul dădu din cap, se retrase mai în umbră, acordă, calea-valea, strunele bietei scripci crăpate (o sârmă şi trei coarde prost răsucite), îşi în­dreptă căluşul, îşi trase arcuşul pe sacâzul lipit de gâtul scripcii şi apoi, bătând tactul cu piciorul, cântă sârba pompierului.

 

Am auzit această sârbă, cântată mai bogat de tarafuri mai mari, înzestrate cu fel de fel de instrumente; dar acea zguduire sufletească n-am mai aflat-o niciodată nicăieri. Şi era doar o zbârnăială, o biată zbârnâială. Să pun impresia pe seama momentului, dacă vreţi. Dar nu mi-ar fi iertat s-o las uitării. Cine era Pompierul? Cum îl chema? Nu ştiu şi poate nici el nu mai ştia. El era Pompierul. Scurt.

 

Pe la 1840, ţigănuş mititel, venind cine ştie de unde, el apucase o scripcă aruncată, încinsese pe ea patru sfori şi zbârnăia din ea cum da Dumnezeu. Aninat de un taraf, care colinda din sat în sat, el cutreieră aşa multe meleaguri şi prinse din gura poporului multe cântece. Turcii lui Omer-Paşa, îl goniră spre Bucureşti, unde fugise întreaga populaţiune dinspre Dunăre. Armata opusă de capitala ţării celor patruzeci de mii de oameni ai lui Omer-Paşa se compunea din pâlcul de pompieri din Dealul Spirii. Se căutau voluntari pentru a mări această mână de viteji adoratori ai duhului de jertfă, tânărul ţigan îşi aruncă scripca şi se angajă. Făcându-şi zdravăn datoria, el fu rănit în pântece de o baionetă turcească. Cinci ani de-a rândul purtă această rană, pe la toate babele şi pela toţi bărbierii din mahalale. În 1853, venind în Bucureşti tată-meu, ca trimis al guvernului francez, după cererea lui Vodă Barbu Stirbey, tânărul medic – un apostol oarecum – descoperi rănitul din ’48 şi îi dădu îngrijirile necesare. Pompierul, vindecat, îşi regăsi meseria de scripcar, numele însă nu, şi ră­mase Pompierul. Cam pe atunci compuse el frumoasa sârbă. O mai fi compus el şi alte bucăţi, dar cine le mai ştie? S-au pierdut ca şi adevăratul lui nume. Astfel, din trecutul său turbure poporul păstrează în amintirea sa, ca într-o comoară, mărgăritarele nepreţuite: un cântec, un mănunchi de versuri, o poreclă”[1].

 

 

[1] Davila, A., Pompierul, în Gândirea, No. 5, Anul II, 15 iunie 1922, p. 94


O mărturie despre naşterea lui Eminescu la Dumbrăveni

 

 

Constance Dunka de Sajó (Constanţa de Dunca-Schiau)

 

 

 

Românca născută în Botoşani, din părinţi bucovineni, cu rădăcini în Ardeal, Constance Dunka de Sajó (de Dunca-Schiau), care, la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicat, în două volume, sub titlul „Estela”  (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), avea să surprindă, în 1897, când publica la Budapesta „Amintiri din copilărie”, cu o mărturie despre naşterea lui Mihai Eminescu la Dumbrăveni, în mai 1849, pruncuţul, pe care Constanţa de Dunca şi Muţi, fiul boierului Constantin Balş, l-au „botezat” în 21 mai 1849, având, pe atunci, câteva săptămâni. În istoria literară românească există tot felul de conveniri despre anul, luna şi ziua naşterii lui Mihai Eminescu, aşa că o mărturie în plus nu strică, aşa cum nici nu ajută.

