prin răvășirea zilelor în zile

*

bătrânii filosofi mușcau din viață

ca dintr-un măr și mestecau în dinți,

deși cum se trăiește nu se-nvață,

ci e un dat ce vine din părinți

sub tălpi cu ierburi și cu cerul sus

în răvășire de lumini și stele,

cu pilda schingiuirii lui Iisus

adeseori în paginile mele

 *

în care eu, cu sufletul rănit

din taina universului prelins,

în fiecare zi am amurgit

și-n cumpenele nopții m-am tot stins

lăsând pe masă pururi în derivă

și cărțile nescrise, însă vii

sub coaja zilei ce ne stă-mpotrivă,

și-nvățături cum să începi să fii,

*

fiindcă mi-i dat să mușc și eu din măr,

uitând de pulsul zilelor ostile

care-ți impun un singur adevăr

prin răvășirea zilelor în zile

în catedrala sfântă a naturii

*

pe prispa cerului s-au așezat și cântă

și soarele, în zori, le dă binețe,

dar nu apucă unul să mă-nvețe

să scap de cele care mă-nspăimântă,

de-aceea duc doar cântece cu mine

și-n poticnire încă, sub poveri,

îmi fac speranțe doar în primăveri

ce stau pitite după zări străine

*

și mă desfac de dor într-o chitară

de la pământ și până sus, în cer,

copacii simt teribilul mister

și mă ating atât cât să mă doară

și să mă facă tot mai des să strig

cu disperarea frunzelor din cale,

iar toamnele acestea triumfale

mă-nfășură în mantie de frig,

 *

dar nu-mi mai pasă, mă strecor ca furii

spre prispa cerului și stau și tot ascult

cum cântecul respiră de demult

în catedrala sfântă a naturii

*

așteaptă, în curând va ninge

*

în zarea altor depărtări

de împliniri și de tristeți

pământul sfintei noastre țări

e țelul frământatei vieți,

și doar aici ochiri ostile

de orbi ce-au început să vadă

întinsul patriei, copile,

confundă țara cu o pradă

*

și te gonesc în zarea zării

să-ți fie patria un vis,

să-ntrezărești în brazda țării

mereu pierdutul paradis

spre care sufletul te-ndrumă

dintr-un destin rătăcitor,

dar ce-ai simțit că-ți este mumă

de veacuri zace sub zăvor

*

și nici un strop de libertate

pe ceruri nu se mai prelinge;

visezi întoarceri în cetate?

așteaptă, în curând va ninge

înspre niciunde, numai într-o doară

*

s-au stins acele cântece din vară

și teamă mi-i că frunzele vor duce

și urmele de pași ce îmi măsoară

iluziile, doar ca să apuce

prin ploile târzii să se ascundă

în cântul care s-a ursit totem,

căci vine toamna parcă mai profundă

și de absența cântului mă tem

 *

ca de-un destin vrăjmaș, ca de o rună

ce-a eșuat în moaște de pripas

să n-am cui spune, totuși, noapte bună

cu candela ce-mi fumegă în glas,

căci mă scufund în ploi și mă îmbată

urcușul lor teribil spre înalt

de parcă-aș auzi cum dintr-odată

se mută cântul meu în celălalt

*

și-atunci, prădat și singur pe poteci,

mi-i sufletul o ultimă chitară

pe care, suflete, mai calci când treci

înspre niciunde, numai într-o doară

zvârlind în ceruri albele securi

*

înfășurată-n ploi și în frunzișuri

și în misterul toamnelor târzii

lumina se transformă în fetișuri

și nu e chip în umbra ei să fii

cu umbra ta alături la ospățul

clipitelor ce picură din cer

măcar un ciob al marelui mister

care-și întinde iarăși conovățul

*

de la pământ, la cer, numai prin tine,

prin trupul tău vremelnic de copac

în care uneori e cald și bine,

iar alteori și literele tac

cu taina lor de crestături stinghere

de pe răbojul vremilor apus

în care nu mai e nimic de spus

fiindcă înghețul nu-i decât tăcere,

*

tăcerea ploii ca un plâns divin

al împietririi pașnicei păduri

în așteptarea iernilor ce vin

zvârlind în ceruri albele securi