„Solemnitatea depunerii darurilor oferite de români şi românce pe mormântul lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, de Carol Papp de Szatmari (Familia, Anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871).
*
Epocile ce, în genere, istoria le scrie cu litere de aur sunt din acelea pe care lumea le-a stropit mai mult cu lacrimi. Câte nevoi, câte amaruri, câte vieţi n-au costat pe naţiuni secolele pe care posteritatea le-a onorat cu numele de mari!
*
Din numărul acestora e şi secolul al XV-lea. Bărbaţi de-o rară valenţă l-au împodobit cu fapte neuitate, iar generaţiile ce s-au succedat, de atunci, până azi, îl tot admiră, dar fără a-l egala. Românimea a avut cel mai frumos rol în cruntele-i evenimente, rol spre care, astăzi, se concentrează aspiraţiunile naţionale.
*
Lumea-ntreagă sta-n mirare:
Ţara-i mică, ţara-i tare…
Şi duşmanul spor nu are!
*
Da, era mică ţara Moldovei, era neînsemnat ţinutul apărător al creştinătăţii şi, de aceea, ei, cronicarii străini, îl numeau „regulus Moldaviae”, însă baciul care o conducea era viguros şi hotărât, prin urmare, respectat de străini. Ţara era mică, dar tare, pentru că tăria ei consta în iubirea de independenţă, în ardoarea de înflorire a neamului, în conştiinţa că românii sunt o gintă de viteji războinici. Era mică ţara, însa tare, pentru că se îndeletnicea nu cu pompoasele fraze ale diplomaţiei şi cu politica nenorocită – şi aceea rău înţeleasă –ci cu ascuţişul sclipitor al spadei şi cu vârful străpungător al săgeţii. Spectacol de mirare: o mână de bravi uniţi zdrobeşte mii de ordii furioase!
*
Ţara era mică, dar tare, căci iubirea către conducătorul lor însufleţea pe oşteni şi pentru că oştenii erau toţi românii, toţi, strămoşii noştri. Ţara era mică, dar cu atât mai tare, cu cât luceafărul destinelor sale, adăpat de o nestrămutată credinţă, îşi pleca genunchii la sfinţirea altarelor, în loc de a pleca grumazul naţiunii sub jugul năvălitorilor; pentru că speranţa o punea în propriile puteri ale ţării; pentru că ştia cumpăni împrejurările, pentru că iubea munca şi agitările sufletului, iar nu lenea şi plăcerile! Toate aceste reamintiri nu puteau lipsi din cugetările acelora care se deciseră a serba memoria eroului de acum patru secole.
*
Această frumoasă festivitate, concepută, încă anul trecut, de astă data se realiză, anume pe aceste baze. Şi realizarea ei are cu atât mai multă însemnătate, cu cât zgomotul şi senzaţia ce le produse, pe deoparte preocupă îndeajuns ţara ce pretinde a avea în posesiune Bucovina, iar pe de alta, împinse la Putna români de prin toate unghiurile Daciei. Dificultăţile de toată natura, zgomote şi discreditări, rumori false şi răutăcioase orbeau înăuntru şi în afară. Azi, toţi trebuie să-şi oprime violenţa, căci serbarea de la Putna e un fapt împlinit, şi împlinit astfel precum reclamau aşteptările şi dorinţele noastre. Viitorul ne va spune de câtă valoare vor fi binefăcătoarele-i fructe!
*
În 13/25 august 1871, expuserăm, pe scurt, schiţa programului acestei serbări. Azi, când ea s-a realizat, avem dreptul şi, mai cu seamă, datoria de a aşterne o dare de seamă despre modul îndeplinirii ei. Şi, mai întâi de toate, câteva cuvinte în privinţa preparativelor.
