Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 9

Şcoala de muzică şi declamaţie de la Rotopăneşti

Statuia „Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar”

 

„Comuna Rotopăneşti[1] din judeţul Suceava a fost şi ea centrul unei culturi naţionale. Neculai Istrati, proprietarul acelei comune, înfiinţează, în anul 1853, în casele locuitorului Vasile Otrocol, o şcoală mixtă primară, cu trei clase, pe care el le numea elementare. La 1855, noiemvrie 1, în locul acestei şcoli, înfiinţează alte două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, tot cu câte trei clase elementare. Şcoala de fete era aşezată în casa locuitorului Vasilie Pânzaru[2], iar aceea de băieţi o zidise anume, de la vale de curţile boiereşti, lângă şosea. Pe lângă aceste şcoli, mai înfiinţează, apoi, prin primăvara anului 1860, tot cu a sa cheltuială, chiar în casele boiereşti, o şcoală de muzică şi declamaţiune, unde se învăţa şi carte. La clasa de principii dădea lecţiuni Petru Mezetti; la clasa de canto, Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune, Mihail Galino[3]. La carte era profesor de băieţi preotul Costachi Milu[4], iar la fete, soţia acestuia, Elena. Pe lângă aceste clase, se mai adaogă, în localul şcolii, şi clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era profesor, cor care cânta în biserica de la Rotopăneşti cu vreo şase ani înainte încă de înfiinţarea acestei şcoli. Tot în aceea şcoală se mai învăţa şi psaltichia, la care era profesor Iordachi Iconomu, fost elev în seminarul din Roman. Toţi elevii şi elevele erau luaţi de pe moşia Rotopăneşti şi de pe la alte moşii învecinate. Profesorii şcolii aveau întreţinerea şi locuinţa chiar în casa boierească; ei dădeau lecţii în toate zilele, câte două ore, şi erau plătiţi cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de declamaţiune, care avea cincisprezece galbeni lunar.

 

Sala de teatru era întocmită chiar în casele boiereşti, decorurile erau zugrăvite de Iosif Fichtner din Sviţera (Elveţia – n. n.), profesor în casă, la copilul Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era zugrav şi se pricepea în arta decorativă.

 

Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui Neculai Istrati, de elevele şcolii. Profesoare la lucru de mână erau însăşi soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, şi soţia preotului Costachi Milu, Elena. După vreo cinci luni de un studiu conştiincios, elevii acelei şcoli au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi cântecele comice, din care enumerăm următoarele: „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Cinel-Cinel”, „Fluierul fermecat”, „Scara mâţii”, „Baba Hârca”, „Paul John”, „Margo”, „Herşu Bocceagiu”, „Mama Angheluşa”, „Şoldan viteaz” şi altele.

 

Reprezentaţiunile teatrale să dădeau de două ori pe săptămână, joia şi duminica. Cupletele la vodeviluri şi corurile erau acompaniate, cu violina, de Petru Mezetti. Între acte, cânta corul de muzică vocală al şcolii. La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boieri, proprietari şi posesori de la moşiile învecinate, care se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. De multe ori venea şi fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Calinic Miclescu, care, pe atunci, era arhiereu egumen la mănăstirea Slatina, precum şi arhiereul Iosif Râşcanu, de la mănăstirea Râşca. Pe lângă aceştia, se mai aduna un public numeros, nu numai din judeţ, ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind că avea în faţa sa pe aceşti doi arhierei şi mulţime de străini, veniţi de peste hotar ca să-i audă.

 

După insistenţa multor boieri, aceşti elevi au dat, în vara anului 1861, vreo câteva reprezentaţiuni şi în Fălticeni, în grădina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce s-au jucat atunci au fost: „Fluierul fermecat”, „Cinel-Cinel”, „Scara mâţii” şi „Baba Hârca”.

Şcoala număra 28 elevi şi eleve, din care 19 băieţi şi 9 fete.

 

Din elevii cei mai buni ai şcolii, pe care nu găsim de prisos a-i enumera aici, arătăm pe: Ioan Savin, fost judecător de ocol în Roman şi actualmente avocat în acel oraş; Costachi Rotopan, fost primar la Rotopăneşti, Vasile Teodorescu, actualul posesor al Moşiei Paşcani; Alecu Alexandrescu, psalt la catedrala din Fălticeni şi arhivarul primăriei din acel oraş; Vasile Grigoriu, fost psalt în Fălticeni; Petre Constantinescu, fost primar; Iacob Todirescu, fost posesor de moşii; Neculai Teodorescu din Horodniceni, fost contabil la moşia Faraoani, judeţul Bacău; Mihail Boişteanu din Horodniceni, fost profesor de muzică vocală la şcoala primară din Fălticeni (mort) şi Vasile Dimitriu, fost telegrafist la Fălticeni (mort).

Dintre eleve arătăm pe: Nastasia lui Vasile Tofan, Tinca Dimitriu, Luţa Rotopan şi Paraschiva lui Nicolai Pavel, aceste trei din urmă acum moarte.

 

Această şcoală îşi câştigă un renume în faţa publicului ce asista la reprezentaţiunile ce se dădeau. Între acte, de multe ori, Dna Sevastia Istrati, soţia lui Neculai Istrati, şi elevul Costachi Rotopan cântau duete; câteodată elevele Nastasia Tofan, Luţa Rotopan şi elevul Ioan Savin, tenor, executau şi câte un solo de canto.

 

Nespusă era mulţămirea sufletească a lui Neculai Istrati, văzând că şi-a ajuns scopul de mult dorit: acela de a vedea înfiinţată această şcoală, menită a da sătenilor o cultură mai deosebită. El voia chiar să ducă în Iaşi pe elevii şcolii, să dea câteva reprezentaţiuni la Teatrul Naţional de la Copou, dar moartea l-a împiedicat de la aceasta. Duminicile şi sărbătorile se aduna la Neculai Istrati lume multă, de prin împrejurimi, ca să asculte corul bisericesc, care cânta toată liturghia[5], de se minunau toţi cei ce-l ascultau. Acel cor, care număra în total 40 băieţi şi 10 fete, era vestit, pe timpul acela, nu numai în judeţ, ci şi prin alte locuri, şi a fost cel dintâi cor bisericesc de muzică vocală europenească la noi, în ţară, în care s-au văzut, alături cu băieţii, să cânte în biserică şi fetele la sfânta liturghie[6].

