1809, G. C. Roja: „Împresuraţi cu întunericul neştiinţei”
Abia peste o jumătate de secol, datorită lui Gheorghe Bariţ, alfabetul limbii noastre avea să fie luat anevoios în considerare. Despre cel care întocmise acest alfabet, academicianul şi medicul de la Spitalul Universitar din Pesta, Românul (lui i se cuvine „R”) Gheorghe Constantin Roja, nu se mai ştia nimic, iar astăzi nici măcar atât.
Cartea lui Roja, „Măiestria ghiovăsirii[1] româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea[2] a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre”, publicată în 1809, se găseşte în minunata Bibliotecă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, inclusiv în cea virtuală.
Va fi mult de lucru în vestirea şi promovarea acestei cărţi mai mult decât surprinzătoare, aşa că nu mă voi grăbi cu comentariile, lăsându-vă în compania pledoariei pe nedrept uitatului Gheorghe Constantin Roja:
„Multe şi dezbinate ginte se schimbară, părăsind unele ale sale cuvinte şi luând altele de ale altor naţiuni vorbe: însă şi acea stă aşa urzite dialecte se află în dezbinate ţări şi cetăţi, pentru dezvoltarea împreună a vieţuitoarelor naţionale strămutate. Aşa de vom socoti întâia limbă cea nemţească, dintru aceasta au izvorât Bavarica, Sverica şi altele; ci şi Bavarii altminteri vorbesc întru cetate, altminteri aiurea. Limba Italienilor, după plasa oraşelor, în dezvrătite dialecte se împarte; aceeaşi soartă e şi a limbii noastre cei Româneşti, care străinii o numesc Valahică; aceasta peste tot grăind, precum în investigaţiile mele cele cu vechi morumânturi întărite la anul 1808[3] am arătat, în două dialecte, adică în cel de dincoace de Dunăre şi în cel de dincolo de Dunăre se împarte, aceasta cu greceşti, ceasta cu slavoneşti cuvinte, pentru petrecere cu aceste Ginte e amestecată; ci şi aceste îmbe dialecte, parte pentru dezvrătirea unor cuvinte, parte pentru dezvrătirea viersuirii, ale sale iarăşi dezbinate dialecte au, precum e dialectul Roscopolitan, Gracobian, Gremostian, Gopistan, Meţovitian sau Epigotin, Moldovean, Ardelean, Bănăţean, cel din Ungaria, pe lângă Criş şi altele; ci acela e lucru de mirare în limba aceasta, căci care cuvânt îl are stricat un dialect, celălalt dialect îl ţine firesc întru atâta, cât de s-ar culege din fieştecare dialect cuvintele cele fireşti, s-ar preface o limbă Românească tocmai curată.
Iată în cuvântul urcior, care acum se zice Stamia, acum urceor, acum olu, acum Karciagu, întregi sunt Românii Ardeleni, şi Crişanii, care zic urceor sau olu, de la urceolus şi ol. În cuvântul iubire, care acum se zice dragoste, acum plăcere, acum iubire, întregi Roscopolitanii zicând brire, de la bolo, precum şi cei de dincoace de Dunăre, care iubire, de la lubet, libet, şi plăcere, de la placet, aşa mai încolo, în cuvântul tină, care unii o cheamă muzgă, alţii imală, alţii tină, cei de dincoace de Dunăre ţinură firea, zicând: de la cuvântul dătinesc cenum,au de la cvino, şi aşa multe. Aceeaşi schimbare o are şi limba grecească; aşa Grecii popuranii cei de acum ai Kastoriei, măhramă o cheamă pinzani, alteori maidili, aceiaşi Kastorioni şi-au uitat fata a o zice Kori, ci ciupa, alţii o cheamă Koriţi, nu ajung să aducă cuvintele Ahni şi altele turceşti, nici nu ajung să aducă puţine cuvinte din dialectul Hiotilor, care cu adevărat nici umbra limbii greceşti nu au, însă care Gintă a avut modru şi linişte, s-au nevoit limba sa a o deplini, iar limba va fi deplinită atunci dacă toate cuvintele ei împreună vor stat a dobândi pusul scop, carele e împărtăşit cugetelor, şi afară de aceasta de va avea întregimea cuvintelor, mulţime şi frumuseţe, şi ale sale litere, atunci e şi limba polită sau iscusită. Din cele zise se vede că limba noastră cea Românească nu e aşa deplinită, cât să ne putem înţelege toţi în toate cuvintele, pentru că are multe dintru însoţire cu multe Ginte iscusite şi acelea dezvrătite, nici e polită, pentru că ce nu e deplinit nu poate fi polit. Înainte de toate, dar, lipseşte să lepădăm din limba noastră toate cuvintele cele străine şi să punem în locul lor altele nevătămate Româneşti, care sunt prin dezbinatele aceiaşi Gintă Românească dialecte semănate; aceasta o pot face capete Româneşti, care ştiu dialectele limbii Româneşti, precum şi limba latinească, şi cea Italienească, cercând Etimologia, adică izvorul fieştecărui cuvânt, şi un Lexicon curat românesc făcând. Lipseşte mai încolo a se întocmi bine cele opt părţi ale vorbii, care se împlineşte cu ajutorul Gramaticii, a Poeziei şi a Retoricii.
