Dragusanul - Blog - Part 8

Annamaria Oloieru sau calea artei trece prin Londra

 

 

 

S-a născut la Chișinău, iar de ceva vreme e suceveancă, părinții ei, Petrică și Inga Oloieru fiind artiști instrumentiști ai Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”, absolvenți ai inegalabilului Conservator din capitala Republicii Moldova. Iar ce naște din artiști are calea ursită, universul creației fiind atât de atotcuprinzător încât deslușește chipul cosmic al Dumnezeirii. Prin urmare, peste câteva zile, Annamaria Oloieru se va muta la Londra, cu statut de studentă, pentru că adevărata cale a artei trece curcubeu peste meleagurile inefabile ale Albionului, insulă numit astfel de către vechii druizi, care imaginaseră „Tărâmul Albei”, deci al Lunii, în tainica ivire pământească de pe zarea Europei.

 

 

Annamaria Oloieru, concurenta mea în ascultare și fotografiere de Zicălași, e un lujer de floare care tânjește după deplinătatea luminii, uneori cu o vagă neliniște a sufletului, care pare că își va găsi contururile depline în arta plastică. Cunoscând-o bine și fiind noi și prieteni necondiționați, știu sigur că va răzbi, pentru că s-a întrupat din gena niciodată biruită a sfintei Basarabii.

 

 

 

La mulți ani, Annamaria,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Mihai Ignat, o sărbătoare a împlinirilor

 

Cozmina şi Mihai

 

 

Multe dintre bucuriile vieții mele îl au drept „pricină” pe fiul pe care mi l-a dăruit bunul bunul Dumnezeu drept tată al nepoților mei, Darius-Andrei și Carina-Ioana. Fiu al unui ofițer de marină, Pavel Ignat și al minunatei lui soții, Alina, Mihai are harul realității, fiind în profesia lui unul dintre cei mai buni specialiști din țară și, tocmai de aceea, plătit ca atare. În multe privințe, îmi seamănă, adică trăiește intens, până la sacrificiul de sine, cultul familiei, iar împlinirile, cu mult, mult și peste propriile lui așteptări, nu au întârziat să apară. Merită, deci, și un gând mărturisit, și anume acela al mândriei de a-i fi devenit tată nu doar prin mezalianță, ci și cu sufletul.

 

 

La mulți ani, Mihăiță,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Povestea cârciumăritului la moldoveni

 

1860: La fabrication de rakios (de către sfinţii călugări ai adevăratei credinţe)

 

 

Povestea cârciumăritului la români este cea a unor ipocrite afaceri ierarho-călugăreşti, prin care lacomii adunători de averi pământeşti, începând de la mitropoliţi şi până la stareţi, cultivau cu încrâncenare viciul, sub motivaţia finanţării cultului. Structurile ierarhice bisericeşti aveau numeroase vii, dar primeau şi de la domniei măcar câte 10.000 litri de vin pe an, pentru că daniile domneşti, de câte 6-10 buţi, însemnau cantităţi uriaşe de băutură, care intrau în pivniţele mănăstireşti, dar nu pentru creştinească împărtăşanie. Într-un vechi ispisoc se face referire la cumpărarea unei buţi cu vin şi, astfel, rămâne mărturia că s-a vândut „o bute de vin de 90 vedre, drept 27 taleri bani gata”[1]. Cum o vadră moldovenească avea 15,2 litri, o bute conţinea 1.368 litri de vin.  Ceea ce înseamnă că mănăstirile care beneficiau de danii anuale de câte 6 buţi, primeau câte 8.200 litri de vin, iar cele cu câte 10 buţi, câte 13.680 litri. În mănăstirea Neamţului, unde se dăruiau câte 12 buţi pe an, intrau, deci, 20.793,6 litri de vin anual, păstrat pentru „nevoile cultului” sau vândut prin intermediul cârciumilor mănăstireşti sau doar aflate „sub ascultarea” mănăstirilor, pentru că, din 31 august 1458, „cine ar voi să facă cârciumă să aibă a se înscrie la călugări… iar cine nu se va înscrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia lui acea băutură şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi”. Poate suna incredibil, pentru un credincios de astăzi, o poruncă voievodală, prin care se ordonă agenţilor fiscali ai statului să lase „în pace o cârciumă mare… a sfintei episcopii” sau destinarea casei lui Miron Barnovschi din Suceava, sediul episcopiei de astăzi, drept cârciumă, în care „să vândă vin, rachiu şi altele, fără să plătească deseatină şi vamă, în care însă trebuie să-şi procure ceară pentru luminatul moaştelor”. În cârciumile mănăstireşti, episcopale sau ale mitropoliei vindeau vinul, berea, apoi şi rachiul iobagi mănăstireşti, consideraţi, datorită statului lor de cârciumari, „meşteri ai sfintei Episcopii” sau mănăstiri sau mitropolii, apoi s-a apelat şi la darea în arendă a acestor cârciumi, preferaţi fiind experimentaţii cârciumari galiţieni. Un astfel de cârciumar mitropolitan este Abraham, arendaşul Mitropoliei Sucevei, care luase în arendă cârciumile mitropoliei, încercând să promoveze rachiul, care nu se prea bucura de succes printre preferinţele moldovenilor, aprigi băutori de vin. Întâmplarea făcuse că, prin 1630, tocmai bântuise prin ţară holera, care debutează prin friguri. Abraham, cu o inspiraţie genială, a pus rachiul în sticluţe mici şi a început să-l vândă, aşa cum făceau şi confraţii lui prin Maramureş, drept… leac pentru holeră, adică holercă sau horilcă. Folosit ca leac pentru domolirea frisoanelor de frig, rachiul îşi făcea pe deplin datoria, iar moldovenii au adoptat, la început ca metodă profilactică, holerca. În 7 noiembrie 1630, afacerea cu holercă mergea atât de straşnic, încât Mitropolia Sucevei a cerut, pentru cârciumile arendate lui Abraham, scutire de dări către vistierie.