 

După ieşirea din biserică, toată lumea mergea la Neculai Istrati, apoi, înspre seară, boierime se ducea la o pădurice, toată de brazi, situată pe un deal, numit „Brădăţel”. La poalele acelui deal erau două râmnice de toată frumseţea, iar în vârful dealului, un chioşc, de unde se desfăşura înaintea ochilor o privelişte din cele mai încântătoare şi mai pitoreşti. În acel chioşc şedeau toţi musafirii la sfat, făcându-li-se ceremonia cafelei şi a ciubucului, iar corul vocal, în tot timpul acela, cânta bucăţi pe care boierii, desfătându-se, îl ascultau cu mare mirare. După moartea lui Neculai Istrati, care s-a întâmplat în 1 noiembrie 1861 , aceea şcoală s-a desfiinţat[7]”. / Teodor T. Burada ( Biserica şi Şcoala, Anul XXIV, Nr. 39, Arad 24 septembrie / 7 octombrie 1900, pp. 352, 353).

 

Biserica Sfânta Treime din Rotopăneşti

 

[1] Până în anul 1886, moşia Rotopăneşti, care astăzi e proprietatea Dlui Grigore Goilav, forma singură o comună; acuma ea se ţine de comuna Brăduţel, şi numără 114 capi de familie; are o şcoală rurală mixtă şi o biserică zidită la anul 1856 de Nicolae Istrati, cu inscripţiunea următoare: „Acest templu dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea sf. sale Episcopului de Huşi Dl Dn Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său Mare postelnic şi cavaler Nicolae Istrati, cu în îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. În curtea bisericii se află o statuie de piatră, ridicată în acelaşi an (1856) de Nicolae Istrati, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar. Aceasta negreşit în amintirea marelui eveniment naţional (Vezi mai pe larg despre această comună: Dicţionar geografic, de Serafim Ionescu, p. 286, Bucureşti, 1894).

[2] Elevele erau îmbrăcate toate la fel. Rochiile lor erau vişinii; cele din clasa I-a aveau, jos, la poale, un şiret albastru; cele din clasa a II-a, două şireturi, iar cele din clasa a III-a, trei şireturi.

[3] Toţi aceşti profesori au fost apoi numiţi la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi. Petru Mezzetti, la clasa de teorie, în anul 1865; Mihail Galino, la clasa de mimică, în 1864, iar Maestru Galea, la clasa de cânt, în 1 octombrie 1860, în aşa fel că el n-a fost profesor la şcoala din Rotopăneşti decât numai la începutul înfiinţării ei.

[4] Tatăl viitorului actor Matei Millo – n. n.

[5] Muzica era după aceea rusească.

[6] Cu un an mai înainte de înfiinţarea şcolii de muzică din Rotopăneşti, generalul Nicu Mavrocordat înfiinţase, la 1859, pe moşia sa Ştefăneşti, din judeţul Botoşani, cu a sa cheltuială, o şcoală de băieţi, care număra vreo 200 elevi. În acea şcoală, unde Vasile Răceanu dădea lecţii, pe lângă carte, se învăţa şi muzica vocală, precum şi psaltichia. Profesori de muzică erau Costachi Milu şi elevul său Ioan Savin, care, după desfiinţarea şcolii din Rotopăneşti, se retraseră în Ştefăneşti. Aceştia înjghebară un cor de muzică vocală, care cântă, de obşte, duminicile şi sărbătorile, liturghia în cafasul bisericii catedrale cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ce se află în afară de târguşorul Ştefăneşti, numită a lui Ştefan cel Mare. Acest cor, care era preţuit de toţi cei ce-l ascultau, s-a desfiinţat în anul 1864.

[7] Toate aceste relaţiuni mi-au fost comunicate de către profesorii Conservatorului de Muzică din Iaşi, Petru Mezetti şi Mihail Galino, ambii defuncţi, precum şi de către Dl Titus Istrati, preşedinte la Tribunalul de Roman, şi Ioan Savin, fost elev al acelei şcoli şi fost judecător de ocol în Roman.


Iordachi Balş: „Cu toată umilinţa humei mele”

Biserica din Dumbrăveni

 

Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, inclusiv despre „Baleştii, care acum se zic Siminicea”, sat întemeiat de Mândru Jumătate, despre „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, şi despre rânduita „şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc” din Dumbrăveni, care urma să se deschidă în 1810. Am copiat diata lui Iordachi Balş, ignorând-o pe a fratelui său Constantin, pentru că în ea se pot identifica detalii importante despre nordul Ţării Moldovei şi e bine să le aibă toţi doritorii la dispoziţie, printr-o simplă căutare pe net.

 

Corul din Dumbrăveni în 1907 – Calendarul Minervei pe 1907, p. 135

 

Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5.

*

Diata aceasta, care se numeşte copie a diatei ce au lăsat răposatul boier Iordachi Balş Vistiernic prea iubi­ţilor săi fii şi clironomi, arătându-se nouă de către rân­duiţii epitropi, asupra celor rânduite împărţiri de milos­tenie, spre pomenirea sa, şi văzându-se încredinţată cu însuşi iscălitura şi slova răposatului boier, iar în urmă şi cu iscălitura pomenitului întru fericire Arhiereul Nicodim Sinadon, şi amândouă aceste iscălituri fiind nouă desăvârşit cunoscute şi fără îndoire, spre ur­marea acestei epitropii întocmai, după rânduirea ră­posatului în veci, fără strămutare, s-a încredinţat şi de cătră noi. / (Iscălit) Veniamin Mitropolit Moldaviei.

 

Cu ajutorul milostivului Dumnezeu, Diata următoare, după săvârşirea mea.

 

Eu, mai jos iscălitul, cu toată umilinţa hu­mei mele, mulţămesc fierbinte, din toată inima mea şi cu tot cugetul meu, Sfântului Dum­nezeu pentru toate bunătăţile cu care întru această vremelnică viaţă m-a învrednicit, şi ca un ticălos, cu umilinţă şi lacrămi dintru adâncul inimii plângând, de toate greşelile şi răutăţile mele. Mă rog milostivului împărat ca, trecând cu vederea, să ierte toate nelegiui­rile mele şi să mă învrednicească cereştii îm­părăţii şi bunătăţilor făgăduite celor credin­cioşi robii săi.