Ci îmi aruncă oarecare aceasta: aşa limba noastră cea Românească la mare schimbare se va supune şi aşa mai cu greu se vor înţelege Românii între sine. La acestea răspund eu aşa: fieştecare dintre noi se cuvine să aibă părtinire către toată Ginta; că numai fiarele cele necuvântătoare sunt născute a-şi căuta singure binele său; iar pe om spre aceasta l-au întocmit natura (firea) ca mai mult să caute binele societăţii decât al său, cât nu numai osteneală, ci şi averea sa toată, de ar lipsi, e dator a o vărsa pentru binele societăţii, de unde acel Român, care mai vârtos se cruţă pe sine şi averea sa, decât să caute procopseala a toată Ginta Românească, nu numai şi-a uitat din ce Strămoşi măriţi îşi trage viţa sa; ci şi mai asemene e fiarelor celor sălbatice decât omului cuvântător, şi pe unul ca acela, de îl va judeca oricine a fi bastard, nu Român adevărat, nici pare că nu mult se va abate de la adevăr. Apoi lipseşte să părtinim fiilor noştri, cărora mai vârtos creştere bună şi polirea minţii fără de avuţii, decât avuţii fără de creştere bună şi fără de polirea minţii să le aşezăm.
Părinţii mulţi pentru că despre o parte sunt împresuraţi cu întunericul neştiinţei, despre alta se nevoiesc întru agonisirea celor ce sunt de lipsă spre traiul vieţii, nu se pot cuprinde a creşte bine fiii săi şi a iscusi inima lor, deci aceasta lipseşte să le împlinească învăţătorii, care strecură în inimile tinerilor vrerea spre învăţătură, îi învaţă bunătatea faptelor şi a cunoaşte pe Dumnezeu.
Acum ce poate fi mai frumos la Români şi mai uşor decât învăţătorii să înveţe pe născuţii noştri dialectul nostru curat şi, cu ajutorul aceluia, ştiinţele? Aceşti şcolari se vor deprinde încet a-şi împărtăşi cugetele sale în limba curată Românească, şi apoi pe fii aşa îi vor învăţa a grăi. Asemene, aceştia pe născuţii lor, şi aşa mai încolo. Nici nu împiedică că această limbă limpezită nu va ajunge curând a trăi toţi cu dânsa, ba întru acest chip vom fi întocmai cu alte Naţiuni, pentru că vom avea o limbă de toate zilele şi alta curată, care se va învăţa din cărţi. Şi cu ajutorul acesteia nu numai toţi Românii, fraţii noştri, între care multe şi dezvrătite dialecte sunt, precum mai sus am arătat, ci şi alte Ginte se vor înţelege cu noi în limba noastră. Zisei că, cu ajutorul Lexiconului, a Gramaticii şi ale altor cărţi ce sunt de lipsă se va poli limba noastră cea Românească, însă aceasta, fără de ale sale litere, tocmai nu se face, dirept aceasta fiind, eu, purtat cu mare vrere spre răzbunarea limbii noastre, şi fiindcă de iscusirea limbii Româneşti asemenea cele Româneşti litere, iar nu cele greceşti, nici cele chirilice, cu care trăiesc Sârbii, se ţin: dau la lumină cărticica aceasta, care cuprinde literele vechilor Romani, adică a strămoşilor noştri, cu care încaltea cărţile cele politiceşti să se scrie. Iar cum că noi puteam şi lipseşte să scriem tocmai cu litere latineşti arată cele următoare:
a). Atât din limba noastră, precum şi din mărturisirea istoricilor, pe care în investigaţiile mele, cele din anul 1808, am adus, e luminat cum că noi suntem sin sângele Romanilor celor de demult, aşadar mai aproape litere pentru traiul nostru altele nu pot fi decât cele latineşti.
b). Românii cei din Moldova, fraţii noştri, mai de mult, după adeverirea strălucitului Bişting, până la anul 1439, ţară cu litere latineşti, care este a crede de toţi Românii cei de dincoace de Dunăre. Italienii, Spaniolii, Frâncii, care şi ei îşi trag viţa de la Romani, nu au alte litere, fără latineşti. Astăzi mai toate naţiunile învăţate cu literele cele latineşti trăiesc în Europa. Au nu e ruşine noi, care vorbim limba cea latinească stricată, să ne scriem cugetele noastre cu litere străine? Aceasta e prea adevărat, cum că noi aşa suntem cu latinii, precum popuranii Greciei de astăzi sunt cu Elinii, dacă dară aceştia nu cu altele, fără cu cele elineşti litere trăiesc, ce ne împiedică pe noi ca să nu trăim cu literele cele latineşti?
