1867: Sfântul Ioan cel Nou salva bugetul României!

*

Numai din dulcele târg al Folticenilor putea veni o astfel de gogoaşă persuasivă, care prindea teribil, pe la începutul anului 1867, aşa cum cred că mai prinde şi astăzi, în cea mai curmezişă epocă a bigotismului idolatru, în care Tatăl şi Fiul nu mai înseamnă nimic pentru închinătorii la oase. Dar minunile îs minuni, aşa că poate îşi mai exercită Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, încă o dată, măreţia metafizică, pentru a salva definitiv şi bugetul României, şi pe cel al judeţului Suceava. Precizez, dacă tot am ocazia, că materialele din presa veche mă interesează ca mărturii, pe cale de a se pierde pentru totdeauna, dar pe care mi-am propus să le salvez, pagină cu pagină, şi să le încredinţez viitorului, în câteva volume de memorie românească recuperată.

*

De lângă frontiera de la Fălticeni. Ne aducem prea bine aminte de un articol, din prea stimatul jurnal „Albina”, din anul trecut, în care s-a descris tânguincioasa stare a locaşului Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou din Suceava. Acel articol se tipări, apoi, şi în unul din numerele gazetei de Focşani, spre a aduce, cu grăbire, urgenţa necesitaţii reparaţiilor şi a zidirilor la cunoştinţa înaltului guvern român, care, acuma, după secularizarea bunurilor mănăstireşti, a luat asupra-şi sarcina cea onorantă a drepturilor patronale la locaşul amintit. În acel articol, se pronunţa şi prorocea că, numai ce în România vor fi devenit trebile statului durabil organizate, guvernul de acolo va şi întreprinde realizarea dorinţei comune a coreligionarilor români, şi, iată!, aşa şi este.

*

*

În 12 faur nou 1867, telegrafia prea nobilul deputat al ţinutului Folticenilor, dl G. Ghiţescu, de la Bucureşti, către prea demnul proistos al sfintelor moaşte din Suceava, dl Darie Farnovietici, cum că Camera a votat, în ziua numită, două mii de galbeni, spre acoperirea bisericii Sfântului Ioan, neputând, de astă dată, mai mult a semna pentru deficitul bugetului din acest an. Un pas gigantic a făcut, cu aceasta, înaltul guvern al României spre împlinirea dorinţei obşteşti.

*

Prin mijlocirea Sfântului Ioan s-a făptuit că trebile, în România, s-au regulat, într-un timp atâta de scurt, spre mulţămirea naţiunii, şi avem credinţa neclătită că, prin mijlocirea acestuia-şi ales al lui Dumnezeu, în scurt şi starea financiară se va regula, spre mulţămirea ţărilor unite şi spre înfrumuseţarea definitivă şi demnă de locaşul osemintelor Sfântului Ioan, care, neîncetat, se roagă către părintele ceresc, pentru ferirea de boli, de foamete, de venirea, asupra-ne, a altor nemuri şi de războiul cel dintre noi (Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867).

1904: Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos

*

Trenul se oprește și călăuza ne dă de știre c-am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramnifică în două părţi. O linie o ia spre Vatra-Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna-Câmpulung-Gura Humorului. Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul țiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi, apoi, la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în țara nouă. Au adoptat şi ei, să vede, principiul românului: „Се-i în mână nu-i minciună”.

*

*

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta, spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşe la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna într-atâta, încât, când am trecut prin Rădăuţi aveam impresia că merg călare pe un melc…

*

*

Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi fost întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe școli poporale. Mult contribue la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată deja la anul 1812, cu un renume universal. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului!), îţi atrage atenţia o biserică veche, acoperită cu şindrile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci.

*

*

Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră ajungem la atât de mult dorita Putna.