 

Până la secularizarea averilor mănăstireşti în Bucovina şi, mult mai târziu, în Principatele Dunărene, nici un preot nu îndrăznea să cârtească împotriva lărgirii acestui viciu. După secularizare, mărturiile consemnează tot felul de cârciumi în ruină pe fostele proprietăţi mănăstireşti, pe care noul proprietar, respectiv Fondul religionar, în Bucovina, şi Domeniul Coroanei, în Vechiul Regat, se grăbesc să le arendeze, prin licitaţie, pentru a revigora această prosperă afacere a viciului. Chiar şi berăriile mănăstireşti, cea mai renumită fiind cea de la mănăstirea Solca, încep să fie arendate, iar pe moşiile confiscate, ca şi pe cele ale boierilor, apar o puzderie de velniţe. Abia atunci preoţii, uitând de amarul vieţii antecesorilor lor sub „ascultare” călugărească, încep să-şi pună enoriaşii să jure în biserici că se vor lăsa de rachiu (pe la 1880), în perioada interbelică încropind societăţi „Trezvia”, care promovau cu violenţă abstinenţa. Preoţii uitaseră că înaintaşii lor de prin satele închinate unor mănăstiri, episcopii sau direct mitropoliei erau obligaţi la „darea vlădicească”, respectiv „câte doi galbeni şi câte doi potronici pentru prescuri şi câte doi potronici pentru lumânări şi câte trei pătrări de grăunţe şi câte un potronic  pentru hârtie precum iaste obiceiul”. Darea aceasta, mult îngroşată, se plăteşte şi astăzi, dacă ne facem curajul de a recunoaşte cu onestitate uriaşa farsă în care ne-au rostogolit, sub pretextul credinţei, ierarhiile bisericeşti. Primind ceara de la fiecare cârciumă, instituţiile ierarhice bisericeşti nu ar fi avut motive să-i oblige şi pe bieţii preoţi săteşti la câte o taxă anuală de „doi potronici pentru lumânări”, mai ales că un sat, în trecute vremuri, avea 15-20 de case, câştigurile preoţeşti fiind nesemnificative, cu excepţia satelor aflate în proprietatea unor anumiţi preoţi – dar aceştia erau puţini la număr.

 

Conform mărturiilor vremurilor, care se păstrează de prin 1411, încoace, afacerea mănăstirească a negustoriei cu vicii s-a desfăşurat, întotdeauna, cu sprijinul şi cu daniile voievozilor care au bântuit prin istoria noastră, afectaţi de un bigotism care îi îndepărta de casta „Io” (ştiutori), chiar dacă îşi spun fiecare „Ioan” (ştiutor de cer), în uricele cu formule neschimbate, şi cu straşnic blestem la adresa celor care „vor strica” aranjamentele credulităţii vremelniciei lor.

 

Călugări de la mănăstirea Bistraţa – acuarelă de Amedeo Preziosi

 

1411, ianuarie 6: Alexandru cel Bun dăruieşte, în afară de nişte sate, „în fiecare an întreg, câte 10 buţi de vin”[2], deci 13.680 litri, deci pentru un consum zilnic de peste 37 litri.

 

1429, septembrie 1: Alexandru voievod „şi cu bine-cinstitoarea doamnă Marina” dăruia mănăstirii Neamţului „în fiecare an douăsprezece buţi de vin, din deseatina Neamţului… pentru sănătatea noastră şi pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi”[3]. Dania este întărită în 23 decembrie 1430, tot din Suceava[4].

 

1439, martie 12: Fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, întăresc mănăstirii Moldoviţa „în fiecare an, câte zece buţi de vin”[5], danie întărită, în 11 februarie 1447, şi de Ştefan voievod, fiul lui Alexandru cel Bun[6].

 

1448, octombrie 5: la Probota, „cu inimă curată şi luminată” Petru Aron dăruia „mănăstirii noastre din Poiană… pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi, Alexandru voievod şi mama noastră, doamna Maria… în fiecare an câte şase buţi de vin din deseatina noastră, sau de la Hârlău, sau de la Cotnari sau din orice parte. Şi de asemenea am dat acestei mănăstiri mai înainte de toate toată ceara de la Târgu Frumos, s-o ia călugării, în fiecare an, de la toţi câţi vor avea cârciumi. Toate acestea, şi vinul, şi ceara, să fie mănăstirii noastre uric în vecii vecilor, neclintit”[7].

 

1449, aprilie 8: Alexandru voievod întăreşte şi sporeşte dania pentru Probota, călugării primind dreptul să ia „din vinul din deseatina noastră, în fiecare an, câte şapte buţi de vin… Pentru aceea, oricine va însemna deseatina de vin, din partea noastră, prin ţara noastră, acela să dea mănăstirii noastre mai sus scrise câte şapte buţi de vin”[8].

 

1458, august 31: Printr-un uric scris la Târgul de Jos, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Moldoviţa „dania înaintaşilor noştri… ca să asculte şi să-şi adune ceara de la Baia, din toate cârciumile de la Baia, ca să asculte de această mănăstire, de sfânta biserică de la Moldoviţa, cu tot venitul. Iar cine ar voi să facă cârciumă să aibă a se înscrie la călugări, iar cine nu se va înscrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia lui acea băutură şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi”[9].

 

1490, marie 15: Când trece sub ascultarea Episcopiei din Rădăuţi 50 de „biserici cu popă”, şi când, prin uric separat, stabileşte braniştea şi închină „toate bisericile şi cu popii care sunt în toate satele de ascultă de acea sfântă mănăstire de la Putna”, Ştefan cel Mare  stabilea că, „oricâte biserici se vor face şi se vor înnoi de aici înainte şi oricâţi popi se vor pune în toate acele sate mănăstireşti mai sus scrise… ei toţi… să plătească dare acolo şi tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi. Şi pe toţi aceşti popi să-i judece egumenul de la mănăstirea Putna”. Cât despre uriaşa moşie mănăstirească, „acea branişte să fie a mănăstirii Putna ca să pescuiască pentru sine şi să-şi pască vitele. Iar altul nimeni să nu îndrăznească fără voia egumenului să pescuiască în acea branişte, să pască vite şi să nu facă nici alt lucru”[10]. Întăritură pentru aceste privilegii s-a dat şi în 17 noiembrie 1502[11].