Până când, dară, vom amâna a ne deştepta din langurosul stat al neputinţei, care din asuprirea străinilor întru noi născută, acum înşine noi, cu îndărătnicia inimii noastre, o creştem şi o întărim? Iar de voim a iscusi limba noastră, precum întru adevăr ni se şade nouă, se cade să avem organele cele de lipsă, adică literele noastre, pentru că scopul fără de mijlociri nu se poate căpăta, literele cele străine sunt străine mijlocirii, şi apriat vedem că, cu străinele litere limba noastră tocmai nu s-a iscusit. Iar când vă aduc literele latineşti, să nu gândiţi că doar eu vreau să leapăd literele chirilice. Nu, ci cele chirilice să se ţină în cărţile bisericeşti, iar cele latineşti (care sunt ale noastre) le aduc ca prea folositoare organe spre curăţirea limbii noastre şi spre scrierea cărţilor celor politiceşti. Deci pruncii noştri să înveţe a scrie cugetele sale şi cu litere latineşti, şi cu litere chirilice. Ci iată, strigă unii, întuneric! Întuneric pentru prunci! Greutate mare pentru polire cu două plase de litere!
Ci eu zic aşa: În şcoală noastră cea Românească învaţă pruncii noştri, în zece luni, a ghiovăsi cu litere chirilice, nemţeşti şi ungureşti, fără greutate. Fetiţele învaţă astăzi, acasă, a citi şi a pricepe cărţi greceşti, nemţeşti şi frânceşti. Ci să las aceasta. Căutaţi la Ruşi, Ginta mare, vestită şi prea cunoscută. Aceste două plase de litere învaţă în şcoală, chirilicele şi, apoi, altele, pentru cărţi politiceşti, şi tot nu s-au întunecat. Să dea Dumnezeu să aibă Naţia noastră polirea lor!
Puneţi, dară, înaintea voastră pilda lor Română! Şi atunci veţi vedea că contra acelora care strigă: Întuneric! Întuneric cu două de litere! E nebunie. Luaţi, dar, Români, mijloacele atât pentru deplinirea voastră, precum şi poliţă celor ce vor fi după noi. Dacă mulţi de-ai noştri cu laudă putură întru alte limbi pricopsi, cu cât va fi mai uşor a se nevoi pentru polirea limbii noastre, cu cât va fi mai uşor polirea acum aşa limbă, sau acum încă costând noi a învăţa într-însa pe alţii sau în cărţi a vă lăsa.
Întru această cărticică a mea nu voi alta acum odată a învăţa, fără a ghiovăsi (a citi) cu litere latineşti. Deci pun numărul literelor, sonul sau viersul lor, şi dezarătate viersului a unor litere desemnarea dialectului Gintei Româneşti. Afară de asta, ca să dau paradigmă de forma cea Românească cu latineşti litere scrisă, cele ce urmează, după răschirarea sonurilor literelor, pentru deprinderea ghiobăsirii, l-am întocmit.
Judecaţi dirept, judecaţi şi oricare; însă aceia care ştiţi toate dialectele limbii Româneşti şi aveţi cunoscută şi limba latinească, cu cea italienească, iar oricare sunt neştiutori de acestea, să nu judece, pentru că, ca neştiuţi, vor mesteca cele rotunde ce cele pătrate, şi aşa veţi întărâta spre stânga. Luaţi, dar, Românii, această cărticică; cât pentru polirea limbii Româneşti ca organ o am scris, aşa unde am smintit, iertaţi, şi unde am smintit, spuneţi-mi, sau scrieţi-mi, rugu-vă, că voi mulţămi foarte”[4].
[1] Citirea – cum precizează în text Roja
[2] Lustruirea, în latină, dar sensul, în pledoaria lui Roja este cel de „a (re)da strălucire”
[3] În 1808, publicase, la Pesta, Untersuchungen über die Romanier oder sogennanten Wlachen, welche jenseits der Donau wohnen : auf alte Urkunden gegründet : Exetaseis peri ton Rhomaion e ton onomazomenon Blakhon osoi katoikousin antiperan tou Dounabeos, semnând Georg Constantin Rosa
[4] Roja, Gheorghe Constantin, Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre / Lucrată de Gheorghe Constantin Roja / Cetăţanul academicesc, şi Candidatul Clinicesc Doftor în Spitalul Universităţii Ungureşti din Peşta / În Buda / La Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, anul 1809 / text român-grec, pp. 6-22