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi e înconjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare al baronului Popper. Nu mi-a scăpat, vale, coastă şi muchie de deal din vedere, gândindu-mă, cu jale, la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tabărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

*

*

La gară, ne-au întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nostru că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam dormi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos și ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat decât cei care-i văzusem până aici, şi, cu el în frunte, o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa ploaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe care şi-i arăta semenilor, în dreapta, şi-n stânga. Odaia ce mi se rezervase, deşi era a unui ovrei, era curată şi prietenoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim, ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim, la mănăstire, cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară.

*

*

Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrimate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să mai aud şi să nu mai văd atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum de li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

*

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţii îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţie: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică, din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veșnicii Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebue să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mai mare Domn român / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

*

* 

Nu-i modru de-a întra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oameuii se-ndeasă ghiontuiţi şi striviţi. Nimeni nu vrea să se depărteze, înainte de a săruta piatra sfântului mormânt. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-a mai fost, apoi, nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumătate de oră bună, de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi, după altă jumătate de oră şi mai bine de adeverată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare față de cum era, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă, ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras, la o parte, din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau, în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşcare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat.

*

*

Uitându-mă împrejur, observai că aici nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române. La spatele meu, auzii un oftat adînc, stors ca de un rău ascuns. Mă-ntorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacremi, săruta lespedea plină de ţărână a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune ferbinte către cel de sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă nevrednicilor!, gândii în mine.

*

Vârtejul, de-odată, amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneu dinspre altar. În frunte mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu asistența sa. Ieşiau ca să ocolească biserica. Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, dar ar fi, însă, prea timid faţă de cei mai mari.

*

M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet de a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce l-a cunoscut vreodată istoria. O, mângâierea aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

*

*

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţiea prof. univ. Dimitrie. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea dizertaţiei, domnii cei mari se duseră la banchet, iar noi, minorum gentium, cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. Zece – șasprezece mii de oameni se zice că ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa”, ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cocoană, Dumnezeu s-o ţină!, nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat, o leacă, foamea. Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem?, ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 180, 23 septembrie / 6 octombrie 1904).

1867: Alegerile pentru dieta ţării s-au săvârşit

*

Rezultatul lor este următorul:

*

       pentru comunele săteşti, s-au ales ţăranii Georgi Kruczko, Dumitraş Illaszczuk, Grigore Iliuţ, Vasile Croitoru şi Simonu Tracz, pretorii losif Prokopovicz şi loan Woinarovicz, secretarul comitetului ţării: Orest de Renney, proprietarul Anton Kovats, secretarul consistorial Anton Schönbach şi Doxachi de Hurmuzachi, care fu şi este căpitan al ţării;

       pentru oraşul Cernăuţi: primarul oraşului, Dr. Anton Kochanowski, şi George de Hurmuzachi;

       pentru oraşul Siret: Dr. Ph. Pompe;

       pentru oraşul Rădăuţi: adjunctul preturii, Trompeteur;

       pentru oraşul Suceava: proprietarul Alexandru baron Petrino;

       pentru Camera Comercială a Bucovinei: preşedintele ei, Wilhelm de Alt şi avocatul Dr. Fechner;

       pentru moşiile Fondului religionar bucovinean: Arhimandritul consistorial Teofil Bendella şi consilierul consistorial Samuil Andriewicz;

       pentru celelalte proprietăţi: marii proprietari Iacob de Petrino, Otto Petrino, Nicolai de Vasilco, Eugen de Stîrcea, Lupul, Ferro, Alexandru de Hurmuzachi şi procurorul substitut Iacob de Symonowicz.

*

*

Dintre toate numitele alegeri, face mare sfară în ţară alegerea în ţinutul Gura Humorului şi al Solcii, care descoperă deosebit de nefavorabila situaţie a referinţelor noastre. Pentru ţinutul acesta s-a ales, ca deputat, secretarul consistorial Anton Schönbach, un bărbat mult stimat de popor, pentru a sa nefăţarnică purtare, statornicie şi credinţă, în toate afacerile sale (Nu aşa îl cunoaştem de la ceilalţi domni corespondenţi –Redacţia „Albina”). Acest bărbat sta ca candidat rival pretorului din Gura Humorului, Victor Tustanowski, pentru a cărui reuşire s-au întreprins felurite mijloace atrăgătoare, care însă, în urmă, s-au dovedit de nimica, stându-le împotrivă mintea cea sănătoasă a unor ţărani bravi ai noştri.