 

După aceasta, îngenunchind cătră toţi de obştie, parte bisericească şi mirenească, mari şi mici, şi cătră tot norodul, cu umilinţă cer iertăciune, iertând şi eu din toată inima mea pe toţi şi tuturor, rugându-le de la milostivul Dumnezeu liniştita petrecere şi cereasca îm­părăţie.

 

Prea iubiţilor mei fraţi, rugându-i să mă ierte, le las blagoslovenie, atât dumilorsale, cât şi prea iubiţilor fii ai dumilorsale, rugân­du-le de la milostivul Dumnezeu toate ferici­rile şi întru această vremelnica viaţă, şi întru acea vecinică, care după aceasta o nădăjduim şi va să fie.

 

Las blagoslovenia mea prea iubiţilor mei fii, rugându-le de la milostivul Dumnezeu fericirile acestei vremelnice vieţi şi câştigarea cereştii împăraţii, le las şi le dau părin­teasca învăţătură ca să petreacă cu iubire frăţească, nesmintindu-să nici de un interes, având şi pe fraţii mei în loc de părinţi, şi pe verii lor, fiii fraţilor mei, întocmai ca nişte fraţi, şi petrecând cu toţii într-o unire şi frăţească dra­goste, şi fiul meu Iancu, şi fiica mea Catinca să fie ascultători mai marelui lor frate Aleco, iar care va urma împotrivă are a lua răs­plătire de la Sfântul Dumnezeu.

 

Pe lângă acestea, cu umilinţa cerşind ajutorul cerescului împărat, prin această diată cu toată cuviinţa socotind a pune la cale toate ale mele rânduieli, cele care cu cuget curat am socotit a urma, după săvârşirea mea, şi mai întâi pentru fiii mei hotărăsc: a avea şi a stăpâni, dintru ale mele, cele care în partea fieştecăruia am socotit, şi înainte, cum pe largă cuprindere să arata anume pe faţa întâi iscălit, Iordachi Balş Visternic.

 

În partea fiului meu Alecu.

 

Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[1], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[2], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii.

Moşiile sate întregi, Panzarenii cu târg, şi Dragoeştii, şi Frijănii, şi Otşanii, ce se află, unite la un loc, în ţinutul Iaşii.

Viile din vale de la Copou, lângă Iaşi, cu casele şi toate câte să află făcute acolo.

Viile de la Cruce şi viile de la Piscu de la Cruce, ce se aflu în două ogrăzi, la ţinutul Putnei.

Jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toată pojijiea casei din Iaşi.

Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi.

Jumătate din toate vitele ce se vor afla, cum şi din caii grajdului. Şi este îndatorit fiul meu Alecu şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în gios arăt şi rânduiesc.

 

Să se afle fără strămutare preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica de la Dumbrăveni, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea mor­ţilor şi a viilor.

Să se afle fără strămutare, la Dumbrăveni, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la în­văţătura.

Să se facă, pe tot anul, la biserica de la Dumbrăveni, două pomeniri, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată rânduiala cuviincioasă.

Sa se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea.

Să se dea, pe tot anul, din veniturile de la Dumbrăveni, câte una sută lei la monastirea Suceviţa, pentru biserica răposatului părinte­lui meu, ce este făcută pe poarta acei monastiri, pentru că, precum a rânduit răposatul, să slujească în toată vremea obştie, care bani să se dea acum la purtătorul de grijă, lăsat de cătră proin egumen Hurie, iar în urmă, la acel care, după vreme, se va afla purtătorul de grijă la acea biserică.

 

În partea fiului meu Iancu.

 

Moşiile sate întregi Paşcanii, cu toate cotunurile şi cu toate săliştile unite la un loc, şi Conţăştii, ce sunt luaţi de veci de la monastirea Probota, cu bezmăn în ţinutul Suceava, şi cu casele din Paşcani, cu toată pojijia casei, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii.

Moşiile sate întregi, Todirenii, Titienii, Steşcanii, şi Rogojănii, şi pol sat Verdeşănii, şi parte din Sameni de la Bobu, ce să află unite la un loc peste Prut, la ţinutul Iaşii[3].

Moşia care se numeşte acum Hodura, în care sunt două sălişti, numite, prin scrisori, Ezărenii, şi Juleştii, la ţinutul Hârlău, şi cu toate prisăcile cu stupi ce se vor afla acolo.

 

Moşiile sate întregi Pogăneştii şi Petrimăneştii, şi cu toate alte hotare şi părţi ce să cuprind într-aceste moşii şi să află, unite la un loc, în ţinutul Fălciului.

Viile de la Copou, din deal, cu cerdac şi cu cele ce să află acolo, la podgoria Iaşului.

Viile de la Huşi, din ţinutul Fălciului.

Viile de la Chetrişi, din ţinutul Romanului.

Viile de la Straoani, din ţinui Putnei[4].

 

Casele din târgul Iaşii, cu jumătate din toate argintăriile şi jumătate din toata pojajiea casei, iar fiul meu Alecu parte în casa să nu aibă, căci măcar că fiului meu Ianco îi las casa, şi în Iaşi, şi în Paşcani, dar fiului meu Aleco osăbit, că-i las moşii cu mai mare venit, c-am dat şi zece mii lei ajutor, îi la casele ce au cumpărat în Iaşi. Iscălit pe faţa al treilea. / Iordachi Balş Vistiernic.

 

Tot în partea fiului meu, Ianco.

 

Jumătate din toţi ţiganii ce am, şi casaşi, şi lăieşi.

Jumătate din toate vitele ce să vor afla, cum şi din caii grajdului.

Şi este îndatorit fiul meu Ianco şi urmaşii săi a păzi şi a urma, în toată vremea, precum în jos, pe larg, arăt şi rânduiesc.

 

Să se afle, fără strămutare, preoţi şi pisalţi, după trebuinţă, la biserica din Paşcani, pentru ca să urmeze rânduiala rugăciunilor bisericii cu toată cuviinţa, spre pomenirea morţilor şi a viilor.