 

 

„Dumbrăvenii – Moldova, ţinutul Botoşani – era o moşie cu patrusprezece sate şi cătune, toate pe şesul mănos cu puţină pădure, moşie, deşi nu aşa de populată, dar mult mai întinsă decât unele principate germane, state întregi, cu domnitori suverani. Dumbrăvenii nu se aflau departe de Dumuşeni, una din moşiile părintelui meu, locuită de familie, peste vară. Iarna, pe atunci, era petre­cută la Botoşani, locul naşterii mele. Din apropierea moşiilor cred că s-a întremat cunoştinţa şi amiciţia boierului Constantin Balş, dvoraninul (nobil rusesc), proprietarul Dumbrăvenilor, şi a părintelui meu, boier bucovinean, strămutat în acele părţi pe la anii 1835.

 

Studii făcute pe la facultăţi germane, acelaşi spirit înalt, cerce­tător, cu totul filosofic, caracterizând pe noii amici, ambii europeişti, ca puţini alţi pe acel timp, relaţiunile lor deveniră tot mai intime. Con­stantin Balş m-a şi botezat. Dumuşenii fură vânduţi. Părinţii mei se mutară la altă moşie, ce o aveau în ţara de jos. Acum locuiam, iarna, în Galaţi. Vizitele la Dumbrăveni totuşi nu încetară. Vizitele la Balş se reînnoiră mai des când şi moşia noastră, Rânzeştii, trecu în alte mâini, precum trecuseră Dumuşenii, Cereşiul-Banilă şi Slobozia-Duma din Bucovina, şi când ne aşezarăm la Iaşi. În acel timp, de la anii 1835-1845, nănaşul meu fusese şi mai harnic la vânzare decât tata. El înstrăinase patruzeci de moşii clironomisite în Basarabia rusească. Este adevărat că unele din ele trecuseră în dar de cumetrie pe la ruşi puternici, bunăoară Cahulul, domeniu ce astăzi valorează multe milioane.

 

Boierul Constantin Balş avea ceva regesc în gusturile ce-şi împlinea. Nu-i mirare că şi dărnicia i-a fost regală. Salonul lui, la Dum­brăveni, avea punte de asemănare cu Sans-Soucis a regelui-filosof. Acelaşi caracter academic, aceeaşi şcoală de speculaţiuni spirituale, numai nu aceeaşi parcimonie. Multe auzeam, aci, pe când aveam 4-5 ani, multe de-acelea ce nu le pricepeam. Dar cuvintele ce aş fi voit să le înţeleg mă preocupau şi mi se întipăreau în minte. Cuvinte şi nume. Ce caleidoscop fără şir şi înţeles! Repetam necontenit sunetele pocite, ce-mi sunau la urechi; de multe ori le şi cântam. Cântam zile întregi: „Enciclopedişti, mate­rialişti, metafizicieni, pluralitate de rase, prejudicii vechi, liberă-conştiinţă, imortalitatea sufletului, idealism platonician” şi o mulţime de asemenea cuvinte. Le cântam precum s-ar cânta un cântec de pasăre nepriceput.

 

Şi nume multe puteam înşira iute: Kant, Leibnitz, Diderot, Voltaire, Rousseau, Pascal – de Pascal făceam mare haz – Socrates, Paton, Locke, Malebranches, Spinoza – le ziceam pe toate aşa de repede, încât nimenea nu mă putea urma. Muţi chiar mă admirau. Muţi cel frumos şi genial. Muţi, adică Demetrius Balş, unicul fiu al nănaşului şi unicul meu, camarad de joc şi amic de copilăria. Şi ce finit tragic şi uitat a avut! Îl văd încă sprinten, vesel, totdeauna ocupat; uneori gânditor, altă-dată capricios, dar bun totdeauna, bun şi iubitor. Pare că mă văd şi pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon, abia zărind de fum pe boierii din fund, cu ciubucele lor de doi stânjeni, ciubuce de care mult mă împiedicam şi nu rareori cădeam jos.