*

*

Pe adunarea de 68 de bărbaţi alegători a cuprins-o o surprindere înfiorătoare, văzând pe un ţăran, cu numele Mihail Florea, din Solca, care, ca alegător, venind la rând să voteze, a pus pe masa comisiunii alegătoare cartea de legitimaţie, împreună cu 30 de florini v. a. (vienezi – n. n.), zicând cum că ar fi fost îndemnat a lua banii aceştia de la neguţătorul Chaim Schieber, în Gura Humorului, spre acel scop, ca să voteze pentru pretorul Tustanowski, dar el nu poate să însărcineze cugetul său cu păcate pentru bani şi, de aceea, îi dă în mâna comisiunii. A venit şi alt ţăran, cu numele Nicolae Ştir, din Arbore, înaintea comisiunii şi i-a pus pe masă o asemenea de mare sumă de bani, cu aceleaşi cuvinte.

*

*

Pretorul Tustanowski, de faţă fiind, ca comisar al guvernului, n-a lăsat pe aceşti bravi acuzatori ca să voteze, ci i-a tras la răspundere, a pus să-i privegheze, dându-le, cu totul, calea abia după săvârşirea alegerii.

*

*

Anunţându-se, cu strigări de bucurie „Să trăiască!”, numele deputatului ales cu majoritatea voturilor, adică Schönbach, au sărit asupra mădularilor comisiunii alegătoare, în odaia alegerii, partida îmbătată a pretorului, pentru care stăteau deschise popinele (distileriile de alcool – n. n.) evreieşti, fără plată, încât au trebuit ei să părăsească atât localul, cât şi locul de alegere şi să fugă, ca să scape de vreo nenorocire.

*

*

Numitul pretor Tustanowski este aceeaşi fiinţă, despre ale cărei fapte, la ocaziunea alegerii pentru dietă, în anul 1861, era vorba în numărul 5 al foii noastre din 11/23 ianuarie 1867. Precum auzim, se află toate faptele pomenite în cercetare criminală, despre a cărei rezultat voim să împărtăşim, la timpul cuvenit (Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867).

*

1898: Fundaţiunea „Vasile Cocârlă”

*

În unul din numerele din urmă ale acestei foi, am amintit şi noi, în rând cu toate foile noastre naţionale, de nobila donaţie, de 20.000 florini, ce a făcut-o preotul din Ruşi-Moldoviţa, acum protopresbiter Vasile Cocârlă, la Societatea „Şcoala română” din Suceava, pentru înfiinţarea, în timp, a unui internat, în care să se adăpostească şcolarii români de religie ortodoxă din Bucovina. Fapta generoasă, aplaudată de toată presa noastră, merită ca, deşi, la prima vedere, s-au părea de însemnătate mai mult locală, să ne ocupăm de ea ceva mai de aproape; căci este un ce foarte lăudabil, ba dovadă de cea mai cu­rată iubire, nu numai către fraţii săi cei mai de apropiere, ci către tot neamul său, ca cineva să se despartă de toată agonisita unei vieţi pline de osteneli şi să depună acea agonisită pe altarul naţiunii sale, ca din aceea să se dea pâine celor flămânzi şi să se îmbrace cei goi, şi să înveţe cei doritori de învăţătură.

*

Din biografia nobilului donator, precum o descrie compatriotul său, dl Vasile Bumbac, în „Gazeta Bucovinei”, însemnăm că preotul Vasile Cocârlă s-a născut, la 22 martie 1836, în comuna Costâna, partea Berindeşti (sat dispărut – n. n.), din părinţi ţărani, a învăţat şcoala elementară în sătul natal, apoi a continuata la Suceava, a terminat studiile gimnaziale în Cernăuţi, şi tot acolo şi cursul clerical, în toate clasele cu diligenţă rară, purtare bună, economie lăudabilă. Deose­bit talent arată tânărul student pentru muzica vocală şi instrumentală, pe care le cultiva cu bun succes.