Să păzească a să afla la Paşcani, în toată vremea, şcoală cu dascăl moldovenesc şi grecesc, spre înlesnirea celor ce vor voi a-şi da copiii la învăţătură, cu urmare ce şi acum să păzeşte.

Să se facă, în tot anul, două pomeniri la bi­serica din Paşcani, una la ziua hramului şi alta, la ziua moşilor, cu toată cuviincioasa rânduială.

 

Să fie purtare de grijă pentru schitul Brăteştii, ca din veniturile ce are schitul, dându-se cheltuiala trebuincioasă, să se afle, în toata vremea, la schit preot şi călugări şi, după rânduiala ce este aşezată de mine, să urmeze fără strămutare rugăciunile bisericii, spre pome­nirea părintelui Iosaf, şi, în tot anul, la ziua hramului, să se facă pomenire pentru răposa­tul, cu rânduiala cuviincioasă.

Să se dea, pe tot anul, la monastirea Probota, pentru moşia Conţăştii, cât prin scrisoarea mea ce are monastirea să cuprinde.

 

Pentru copiii răposatei fiica mea Elenco.

 

Măcar că, pe cât mai mult am putut, am dat zestre după izvodul ce este faţă şi deose­bit am şi ajutat, dar rânduiesc ca să se mai dea 2500 (adică două mii cinci sute lei) acei mai mici copile a răposatei, care să-i dea fiii mei, însă una mie cinci sute lei fiul mea Alecu, şi una mie lei fiul meu Iancu.

 

Pentru fiica mea Catinca.

 

Cu toate că şi acesteia, pe cât am putut, i-am dat zestre, după izvodul ce este, dar fiindcă, din nenorocire, a rămas văduvă, rânduiesc ca, după săvârşirea mea, să-i mai dea fiii mei Aleco şi Ianco, 15.000 (adică cincisprezece mii lei), însă zece mii fiul meu Alecu şi cinci mii lei fiul meu Iancu. Ca să aibă chip lesnitor la petrecere, şi fiul meu Aleco să poarte de grijă surorii sale, economisind zestrea şi banii ce rânduiesc să i să dea, pentru ca cu lesnire să poată a să cuprinde cu cele trebuincioasa la petrecerea sa.

 

Îndatoresc pe fiii mei a caută şi a ajuta, în toata vremea, pe toţi oamenii casei mele, câţi m-au slujit şi mă slujesc, căci sunt oameni care pot a fi şi pentru a lor folos.

Trei moşii, cu toate hotarele unite la un loc, adecă: Grecenii, şi, Pelineii cu toate hotarele unite la un loc, în ţinutul Grecenii. Şi Uricheştii, şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, la ţinutul Putnei. Şi Caraficheştii şi Miteştii, la ţinutul Suceava, oprindu-le acestea pentru mine, am socotit şi le rânduiesc iarăşi fiilor mei, pentru că mai sus îi rânduiesc ca să dea surorii lor Catinca cincisprezece mii lei, şi copilei răposatei fiică-mea Elenco două mii cinci sute lei, şi deosebit, pentru aceste moşii ce le las, îi îndatoresc a plăti toate datoriile ce vor fi atât cu sineturile mele, cum şi fără sineturi, care să vor do­vedi drepte, şi iarăşi să fie îndatoriţi a răs­punde şi banii caţi vor cuprinde cheltuiala îngropării şi a toate grijile mele până la trei ani, urmându-să cu toată cuviincioasa rânduială, cum mai jos rânduiesc, şi de vor rămâne şi ceva bani de la mine, vor fi spre ajutor la acestea sau, nerămânând nimica bani, vor răspunde, precum îi îndatoresc, cu bani de la dânşii, dând amândoi deopotrivă şi la plata datoriilor (la faţa a 5-lea, iscălit Iordacki Balş / Vistiernic). Şi la cheltuiala îngro­pării şi a grijilor mele, şi aşa supt această îndatorire vor avea şi vor stăpâni fiii mei Aleco şi Iancu şi moşiile arătate într-acest chip, cum în jos să arată adecă:

 

Grecenii şi Pelineii, cu toate hotarele unite la un loc, cum şi Sarafineştii şi Miteştii, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Alecu, şi Uricheştii şi Cornăţălu, cu părţile unite la un loc, şi cu viile de acolo, le va avea şi le va stăpâni fiul meu Iancu, şi amândouă pentru aceste moşii ce le las, oprite pentru mine fiind, vor da cele rânduite cum mai sus pe larga se arată, anume:

 

Prin aceste mai sus arătate, săvârşind rânduiala ce aşez pentru fiii mei, fac deosebita aşezare de rânduială, care fără strămutare să se urmeze, după săvârşirea mea, pentru sufle­tul meu şi pentru sufletele celor până la mine răposaţi, fiind această aşezare cum în jos pe larg să arată.

 

Asupra acestei aşezări las şi rânduiesc epitropi în veci, fără strămutare, pe dumnealui Căminarul Panaite Cazimir şi pe dumnealui Paharnicul Petrachi Cazimir şi urmaşii dumilorsale, fiind împreună spre ajutor, şi fiului meu Alecu, şi urmaşii săi, şi rânduiţii epitropi vor avea întru deplină stăpânire acele rânduite de cătră mine şi vor urma această rânduială”[5].

 

Documentul conţine şi milosteniile care se vor face, anual, în favoarea unor biserici, săteni sau slujitori, din veniturile moşiilor păstrate pentru sine, „Sănăuţii, la ţinutul Suceava şi Găozănii, la ţinutul Iaşii”.

 

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

 

[1] Vereşti.

[2] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[3] Aşa se numea, pe atunci, ţinutul Bălţi.

[4] Vrancea.

[5] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, p. 322-330


Dincolo de zornăielile patriotarde ale unor nevolnicii

 

Câteva știri din presa franceză a anilor 1778-1822 îmi lasă gustul amar al orașelor și satelor moldovenești pârjolite, ca să nu încapă în mâna inamicilor, sau, dincolo de Prut, înțesate cu trupe lacome și flămânde. Pe vremea aceea, noi eram „supuși turci”, iar trupele țariste tocmai ne scoseseră la mustru, ca să învățăm să devenim „supuși ruși”. Mai bine de un secol, noi nu am avut identitate în proprie țară; doar prin păduri, unde ne ascundeam „cu tot avutul”, inima noastră moldovenească mai pulsa, fără gând la gloria de odinioară, ci doar cu frământările speranței în supraviețuire. Tristă ne mai este istoria, dincolo de zornăielile patriotarde ale unor nevolnicii, în care unii au nevoie de lustru peste neputință!

