Cântecul risipelor de spaime: lui Dumitru Teodorescu

*

Din inimă l-au rupt şi l-au zvârlit,

uitându-l cu harapnicul în mână

mai sus de cerul lumii ostenit,

iar lumea ca-ntr-o transă îi îngână

teroarea de stăpân şi ucigaş,

risipa de impusă umilire,

un gol rotund şi-a tot scobit făgaş

*

Totemic în absenta lui iubire:

e mult prea mult şi nu mai pot să-ndur,

o să vi-l cer pe Dumnezeu cum este,

doar îi păstrez în inimă contur

odată şi odată să-mi dea veste

risipelor de spaime şi eres

eu să le pun cu-ncrâncenare capăt,

să-nvăţ să îl trăiesc atât de des

ca să mă isc lumină şi prin scapăt

urmându-i calea care m-a ales.

Cântec pe hotarul tăcerii: lui Horaţiu Silaghi

*

Hotarul meu e cântecul nescris,

orb ancestral cu degetul îl caut

rând şi silabă, literă şi vis

agonizând ca şoapta unui flaut:

ţin degetul pe rană şi ascult

iluminat de-a pururi de orbire,

un cântec, totuşi, zămislit demult,

*

Se va topi prin mine în neştire,

iar eu, mai orb cu fiece cuvânt

lăsat să curgă-n pagina domoală,

am să rămân dator cu ce nu cânt:

gromovnicul ce nu se-aşterne-n coală

hotarul meu să-l facă pe hotar;

iar cântecul mă pierde-n calendar.

Cântec în satul naşterii: Brînduşei Maria Gîză

*

Basm irosit de-ncrâncenată trudă

rămâne satul naşterii pe drum,

în cale nu e verb să-l mai audă,

nici înserări de linişte şi fum

datoare nostalgiilor pribege

uitate de drumeţi pe la răscruci

şi nu-s nici urme care să te lege

adânc de sat, în clipa când te duci

*

Mărturisindu-ţi stelelor amare

amarul prin lăuntru risipit,

rupându-te din rădăcina care

iar despre sat ceva ţi-a amintit;

apoi vin zorii zărilor răsfrânte

*

Ghicind în tine noua rădăcină

în care-nstrăinările să-şi cânte

zădărnicia creşterii-n lumină

acum şi-n veci şi-n satul ce te-nchină.

Cântecul trufiei demnităţii: lui Dorin Liviu Clement

*

Din cerul meu mestecenii coboară,
o să-i aştept la noapte ca un fur
riscând cuvântul ce-l tot duc povară
istovitoare lumilor din jur,
nu am vreo armă, dar va fi-ntuneric,

*

Luminile le-am adunat în ghem,
iar de-o s-arunc asupra lor un sferic
vârtej de umbre, ultimul poem
i-aproape sigur că o să-i cuprindă
urieşesc în lanţul lui flămând

*

Ca să îi lege undeva sub grindă
lângă icoana veche, până când
eu o să caut iar ca pe-o mireasă
măcar o zi în care să-i aştern
elegiaci în cupa de pe masă
numai să-mi frângă setea de etern
trufaş de demn în inimă rămasă.

Cântecul ţintuirii luminii: lui Traian Huluţă

*

Timpul m-a-ntrupat ca să-mi presoare

rânduieli sălbatice în cupă

aprinzând în ceruri felinare

ireale înspre căi de după,

am să muşc din soare drept revoltă,

nu mai vreau ursitei să mă-nchin,

*

Horelor am să le zvârl pe boltă

un mănunchi de omenesc destin,

lupta mea cu Timpul e o cruce,

umbra ei s-a prăbuşit în zori

ţintuind lumina ce mă duce,

aprinzând-o-n mine uneori.