*

La 1866, se căsători, la 1867 se hirotoni întru diacon şi presbiter şi se rândui preot la Costişa, apoi administrator parohial, şi, la 1870, paroh la Ruşi-Moldoviţa, unde, ca preot model, păstoreşte poporul până în prezent. La 1873, pierdu, prin moarte, pe soţia sa, iar la anul 1882, moartea îi răpi şi pe unica fiică, ce avea. Cât pentru fundaţiunea, de care ne ocupăm, satisfacem cu plăcere apelul ce îl face Comitetul „Şcolii ro­mâne” către toate foile noastre, de a publica procesul verbal al şedinţei ei respective, cu atât mai vârtos, căci fapta nobilă semnalează un nou îmbucurător progres în viaţa fraţilor noştri bucovineni, şi, ca atare, merită a fi inclusă în ana­lele istorice ale poporului nostru. Iată acel proces verbal:

 *

„Nr. 11 ex 1893.

Proces verbal

din şedinţa comitetului „Şcoala română”, ţinută în 23 august (4 septembrie) 1893.

*

Prezenţi: Toţi membrii comitetului şi, ca oaspe, dl protoprezbiter Samuil Pietroschi.

Vicepreşedintele I, dl Constantin Cosovici, comunică următoarele:

*

„Chemaţi fiind de protoprezbiterul, dl Vasile Cocârlă, ca să-l vizităm la Solca, unde se afla spre restaurarea sănătăţii sale, am plecat, Iuni, în 16/28 august 1893, dimpreună cu membrul co­mitetului, dl adjunct Epaminonda Voronca, prin Rădăuţi, unde ni s-a asociat dl adjunct Emilian Isopescu, la Solca, unde am fosta întâmpinaţi de către dl protoprezbiter Vasile Cocârlă. Nesimţindu-se Prea Cucernicia Sa în puteri, ne-a comunicat că, având toată încre­derea în comitetul Societăţii „Şcoala română”, vrea să predea întreaga sumă juruită acestei instituţiuni filantropice, în mâinile comitetului actual, drept ai cărei reprezentanţi ne-am înfăţişat noi.

*

Primind, deja, în două rânduri, suma de 2.000 florini, pe care am înmânat-o casierului Societăţii, d-lui Animpodist Daşchevici, Prea Cucernicia Sa ne predă, în cărticele de ale casei parcimoniale din Cernăuţi (casa de economii – n. n.), sumă enormă pentru împrejurările noastre de azi, este menită se formeze baza pentru un internat, în care să afle adăpost studenţii ro­mâni care frecventează gimnaziul din Suceava, aflând aici cu, ba chiar şi fără plată cortel (cazare – n. n.), vict şi privegherea recerută.

*

Administrarea acestei sume o predă Venerabilitatea Sa co­mitetului Societăţii „Şcoala română” din Suceava, îşi rezervă, însă, numai cât dreptul uzufructului, pe timpul vieţii sale.

Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Pă­rintele Vasile Cocârlă să finalizăm negocierile privitoare la cumpăra­rea tuturor realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă.

*

Predându-ne suma numită, faţa Prea Cucerniciei Sale s-a în­veselit şi, surâzând, ne-a comunicat: „Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii”. Multe virtuţi eroice am văzut, am fost prezenţi când bravii noştri români şi-au vărsat sângele pentru ţară şi împărat; ca să se despartă, însă, cineva în viaţă de întreaga sa avere, depunând-o pe un altar sfânt, precum este acela al „Şcolii ro­mâne”, astfel de natură eroică nu am văzut încă.