*
Comitetul conducător publicase, de mai înainte, mai prin toate ziarele, şi rugase pe familiile şi persoanele ce vor să asiste la serbare a anunţa de mai înainte, până la 20 ale lunii, în stil nou. Abia vreo treizeci de epistole sosiseră, în sensul acesta, pentru care se aprovizionaseră locuinţele necesare. Când, însă, sosi ajunul zilei de solemnitate, o enormă mulţime de trăsuri se îndesă spre Putna şi numărul oaspeţilor crescu atât de mult, încât trecea peste toate aşteptările Comitetului conducător.
*
Dificultăţile ivite, la improvizarea, în interiorul mănăstirii, de paturi rustice şi îngrijirea de locuinţe, pe la sătenii români din comună, ne dădură mult de lucru; gratie ceriului, mulţimea oaspeţilor putu dobândi adăpost, în contra recii clime de la munte. Am putut constata, cu satisfacţie, că marea majoritate dintre cei veniţi, animaţi de frumoasa idee ce o întruneau, se mulţămeau, pe deplin, cu modestele înlesniri, ce i se procurau.
*
Una dintre dificultăţile cu care mai avea să se lupte comitetul conducător fu reaua voinţă şi panica sătenilor din comună, care, la ivirea primului stindard, începură a se îngrozi şi a răspândi vorba că Putna va fi teatrul unui sângeros război. Se zice că nişte intrigi, provenite de la cei ce voiau ca serbarea să cadă, agitaseră, de mai înainte, spiritele din Bucovina. Dacă, însă, unele împrejurări erau nefavorabile, trebuia să se găsească o mână de ajutor. O găsirăm. Sfinţia Sa părintele Arcadie Ciupercovitz, superiorul mănăstirii, erudiţie şi inimă cu excelente simţiri româneşti, se poate numi, cu drept cuvânt, patronul serbării. Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs, nu ştiu ce am fi putut realiza, în privinţa serbării. N-am putea, apoi, să nu mulţumim, în public, doamnei Aglaia Dimitrovitză, născută Ciupercovitz, şi familiei Giurgiuvanu, din Bucovina, pentru toate ajutoarele şi înlesnirile ce, cu o bunăvoinţă exemplară, le oferiră în interesul acestei serbări.
*
Membrii comitetului conducător al serbării (Membrii comitetului, din partea Universităţii din Viena: dd. Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru, St. Ciurcu şi Luţiu. Membrii din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu. Membrii din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Iromescu şi Maroneanu. Din Berlin : A. D. Xenopol. Cu toţii, cincisprezece, la număr – menţionaţi în nota de subsol – n. n.), ajutaţi de junii studenţi din Bucovina, fură singurii aranjatori ai festivităţii; lor le incumba toată răspunderea, toate neajunsurile ce s-ar fi putut, pe ici-colea, strecura, toată onoarea pentru zelul şi ostenelile ce, cu toată modestia, trebuie să le-o recunoaştem unora dintr-înşii, şi mai cu seamă celor prezenţi, de timpuriu, la Putna.
*
Sâmbătă, 14/26 august 1871, în ziua în care sosi marea parte din oaspeţi. Doi membri ai comitetului (dd. G. Dem. Teodorescu, din Bucureşti, şi Sterie Ciurcu, din Viena – nota de subsol – n.n.), cu însemne tricolore, îi întâmpinară, calări, la punctul Vicov, şi la sosirea în mănăstire fură salutaţi cu câte trei salve. Până noaptea, târziu, oaspeţii se îmbulzeau mereu. Serbarea, însă, se începea prin serviciul religios, anunţat de salve.
*
În seara sâmbetei de 14/26 august, câteva zeci de salve, date la unu anume semnal, de către sătenii români, aşezaţi pe culmile dealurilor învecinate, vestiră începutul marii sărbători, care, prin proporţiile ce lua, merita, cu drept cuvânt, a se numi naţionale.
*
Privegherea religioasă începu pe la 10 ore; oficiară cinci preoţi şi un diacon, în asistenţa călugărilor mănăstirii, a sfinţiilor lor episcopii Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, arhimandritului Ieronim Butureanu, delegaţii Mitropoliei din Iaşi, a altor clerici, a prefectului ţării şi a multitudinii oaspeţilor, între care diferiţi reprezentanţi. Arcul de triumf şi aleea de brazi, ce conducea, de la porticul festiv, până la mănăstire, erau iluminate. Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni, ce se prezentau ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizate şi de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la mănăstire.