 

Stăpânul casei, boier în toate impersonal, gros, frumos la obraz, vorbea mai mult şi mai tare decât toţi, de pe jilţul său înalt, cu trei perine de catifea. Cine ce spunea, cine ce credea, n-o ştiu zice. De atunci este o jumătate de secol. Mi-aduc numai aminte că acele discuţiuni se reînnoiau zile întregi şi nopţile mai bine de jumătate, că disputele cele mai înverşunate erau intre Alecsandru Sturza Miclăuşanul, Constantin Hurmuzaki, tatăl meu şi Balş. Ultimul, plin de doctrine germane. Mai erau nişte boieri: Vârnav şi Miclescu, care vorbeau de Coran şi religiunea Hindu.

 

Doctorul Schwarzenberg, medicul casei, care locuia la curte, avea tot pe Kant şi Spinoza în gură, iar fraţii Sillioneşti, ideile moderne franceze. Tocmai îşi făceau studiile înalte la Paris. Autoritatea ştiinţifică supremă părea a fi un bătrân erudit ger­man sau suedez, copia exactă a figurii Alecsandru de Humbold. Acesta era sapient de specialitate şi avea titlul de „preceptorul lui Muţi”. Pe la mijlocul salonului, sub oglinda mare, pe o canapea aurită, erau mama, cu Doamna Balş. Când ascultam ce vorbesc, le auzeam po­menind pe Bulwer şi Walter Scott. Vorbeau şi de Werther, de Goethe.

 

Între uşă şi sobă, stafagiu mut, stăteau adunaţi cei patrusprezece administratori ai satelor moşiei Dumbrăvenii şi cătune, toţi cu dreptul şi datoria de a nu lipsi, seara, de la masa boierească şi a umple colţurile salonului până după miezul nopţii. Între aceştia, cel mai înalt şi chipos, cu faţă lată şi barbă castanie, era „Domnul Eminovitz”. Şi el cult, şi el bucovinean.

 

Noi doi, Muţi şi eu, unicii copii toleraţi în salon, adormeam ades pe două mici fotolii, când nu ni se permitea de a ne juca „de-a ascunsul”, spre a nu tulbura nesfârşitele conversaţii. Aceste somnişoare nu prea intrau în programa pedagogică a scolastului nănaş, care voia să adape, de pe la şase ani, pe adoratul său fiu cu metafizică şi psihologie şi cu întreaga ştiinţă omenească. Cine ştia, pe atunci, în Moldova, de Basedow şi Pestalozzi, de Froebel şi de teoriile pedagogiei moderne?

*

La 1849, salonul citat era deşert şi tăcut. Oglinzile, acoperite cu crep negru. Nici fum, nici mişcare. Numai un gol apăsător. Pe canapeaua de odinioară, iarăşi şedeau mama şi Doamna Balş. Nănaşa însă purta haine negre, doliu adânc. Ambele plângeau. Tatăl meu vorbea încet. Din când în când, un cuvânt de filosofică mângâiere. Murise stăpânul casei, boierul Constantin Balş. Eram la Dumbrăveni în vizită de condoleanţă. Muriseră şi doctorul Schwarzenberg, şi bătrânul perceptor german.

 

Salonul ne părea, mie şi lui Muţi, o criptă neînchisă. Când puteam, fugeam de acel salon, fugeam în grădină. Parcul n-avea sfârşit şi era plin de flori şi de fluturi. Aveam ce prinde şi ce culege. Pe atunci, eram copii şi copiii nu ştiu de milă. Bucuria nespusă ne făcea de a prinde bieţii fluturaşi, de a-i prinde cu sutele şi miile şi a-i închide în cutii. Mureau săracii; dar ştiam noi ce-i moartea, ce-i durerea?

 

Lui Muţi îi răpise nemiloasa moarte pe medicul, pe perceptorul şi chiar şi pe tatăl său. Noi însă nu pricepeam aceea eternitate, spre care ei ple­caseră, nu pricepeam că golul lăsat de cel ce ne părăseşte nu se mai poate umple. Mor mulţi copii juni şi, totuşi, copilului nu-i este frică de moarte; le ia moartea ce au mai drag pe lume şi ei aşteaptă, speră, nici o grijă nu au.

