1762: Învierea Domnului, la Curtea Domnească din Iaşi

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

„Este poronca Domnului, dată cătră treti logofăt, la 6 ceasuri din noapte, mitropolitul, arhiereii, episcopii şi toţi boierii să se afle la biserica curţii şi iese şi Domnul, îmbrăcat în cabaniţă, cu toată ceremonia ce s-a arătat la ziua sfintei Naşteri. Şi cântându-se canonul Sâmbetei, îndată se împart făclii la toţi. Şi după sfârşitul canonului, iese Domnul, cu mitropolitul, în divanul cel mare, însă mitropolitul, cu arhiereii şi cu toţi egumenii, îmbrăcaţi în toate veşmintele, şi acolo se face ceremonia de rânduiala sfintei biserici, adică începătură de cântarea sfintei învieri; şi apoi, începându-se canonul învierii, intră iarăşi în biserică; şi, după sfârşitul canonului, cu sfetilna, iar iese Domnul, cu toţi cei arătaţi mai sus, cu făclii aprinse, ori în maidanul cel mare al curţii, ori înlăuntrul dinspre Doamna, unde este gătit scaunul Domnului, a beizadelelor, a mitropolitului, a arhiereilor şi a toată boierimea.

Al treilea logofăt are datorie să poarte grijă (însă de n-are Domnul cruce cu sfântul şi cinstitul lemn) din crucile ce se află la mănăstiri, sau pe la arhierei, să afle cruce care va fi mai cu bună podoabă, pentru Domn, pentru Doamna, pentru beizadele, care cruci este obiceiul de să leagă cu năfrămi grele, ori cu sârmă cusute, ori cu fir, unde ţin crucea cu mâna; care cruci tot lo­gofătul al treilea singur le dă în mâna Domnului şi a beizadelelor la vreme. Iar pentru crucea Doamnei, de nu se scoboară jos cu Domnul, vornicul Doamnei are purtare de grijă de merge la treti logofăt şi ia acea cruce, ce este gătită pentru Doamna, având şi mitropolitul, cu arhiereii şi cu toţi egumenii, cruci pe mâna lor. Deci, la vremea cea obişnuită, (la enus) merge mi­tropolitul de se închina şi sărută crucea şi evanghelia şi, întorcându-se către Domn şi către norod, blagosloveşte; şi acolea aşteaptă de vine şi Domnul; şi după ce săruta şi Dol cruceamnu, şi evanghelia, sărută şi crucea ce o ţine mitropolitul în mâna sa, cum şi mitropolitul sărută crucea cea din mâna Domnului, făcând amândoi şi sărutarea cea duhovnicească şi obişnuită asupra cărei sărutări îndată se face mare şănlâc, cu slobozirea tuturor tunurilor şi cu focul mărunt, şi începe şi mehterhaneaoa (fanfara turcească – n. n.). Şi Domnul merge la scaunul său, iar mitropolitul rămâne tot pe loc, până face sărutare şi cu beizadelele, şi apoi merg şi mitropolitul, şi beizadelele la scaunele lor. Iar de se vor întâmpla niscareva ar­hierei, adică mitropoliţi mari de eparhii alese, musafiri, la săru­tarea crucii şi a evanghelii, ei merg după mitropolitul ţării şi apoi merge Domnul.

Şi iarăşi, când se va întâmpla vreun patriarh, după patriarh merge mitropolitul ţării, apoi mitropoliţii musafiri şi apoi Domnul, după Domn, beizadelele şi după dânşii, arhiereii ceilalţi, episcopii şi egumenii.

După oamenii bisericeşti merg toţi boierii, de la vel logofăt, până la cei mai mici, toţi pe rânduială şi întâi merg de sărută sfânta evanghelie; şi apoi merg la mitropolit, de sărută crucea şi fac şi sărutare, apoi la Domn şi la beizadele, şi apoi se întorc către arhierei şi egumeni, sărutând crucile ce le ţin în mâna lor, fac şi sărutarea cea frăţească şi merge fieştecare de şede la rânduiala lui, făcând sărutarea cea obişnuită, la şiragul boieresc, până la rândul său, şi, la rândul său ajungând, stă acolo. Şi după ce se face sărutare de către toţi, îndată Domnul şi mi­tropolitul merg la biserică, săvârşindu-se sfânta liturghie de însuşi mitropolitul, cu arhiereii şi cu egumenii ce sunt rânduiţi. Ieşind Domnul din biserică, merge la spătărie şi şede în dom­nescul său scaun; mai pe urmă vine şi mitropolitul, cu arhiereii, cu egumenii şi cu toţi boierii; şi după ce intră în spătărie şi fac plecarea cea obicinuită, şed toţi, pe rânduială, dându-li-se vutcă, confeturi şi cafea. După aceea, iarăşi cu toţii merg şi la Doamna, şi la beizadele, şi acolo încă li se dă cafea; şi de nu este masă, nezăbovind, Domnul merge înăuntru, la harem, şi boierii pe la gazdele lor.