 

1612, ianuarie 17: „Smeritul ieromonah Ghervasie egumenul şi tot întru Domnul smerit sobor din mănăstirea Putna” trimit pe la bisericile din satele ce-i erau închinate „pre fratele nostru Ioan ieromonah precum ca să strângă dăjdii de la  fieştecare, preoţi şi diaconi, câte doi galbeni şi câte doi potronici pentru prescuri şi câte doi potronici pentru lumânări şi câte trei pătrări de grăunţe şi câte un potronic  pentru hârtie precum iaste obiceiul”[12].

 

1624, martie 26: Radu Mihnea a „dat sfintei şi marii biserici a Mitropoliei Ţării Moldovei, care este închinată Sfântului martir şi biruitor al lui Hristos, Gheorghe, şi unde se odihnesc întregi şi neputrezite moaştele Sfântului Ioan cel Nou, al nostru pe drept domnesc sat Zaboloteni, cu loc de moară pe pârâul Suceava, ce a fost sub administrarea cetăţii Suceava şi care se află în ţinutul Suceava” pentru „ca sus zisul sat să contribuie pentru tămâia şi lampa de la moaştele ce se odihnesc acolo ale Sfântului Ioan cel Nou”[13].

 

1626, octombrie 6: „Miron Barnovschi voievod dă privilegiul ca foloasele din arenda rachiului să fie pentru Mitropolia Sucevei, la Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou”[14].

 

1629, septembrie 16: „Ioan Alexandru voievod (Coconul) scuteşte cârciumile care aparţin Mitropoliei Sucevei de toate dările”[15].

 

 

1630, noiembrie 7: „Moise Movilă, domnul Moldovei, scuteşte pe Abraham, arendaşul Mitropoliei Sucevei, de toate dările către domnie”[16].

 

1630, noiembrie 12: „Moise Movilă voievod întăreşte arenda rachiului Sucevei sau dreptul de vânzare pentru Mitropolie[17].

 

1632, aprilie 18: Alexandru Iliaş voievod scrie „ureadnicilor şi şoltuzilor şi pârgarilor din târgul Huşi să lase „foarte în pace pe aceşti meşteri ai sfintei Episcopii: un cojocar şi un măcelar şi un cârciumar şi un croitor şi 1 curelar şi doi olari, de jold şi de podvoade şi de cai de olac şi de vii domneşti” pentru „a sluji ce va fi trebile şi posluşania sfintei Episcopii”[18]. Acest privilegiu era întărit şi de Moise Movilă, în 26 august 1633[19]. În 20 septembrie 1632, Alexandru Iliaş porunceşte, pe lângă folosirea unui cârciumar pentru gloria bunului Dumnezeu prin cele chilii mănăstireşti, şi „a lăsa în pace o cârciumă mare… a sfintei episcopii de Huşi[20]. Şi Moise Movilă întăreşte acest sfânt privilegiu cârciumăresc în 26 august 1633[21].

 

1632, iunie 1: Alexandru Iliaş voievod dăruieşte Mitropoliei Sucevei „venitul din cârciumi”[22], iar în 7 iunie 1632 întăreşte Mitropoliei „camăna mare şi mică de la şapte cârciumi”[23]. În 5 mai 1634, nici Vasile Lupu[24] nu rămâne mai prejos în grija pentru puritatea sufletească a credincioşilor suceveni, din aburii lor de mahmureală procurându-se „lumină pentru Sfânt”.

 

1627, aprilie 20: Miron Barnovschi „dăruieşte propria sa casă din Suceava, cu pivniţe de zid, mitropoliei de acolo, cu hramul Sfântul Gheorghe, unde sunt moaştele Sfântului Ioan cel Nou, şi dă voie ca în această casă să vândă vin, rachiu şi altele, fără să plătească deseatină şi vamă, în care însă trebuie să-şi procure ceară pentru luminatul moaştelor”[25].

 

1651, ianuarie 22: Vasile Lupu „întăreşte veniturile stabilite de către înaintaşii săi pentru procurarea lumânărilor, a undelemnului de la o candelă, care trebuie să ardă zi şi noapte la moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din cârciumile sale de piatră, mari şi mici, apoi pentru tămâie, vin şi restul nevoilor bisericii, veniturile de la doi voştinari, doi măcelari şi doi cojocari”[26].

 

1654, martie 22: Gheorghe Ştefan „întăreşte Mitropoliei Sucevei, Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou, satul Poiana Vădicii de lângă Iaşi şi scuteşte de dări pe cei 20 de posluşnici de acolo pentru a lucra viile Mitropoliei, din al căror venit se procură lumânările de la moaştele Sfântului Ioan[27].

 

1666, august 10: „Ioan Iliaş Alexandru voievod întăreşte Mitropoliei Sucevei rezultatul din vinderea rachiului[28].

 

1764: „8 Septembrie 1764. „Lupu Balş Vel (mare – n. n.) Vornic” se învoieşte, înaintea „Sfinţiei Sale, părintelui Gligorie arhimandritul cheschiofilaxi tis ieras chcvasilichis monis tu Aghiu Pavlu, de la sfânta mănăstire Sfetagora, ce este hramul Sfeti Ghiorghi”, şi cu Timoftei, egumenul de la Tudoreni, pentru moşia Merenii, în hotar cu satul său Plopenii… Şi o cârciumă, ce este lângă moară”[29].

 

1771, ianuarie 1: „Condică cuprinzând 202 documente ale mănăstirii Solca, din anii 1502.1767, pentru satele, moşiile, viile, bălţile, vecinii, posluşnicii şi ţiganii, pivniţele şi cârciumile, cărţile, veşmintele, vasele şi odoarele mănăstireşti”[30].

 

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană.

 

1781: „Evreii care au început să vândă în cârciumi sau tarabe luate în arendă, cu contracte şi plăţi în avans pe câțiva ani, pot lăsa această arendă evreilor rămași, pentru o perioadă contractuală limitată, dacă nu altora”[31].