 

Unde ne uitam, vedeam doliu şi solitudine şi, totuşi, eram veseli şi mulţumiţi, cum scăpam la larg şi puteam alerga prin grădină. Bietul Vasilie, cum gemea, urmându-ne; ducea greu baltagul gros, cu care avea să ne păzească. Dar astfel îi era porunca. Domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele lui Muţi, însărcinase pe vechiul camerdiner a veghea bine asupra micului orfan, bogatului clironom şi Vasilie Arnăutul era om circumspect şi conştiincios. Cât alergam noi după fluturi, el alerga după noi.

*

La marginea parcului, capătul dinspre şuri şi grajduri, vestitele grajduri de la Dumbrăveni, era o casă lungă, fără uşă, în grădină. Numai şase ferestre se iveau printre arbori. Urmărind fluturii, ajungeam uneori la acele ferestre. Aci am des­coperit copii după geamurile închise. Erau două fetiţe – poate şi un băiat mai mare, nu ştiu bine – fetiţe sfioase, tăcute, cu ochii plecaţi, fără surâse pe faţă, înspăimântător de cuminţi. Ele se uitau mirate la nebunele noastre alergături. Dar era şi jale şi dor în privirile lor: nu le era permis a intra în parc. Şi nouă multe ne erau oprite, însă ne ştiam emancipa. Ne pu­neam bine eu Vasilie şi făceam ce ne plăcea.

 

La trei zile după prima vedere, eram deja la un loc cu fetiţele cele sfioase. Amiciţia ajunse curând în stadiul confidenţei. Copilele ne încredinţară un mare secret: mama lor era bolnavă şi ele dobândiseră, de-o săptămână, un nou frăţior.

 

– Să-l botezam noi!, am strigat şi eu, şi Muţi.

 

Despre copiii mici atâta ştiam amândoi, că, îndată ce vin pe lume, părinţii lor cer părin­ţilor noştri, să le boteze noul născut.

 

– Să-l botezăm!

 

Dar cum se botează? Aceasta n-o ştia nici Muţi, nici eu. A întreba de mamele noastre simţeam, că nu se cade acum, când erau tot triste şi tot plângeau. Copiii, când nu ştiu, inventează. Ne-am pus pe gânduri şi pe sfaturi. Mult ne-am bătut capul, aducând fiecare când o idee, când alta. La urma urmei, a stătorit un plan. A doua zi, eram hotărâţi a boteza pe frăţiorul fetelor, a-l boteza cum credeam noi că va fi mai nimerit a-l boteza cum n-a fost botezat creştin pe lume.

 

Era ziua de Sfântul Constantin împărat, patronul defunctului meu nănaş. Părinţii mei şi Doamna Balş voiau să fie singuri în aceea zi, singuri cu tristele lor amintiri Pentru multe ore furăm încredinţaţi lui „căpitan Vasilie” (mi se pare că bătrânul camerdiner fusese căpitan în eteria grecească din timpul lui Caragea Vodă al Munteniei). Asta ne venea de tot la socoteală. Cu atât mai uşor ne puteam împlini dorinţa. Mai era şi onomastica mea, nu mi se refuza nimic.

 

Am şi finit botezul pentru aceea zi, 21 mai 1849, 11 ore. La 11 ore, 21 mai 1849, eram gata amândoi. Amândoi purtam haine negre, dar gulere albe şi pălării de paie. Muţi pusese mănuşi, avea baston şi părul frizat – arta bătrânului camerdiner. În mână ţinea o cutie mare de cristal roşu, plină cu fluturi, ce bâzâiau in ea. Eu aveam flori în braţe cât nu mai puteam duce. Am plecat. Vasilie, înainte. De astă dată, înainte şi cu mult.

 

La uşa din curte, ne aşteptau fetiţele, mai sfioase, mai tăcute încă, dar ochii le străluceau pe ascuns. Cu ele era un domn înalt, chipos, cu faţa lată şi barba castanie. Îl cunoşteam. Odinioară îl vedeam zilnic, seara, la masa boierească şi, noaptea jumătate, în salon. Furăm primiţi de toţi ca padişahul când merge la marele său vizir. Fetiţele alergară înaintea noastră; domnul chipos venea îndărăt. Astfel am intrat.