*

1788, aprilie 22: „Viena, 4 aprilie 1788. În 13 martie, Prințul de Cobourg a intrat, cu patru coloane, în Moldova; prima s-a oprit la Baia (Baja – n. n), a doua – la Litenii Mari (Littenmare – n. n.), a treia – la Dorogosia (?) și a patra, la Herța (Hereza – n. n.). În mijlocul acestor poziții, corpul care a fost detașat din Transilvania, de la Ocna, unde se găses saline. Generalul a oprit, de asemeni, la Hotin, un corp de 2.000 de tătari și un detașament de 700 de inamici la Boian (Bojana – n. n.), pe graniță” (Gazette de France, No. 33, Maridi 22 Avril 1788, p. 1).

 

1802, aprilie 3: „Se transmite din Lemberg (Galiția) că un corp considerabil de trupe austriece s-a așezat pe granița provinciilor turcești Moldova și Valahia, care se zice că vor fi ocupate. Un corp rusesc, compus din cavalerie și cazaci, se află, la fel, în marș pentru a intra în districtul Hotin, unde va rămâne în așteptarea unor noi ordine” (Journal des débats, II, Du 13 Germinal an 10 de la République, p. 2).

 

1808, iunie 30: „Viena, 16 iunie. De când a devenit gospodar al Valahiei, prințul Ipsilanti (cel care și-a însușit necuvenit munții Dornelor – n. n.), se găsește întruna la Petersburg, împreună cu fiul său mai mare (cel căruia „i-a dăruit” munții Dornelor – n. n.). Soția lui se află, acum, la Raminici-Podolsky, aproape de Hotin. Se pare că acest prinț posede bogății imense” (Journal de l’Empire, 30 Juin 1808, p. 2).

 

1812, mai 12: „Lemberg, 1 mai. Rușii, se spune, au demolat fortăreața Camenița (Kaminiec-Podolski – n. n.), situată aproape de Hotin, aflată pe granița veche a Turciei (granița Moldovei, desigur, dar Moldova era doar o provincie a Turciei – n. n.)… Scrisori din Iași anunță că o divizie de trupe rusești a trecut de acest oraș și a luat drumul orașului Zalessczyk, cedat Rusiei prin ultimele tratative de la Viena” (Journal de l’Empire, Mardi 26 Mai 1812, p. 1).

 

1818, iunie 9: „Lemberg, 18 mai. Împăratul Rusiei a sosit, în 6 mai, la Kamenița. Majestatea Sa și-a continuat, în 8 mai, călătoria spre Hotin (Chotym – n. n.), dorind să ajungă, în 9 mai, la Chișinău, unde și-a propus să poposească o zi. Împăratul va merge, de asemeni, să viziteze fortăreața Bender și va trece în revistă trupele din Tiraspol și Basarabia. Majestatea Sa dorea să ajungă, în 13 al acestei luni, la Odesa. Guvernul a fost informat că Împăratul Alexandru se va întâlni, la Camenița, în Basarabia, aproape de Ockopie, lângă frontierele Galiției, cu Domnul baron Hoheneck, general maior și comandant al Bucovinei (Buckowine, în grafia europeană a vremii – n. n.), și cu Domnul de Rosenthal, căpitanul cercului Sothow, pentru a conveni regularizarea graniței, chestiune pe care Majestatea Sa o privește cu deosebită atenție, și i-a invitat să se întâlnească la Hotin, ca să ia masa împreună” (Journal des débats, II, Mardi 9 Juin 1818, p. 1).

 

1822, ianuarie 19: „Viena, 7 ianuarie – extras dintr-o scrisoare particulară. Suntem asigurați că toate armatele ruse, numite de Sud, mărșăluiesc spre Prut, după 23 decembrie, și că trei divizii au trecut Nistrul, în 26, pe parcursul nopții. Trupele au primit hrană pentru cincisprezece zile. Satele din lungul Prutului sunt atât de aglomerate cu trupe, încât această stare de lucruri pare imposibilă. Se așteaptă din Basarabia noutăți despre mișcările de trupe. Se anunță, în același timp, că trupele otomane au început să evacueze principatele Moldova și Valahia… Se așteaptă noutăți importante. Sursele ne asigură că trupele rusești vor ocupa principatele, în virtutea unei convenții; dar alții anunță că au ajuns întărituri turcești, la Iași, în 28 decembrie…

 

Se știe, în acest moment, că grosul artileriei turcești (cincisprezece piese) sunt mutate, de la Iași, la Brăila, spre Dunăre, fără piedici din partea ienicerilor, care, în alte împrejurări, s-ar fi opus. Poarta pare decisă să evacueze Moldova, în caz de război, și să-și concentreze trupele pe Dunăre, unde în cea mai mare parte s-a întărit. Fortărețele Brăila, Silistra, Rusciuc sunt întărite cu noi forțe de garnizoană. Cartierul general al seraskierului Tchapan-Oglu este la Silistra. Înainte de a pleca, turcii au ars, fără remușcări, toate orașele și satele Moldovei. Forțele principale ale rușilor s-au concentrat pe malul Prutului și al Dunării; dar, de opt zile, marea masă a trupelor rusești a intrat în Basarabia, trecând Nistrul. Cum ele nu pot traversa spre Hotin, au fost nevoite să construiască două poduri de pontoane, aproape de Moghilev (Mochlew – n. n.); unii au trecut pe gheață, dar nu mulți. Trupele care sunt deja în Basarabia și-au trimis femeile peste Nistru. Ele păzesc Prutul cu detașamente de infanterie. Cartierul general al generalului Wittgenstein a fost mutat de la Tulezin la Chișinău. Puternice convoaie cu muniție și explozibil au trecut, alaltăieri, spre Hotin” (Journal des débats, Samedi 19 Janvier 1822, pp. 1 și 2).