 

1782, februarie 19: „Prietineasca carte din Fevruar 1, cu dum­nealor aceşti doi ofiţeri am luat, şi pentru răspunsul ce să cere la partea aceea, pe câte­va ponturi a pravilei, şi a obiceiului de mo­şii şi alte pricini ca aceste ale pământului, de care Comisia de acolo are trebuinţă, toate pre larg am înţeles, şi fiind că după cum am şi mai scris, din partea noastră, de-a pururi buna armonie şi prieteşugul megieşesc nestrămutat să păzeşte, iată că şi la aceste întrebări s-au făcut de la Divanul nostru răspunsul pe fieştecare pont, după ale pra­vilei şi obiceiul pământului urmări, pentru acel fel de pricini de moşii de acolo, şi al­te ca aceste, după cum înscris pe lângă aceasta, s-au trimes, arătându-se pre larg”, precizează, printre altele că „moşiile răzeşeşti s-au împărţit şi se împart şi acum în părticele mici, pe câţi răzeşi sunt şi se cuvine fieştecăruia partea sa, şi pe părticica sa este volnic a face fieştecare crăcimă”[32].

 

1811: „Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceara, mierea, berea şi rachiul, lâna şi pieile, păturile, păturile de Suceava şi cordovanul de Vijniţa, dau de lucru locuitorilor din Bucovina”[33].

 

1825, septembrie 4, Iaşi: „Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei, întăreşte boierilor Constand Negre, fost mare spătar, şi cumnatului său Ioan Pătraşcu, fost mare ban, „slobozenia pentru alcătuirea de târg pe moşia lor Brătenii, ţinutul Suceava, dată prin cartea sa din 1 iunie 1825… Se stabi­leşte organizarea târgului şi plata bezmănului pe stînjenul de dugheană, cârciuma şi casa „ce va prinde loc la uliţă”, câte 4 lei pe an, în două vadele, cei de la mahala câte 2 lei stânjenul; lungul dughenelor să fie de 19 stânjeni, iar şandramaua de un stânjen şi jumătate; cei ce vor face negoţ cu vin, rachiu, păcură, pitarii şi mungerii, în dughenele lor, să plătească bezmenul numai pentru dugheni, „cu alt havaet să nu fie supăraţi”; căsăpiile, câte se vor face, „jumătate să fie ale stăpânilor târ­gului şi jumătate ale negustorilor; venitul cotului va fi al stăpânilor şi se va plăti câte 30 parale butea şi 15 parale polobocul”[34].

 

1828, mai 9: „Ioniţă Stărgu din Fulticeni vinde, pentru 2 100 lei, lui Moisă, feciorul lui Şmil Croitoru, o cârciumă şi o dugheană, sub acelaşi acoperiş, cu grajd şi ogradă, aflate pe moşia lui Tudorache Ciure căminar şi megieşite cu dughenele Mitropoliei Moldovei”[35].

 

1854: „Afară de cereale, se importă din Bucovina piei de vite, iar mai cu seamă, „spirit” rachiu (rachiul, de se vor importa alte cele, dar rachiul nu rămâne uitat). Doamne, de se bea în patria noastră numai atâta rachiu cât se importă din Galiţia şi Bucovina, încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi, care încă şi-au lărgit fabricile, iar de arderea bucatelor şi producere vinarsului şi-au câştigat şi maşini, ca cu atât mai multă câtime de bucate, în cât mai scurt timp, să poată trage din gura săracilor şi, în loc de pâine şi de nutriment, să le dea rachiu, acel vierme, care roade la sănătatea şi viaţa omenească, macină averea milioanelor în pungile unor privaţi. De s-ar ridica altfel de fabrici în patrie, de pănură, de pânză, de ar spori şcolile şi s-ar întemeia şcoli agrare aşa de repede cum sporesc vinarsurile în patrie, atunci am fi mai fericiţi!”[36].

 

1880: „Aici, în Siret, am văzut, cu părere de rău, că ţăranii noştri se îmbulzeau în cârciumioara unui evreu întocmai cum obişnuiesc a se îmbulzi spre a sfânta cruce, la Bobotează”[37].

 

1890: „Grecoteiul Leon Sinescu, primarul Târgului Burdujeni, care, pe lângă meseria lucrativă de primar, exercită şi profesia de cârciumar, trăgând diferite foloase ilicite: / 1). Sub egida şi protecţiunea sa de primar-cârciumar şi angrosist licenţiat în Burdujeni, neamurile concubinei sale, evreica, duduca Maria (odinioară Marim Bercovici) face speculă en-gros cu vin în judeţele Botoşani şi Dorohoi, fără a plăti fiscului vreo taxă. / 2). Sinescu ţine deschisă o cârciumă în marginea târguşorului dinspre frontiera Austriei. În acest cuib se adăpostesc numeroşi contrabandişti şi făcători de rele de peste graniţă cu tovarăşii lor de aici, care îşi exercită afacerile nocturne în dauna vamei şi a proprietarilor de vite; ei sunt obligaţi fireşte de a plăti cu preţuri oficiale mâncările şi băuturile ce li se servesc de reprezentanta bizantinului primar”[38].

 

1894: „Sunt în târgul Burdujeni 108 comercianţi şi 137 meseriaşi; 200 cârciumi”, iar satul Burdujeni „are 3 meseriaşi, 6 co­mercianţi, 2 fabrici şi 4 câr­ciumi[39]. În Baia „sunt 3 cârciumi”[40]. În comuna Broşteni, moşie a Regelui, sunt „6 cârciumi”[41]. În Dumbrăveni „sunt 13 cârciumi”[42]. În comuna Băneşti „sunt 8 cârciumi”[43]. În „Brădăţel, pe Şomuzul Mare, sunt 6 cârciumi”[44]. În comuna Mălini, fostă a mănăstirii Slatina, sunt „11 cârciumi”[45]. În Siminicea-Balş sunt „3 cârciumi”, iar în Siminicea-Miclescu, „2 cârciumi”[46]. În comuna Şoldăneşti, sunt „5 cârciumi”[47].