*

Depunem această sumă în mâinile casierului Societăţii şi ru­găm comitetul de a lua act despre primirea sumei de 20.067 florini şi a o întrebuinţa conform îndegetărilor (indicaţiilor – n. n.) mărinimosului filantrop, care a urmat cuvintelor Mântuitorului: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi şi vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează mie” (Matei, cap. 19, v. 21).

Profesorul, dl Vasile Bumbac, seniorul comitetului Societăţii „Şcoala română” şi prieten, din pruncie, al mărinimosului filantrop, face următoarea propunere:

*

Comitetul Societăţii „Şcoala română” primeşte, în administrare şi posesiune, suma depusă din partea Prea Venerabilului domn Vasile Cocârlă, promiţând şi obligându-se de a satisface tuturor dorinţelor exprimate din partea Prea Venerabilităţii Sale, cât şi ale acelora care se vor ivi în viitor. Societatea „Şcoala română” ia asupra-şi chivernisirea conştiincioasă a averii depuse în mâinile ei şi a o fructifica astfel încât să o poată întrebuinţa, în scurt timp, pentru acel scop, pentru care este menită. Internatul, care se va deschide la timpul său, va purta numele urzitorului, numele „Internatul protoprezbiterului Vasile Cocârlă”. Această propunere se primeşte unanim.

*

Spre a arăta atât consimţământul la toate dorinţele exprimate, iar mai ales spre a mulţămi generosului bărbat pentru încrederea ce o are în comitetul actual al Societăţii „Şcoala ro­mână”, cât şi spre a manifesta devoţiunea tuturor acelor tineri studenţi, care vor avea, la timpul lor, parte de instituţiunea Prea Venerabilităţii Sale, dl Vasile Bumbac propune, mai departe, ca membrii comitetului, încântaţi de atâtea impresiuni măreţe, sculându-se, să ureze mult preţuitului bărbat mulţi ani. Sub o emoţiune generală, se corespunde şi acestei propuneri.

*

Spre a demonstra, că românii pricep a fi mulţămitori, membrul comitetului, dl Simion FIorea Marian, propune ca procesul verbal al acestei şedinţe, care cu greu va alia semenii, să se publice în „Gazeta Bucovinei”, din care îl vor reproduce toate gazetele care ne sunt binevoitoare. Fiind spiritele mişcate, se suspendă tratarea tuturor celor­lalte agende pentru şedinţa memorabilă din 23 august 1893.

Suceava, în 23 august (4 septembrie) 1893.

*

Dimitrie Costin m. p., Constantin Cosovici m. p., Dr. Vasile Tarnavschi m. p.,  

Emanuil Ciuntuleac m. p., Gheorghe Buliga m. p., Vasile Bumbac m. p.,

Ştefan Stefureac m. p., Simion FIorea Marian m. p., Dr. Animpodist Daşchevici m. p.,

Lazăr Vicol m. p., Epaminonda Voronca m. p., Alexandru Paşcan m. p.”.

*

Cu drept cuvânt, „Gazeta Bucovinei” aduce, în Nr. 74 al anului curent, portretul generosului binefăcător, precum şi un însufleţit articol de fond întru preţuirea fundaţiei întemeiate de dânsul. Meritul l-a încununat Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Silvestru Morariu, când a donat pe fiul său spiritual cu hirotonia de protoprezbiter. Din inima poporului nostru a vorbita toată presa română, aducând elogiile sale vrednicului bărbat, care, cu aşa „dragă inimă”, a depus toată avuţia sa pe altarul luminării iubitului său popor.

*

„Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii!”, a zis venerabilul preot, când a pus tot avutul său în mâinile comitetului „Şcolii române”. Fie ca generosul dăruitor să ajungă a vedea, cu ochii săi, fructele acestei „înzestrări a copiilor săi” şi ca exemplul cel luminos, ce ni l-a dat preotul Vasile de la Moldoviţa, în toate părţile locuite de poporul nostru să afle preţuitori şi imitatori! / Zaharia BOIU (Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893).