 

 


Povestea haiducului Ștefan Bujor

Archip Roșca: Țăran din ținutul Hotinului

 

În ciuda sărăciei mărturiilor, care se reduc la noi, românii, doar la documente de proprietate, păstrate cu sfințenie pentru îndătinatul „ni se cuvine”, orice temă poate fi suficient de bine documentată, dacă știi potecile și ținta finală. Iar chestia asta se poate proba cu o poveste, cea a haiducului Ștefan Bujor, care „a ieșit în țară”, inclusiv în Bucovina, inclusiv în Basarabia, inclusiv ți Valahia, între anii 1800-1810, când a fost prins în casele tânărului boier Lascăr Catargiu, care-l ascunsese, Catargiu fiind, împreună cu un alt tânăr boier, Constantin Bălăceanu, locotenent al „mojicului”, adică a țăranului Ștefan Bujor, cum scria Alecu Russo, folosindu-se de limbajul vremii.

 

Vasile Alecsandri, bazându-se doar pe legendările poporului, nu și pe documentele agiei (poliției) anilor 1810-1811, scria, în 1854, că „acest hoţ vestit, poreclit Bujor din cauza culorii părului său, a ieşit în ţară pe la începutul veacului al XIX-lea. El era fecior boieresc la moşia unui boier, până a se da la hoţie; fiind însă rău bătut într-o zi de stăpânul său, Bujor a apucat calea codrului, ca să-şi răzbune contra boierilor. Cântecul însuşi zice că el nu făcea morţi de om, dar avea mulţumire a pune pe ciocoi în lanţuri”[1] și că „Bujor a fost prins într-un bordei, aproape de Focşani”.

 

Alecu Russo, în scrierile din tinerețe, adică din anii 1840, publicate, mai întâi, cu o splendidă portretizare făcută de Alecsandri, în „Convorbiri literare”[2], este mult mai precis, chiar dacă tăinuiește numele tinerilor boieri, locotenenți ai lui Ștefan Bujor, chiar dacă nu știa prenumele haiducului și chiar dacă își închipuia că Bujor avea o singură ceată, formată din trei oameni, când, în realitate, el avea măcar câte o ceată, formată din câte 10 oameni, în fiecare provincie românească, după cum o dovedesc notele agiei, pe care le voi reproduce îndată. Russo scria, ân 1840, că „or fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiți domnea Moldova; pe atunci nu exista poliție, și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii.

 

Prinși, în sfârșit (în casele lui Lascăr Catargiu, care îl ascundea – n. n.), de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții (inclusiv în scrierea lui Alecu Russo, care le cunoștea numele – n. n.), fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești.

 

Acest Bujor și-a plimbat vitejia prin Valahia, prin Bucovina (unde îl avea ginere pe haiducul Darie – n. n.) și prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar cand se arăta în Moldova poporul zicea: S-a ivit Bujor în țară, / Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară”[3].

 

Printre întâmplările povestite de Alecu Russo se numără și cea referitoare la prădarea maiorului Bacinschi, care fusese „de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov, și, la 1834… el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus. Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care-i organiză prea bine”[4]. Amuzant este că, aflând că maiorul de origine poloneză era liderul pompierilor din Iași, printre care se afla și Costache Năstase Ochi-Albi, lăutar neîntrecut, fiul lui Năstase Angheluță din Botoșani și nepotul lui Ion Angheluță din Suceava, care pe atunci cânta cu Barbu Lăutarul, la Iași, iar Bujor, recunoscându-l, a luat o monedă din punga proaspăt confiscată și i-a aruncat-o, „să aibă de drum”, drept recunoștință pentru faptul că Bacinschi și pompierii lui stinseseră, de curând, casa surorii lui Bujor din Iași.

 

Alecu Russo, fascinat de crezul iluminist, conform căruia „poezia poporală este întâia fază a civilizației unui neam ce se trezește la lumina vieții”[5], și constatând că „toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează… popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici”[6], susținea energic și entuziast că baladele „Mioara[7], Năframa, Mihail, Bujor, Toma lui Moș, Codreanu vor trăi cât va fi un român pe lume”[8].

 

Multe dintre „faptele” lui Bujor nu sunt ale lui, ci ale altora. Nicu Gane, de pildă, în povestioarele cu pretenții de „Novele”, atribuie lui „Aliuță” și lui Bujor evenimentul dramatic al morții lui Chiriță buluc-bașa, ucis de un complice oltean al lui Bujor, pe nume Nicola Căpitan. Adevărul de necontestat, în povestioara lui Gane, este acela că „Bujor a fost dintre cei mai vestiţi hoţi din ţară. Babele şi acuma vorbesc despre el la şezătoare, lăutarii îi cântă cântecul: Frunză verde de negară / A ieşit Bujor în ţară. Bate, pradă, nu omoară, / Pe ciocoi îi bagă-n boală”[9], adevăr probat, ulterior, de universitarul și academicianul Ghibănescu, cel care, în cursurile sale de istorie, scria că, „dintre hoţii cei mai faimoşi, care, în anii aceştia au băgat spaima mai ales între greci, a fost Bujor, cu ceata lui, și apoi Jianu. Bujor haiduc a fost deopotrivă cunoscut în Moldova şi Ţara românească şi a dat mult de lucru ambelor Departamente de criminalion din ambele ţări. În notă aducem câteva acte relative la Bujor şi ceata lui”[10].

 

Înainte de a încheia cu notele lui Ghibănescu, în care sunt redate în întregime documente ale epocii, cred că e bine să reproduc „Cînticu lui Bujor”, compus de bătrânul lăutar sucevean Ion Angheluță (Bujor organizase, la Iași, după cum zice Russo, un adevărat concurs de creație, care să-i glorifice faptele, cântecul lui Angheluță fiind învățat de toți lăutarii, plătiți de Bujor ca să-l învețe și să-l răspândească), notat de austriacul Franz Rouschitzki și înveșnicit, ca text, de Vasile Alecsandri.