 

1895: Statul închiriază, „pe un period de 5 ani, începător de la 23 Aprilie 1895: Locul cu cârciumă, compus din 2 camere, de pe moşia Adâncata, situat în satul comunei Adâncata, în suprafaţă totală ca de 1.790 mp”[48].

 

1899: „Băuturile, la Românii din Solca, sunt, mai cu samă, ţuica, carpata, chişingaciul, rosoliul, picăturile, berea şi vinul”[49].

 

1899: „Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că, în ziua de 9 Decembre 1899 şi următoarele, orele 10 dimineaţa, se va ţine licitaţiune publică… în localul prefecturii judeţului Suceava, pentru vânzarea bunurilor mici arătate mai jos: Locul cârciumii de la Ungureni, de pe moşia Gulia… în întindere suprafaţa totală ca de 1.860 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii, cu o casă cu 3 încăperi, o pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 2.429 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii din Săndeni, cu o casă cu două încăperi, o sală şi o pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 3.581 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siret, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii de la Turbata, având pe el o casă ruinată, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 4 hectare, 2.966 mp, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota. / Locul cârciumii de la Buda, având pe el o casă cu două încăperi, o sală şi pivniţă de piatră boltită, de pe moşia Dolhasca… în întindere suprafaţa totală ca de 7.623 mp, din care ca 2.949 mp călcaţi, situat în comuna Dolhasca, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota[50]. „„Locul cârciumii din colţ… de pe moşia Heciu, în întindere suprafaţa totală ca de 1.240 mp, situat în comuna Lespezile, plasa Siretul, fost pendinte de mănăstirea Probota[51]. „Locul cârciumii cu un han, lung de 13 metri, larg de 8,5 metri, construcție de zid, având două odăi, o sală, un beci boltit pentru 8 vase, învelit cu șindrile, în stare proastă, pe plan lit. b3, de pe moşia Rădășeni. / Locul cu o cârciumă de bârne, învelită cu șindrilă, având două odăi, construcție veche și în stare proastă, de pe moșia Rădășeni în întindere suprafață totală ca de 1.253 mp, situat în comuna Oprișeni, plasa Moldova-Somuz, fost pendinte de monastirea Slatina[52].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, erau numiţi, alături de nume mari ale administraţiei, vestiţii cârciumari Beill Oscar, proprietarul berăriei Siret, Ignatie Spatariu din Boian, Nicolai Andriciuc din Zadobriuca, Teodor Cudla din Mahala, Ioan Niznic din Cosmin, Abraham Ausländer din Ceahor, Alexandru Buburuzan din Mănăstirea Homorului, Vasile Floreşteanu din Valea-Sacă, Hans Ludvar din Gura-Homorului, Jankel Fleiscer din Corlata, Ioan Pauliuc, Jossel Pilpel, Gheorghe a lui Vasile Perhinschi şi Samuel Fritz din Coţmani, Vasile Albei Şandru, notat, în alte ştiri ale vremii „Alboi-Şandru”, Anton Rothkögel şi dorneanul Nuchim Bronstein, Heinrich Voise şi Benjamin Klein din Rădăuţi, Moritz Kugelmass din Siret, Isidor Oelgeisser din Hliboka, Moses Hausknecht şi Moses Gottlieb din Storojineţ, Hermann Dermer, proprietarul „otelului” din Suceava, Rudolf Sauer din Iţcanii Noi, Gheorghi Roşu din Dărmăneşti,  Chaim Lifsches şi Abraham Selig Rennert din Văşcăuţi, Mihai Strusiewcz  din Putila, Alter Drimer din Vijniţa, Süssie Fischer şi Isidor Linker din Zastavna şi Munisch Wacher din Cincău[53].

 

 

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 235, p. 320

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 29, p. 42

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 93, p. 139

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 100, p. 148

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 192, p. 271

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 272, p. 385

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 288, p. 412

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 2, p. 2

[9] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 75, p. 109

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 73 şi 74, pp. 138-142

[11] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 283, p. 505

[12] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi 1933, doc. 68, p. 146

[13] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 184, p. 253

[14] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 197, p. 246

[15] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 112, p. 249

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, doc. 311, p. 131

[17] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 120, p. 253

[18] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 23, p. 24

[19] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 354, p. 452

[20] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 214, p. 270

[21] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 353, p. 450

[22] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 104, p. 132

[23] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXI, Bucureşti 1971, doc. 112, p. 137

[24] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 113, p. 123

[25] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti 1969, doc. 182, p. 237

[26] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 155, p. 283

[27] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 138, p. 186

[28] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 247, p. 277 subsol

[29] Iorga, op. cit., p. 61

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, doc. 1201, p. 402

[31] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[32] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[33] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[34] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1838, pp. 580, 581

[35] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Bucureşti 1938, p. 11

[36] Gazeta Transilvaniei, nr. 47, 12 iunie 1854, p. 185

[37] Familia, Anul XVI, Nr. 27, duminică 6 / 18 aprilie 1880

[38] Adevărul, No. 605, anul III, joi 30 august 1890, p. 1

[39] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, pp. 78, 79

[40] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 8

[41] Ionescu, Serafim, Dicţionar Geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 49

[42] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[43] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, p. 374; volumul I, Bucureşti 1898, pp. 317, 318 şi 311; volumul IV, Bucureşti 1901, p. 114; volumul V, Bucureşti 1902, p. 439

[44] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, pp. 600, 601

[45] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 193, 194

[46] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul V, Bucureşti 1902, pp. 389, 390

[47] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București 1902, pp. 524, 525

[48] Monitorul Oficial, No. 25, 3/15 mai 1895, p. 794

[49] Mitric-Bruja, Solca, în „Patria”, Anul III, Nr. 307 din 6/18 August 1899, pp. 1, 2, Nr. 308 din 11/23 August 1899, pp. 3, 4

[50] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15/27 noiembrie 1899, pp. 6354-6357

[51] Ibidem

[52] Monitorul Oficial, Nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6356

