„Rânduiala neamului nostru”

Într-o lumea în care interesul pentru genealogii este demn de luat în considerare, deşi, pentru fiecare moldovean, „cuprinderea neamului nostru”[1] însemna, de-a lungul vremilor, doar o cuprindere de pământuri şi de poziţie în „rânduiala ruptaşilor”[2], adică a celor mai mici boieri, pentru că, şi pe la 1693, moştenitorii nu puteau „şti, din care frate au fost, nefiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţinând”[3], este aparent imposibil să descâlceşti, pentru fiecare ramură în parte, „rânduiala neamului nostru”[4], ghidându-te după dreptul de preemţiune, care stabilea că orice vânzare se face către neamul cel mai apropiat. Cu timpul, din „seminţia lor” se desprind „şi alte seminţii”, pentru că povestea fiecărui sat vechi începe „îmblând pe trei fraţi”, dacă nu cumva şi pe mai mulţi, care, după ieşirea din indiviziune devin „moşul”, adică ultimul dintre strămoşi şi primul dintre străbuni, din fiecare frate desprinzându-se, în timp, o altă seminţie, un alt neam, care se înstrăinează până la vrăjmăşie, uneori, de cei din sângele lor, din pricina unor părţi de sat asupra proprietăţii cărora numai absenţa memoriei provoca litigii, ba chiar şi confruntări violente între „săminţia noastre… şi altă săminţie a lor”, pentru că „nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste” şi, drept urmare, ori au stăpânit frăţeşte, pentru o vreme, ori s-au confruntat la Divanul Domnesc, plătind „feraie” destul de mari fiscului, drept taxă de judecată. După aceea, descendenţii strămoşului comun s-au privit chiorâş sau nu au mai vrut să ştie unii de alţii.

Genealogii primitive există în mai toate uricele, pentru că „baştina” (locul de origine a seminţiei) şi „ocina” (locul naşterii împricinatului) erau definite de o înşiruire a bunilor şi străbunilor, mai toţi doar cu prenume, numele primindu-se, de regulă, de la aşezarea în care un frate îşi avea conacul, obicei, preluat din Occident încă din 1437, când era confirmat ca atare. E drept că prenumele unui întemeietor de vatră şi de neam (Pancu, la Pancăuţi, Luca, la Lucavăţ, Rohat, la Rohoteşti) putea stabili numele vetrei şi al seminţiei, nume care se păstra până ce, pentru o moşie, „vânzarea se face „seminţii lor”, lui” [5], deci unui ram, care îşi consacră o altă identitate, una distinctă.

Am văzut, mai ales în veacul al XVII-lea, astfel de desprinderi, care, din punct de vedere genealogic, marchează o „incidenţă” de care trebuie ţinut cont. Am scris despre fraţii Gheorghe şi Lupul Siminiceanu, Lupul cumpărând de la Gheorghe Siminicenii de lângă Roman şi numindu-se, după satul vecin, în care îşi avea conacul, Prăjescul. Sunt multe astfel de „incidenţe” în istoria noastră, inclusiv cea pe care o provocase Oanea Cuhnia, descendent al unui urmaş al moroşanului care l-a însoţit în Moldova pe Bogdan I Întemeietorul.

O probă în favoarea speranţei că se pot reconstitui „condicile vechi, care s-au pierdut” o reprezintă înscrisurile din 13 august 1659 şi din noiembrie 1693, pe care vi le înfăţişez drept mostre din „sfânta pravilă”, cum numea Nicolae Iorga arhiva ieşeană de odinioară, care adăpostea filele aplicării regulilor dreptului valah.

„Iaşi, 13 August 7167 (1659). Gheorghi Ghica-Vodă, pentru „Costandin diiacul şi cumnatu-său Gligoraşco, ginerii Nastasiei preutiasa popei lui Istratie de Vasluiu şi Dumitraşco diiaconul, ginerele Onoghie, şi Dumitraşco, fecorul Chiliei, şi frate-său Ifrim şi semenţiia lor, altu Dumitraşco, Rohotescul, şi frate-său Hilie, şi alte semenţii… toţ nepoţii şi strenepoţii lui Toader Rohat şi a lui Micotă Rohat şi a Simei Rohat şi a lui Mihăilă şi a lui Ion şi a Muşei, feciorii lui Micotă Rohat; şi au părăt de faţă pre Tiron de Şchiai şi pre Păcurar aprodul de Tatomireşti şi Bălan feciorul Caucei, şi pre nepotul lor, Gligorie, pentru satul Cuhnieştii pe Răbricea cia Mare, în Ţinutul Vasluiului, ce să chiiamă acmu Rohoteştii, cu îmbe cuturile, dzicăndu… cum să liagă Tiron cu oamenii săi de giumătate de sat de Cuhnieşti, ce să chiiamă Rohoteşti, ş-au dzis că iaste a lor de moşie, de spre moşu-său Onia Cuhnia, ş-au arătat şi un uric de la Ştefan-Vodă cel Bun, înnaintia Domnii Meale, şi scriia într-acel uric cum moşul lor, Oanea Cuhnia, au vândut acia giumătate de sat lui Toader Rohat, moşul lui Costantin şi a lui Dumitraşco diiacon, şi altor fraţ a lor, şi s-au luoat acel uric de la măna lui Tiron, şi sau dat pre măna nepoţilor lui Toader Rohat, pentru căci au rămas denaintea noastră şi din toată leagia ţerăi”. Urmaşii lui Rohat „s-au îndireptat şi ş-au pus fierăia 24 de”, ceilalţi neavând amestec în sat „nice odănuoară în viac”. „Racoviţe Cehan Vel Logoft”. Scrie „Corlatu”. Pecete mare peste hârtie”[6].

„Novembre 7202 (1693). „Tofana, preuteasa popei lui Mihăilă, şi Tudosie şi Toader, ficiorul Purtasiei, şi cu alţi fraţ şi săminţiie a noastră, nepoţii şi strănepoţii lui Anton şi a Sturdzei şi Măriei ş-a Martei şi a Odochiei”, „ni-am învoitu cu răzeaşii noştri, cu Neculaiu Trunchiul şi cu fraţii lui, şi Mierăuţ ficiorul lui Ghiorghii şi cu fraţii lui, şi altă săminţie a lor, nepoţii şi strenepoţii popei Simii ş-a surori-sa Martii, pentru salul Cotărleştii, în gura Răbricoarei…, hiind acel sat Cotărleştii îmblănd pe trei fraţ”. Ghiorghe Bialici vinde partea sa moşilor noştri, lui Anton şi Sturdzei şi Măriei şi Martei şi Odochiei”. „Însă ales n-am putut şti, din care frate au fost, nehiind oameni bătrâni, să ţie minte, numai tot au apucat ţiind… într-acel sat, cu alţi fraţ; iar eu, Tudosie, mă ştim să him din Marta… Dec nici ei, nici noi, foarte bine n-am ştiut cine din ce frate iaste, ce pentr-aceaia ni-am tocmit de bună voia noastră, de spre amăndoao părţili să ţănem frăţiaşte”. Marturi: „Mărdarie şi Dumitraşco Gutul şi Ghiorghii Stredzăscul Vornicii de Poartă, preutul Neculai de la Danco şi Vasili Ursariul”. Trei peceţi: una cu un vultur”[7].