*
Mai înainte de a expune partea principală a serbării, să dăm o mică idee despre portic şi arcul de triumf. De la poarta mănăstirii, împodobită cu cetină sau craci de brazi, de la urele căreia se înălţau două stindarde cu culorile naţionale şi pe care se observa, de departe chiar, săpată în piatră marca Domnilor Moldovei, cu bourul tradiţional, delfinii, luna şi soarele, de la această poartă se întindea aleea de brazi, care conducea la porticul festiv. La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei:
*
„Românescul steag, cu fală,
Fâlfâie falnic în cer!”.
*
În apropiere, pe un şes, la poalele muntelui umbrit de mii şi mii de brazi, care seamănă cu tot atâţia viteji oşteni, se întindea, pe coloane, porticul festiv, acoperit, de asemenea, cu ramuri verzi de cetină, împletit cu ghirlande şi presărat cu flamuri. În frunte, la intrarea principală, strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiunilor tuturor românilor, precum şi alte diferite mărci ale ţărilor române, ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român E. Bucescu (Epaminonda Bucevski – n. n.). Aspectul acestor decoruri, combinat cu impunătoarea înfăţişare a poziţiunilor şi variat de culorile flamurilor unduitoare, formau un spectacol din cele mai plăcute, în mijlocul munţilor şi costişelor, călcate, odinioară, de şiruri compuse din cei mai bravi oşteni, ai celui mai viteaz Domn. Toate acestea vor forma un tablou neuitat, în memoria acelora dintre noi, care avurăm fericita ocazie de a lucra, cu propriile noastre mâini, la aşezarea şi înfrumuseţarea lor.
*
Duminică, în 15/27 august 1871, între orele opt şi nouă, dimineaţa, întreite rânduri de salve anunţau întrunirea oaspeţilor în porticul festiv. Membrii comitetului, încinşi cu eşarfe tricolore, purtând cocarde naţionale şi în ţinută de gală, înconjuraţi de junimea academică, care, de asemenea, purta cocarde, felicitară, de bună venire, pe vizitatori, al căror număr crescuse şi mai mult. Preşedintele comitetului rosti, de pe tribună, sub cerul liber, în faţa porticului, cuvântarea sa inauguratoare, serioase consideraţiuni asupra cauzelor existenţei noastre naţionale şi a mobilului ce atrăgea, la Putna, atâtea mii de inimi: „Bine aţi venit, fraţilor! Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare!”.
*
Adunarea intră, apoi, în biserică, aşezându-se după ordinea de mai înainte stabilită: clerul, comitetul, domnii reprezentanţi, celălalt public etc. Nouă salve salutara începutul sfintei liturghii, oficiată de Sfinţia Sa egumenul, de clerul mănăstirii şi cel de prin comunele învecinate. Înainte de priceasnă, Sfinţia Sa egumenul Arcadie Ciupercovitz, cu figura-i afabilă, dar şi impunătoare, cu vocea-i sonoră şi vibrantă, ţinu o excelentă predică, corespunzătoare hramului bisericesc, în care accentua pioasele sentimente ale strămoşilor noştri, credinţa urmată întotdeauna de victorii a marelui fondator al mănăstirii şi bunele exemple urmate pe merituoşii şi demnii urmaşi din familia lui Ştefan, şi termină demonstrând că cultivarea şi luminarea inimii şi minţii româneşti este cea mai puternică condiţie, de natură a ne ridica la splendoarea frumosului nostru trecut.