 

 

 

Documentele care probează, și în cazul haiducului Ștefan Bujor, că, în ciuda aparenței, nu mărturiile, ci memoria ne lipsește nouă, românilor, sunt următoarele:

 

„(1) De la Divan. / Cinstite dumneata Vel Armaşe, pentru lucrurile ce prin foaie s-au trimis de la isprăvnicat ot sud. Saac, cari s-au luat de la hoţii ce, prin vărsare de sânge s-au prins, s-au scris dumitale a se da înapoi, ca să se dea polcovnicului şi poteraşilor ce i-au prins, fiind hărăzit de Divan lor, ca mai mult să îndemne la prinderea hoţilor şi acum am luat răspuns de la isprăvnicat, că lucrurile nu s-au trimis înapoi. Porunceşte dar Divanul dumitale ca să le dai înapoi în mâna gazdei judeţului, cu foaie anume iscălită de dumneata, precum trimis adică la Pandele, al 3-lea postelnicel, spre a le trimite la jude şi prin dumnealor, Ispravnicii judeţului, să se dea polcovnicului şi poteraşilor. / 1811, Mai 31. (Cod. LXV, fila 77).

 

(2) De la întâiul Divan şi Comitet. / Cinstite dumneata frate biv Vel Vornic Constantine Bălăcene, Excelenţa Sa domnul gheneral-maior şi cavaler Şteter viţ prezident Divanului, prin predlojenia ce a trimis la Divan, de la 23 ale trecutului Iunie, sub No. 4.677, scrie că din tacrirurile ce au luat de la doi hoţi armăşei, anume Barbul i Nicola sârbi i de la alţi trei hoţi ce sunt la închisoarea puşcăriei: Ion Bunea, Tudor Micleuş i Moise Moga, s-au pliroforisit cum că dumneata, când te aflai epistat al armăşiei, ai fi luat de la mai sus numiţii trei hoţi douăzeci şi nouă cai, însă 19 de la Ion Bunea i Tudor Miclăuş şi 10 de la Moise Moga, care cai au rămas la dumneata, de a-i da stăpânilor păgubaşi şi fiindcă Excelenta Sa cere acest răspuns în scris din partea dumitale de îndreptările ce vei provalisi; de acea aşteaptă şi Divanul acest răspuns în scris de la dumneata, ca să-l trimetem la Excelenta Sa domnul general, spre a vedea. / 1811, Iulie 4. (Cod. LXV, fila 104). Radu Golescu, Isaac Ralet, Mihalache Manu.

 

(3) Senatorul Miloşievici. / Trimite la Divan examenul de la Departamentul de Criminalion ot Moldova, ca să se cerceteze şi acele cuvinte ce le-au arătat Bujor i cu tovarăşul lui la acel Departament ot Moldova, şi de cercetarea ce se va face să trimită la Excelenţa Sa. / 1810, Ianuarie 23. (Cod. LXIII, fila 64)” p. 469.

 

„Către generalul Engelhard. / După două predlojenii a Excelenţei Tale, ce mi s-au trimis, una de la 20 Septembrie, cu No. 3.282, şi alta de la 27, tot ale lui Septembre, cu No. 3.420, împreună şi cu copia de tacrir, ce s-a trimis de la domnul Senator, după arătarea ucigaşului de oameni Bujor, pentru chipurile celor întovărăşiţi cu el în fapta hoţiei, de care Divanul îndată făcând porunci, atât aici, la spătărie i agie şi armăşie, cât şi la Divanul Craiovei, trimiţând împreună şi chipurile hoţilor după tacrirul Bujor, acum am primit înştiinţare de la dumnealui biv Vel Logofătul Costache Samurcaş, întâiul dregător al Divanului Craiovei, coprinzătoare că, după primirea poruncii Divanului, ce s-au trimis pentru prinderea acelor 10 lude tâlhari, tovarăşii lui Ştefan Bujor, făcând scumpă cercetare în Craiova, la 7 ale acestei luni, s-au prins unul dintrînşii, anume Manea (iar el îşi zice Manaf), căruia, nefiindu-i tăgăduită tovărăşia, i s-a luat tacrir de urmările sale şi s-au trimis aici, la Divan, şi la întrebările ce i s-a făcut pentru ceilalţi tovarăşi, înţelegând că la satul Valea Putineiului, din sud Mehedinţi, mai sunt încă 4 tovarăşi ai lor, zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, pe o parte, au trimis poruncă către Ispravnicul judeţului, ca să trimită sa-l coprindă, iar pe de alta, au gătit şi pe un Chiriţă buluc-başă al domniei sale cu câţiva arnăuţi, să meargă iarăşi acolo, şi, când era să plece, la 8 ale lunii, vreme trecută din noapte, fiind ca la 3 ceasuri, a venit un Petre rachierul, locuitor din Craiova, şi arătând că la gazda lui au venit şi alt tovarăş de ai hoţilor, anume Nicola Căpitan, carele, cum va mânca, gata e să plece şi cu toate că, la însemnarea ce i s-a trimis după arătarea Bujori de numele fieşcăruia, numele Nicola nu se arăta, fără de numai după auzirea semnelor înţelegând că va să fie Tănase, şi vrând ca să-l puie în mână şi pe acela, mai vârtos că luase ştire că este gata să plece, au trimis pre numitul buluc-başa, cu arnăuţi, unde călcându-l au năvălit asupra-i şi buluc-başa întâmplându-se a nu-şi avea armele cu dânsul, decât numai un cuţit la brâu, iar hoţul având 6 focuri lângă el, în luptele ce aveau amândoi au proftacsit hoţul şi, slobozind un pistol în buluc-başa, l-au împuşcat şi fără de pierdere de vreme au şi murit, au mai lovit şi un alt arnăut i un călăraş  i aşa înfricoşându-se şi ceilalţi n-au îndrăznit de a mai intra în casă şi, fiind vremea trecută din noapte, au scăpat hoţul; de care înştiinţează Divanului întâmplarea ce s-a făcut şi cum că îndată a trimis Divanul Craiovei după dânsul oameni vrednici, în toate părţile, ca să-l prindă. Mai zice dumnealui Logofătul Samurcaş că, în urmă, luând ştire că si la ordia de peste Dunăre, unde se afla Excelenţa Sa gheneral Zast, mai sunt din tovarăşii hoţilor, îndată au scris şi acolo, trimiţând şi chipurile lor, spre a se face cercetare, ca, găsindu-se, să-i prindă, iar pentru hoţul ce se află prins la Craiova cere poruncă de urmare. I s-au scris dumnealui ca să-l trimită aici în bună pază, iar pe de altă parte nu lipseşte Divanul a arăta Excelenţei Tale, trimiţând împreună ţi copie după tacrir acelui Manea, a se vedea de Excelenţa Ta. / 1810, Octombre 18. Cod. (LXVI, fila 41)”. p. 470

