Fabulele anului 1809

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

În narațiunile în proză, în care personajele capătă identitățile unor animale, viața satului românesc transpare firesc, încununată, de fiecare dată, cu un proverb, care ține loc de morală, iar Gheorghe Costantin Roja, medicul român de la Spitalul Universitar din Pesta, n-a ratat prilejul de a lăsa posterității, în grafie latină și cu exagerări etimologice latiniste, inclusiv prin înlocuirea unor cuvinte din limbajul vremii cu expresii latine sau italiene, câteva astfel de produse ale spirutului obștesc (pp. 50-56):

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

„Își bătea joc vulpea de lup, care căzuse într-o groapă; sărea și juca acolo cu mare bucurie, îi spunea dințosul și îi zicea fiară fără minte. Nu trecu mult timp și căzu și ea acolo unde era lupul. – Astăzi mie, mâine ție.

Ieși un lup să se plimbe au să vreun ou și iacă vede trei păcurari, care mâncau un berbec din turma lor; atuncia lupul, fiindcă nu putea să răpească, zise păcurarilor: Voi puteți să mâncați, iar când făceam eu ceea ce faceți voi, vroiați să mă bateți! La aceasta, răspunseră păcurarii: Așa este, că noi mâncăm din turma noastră, iar tu vroiai să furi ceea ce nu este a ta. – Nu pune lingura unde nu fierbe oala ta.

Era o muiere, care avea o găină, care îi oua zilnic câte un ou, dar vei, ăleia nu-i era destul. Mai cugetă și gândi ea așa: Ce va fi dacă dau găinii mai mult orz, va să-mi facă două au trei ouă pe zi? Face muierea pe mintea ei, dar se întâmplă un lucru neașteptat, că găina, de prea mult orz, se îngrășă și nu două, dar nici un ou nu făcea. – Cine vrea multe pierde și puținul.

Vine un câine cu o bucată de carne în gură la un râu și, fiindcă punte nu era și apa nu era afundă, trecu prin apă și acolo îi umbla prin apă umbra cărnii pe care o ținea în gură. Și lui i se păru că carnea aceea, care se vedea în apă, este mai multă, și, pentru a o lua pe aceea, care doar umbră era, lăsă carnea din gură, pe care o luă râul. – Ce ai în mână nu e minciună.

Ieși un broscoi dintr-o apă și șeyu la margine; de acolo văzu un bou, care, nu departe de dânsul, păștea. Rău îi păru broscoiului că boul este mai mare decât sine și prinse să se umfle, închipuindu-și că cu umflare crescu boul; broscuța sa, care îl văzu murind, zise ăluia: Nu te umfla, că nu vei păți bine! Dar broscoiul nu ascultă, măcar cât putea se umfla. Încă o dată îi zise broscuţa: Ai să crapi şi ca boul nu te faci! Nu trecu mult timp, broscoiul se umflă cât putu şi crăpă. – Nu te întinde, până nu ajungi.

Un lup foarte înfometat umbla încoace şi încolo, să capete ceva şi auzi într-o căsuţă că plângea un prunc, şi mumă-sa îi zicea: Ce este, că de nu taci, te dau lupului! Iar lupul, care stătea la uşă, deschise gura şi aştepta să îi dea muma pruncul şi să-l înghită. Stătu lupul cu gura deschisă până se făcu noapte şi-atunci copilul tăcu, şi acum îi zicea mama: Nu te teme, sufletul meu, că, de vine lupul, va fi să-l vatăm! Auzind lupul aceste vorbe, fugi întristat. – Nu mântuiesc toţi cum vorbesc.

Ieşi un vierme din locul în care era ascuns şi zise tuturor fiarelor că el este Vindecătorul şi poate vindeca lingorile. Vulpea fu mai înţeleaptă, că răspunse viermelui: Dacă este că tu eşti mare Doftor, de ce nu te vindeci când eşti secat? – Doctore, vindec-te însuşi!

Văzu un om, într-un loc, un şarpe, sub o piatră strâmtă, de unde nu putea să scape, şi care, cu ultimele puteri, scoase capul afară şi zise omului: Scoală-mi greutatea de pe mine şi eu am să-ţi recunosc bunătatea! Se îndură omul şi mută piatra de pe şarpe, care, pe urmă, nu numai nu-şi face datoria, ba încă vrea să-l muşte. Acolo, în disputa ambilor, veni vulpea, pe care o aleseră judecătoare; atunci ea zise: Auziţi, şarpe şi omule, eu nu vă pot face dreptate şi este pentru că nu văd cum şedeai tu, şarpe, sub piatră! Aşa şarpele şezu cum fu înainte şi omul îl înveli cu piatra, aşa cum era. Atunci vulpe zice sentinţa asta: Eu judec că drept este să rămână nemulţumitorul şarpe sub piatră! – Cum este lucrul a fi şi darea.

Doi câini flămânzi văzură într-un râu pieile care se murau acolo şi vrură să le mănânce; dar, fiindcă apa era mare, cât nici nu se puteau apropia de ele, se gândiră să bea apa şi aşa de multă băură, încât crăpară amândoi. – Mintea cea rea aduce şi moarte.

Un şoarece se născu într-o coşarcă şi nu mâncă alta decât nuci. Ieşi, într-o zi, din coşarcă şi, preumblându-se, dădu şi de alte mai multe mâncări. Ooo, cât am fost de neştiutor: mi se părea că nu există altă casă, fără de coşarca mea. – Se ţine orbul de perete şi i se pare că nu există loc mai departe.

Un om face cină mare şi ospăţ, oaspeţi fiind cunoscuţii lui. Între timp, câinele acelui domn, încercând să fure, văzu un alt câine, căruia îi zise: Frate, vino astăzi, să cinăm amândoi, că la noi va fi mare ospeţie! Vine chematul câine şi, când văzu, cina aceea mare, zise întru inima sa: Astăzi e ziua în care o să mănânc şi o să beau atât, cât să nu-mi mai fie foame! Întru aceste închipuiri pline de bucurie, întorcea coada în toată partea şi aştepta, cu mare poftă, mâncarea. Dar nu fu fericit, căci, cum îl văzu, gazda îl prinse de coadă şi-l aruncă pe fereastră, afară, unde, căzând rău, o luă la fugă urlând. Pe când fugea, îi ieşi un alt câine în cale şi-l întrebă: Oaspe? Cum cinaşi? Atunci îi răspunse el: Lasă-mă, frate, că de mult cât mâncai şi băui, mă îmbătai cât nici nu ştiu de unde intrai pe această cale! – Să nu ai încredinţare pe bun străin.

1869, martie 4, Gura Satului: Ce e nou la sate