Este şi acest obicei, de este şi masă. Domnul, după cafea, merge înlăuntru, iar mitropolitul, cu ceilalţi arhierei şi cu boierii, merg pe la casele lor şi, la vremea mesei, la câte ceasuri li se poronceşte, se află iarăşi cu toţii la curte. La 8 ceasuri din zi, iar este obicei să se afle toţi boierii la curte; şi ieşind Domnul la biserică, la slujba cea obişnuită de seară (ce se cheamă a doua înviere), când sărută Domnul crucea şi evanghelia, se slobod iarăşi toate tunurile şi începe şi mehterhaneaoa. Şi după ce ies din biserică şi merg în spătărie, se dau dulceţi, cafea la Domn şi la toată boierimea; după cafea, merge Domnul înăuntru şi boierii pe la casele lor. A doua zi, Luni, era vechi obiceiul, care s-a urmat şi până la Grigorie Voievod: că, vrând Domnul ca să facă oarecare glume cu boierii, nu da răspunsul, de cu seară, pentru vremea bisericii către nimeni şi Domnul se scula, de cu noapte, şi ieşea la biserică şi câţi boieri nu se aflau la biserică, rânduia boiernaşi de mergea pe la gazdele lor şi le luau câte un cal şi-l aduceau la grajdul domnesc. Şi tot întru această zi, ieşind Domnul din biserică, toate rufeturile aştern pe jos, de la uşa bisericii şi până la uşa spătăriei, năframele lor; iar în spătărie şi la uşa spătăriei, în divanul mic, se aştern, de copiii din casă, covoare şi, înaintea Domnului mergând, vel vistierul da bacşişurile; dar la partea slujitorească se rânduiesc bacşişurile de la visterie, cu catastif domnesc.

Deci, după ce intră Domnul în spătărie şi şede în scaunul dom­nesc, şi mitropolitul, cu arhiereii şi cu boierii, la rânduiala lor, merge întâi mitropolitul, cu arhiereii, de fac cu Domnul iarăşi săru­tarea sfintei învieri, cum şi boierii toţi, pe rânduială, merg de sărută mâna Domnului, făcându-se şinlic cu slobozirea tuturor tunurilor şi mehterhaneaoa încă zice, din lăuntrul curţii. Şi după vutcă, confeturi şi cafea, treti logofăt îndată aduce pe dascăli, cu ucenicii lor, în spătărie, de spun engomiile către Domn, spre lauda şi bucuria sărbătorii, luându-şi şi bacşişul lor, după cum s-a arătat mai sus. După săvârşitul engomiilor, mitropolitul, cu arhiereii şi cu boierii cei mari, merg la Doamna şi la beizadele, asemene făcând sărutarea sfintei învieri; şi îndată după aceasta, boierii merg pe la casele lor, dându-li-se, întru această zi, volnicie la curte să nu vie, odihnindu-se şi bucurându-se fieştecare la casa lui şi cu ai săi.

Tot întru această zi, a fost obicei de se uda cu apă şi se trăgeau la văi cu apă unii pe alţii şi mai în toate breslele era această obişnuinţă, până la vremea domniei lui Antohie Voievod (care obicei, până acum, la Ţara Românească se păzeşte şi se şi ur­mează, a doua zi după Bobotează, în ziua Sfântului Ioan). Şi cum s-a purtat cuvântul din oameni bătrâni, cum că boierii îndrăzneau a zice şi Domnului că-l vor trage în vale; şi pe acei ce-i trăgeau la vale, ca să le toarne cofe de apă din cap, ei se îm­păcau cu trăgătorii, unii dându-le vedre de vin, alţii păşti şi ouă. Şi mai vârtos femeile se adunau la un loc, câte 20-30, şi trăgeau pe bărbaţi.

Iar din zilele lui Antohie Voievod, din pricinile trasului în vale, au născut gâlcevi foarte mari şi s-au şi omorât câţiva oameni şi atunci, din poroncă domnească, s-au tăiat ca nicidecum obi­ceiul acesta să nu mai fie (măcar că femeile aşa oareşce tot îl ţin).

A treia zi după Paşti, vin toţi egumenii greci, de se închină Domnului, cu sfânta înviere, aducând şi pocloane câte un miel. Şi tot într-această zi sau a patra zi, a fost obicei vechi de ieşea Domnul afară, cu tot alaiul de slujitorime şi cu toată boierimea, mari şi mici, la halcă, ori în şesul Bahluiului, ori la Copou, scoţându-se toţi caii domneşti; şi şezând Domnul la saivant (cort – n. n.) şi boierii pe scaune, pe cine din boieri rânduia Domnul, încălecau pe cal domnesc şi se slobozea cu suliţa asupra halcalii (care suliţe sunt aduse din Ţara Ungurească, acolo se fac într-adins pentru această treabă), cu zicături de mehterhanea; şi care lua halcaoa în repeziciunea calului, venea de se închina Domnului şi-i săruta mâna şi poala şi celor mai mari boieri li se dăruia de către Domn câte o lastră sau canavaţă cu fir şi un postav; celor mai de jos, postav şi atlase, Iar celor mai mici, postav; fieştecăruia se da darul Domnului, după cinstea sa, petrecând, întru acea zi, şi cu alte chipuri de glume, pentru bucuria sărbătorii. Iar Joia întâi după Paşti, este obicei vechi de se face o sfeştanie, care până acum se păzeşte, adică iese Domnul, după liturghie (însă de nu este vremea împotrivă); care sfeştanie se face de însuşi mitropolitul ţării, uneori când era secetă, ori la şesul Bahluiului, ori la Păcurari; dar în vremile cele bune, în maidanul curţii, dinspre scara cea mare, sau dinăuntrul curţii, unde, câteodată, ieşea şi Doamna, cu toate jupânesele, supt saivant; şi acolo, fiind adunaţi mitropolitul, arhierei, cu egumenii şi cu toţi preoţii din Eşi, aducându-se şi sfintele icoane, se săvârşeşte o sfeştanie; şi, la vremea cea obişnuită, merg Domnul, Doamna, beizadelele şi toţi arhierei, egumenii şi toţi boierii de sărută crucea şi icoanele, după rânduiala ce s-a arătat mai sus.

