File din hronicul celor şapte plăgi: lăcustele (I)

Dând curs rugăminţii mai vechi a unui prieten, am început să adun mărturii despre invaziile de lăcuste prin ţările româneşti, de-a lungul vremii. Demersul e de durată, dar vă pun acum la dispoziţie o parte dintre fişele pe care mi le-am conturat pentru această temă:

1476: Giovani Maria Agiolello, însoțindu-i pe turci, în martie 1476, în campania împotriva lui Ștefan cel Mare, vorbește despre invazia de lăcuste asupra Dobrogei (Abrosit), „o mulțime delăcuste mari, de o culoare schimbătoare bătând în cenuşiu şi roşu, urmată de aşa mare puzderie, că nici nu este cu putinţă să creadă cineva care nu le-a văzut. Lăcustele acelea alcătuiau nori aşa de groşi încât întunecau soarele şi când coborau pe pământ rodeau până şi sacii cu pesmeţi din corturi, de la primul, la ultimul. Nici mâncarea nu putea fi gătită, căci îndată ce erau descoperite oalele se şi umpleau de aceste gângănii. Nici caii nu puteau răbda, astfel că trebuiau să fie ţinuţi mereu cu botul în săculeţe şi acoperiţi până la urechi. Din cauza aceasta stăteam ziua strânşi în conuri şi noaptea călăream mai departe.

Când am ajuns la o zi depărtare de un braţ al Dunării, tabăra a făcut între zi şi noapte două popasuri, astfel că la puţin timp după-amiază am şi pornit pentru a scăpa de urgia lăcustelor, şi ca să ajungem la apă dulce. Mulţi porniseră înaintea taberei, printre care erau şi unii numiţi Sacha[1], ce sunt rânduiţi să umble prin tabără, îndeosebi la ceasurile când se simte setea, cu nişte burdufuri pe care le duc pline cu apă şi cu ceşti şi alte ulcioare pentru a da de băut acelora ce cer să bea. Astfel că mulţi şi îndeosebi dintre pedestraşi, chinuiţi de sete şi osteniţi, doritori să bea apă dulce, au băut cu nesaţ şi mulţi au murit, căci le mergea la inimă. Lăcustele au trecut mai departe şi au mers spre Polonia şi s-a spus apoi că au ajuns până în ţara nemţească chiar şi mai departe”[2].

1612: Cu ocazia primei sale călătorii în Moldova, Tomasso Alberti, ajungând în târgul Ştefăneşti, de pe Prut, scria, în jurnalul său, pe 24 decembrie, că „pământul era tot acoperit de lăcuste moarte de frig, încât părea că pe pământ era zăpadă îngheţată; toate puţurile şi alte iayuri se umpluseră cu acele lăcuste care otrăveau toate apele; şi să ne mai gândim că acele lăcuste făcuseră cele mai însemnate pagube, vara trecută, stând ascunse în iarbă, nimicind toate bucatele. Lăcustele erau mari şi lungi de o jumătate de palmă”[3].

1620: în timpul campaniei polonilor în Modova, jurnalul de campanie menţiona, în 4 octombrie: „Era vremea prânzului, când ne-am oprit pe râul Răut, pe câmpuri uscate, pline de lăcuste, pe o căldură mare, şi ne era foarte greu şi din pricina marşului, şi a soarelui, şi a fumului cu care ne înăbuşeau păgânii”[4].

1648: „Înaintea Paștilor, în anul 7256 (1648), într-o vineri și tot într-acel an, lăcuste neauzite veacurilor, care toate semnele, în loc, bătrânii și astronomii în Țara Leșască a mare răutăți că sunt acestor țări mânia… Numai ce văzurăm, spre amiază, un nour sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am întâmpina cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste în stol, în loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. Cele ce zburau mai sus, ca de trei sau patru sulițe, de un stat de om, și mai jos zburau de la pământ. Urlet, întunecare, asupra omului sosind, se ridicau oarece mai sus, iară multe zburau alăturea cu omul, fără sfială de sunet, de ceva. Se ridica în sus de la om o bucată mare de ceea poiadă și așa mergea pe deasupra pământului, ca de doi coți, până în trei sulițe în sus, tot într-o desime și într-n chip. Un stol ținea un ceas bun și, dacă trecea acel stol, la un ceas și jumătate sosea altul și așa, stol după stol, cât ținea de la prânz, până în seară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol și nu se pornea până nu se încălzea bine soarele, spre prânz, și călătorea până în seară și până la căderea de mas. Cădea și la popasuri, însă unde mânea rămânea pământul negru, împuțit. Nici frunze, nici pai ori de iarbă, ori de semănătură nu rămânea. Și se cunoștea și unde poposea, că era locul nu așa negru la popas ca la masul acelei mânii a lui Dumnezeu. Câteva zile a fost acea urgie; din părțile de jos, în sus mergea. Și tot atuncea au fost, și aicea, în țară, lăcuste și, după acel an, și al doilea, însă mai puține. Și apoi și în zilele lui Ștefan Vodă au fost lăcute, însă prin unele locuri și nu ca acea desime din acel an, de care s-a scris. Iarna se găseau în pământ îngropate prin multe locuri”[5].

1691: În raportul din 19 februarie 1691, către Propagandă, minoritul convectual Francesco Antonio Renzi scria că „populația este sărăcită… din cauza marelui număr de lăcuste prăsite și născute în Moldova, care au distrus nu numai semănăturile, dar și gânețele, și mulțimea lor era atât de mare, încât, timp de două luni de zile, fără încetare nu s-a văzut soarele, căci, în afară de cele care au rămas în Moldova, ele au potopit și Transilvania, și Polonia și Podolia și Ucraina și Moscovia”[6].

1848: „În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor”[7].

1848: „Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră. Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării. Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea”[8].

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri”[9]. „Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului… Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală. Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit”[10].

1861: „La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba

De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creştetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea.

Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi.

Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul.

Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului.

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea dreptate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva.

Când a început să se dezlipească coada norului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noastre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pistoale, de se zguduia văzduhul.

Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea.

Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[11].