[53] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3


Trei cântece cernăuţene

 

 

Pentru a vă face o idee despre frumuseţea cântecelor de odinioară ale Bucovinei, încerc să vă pun la dispoziţie, în fonotecare audio din 2016, cu Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), trei cântece:

 

Hora Storojineţului:

 

Hora lui Alecu Lupaşco (1880):

 

Altă horă a lui Alecu Lupaşco:

 

 


Povestea aşezărilor sucevene: Preuteşti

 

 

 

PREUTEŞTI. Deşi ocolită de documente sau datorită pierderii unora dintre ele, care mărturisesc şi despre un boier pe Şomuzul Mare, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, e greu de probat că există vreo legătură între curtea acelui boier de pe la anii 1400 şi curtea, peste vreo două veacuri, de la Preuteşti, cu biserică, o parte din sat fiind moştenită, „dinspre biserică, cu curtea şi cu livada lângă Şomuz, mai jos de curte”. Nici măcar biserica veche din Preuteşti nu mai beneficiază de memorie, deşi ar putea fi „biserica lui Mihail Dalh”, care nu putea fi cea din Dolheşti, în 11 ianuarie 1428, când exista la Dolheştii Mari şi era închinată mănăstirii Bistriţa, „biserica de la Şendrea”, dar există indicii care să ne îndreptăţească interesul pentru aşezările de pe dealurile de la izvoarele Şomuzului Mare.

 

1625, februarie 25, Suceava: În faţa Divanului lui Radu Vodă se înfăţişează „sluga noastră Condrea, păhărnicel, ginerele lui Vasilie, cu un zapis de mărturie şi împărţeală de la Ionaşco Băzăceanul, aprod, şi de la Drăghici Sălăgeanul, pitărel, şi de la Lupul, aprod, scriind şi mărturisind că a venit înaintea lor Istratie, călugărul, cu fraţii săi Grigorie şi Lazor, şi Anuşca, fiica lui Vasilie, şi şi-au împărţit între ei dreapta lor ocină şi dedină, jumătate din satul Preuteşti, ce este pe Şomuz, în ţinutul Sucevei. Şi a căzut în partea lui Istratie, călugăr, şi a nepoatei sale, Anuşca, de la pârâul satului, în sus, de la capul Râpşoara, pe matca acelui râu, până la un stâlp, la marginea drumului de sus. Aceasta este partea lui Istratie, călugăr. Însă partea Anuşcăi începe de la moară, de la acel stâlp în jos, şi de acolo, pe matca vâlcelei, până la văduleţul din acel pârâu, la drum, şi de la drum, de-a dreptul peste unghişor, ce se face de asemenea până la matca acestui râu şi spre livada pe unde a fost vatra în veci. Însă în partea lui Lazor şi Gligorie a căzut jumătate din acea jumătate de sat, dinspre biserică, cu curtea şi cu livada lângă Şomuz, mai jos de curte. Deci noi, văzând acel zapis de mărturie de la atâţia oameni buni, noi i-am crezut şi de la domnia mea încă am dat slugii noastre Condrea, păhărnicel, şi soţiei sale, Anuşcăi, această parte de ocină, care este mai sus scrisă în semne, ca să le fie ocină şi dedină”[1].

 

1635, noiembrie 30, Iaşi: „Iată dar noi, eu Patraşco Başotă, mare logofăt, şi Savin, mare vornic de Ţara de Jos, şi Dumitraşco Şoldan, mare vornic de Ţara de Sus, şi Gligorie Ureche, mare spătar, şi Gheorghie, mare ceaşnic, şi Gavrilaş, fost mare vornic, şi Grama, mare stolnic, şi Lupul Prăjescul, mare clucer, şi Iordachie, mare vistiernic, şi Ştefan Moimăscul, pitar, şi Neaniul, vornic de gloată, şi Eremiia, vornic, şi Tănasie, vornic, şi Stejeranul, vornic, şi alţi boieri de la Curtea Milostivirii Sale domnul, scriem şi mărturisim, cu acest zapis al nostru, cum a venit înaintea noastră Mihaiul Furtună, fost mare postelnic, de bunăvoia lui, nesilit de nimeni şi nici asuprit, şi a vândut dreapta sa ocină şi dedină şi cumpărătură, jumătate de sat din Preuteşti, care este pe Şomuz, în ţinutul Suceava, aceasta a vândut-o prietenului nostru Toader Şoldan pârcălab, pentru patru sute de galbeni ungureşti. Şi această jumătate de sat i-a fost cumpărătură de la Gligorcea Pisoschi. Deci noi, dacă am văzut între ei tocmeală de bunăvoie şi plată deplină, noi încă, şi de la noi, i-am făcut această întărire. Şi, pentru mai mare putere şi tărie, am pus peceţile noastre la acest zapis adevărat al nostru”[2].

 

1642, aprilie 5: „Noi Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui vor căuta sau o vor auzi citindu-se, pentru acest adevărat şi credincios sluga noastră Şte­fan Şoldan, din curtea Domniei mele, fiul răposatului Dumitraşcu Şoldan, biv (fos – n. n.) vel (mare – n. n.) vornic, care acest părinte a lut Dumitraşcu Soldachi a slujit Domniei mele cu curată inimă şi cu mare cre­dinţă în toate trebile, după poruncile Domniet mele, până a sosit ceasul de s-a săvârşit. Noi încă de la moartea lui pentru acea cu dreptate şi cu credinţă a lui către noi slujbă, am miluit pe fiul său Ştefan Şoldan cu osebita noastră milă, de l-am apropiat în curtea Domniet mele, şi i-am dat, şi i-am întărit drepte ocinele şi moşiile lui, care i le-a dat şi i le-a dăruit unchiul său, Teodoraşcu Şoldan, cu limbă de moarte, deosebit de alţi fraţi ai lui, adică tot satul Şoldăneşti şi jumătate din satul Preuteşti, ce sunt pe Şomuz, în ţinutul Sucevei, cu iazuri şi cu mori în Şomuz. Drept aceia dar… etc. etc. / Scris în Iaşi de Dumitrachi Diac, din leat 7150 (1642), April 5. / Noi Vasilie Voevod”.