*
În tot timpul serviciului divin, mormântul venerat al marelui Ştefan, împodobit cu ghirlande de flori şi făclii, era vegheat de o gardă de onoare, compusă din patru dintre membrii Comitetului conducător. După predică, clerul, în veşminte sacre, purtând icoane, evanghelii, cruci şi stindarde de-ale bisericii, urmat de membrii comitetului, de diferiţi reprezentanţi (dd. Cristian Cerchez, primarul de Iaşi, Dimitrie Gusti, Mihail Cogălniceanu, Ion G. Sbiera, Dimitrie Lupaşcu, Hociung, D. Văsescu, Cananău, Docan, V. Adrian, Bosie, Mihăileanu, Ionescu, Costinescu şi alţii mulţi, ale căror nume nu le mai ţinem minte – notă de subsol – n. n.) , de numerosul public, de domni şi doamne, mai ales din Bucovina şi Moldova, între două şiruri de juni academici, purcese, în bubuitul salvelor şi în sunetul jelitor al clopotelor, purcese spre porticul festiv, unde, pe o masă spaţioasă, se aflau, învelite cu crep negru, urna consacrativă de argint, cele două magnifice epitafuri şi stindardele, între care al doamnei Haralambie, din Craiova, se distingea prin frumosul portret al marelui Ştefan, prin bogăţie şi prin inscripţiunile, cu care era ornat.
*
Acesta preţioase daruri se sfinţiră, asistenţa fu stropită cu agheasmă, domnul Xenopol rosti, de pe tribună, cuvântarea festivă, publicată în coloanele acestui ziar, şi corul teologilor intonă următorul imn religios, făcut anume pentru această ocaziune, şi încă de anul trecut, de domnul Vasile Alecsandri, muzica de A. Flechtenmacher:
*
Etern Atotputernic, o, Creator sublime,
Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime,
Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!
Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire
Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt
Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:
Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!
Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:
Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!
În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,
Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.
Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,
Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!
Etern Atotputernic, o, Creator sublime,
Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime,
Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!
*
Procesiunea, ca şi în ordinea dintâi, se reîntoarce în biserică, spre sfârşirea liturghiei şi binecuvântării, după care, apoi, oaspeţii merg a se aşeza pe băncile construite în portic, spre a prânzi la masa comună. Membrii comitetului, în ţinutele oficiale, serveau la această masă de onoare, pe care o onorau, cu prezenţa lor, preşedintele ţării, domnul Reni, clerul, parte din reprezentanţi, ceilalţi asistenţi, şi la care participară aproximativ peste 1.000 de oaspeţi.
*
Primul toast fu ridicat de preşedintele comitetului, în sănătatea împăratului Austriei, după datina autoritară a ţărilor de sub dualism. Domnul Reni, administratorul Bucovinei, român de naţionalitate, mulţumi, din partea guvernului austro-maghiar, comitetului şi întregii adunări pentru frumoasa atitudine, ordine şi aspiraţiunile ce manifestau. Diferitele toasturi, ţinute de bărbaţi ca domnii Sbiera, Bosie, Lupaşcu, Silagi etc. etc. pentru prosperitatea poporului, a naţiunii române, a luptătorilor, pentru revindecarea drepturilor străvechi, făcură să dureze până târziu acest ospăţ şi, cu toată bura de ploaie, ce udase pământul, hore vesele se întinseră pe câmpia de la dreapta porticului, la poalele muntelui, înnegrit de umbrele serii, animate şi întreţinute de sunetul muzicii.
*
Ţăranul bucovinean, de un secol izolat de ceilalţi fraţi ai săi, se vedea alături, într-o horă de unire, cu aceia pe care, uitând că-i sunt egali, se siliseră până aici, mai mult, a-l respecta, decât a-l iubi. Şi unde, până aici, se temea de serbare ca de un ce funest, acum putneanul se grăbea a întreba: „Când o să se mai facă d-alde astea? Bătrânii noştri nu ne-au spus să fi mai văzut o asemenea pomenire!”.
*
Astfel, această frumoasă şi memorabilă zi se termină cu veselia cea mai sinceră, abia pe la miezul nopţii, luminată de razele îndepărtate, ce le trimiteau focurile de răşină, aprinse pe diferitele culmi ale munţilor (Albina, Anul VI, Nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871).
