Histria, „construcţiunea ciclopică” a „două epoci de cult”

Săptămâna trecută, am avut o întâlnire secretă cu vara, prin anumite locuri din Dobrogea. Am ajuns şi la Histria („Dunăreana”, de la vechiul nume celtic al Dunării, Istru), cândva o cetate a lui Achille, moştenită de la Boreas, care o durase pe o insulă din apropierea ţărmului mării[1], ca şi Leuce (Alba)[2], ştiut fiind faptul că, în vechime,„Insula Leuce apare cu drepturi suverane asupra Pontului, domină întreaga navigaţiune şi traficul productelor pe această mare şi totodată îşi extinde influenţa asupra principalelor emporii din Arhipelag”[3], Histria, ca şi Selina (Sulina) fiind două astfel de emporii.

Histria, cetate-târg, scoasă la iveală de Vasile Pârvan, între anii 1914-1916, şi tocmai de aceea „va rămâne pururi legată de numele său”, înseamnă „o perfectă legătură cronologică şi culturală”, descoperindu-se, pe cuprinsul ei, „şi caracteristice resturi preistorice, covârşite de civilizaţiile istorice ale marii cetăţi”[4].  Histria trece drept cetate-târg, construită de elini şi stăpânită, ulterior, de romani, deşi zidurile de la bază, durate iniţial din „blocuri foarte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment”, ar trebui să ne sugereze ceea ce germanul Kohler observase: că ele aparţin, ca şi cele din Leuce, unei civilizaţii străvechi, anterioară războiului troian şi pe care învăţatul german o grupa generic în „epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice”[5].

Pietrele de la temeliile Histriei, ca şi cele din Leuce, de la Densuş sau de la Nîmes, mărturisesc „o antichitate fabuloasă”, cu mult, mult anterioară celei greceşti şi romane, iar primul european, care a intuit existenţa unor astfel de construcţii străvechi în Europa, a fost Victor Hugo, poetul care, în 1837-1838, pe când scria „Les Orientales. Les voyage de la Syrie”, încă din Scrisoarea 1 „La Rhin”, atenţiona asupra existenţei unor „zidiri pe munte” şi în Europa, după cum scria Paul Perdrizet, în studiul „Le monument de Hermel”, publicat în „Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie”, Tome.19, Paris, 1938.

În Europa, exista, proeminent scos la vedere, La tour Magne à Nîmes, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine”[6]. Hippolyte Bazin, în studiul „Nimes Gallo-Romains”, avea să atribuie originea templului într-o difuză epocă „helenică”, toate echivalările încercându-le cu vestigii timpurii ale civilizaţiei romane, pentru a concluziona, în cele din urmă, de data asta inspirat, că „Turnul Mare, o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale”[7]. În fond, „nimic de genul acesta nu a fost încă încercat, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”[8], ştiut fiind faptul că „templele romane nu au fost construite astfel”; „este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”[9].

Mă opresc aici, doar atenţionând asupra unor mărturii arheologice, inclusiv cetăţile „dacice”, care vin din epoca primelor două civilizaţii pământeşti, cea polară şi cea boreală, rămânând la latitudinea fiecăruia să opteze pentru terminologii: arhitectură primitivă, ciclopică sau boreală.

[1] „Cetatea greco-romană Histria era zidită pe o insulă aproape de ţărm. Aluviunile aduse de Dunăre s-au depus însă treptat de-a lungul coastei şi, de la o vreme, au închis o parte a mării, care s-a transformat apoi în lacurile de azi” – Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, Vol. I, Ed. 5, Bucureşti 1946, p. 4

[2] „Insula Leuce, de la Gurile Dunării, avuse aşadar două epoci de cult şi renume. Cea dintâi a fost înainte de căderea Troiei, când această in­sulă a fost leagănul religiunii primitive a lui Apollo, din care epocă de­rivă şi numele său de Leuce sau Albă. Iar a doua epocă începe după războiul troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Achille, păstrând însă şi mai departe vechea organizaţiune a cultului lui Apollo, anume instituţiunea oracolului, privilegiu excluziv al preoţilor apolinici, pre­cum şi dreptul la ofrande pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii şi peste tot tradiţiunea unei insule sfinte şi salutare” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, Prefaţa Istrati, Dr. C. I., Nic. Densuşianu / Viaţa şi opera sa, p. LX

[3] Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, citându-l pe Aquileia, pp. 74, 75

[4] Andrieşescu, I., Învăţătorii noştri. Vasile Pârvan, în Cunoştinţe folositoare din lumea largă, Seria C, No. 73, „Cartea Românească” Bucureşti 1928, p. 83

[5] „Cercetările arheologice făcute în insula Leuce confirmă în fond aceste date istorice şi geografice.

În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit, la anul 1823, ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri, zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 66,5 cm). Construirea acestui templu, după cum ne spune Kohler, se reduce la epoca arhitecturii pri­mitive sau ciclopice. Murii (pereţii – n. n.) erau for­maţi din blocuri forte mari de piatră albă calcară, prea puţin cioplite, şi aşezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce ne apare, chiar în puţinele sale resturi de la anul 1823, ca o operă monumentală de artă. El era bogat împodobit cu marmură albă, după cum se constată din numeroasele fragmente de sculptură aflate aci[5]. Astăzi însă, din toate aceste ruine risipite la anul 1823 pe suprafaţa insulei, aproape nu mal subzistă nimic. Proporţiunile cele grandioase ale acestui edificiu sacru, de câte 14 sagene fiecare lature (29 m 76 cm), ne atestă în mod foarte evident că destinaţia primitivă a acestui maiestos templu de construcţiune ciclopică nu a fost pentru cultul unui simplu… / Afară de murii templului s-au mai descoperit, în partea de răsărit şi de apus a acestei insule, resturile altor trei construcţii de asemenea vaste, din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vastul templu” – Densuşianu, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti 1913, pp. 101, 102.

[6] Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35

[7] Hipolite Bazin, Nimes Gallo-Romain, p. 36)”, în J. Charles-Roux, Nimes, Paris, 1908, p. 39

[8] Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115

[9] Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, capitolului V – „Valley of Hatszeg”, în care „Demsus. The Leiter-Wagen. Roman Temple – its Form and probable History. Paintin in Wallack Churches” (pp. 119 şi urm.), London, 1855