 

1645, iulie 24: Printre „megiaşii” martori la o tocmeală de împărţeală în Giurgeşti, s-a numărat şi „Pântea den Preuteşti”[3].

 

1803: Conform condicii liuzilor, „Preoteştii a cluceresei Adămoaei”, din Ocolul Şomuzului, ocupaţi cu „lucrul pământului, îndestul erau 110 oameni trăini, care plăteau proprietarei 1.496 lei pe an[4].

 

1878: „Sunt confirmaţi debitanţi, pentru a exercita vinderea de tutunuri, următoarele persoane: dl Niţă Costan, în comuna Preuteşti-Uniţi, cătunul Arghira, plasa Şomuz, judeţul Suceava; dl Mihai Macarescu, în comuna Preuteşti-Uniţi, plasa Şomuz, judeţul Suceava; dl Iordache Andreescu, în comuna Preuteşti-Uniţi, cătun Basarabia, plasa Şomuz, judeţul Suceava… Jitariu Costache, de ani 21, părul castaniu, fruntea mică, gura potrivită, statură de mijloc, fără alte semne, îmbrăcat cu iţari, sucman negru şi căciulă neagră pe cap, şi încălţat cu opinci. / No. 3.0b9. / 1878, Mai 9”[5].

 

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). Ciota Ioan, nu se cunosc signalmentele; 2). Grădinariu Costache, de ani 21, părul, sprâncenele castanii, ochii căprui, nasul, gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, fruntea potrivită, fără alte semne. 3). Jitariu Costache, de ani 21, părul castaniu, fruntea mică, gura potrivită, statură de mijloc, fără alte semne, îmbrăcat cu iţari, sucman negru şi căciulă neagră pe cap, şi încălţat cu opinci. / No. 3.0b9. / 1878, Mai 9”[6].

 

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: George Prisecaru, din Preuteşti-Uniţi (Huşi), pentru un viţel, un plug; Roza Costandachi, din comuna Preuteşti-Uniţi, pentru cultura de cartofi, medalie aurită; Tănase Petcu, din comuna Preuteşti-Uniţi, pentru cultura de fragi, ţelină, curechi, medalie de bronz; Elena Gh. V. Boroianu, din comuna Preuteşti-Vlădeşti, pentru ţesături de in şi cânepă, 20 lei”[7].

 

1887: „Prin îndeplinirea formalităților cerute de lege, comuna Preutești-Uniți s-a unit cu Preutești și Vlădești, sub numire de Preutești” (Monitorul Oficial, Nr. 92, 28 iulie 1887, p. 2219).

 