 

Odaia mică, joasă, dar sclipitoare de curăţenie. Apoi alta, mai mare. Pereţi tot alb văruiţi şi perdele albe, lungi, slobozite. Podelele gălbii, proaspăt date cu lutişor galben. Două divanuri cu macaturi, sal­tele şi coltucele de lână verde şi roşie, ţesătură de casă. Între două ferestre, ce dădeau în grădină, o masă de cărţi închisă. Pe dânsa, o lampă, sfeşnice de argint şi un serviciu de cafea neagră, porţelan fru­mos: toate prezente, de anul nou, de la darnicul boier, proprietar şi stăpân.

 

În fund, un pat cu aşternut alb şi plapomă roşie. Lungi cordele roşii la perine. Bolnavă, în pat. Palidă, cu privire îngrijită se uita la noi. Voia, cred, să ne recomande tăcere şi nu cuteza. Memoria, la mine, a fost totdeauna puterea intelectuală cea mai dezvoltată. Ţiu minte toate, de când aveam doi ani. Cât eram de mică, toate le văd încă astfel cum erau şi cele ce-mi păreau atunci noi, singulare şi care numai mai târziu le-am priceput. Copiii obişnuiţi, când nimic nu-i scoate din fire, au bună ţinută în prezenţa bolnavilor. Şi noi ne purtam cuviincios. Ba chiar ne şi uitaserăm curiozitatea, ne uitaserăm dorul de nănăşit, ne uitaserăm florile, fluturii. Vedeam numii pe palida bolnavă şi nu mai ştiam ce aveam de făcut.

 

Dăm cu ochii de leagăn. Leagăn simplu, de lemn alb, frumos acoperit cu un lepedeu ca de zăpadă, transparent, jur împrejur cu dantele împletite. Domnul chipos băgă de seamă la ce ne uităm şi ridică învelitoarea. Atenţiune! Un copil, tot alb înfăşat, cu mâinile strâns legate, cu capul ascuns într-o mare bonetă, dormea acolo. Noi stăm înlemniţi. Tata copilului ne zice:

 

– Iată-vă finul, botezaţi-l!

 

Mama adăugă:

– Botezaţi-l, dar vă rog, nu-l deşteptaţi!

 

Cum aveam de gând a-l boteza nimenea nu visa. Ba chiar nici noi nu ne cugetam. Şi Prometeu astfel o fi dormit odată. Priveam noul născut de departe, cu mirare. Muţi era de tot uimit, el, care încă nu văzuse un copil mic. Deodată, un sunet străin, un plâns necunoscut, o mişcare în leagăn şi băieţelul deschide ochii. Muţi pare că e electrizat. Îşi pierde capul, se repede la leagăn, sare, strigă, se extaziază, deschide cutia de cristal roşu… Un nor de fluturi zboară peste nou născutul, şi eu, ca să nu rămân îndărăt, arunc peste prunc toate florile mele. Ce făceau ceilalţi nu ştiu. Muţi şi eu eram beţi de bucurie, de entuziasm, de conştiinţa marelui act săvârşit.

 

În acel moment, Vasilie intră şi ne cheamă iute la Castel: sosise domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele. Am plecat, uitând a pune nume finişorului botezat cu fluturi şi flori. Numele şi l-a primit de la alţii. Un nume ce-l ştiu toţi, ce nu-l va uita nimenea, un nume nemuritor la români, numele: „MIHAIL EMINESCU”. / Budapesta, 1897 / Constanţa de Dunca-Schiau”[1].