 

O adresă către „Excelenţa Engelhard” are următorul cuprins: „Domnul Senator, teorisind înştiinţarea şi toate hârtiile ce le-a trimis asupra celor ce sunt în bănuiala că au fost tovarăşi cu ucigătorul de oameni Ştefan Bujor, găseşte mai vinovaţi pre Ion, feciorul lui Toboci, că au fost tovarăş cu Bujor, şi pre Vasilie sin Stanciu, şi Ion Toboci, fiind sudit nemţesc, s-a luat de agenţie (şi) au scăpat de la căprarul agenţiei, porunceşte a fi căprarul judecat după pravilă. Şi mai porunceşte ca să se aducă la judecată toţi cei vinovaţi în fapta aceasta şi, cercetându-se pricina cu scumpătate, să arate Excelenţei Sale. /1810, Decembrie 7. (Cod. LXIII, fila 22 v.)” (p. 471).

 

 

[1] Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, p. 103

[2] În Convorbiri literare, Anul VI, No. 12, 1 marie 1873, Iași 1873, pp. 437-450, Alecsandri evoca opera și viața lui Alecu Russo, încredințând tiparului și paginile „Din scrierile lui Alecu Russo”, prelinse din pana uriașului vizionar în tinerețe, inclusiv Studii naționale, scrise în 1840, în care se relatează și întâmplările haiducului Bujor.

[3] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 11

[4] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 13

[5] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 2

[6] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, p. 9

[7] În realitate, Mioara și Toma lui Moș nu sunt balade, ci colinde străvechi, dar în secolul XIX nu se știa nimic despre civilizațiile primordiale, polară și boreală, și nici despre „Imnele Titanilor”, adică despre colinde.

[8] Russo, Al., Scrieri postume, vol I, Craiova, nedatat, p. IX

[9] Gane, Nicu, Aliuţă, în Novele, Bucureşti 1933, p 33

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor / Seria 1800-1830, Tomul IX, Bucureşti 1896, pp. 469-471


Ho Ra sau Călătoria prin Cer

 

Printre multiplele semnificații ale Oului cosmic, se află și o „narațiune” ceremonială, reprodusă întocmai și de Ho Ra (în unele limbi europene semnifică ceremoniile solare de pe Muntele Soarelui, în altele, muntele ca atare, sintagma Ma Go Ra, „Primăvara pe Muntele Soarelui!” denumind, în întreaga toponimie europeană și asiatică, înălțimea, cu vârful nivelat de mâna omului și cu peșteră în măruntaiele ei, pe care se desfășurau ceremoniile maiale pe Muntele Soarelui), de Ho Ra „Buciumul”, care a supraviețuit în tradiția românească până pe la 1916, dar numai în componente „Călătoriei pe Cer”, cum numea Mircea Eliade tentația „Imanentului care urcă”, deci a fenomenologiei, în sens budist și kantian, intuit ca atare de Lucian Blaga.

 

Că Muntele sau „Calea Părinților” (Pytr-Yana) și Cerul sau „Calea Zeilor” (Deva-Yana), desăvârșesc „logodna cosmică” prin urcările ceremoniale pe munte, aproape de cer, și prin horire se știe. Urcușul și coborâșul, descrise de Dimitrie Cantemir, care le constata, în vremea lui, „pe Cale” (șiragurile sinusoidale, de o parte și de alta a horei din uliță), reprezentau ascendența și descendența Lunii (sinusoida, cum s-a constat într-o peșteră din Franța, marcând fazele lunii), reprezintă împărtășiri ale ursirii Fecioarei Cerești, iar Ho Ra crea condițiile intrării în armonia universală, Cerul și Muntele „vorbindu-le” oamenilor, prin „glasul Cerului și al Pământului”, adică sunetul de bucium (la Densuș, zigurat străvechi, se vede „fisura” circulară, prin care Marele Preot scotea buciumul, pentru a le „vorbi”, nevăzut, oamenilor).

 

Cea mai veche Ho Ra „Buciumul”, notată de Dimitrie Cantemir pe la 1690, „vizualizează” simbolistica oului încondeiat: omenescul celor două horiri lunare, care au fost păstrate, în degenerescențe specifice, de culturile europene prin ecourile pe care noi le numim „muzică medievală” (muzica medievală europeană s-a rupt de tradiții, fiind compusă în catedrale și răspândită prin intermediul ceremoniilor de la curțile regale), și horirea dublei naturi, dobândită prin contopirea inițierilor din peșteră și a inițierilor din cer, prin desprindere și imponderabilitate, precum în hora călușerească (a lui Marte) din 1599, de lângă Alba Iulia, „plutită” de oștenii lui Baba Novac și descrisă de secuiul Dosza Daniil. Copertarea ascendență-descendență a ceremoniei sacre solare s-a făcut, și prin sunete, și prin coregrafie, aidoma simbolisticii din pictogramele străvechi ale Oului Cosmic.  Unele elemente ale datinii inițiale au migrat spre serbări distincte, precum cele ale Rusaliilor și ale Nedeilor, dar, dincolo de aceste tentative de nivelare și de regăsire creștină, se ascunde un ceva și mai spectaculos: caracterul spiralat al melosului străvechi. De-a lungul timpului, până la Franz Josef Sulzer, ni s-a tot spus că fiecare horire începe cu un ritm lent (cel notat) și decurge, din ce în ce mai iute, până la un maxim al execuției, atunci când șamanul (latinescul „vates”, tradus de noi drept „vătaf”, definea șamanul) striga, de trei ori, „Hâț!”, trecându-și toiagul, cu repeziciune, pe sub picioarele dansatorilor. Surpriza noastră, a „Zicălașilor”, a fost să constatăm această spiralare a melosului străvechi, prin condensarea sunetului, exemplul concludent, deși descoperit întâmplător, reprezentându-l „Romanța” pierdută a lui Cantemir, care, cântată în ritm de sârbă, deci în maximă viteză, se transformă într-un cântec încă la modă și astăzi. Ceea ce înseamnă că, prin accelerare, melosul săvârșea spiralarea, adică ascendența spre cer.


Pagina 9 din 27« Prima...7891011...20...Ultima »