Fost-au obicei vechi, mai înainte, de ziua Paştilor, la toţi boierii, de la vel logofăt, până la vel comis: aveau dar de la Domnu, câte un postav mahut şi câte un atlaz florentin, de li se trimitea pe la gazdele lor; şi jupâneselor, câte o tafta cu fir, de cele grele, care se socotea dar din partea Doamnei; şi la toţi boiernaşii curţii şi slugile domneşti, postavuri subţiri şi atlaze şi tăfţi, şi la toţi zapciii. partea slujitorească; vel căpitan, poruşnicul, baş-bulucbaş de curte, baş-bulucbaş al doilea, căpitan de drăgani, sotnicul de cazaci, căpitan de vânători, baş-bulucbaş hătmănesc, baş-bulucbaş agiesc, postavuri subţiri şi tafta de dulămi, iar altor bulucbaşi hătmaneşti şi agieşti li se da numai postav şi la toată partea slujitorească, adică la 4 steaguri ale curţii, la care au fost obicei ca să se afle câte 33 de oameni la un steag, cu zapciii lor şi vânătorii, ce se făcuse până la 100 de oameni, în 2 steaguri, şi Roşii, ce se făcuse iar până la 100 de oameni, care se purtau în haine roşii, şi în bărăţi arnău­ţeşti, tuturor acestora li se da postavuri groase şi la fieştecare steag se da postav tot de o floare. Însă două steaguri ale vânătorilor, mai înainte vreme, n-au fost ca să se afle zvoritor în curtea dom­nească şi să ia straie de la domnie, fără numai era un vătaf de vâ­nători, care era şezător la ţară şi avea în sama lui 20-30 de oameni vânători ţărani, fiind purtători de grija vânatului, de treaba domniei, având scuteală de bir. Iară la domnita lui Grigorie Voievod, în vremea ce a fost agă Ianache, fiul lui Costandin Ypsilantie hatmanul, din poronca domnii au făcut acele 2 steaguri de vânători, având zapcii căpitani; şi au mai făcut şi alte steaguri, iar 100 de oameni, ce s-au numit Roşii, având zapciu pe polcovnicul; şi îmbrăcămintea acestor slujitori era în sama agăi, de se găteau straiele lor, ale tuturora, şi comănacele; care fieştecare comănac avea câte o slovă însemnată, care de ce steag este. Şi în Joia cea mare a sfintelor patimi, după liturghie sau mai vârtos după prânz, însuşi Domnul ieşea la un loc de bună priveală, unde socotea, de făcea căutare la toata slujitorimea, strigându-i cămăraşul de izvoade pe izvod; şi ei, mergând pe rânduială, întâi zapciii, apoi slujitorii, cu puştile în mână, slobozeau puşca, trecând şi a căruia nu-i lua puşca foc, să rădea de la izvod. Care era bătrân, la vârstă neputincioasă, se ierta de la slujbă, dându-i cămăraşul de izvoade cartea Domnului, să fie scutit de bir. Şi întâi se petrecea seimenii de curte, apoi vânătorii, apoi sei­menii hătmăneşti, cu zapciii lor, şi darabanii, care sunt în sama căpitanului de darabani, şi toată slujitorimea ce lua haine de la domnie.

Atuncea, la căutare, trebuia să se afle toţi îmbrăcaţi în hainele cele noi. Însă această rânduială de gătirea straielor cu chel­tuiala domnii, numai la vremea lui Grigorie Voievod a fost; iar la domnii cei mai vechi, li se da numai postav şi ei îşi găteau hainele. Dar, de la domnia a doua a lui Costandin Voevod Mavrocordat, s-a făcut şi steagul Arnăuţilor şi apoi aceştia au in­trat la slujbele cele mai de trebuinţă ale Domnilor, care sunt în sama hatmanului. Iar de când au născut mucarerul, s-au tăiat acele cheltuieli de podoabele Paştilor, prea puţin urmându-se”[1].

[1] Gheorgachi, vtori logofăt Obiceiul ceremoniei ce se face la ziua Învierii Domnului Hristos, 1762, în Simionescu, Dan, Literatura românească de ceremonial, Bucureşti 1939, pp. 293-298