 

 

[1] Dunca-Schiau, Constanţa de, Amintiri din copilărie. Botezul poetului, în Almanachul Societăţii de lectură „Petru Maior”, Budapesta 1901, pp. 61-67


Claude Lévi-Strauss: Supliciul lui Moş Crăciun

 

Moş Crăciun: Degeaba le tot pasez eu timpul!…

 

 

Sărbătorile Crăciunului din 1951 au fost marcate în Franţa de o polemică la care presa şi opinia publică par să se fi arătat foarte sensibile şi care a introdus în atmosfera veselă tradiţională pentru această perioadă a anului o notă de ani­mozitate neobişnuită. De câteva luni, autorităţile ecleziastice îşi exprimaseră, prin intermediul anumitor prelaţi, dez­aprobarea faţă de importanţa tot mai mare acordată de familii şi de comer­cianţi personajului Moş Crăciun. Ele denunţau o „păgânizare” îngrijorătoare a sărbătorii naşterii lui Iisus, care deturnează spiritul public de la sensul cu adevărat creştin al acestei comemorări în favoarea unui mit fără valoare religi­oasă. Aceste atacuri au luat amploare în ajunul Crăciunului; cu mai multă discreţie, probabil, dar la fel de ferm, Biserica protestantă şi-a alăturat vocea celei a Bisericii catolice. În ziare apăreau deja scrisori ale cititorilor şi articole care atestau, în sensuri diverse, dar în general ostile poziţiei ecleziastice, interesul stârnit de această poveste. În fine, punctul culminant a fost atins pe 24 decem­brie, cu ocazia unei manifestări pe care corespondentul ziarului France-Soir a relatat-o în termenii următori:

 

 

 

 

„ÎN FAŢA COPIILOR DIN PATRONAJE

MOŞ CRĂCIUN A FOST ARS ÎN PIAŢA CATEDRALEI DIN DIJON

 

 

Dijon, 24 decembrie (dep. France-Soir)

 

„Moş Crăciun a fost spânzurat, ieri după-amiază, de poarta metalică a cate­dralei din Dijon şi ars în mod public în piaţă. Această execuţie spectaculoasă s-a desfăşurat în prezenţa câtorva sute de copii din patronaje. Ea fusese hotărâtă cu acordul clerului, care îl condamnase pe Moş Crăciun ca uzurpator şi eretic. Acesta fusese acuzat că păgânizează săr­bătoarea Crăciunului, în sânul căreia s-a strecurat hoţeşte, ocupând tot mai mult loc. I se reproşează mai ales că a pătruns în toate şcolile publice, de unde repre­zentarea naşterii în iesle a lui Iisus este exclusă în mod sistematic.

 

Duminică, la ora trei după-amiaza, nefericitul moşneag cu barbă albă a plătit ca mulţi inocenţi pentru o greşeală de care se făcuseră vinovaţi cei ce vor aplauda la execuţia lui. Focul i-a pârjolit barba şi Moşul a dispărut în fum.

 

La finalul execuţiei a fost publicat un comunicat, din care redăm aici esenţialul:

 

 

 

„Reprezentând toate căminele creştine din parohie, dornice să lupte împotriva minciunii, două sute cincizeci de copii, strânşi în faţa porţii principale a catedralei din Dijon, l-au ars pe Moş Crăciun.

 

Nu era vorba de o distracţie populară, ci de un gest simbolic. Moş Crăciun a fost jertfit prin ardere de tot. Ca să fim cinstiţi, minciuna nu poate trezi sentimentul religios la copil şi nu este în nici un caz o metodă de educaţie. Alţii n-au decât să zică şi să scrie ce vor ei şi să facă din Moş Crăciun contra­ponderea Moşului cu Biciul[1].

 

Pentru noi, creştinii, sărbătoarea Crăciu­nului trebuie să rămână prăznuirea naşterii Mântuitorului”.

 

Executarea lui Moş Crăciun în piaţa din faţa catedralei a fost apreciată în diferite moduri de către populaţie şi a stârnit vii comentarii chiar şi în rândul catolicilor”[2].

 

Crăciun, în Letonia – Realitatea ilustrată din decembrie 1919

 

[1] Fr. Père Fouettard, personaj ţinând de fol­clorul sărbătorii Sfântului Nicolae. În timp ce sfântul împarte daruri copiilor cuminţi, Moşul cu Biciul are în general rolul de a-i pedepsi pe cei care au fost obraznici (n. tr.).

[2] Lévi-Strauss, Claude, Toţi suntem nişte canibali, Editura POLIROM, 2014, pp. 12-14


„Ultimele momente din viaţa” lui Ştefan cel Mare

 

LUCEAFARUL, 1904: Piatra mormântului lui Ştefan cel Mare

 

 

„Voi termina analiza documentelor găsite în Sanudo, rezumând o epistolă de cel mai mare interes, ce se află în tomul 6, pag. 19, al Diariului neobositului veneţian. Epistola este datată din Buda, 26 Iulie 1504, şi scrisă de medicul Leonardo de Massari. Ea povesteşte moartea lui Ştefan cel Mare şi ne face să asistăm la ultimele momente ale eroului ro­mân. Leonardo de Massari începe prin a des­crie spaima suscitată în Ungaria prin moartea lui Ştefan cel Mare, lăsând el doi fii, unul mai mare, în Moldova, şi altul mai mic, petrecător în Constantinopole, pe lângă Sultan, astfel că toţi se te­meau ca nu cumva turcii să încerce cu forţa să pună la domnie pe acesta din urmă, şi se şi auzise că armata otomană s-ar fi mişcat deja, în număr de 60.000, ceea ce a provocat, din partea Ungariei, un ordin, trimis în Transilvania secui­lor, de a sta gata să dea ajutor moldovenilor. Povesteşte, în urmă, ultimele momente din viaţa lui Ştefan, şi anume: având răni pe picioare, care deodată începură a se întinde aşa de mult, încât medicii, veneţianul Ieronim da Cesena şi un evreu de la Hanul tătărăsc, au fost siliţi a re­curge la ardere, pentru reducerea plăgilor, şi con­siderau cazul ca mortal; boierii s-au apucat a se certa despre alegerea unui nou Domn, unii pre­ferind pe cel mai mare fiu, alţii pe cel mai mic, ce se afla în Turcia; acestea ajungând la ştirea lui Ştefan, pe când era aproape de agonie, el s-a arătat la moarte, ca şi în viaţă şi sănătate, teribil şi prudent în acelaşi timp, qual cossi come in vita et sanita ita in morte mostro esser et terribile et prudente. Făcând  să-l  ducă cu patul în câmp, unde se discuta alegerea domnească, acolo porunci să prindă şi să taie pe principalii agitatori.

 

Pe urmă, ţinu aci un discurs, declarând că ştie că moare şi nu-i împiedică pe dânşii de a alege la domnie pe oricine vor voi dintre fii săi, dar acesta să fie cel mai capabil de a apăra ţara; atunci toţi au aclamat pe fiul cel mai mare, că­ruia au jurat pe loc credinţă, însuşi Ştefan urcându-l pe tron. După aceea, muribundul erou s-a întors în palat şi peste două zile a murit, urmându-i la domnie acel fiu (Bogdan-Vlad, finul lui Vlad Ţepeş, cunoscut drept Bogdan cel Orb – n. n.), căruia se spera că nu se vor opune nici turcii şi care are acum un ambasador în Ungaria.

 

Aci se opresc descoperirile mele asupra lui Ştefan cel Mare. Documente şi mai numeroase asupra marelui nos­tru Principe există, fără îndoială, ascunse încă subt pulberea seculară a arhivelor Italiei. Aceste documente, date la lumină, ne vor face cu desăvârşire cunoscută, subt toate aspectele sale, ma­rea figură a acelui principe, care a rezumat în­tr-însul, în cel mai mare grad, calităţile superioare ale unul adevărat şef de Stat, adică: eroismul militar şi înţelepciunea politică”[1].

 

 

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 93, 94

 


Pagina 7 din 38« Prima...56789...2030...Ultima »