1894: Preuteşti, comună rurală situată cam în centrul plasei Şomuzul şi la 6 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comuna Dolheşti, la vest cu comuna Şoldăneşti, la sud cu comunele Uideşti şi Ciumuleşti, şi la ord cu comuna Giurgeşti şi Valea Glodului. Forma-i teritorială este aceia a unui romb, ale cărui unghiuri obtuze sunt expuse spre sud-est şi nord-vest, înclinat de ambele părţi spre albia Şomuzului Mare, ce-l stră­bate prin mijloc, de la vest, la est. Se compune din satele: Preuteşti, Arghira, Basaraba, Fundoaia, Brana şi Huşii, cu reşedinţa în satul Basaraba. E populata cu 575 capi de familie, ce numără 2.324 suflete sau 1.168 bărbaţi şi 1.156 femei (72 izraeliţi). Contribuabili sunt 506. Are 3 biserici, cu 3 preoţi şi tot atâţia cântăreţi şi un schitişor, Adămoaea (Brana) cu cinci călugări. Două şcoli rurale mixte, cu câte un învăţător plătit de stat. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venituri, 7.141,51 lei, şi la cheltuieli, 6.439,75 lei; iar al drumurilor: 1.420,80 lei venit şi 1.370 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 104 cai, 594 boi, 302 vaci, 1.498 oi şi 518 porci. Altitudinea comunei, de la ni­velul mării, variază între 335-350 m. E udată de Şomuzul Mare (9.500 m), care în comună for­mează iazurile Basarabi şi Ar­ghira, şi mai multe pârâuaşe. În comuna Preuteşti sunt 3 mori: una a statului, cu 2 pietre şi cu 600 lei venit pe an, alta, cu 4 pietre şi o piuă, a decedatului A. Gr. Bonavhi, cu 3.600 lei venit anual, şi a treia a dlui maior I. Giurăscu, cu două pietre şi o piuă, cu 800 lei venit. Moşia e parte a Statului, parte a altor proprietari. Suprafaţa teritoriului comunei e de 3.222 fălci, din care 1927 cultivabile, 1.046 pădure şi restul iazuri, mlaştini şi teren neproductiv. Anul din urmă, s-au cultivat 654 fălci porumb, 28 fălci grâu, 196 ovăz, 42 orz, 10 fălci hrişcă şi câte puţini car­tofi, fasole, mazăre etc. împroprietăriţi în 1864 sunt 2 fruntaşi, 138 pălmaşi şi 164 codaşi, stăpânind 971 fălci. Co­muna Preuteşti e străbătută de şoseaua judeţeană Fălticeni-Dolhasca, pe o lungime de 9 km, având şi o gară, Basarabi. Locuri mai însemnate în co­mună sunt: Schitul Brana (Adămoaia), Cetăţuia şi La cetate. Preuteşti, sat, numit şi Preuteşti-Adămoaei, pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Primul nume şi-l trage de la o familie de preoţi şi secundul de la o pro­prietară. Aşezat pe ţărmul stâng al Şomuzului Mare, e străbătut de pârâul Brana şi numără 77 case, populate cu 93 capi de familie sau 385 suflete, din care 196 bărbaţi şi 189 femei (21 izraeliţi), având 62 contribuabili. Vatra satului ocupă 21 fălci; iar locuitorii tocmai buni gos­podari nu sunt. Are o biserică, clădită din lemn, în 1830, de Constantin şi Elena Adamescu, cu patronul „Intrarea în Biserică”, servită de un preot şi un cân­tăreţ şi împroprietărită cu 8,5 fălci, şi o şcoală rurală mixtă, în­fiinţată în 1859, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 40-45 şcolari, din 74 băieţi şi 72 fete între 7-12 ani află­tori în raza şcolii. E împroprie­tărită cu 6 fălci şi 40 prăjini. Moşia, proprietatea statului, are 532 fălci, din care 312 fălci cultivabile,  200 pădure şi restul mlaştini şi teren neproductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 28 pălmaşi şi 29 codaşi, stăpâ­nind 192 fălci. Drumuri princi­pale sunt la Fălticeni (8 km) şi la Basarabi (3 km). În 1803, Preuteştii a cluceresei Adămoaia număra 110 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia, care plăteau bir doar proprietarei, nu şi vistieriei – n. n.)”[8]. „Arghira, sat pe moşia cu acelaşi nume, din comuna Preuteşti. Este străbătut de pârâul Arghira. Numără  111 case, populate cu 103 capi de familie sau 458 suflete, din care 230 bărbaţi şi 228 femei, iar din aceştia 11 sunt străini. Are 115 contribuabili. Vatra satului ocupă o suprafaţă de 10 fălci şi 12 prăjini. Moşia e proprietatea dlui maior I. Giurăscu, în în­tindere de 500 fălci, din care 440 fălci cultivabile, 40 fălci pădure şi 20 fălci nefolositor. Împroprie­tăriţi, după legea din 1864, sunt 7 mijlocaşi şi 45 codaşi, stăpâ­nind 140 fălci şi 40 prăjini. Bise­rica şi şcoala din Basarabi ser­vesc şi acestui sat. Drumuri principale sunt la Dolheştii Mari (4.000 m) şi la Basarabi (1.000 m). La 1850, „Arghira, la ţinu­tul Sucevei, ocolul Şomuzului, moşie a dumisale medelnicesei Maria Arghiroaia, are un sat cu un bejenar hrisovolit, cinci nevolnici, două vădane, şase slujbaşi volnici, un jidov. Pe lângă moşiile Platoneşti, Manoli, Vlădeşti, Basaraba şi altele, cu un număr de 33 locuitori (Buciu­mul Român, An I, 1875, p. 41)”[9]. „Basaraba, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, din comuna Preuteşti, plasa Şomuzul. Unii spun că pri­mul descălecător al satului ar fi fost un cioban, venit din Ba­sarabia, de unde şi numele sa­tului. Aşezat pe pârâul Duruitoarea, din dreapta Şomuzului Mare, numără 165 case, populate cu 170 capi de familie sau 680 su­flete, din care 387 bărbaţi şi 393 femei. Din aceştia, sunt 27 străini. Are 149 contribuabili. Vatra satului ocupă supra­faţa de 20 fălci şi 25 prăjini. Între proprietarii vechi ai moşiei se ţin minte Alecu Forăscu, de la care a trecut la Smaranda Roseti Bălănescu, care a vândut-o doctorului A. Greceanu, de la care a fost cumpărată de actualul proprietar, Alexandru Grigore Bonache (acum e proprietatea moştenitorilor săi). Moşia e în întindere de 1.300 fălci, din care 610 fălci cultivabil, 600 fălci pădure şi 80 fălci netrebnic. Dl proprietar mi-a declarat că pro­prietatea sa nu are decât 1.276 hectare. Împroprietăriţi, după legea din 1864, sunt 42 mijlocaşi şi 48 codaşi, stăpânind 266 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Andrei”, ridicată la 1836 de Alecu Forăscu, împroprietărită, la 1864, cu 8,5 fălci loc de cultură, servită fiind de un preot şi un cântăreţ; o şcoală rurală mixtă, înfiinţată la 1879, cu un învă­ţător plătit de stat, frecventată de 48 elevi. Numărul copiilor între 7-12 ani, din raza şcolii, e de 86 băieţi şi 69 fete. Drumuri principale sunt la Preuteşti (3.500 m) şi la Dolheştii Mari (5000 m). Pe la 1843, „Basaraba, la ţi­nutul Sucevei, ocolul Somuzului, moşie cu părţi şi ale dom­niei sale postelnicului Alecu Botez, zestre de pe cucoana dumisale Ralu, născută Başotă, şi a clironomilor lui Săndulache Lăpuşneanu, Negoiţă Radu şi alţii. Are sat cu o biserică, 2 preoţi, 2 dascăli, 13 nevolnici, 8 vădane, 11 slujbaşi volnici, 2 jidovi; pe lângă moşiile Platoneşti sau Manoli, Arghira, Preuteşti şi altele, cu un număr de 45 locuitori (Buciumul Român, an. I, p. 226). Basarabia. Pădure de fag, pe mo­şia cu acelaşi nume. Basarabia, iaz, în suprafaţă de 18-20 fălci, în comuna Preuteşti, format pe Şomuzul Mare. La iezătura sa este o moară a pro­prietăţii”[10].

 

1899: „Se publică spre cunoştinţa generală că, în ziua de 18 Noiembrie 1899, orele 11 a. m., se va ţine, în localul primăriei comunelor respective de care depinde fiecare din bunurile notate mai jos, licitaţiune publică orală pentru arendarea terenurilor de arătură, de fâneţe şi a golurilor de munte pentru păşune, încorporate pădurilor prin perimetrarea lor, cu ocaziunea vinderii de veci a moşiilor respective: Manolea: „396. Locurile de arătură, şi anume: poienile denumite la Muncelu de Sus, ca 32 hectare, 4.900 mp; Muncelu de Jos, ca de 45 hectare, 1.600 mp; Trestioara, 16 hectare, 1.100 mp; Poiana Mare, ca 6 hectare, 4.400 mp; poiana Luschi, ca de 7 hectare, 7.300 mp, şi marginea la Livadă, ca 1 hectar, 5.400 mp, dimpreună cu locurile de fâneţe, anume: la Fâneaţa din Marginea Livezii, ca 2 hectare, 1.500 mp; Borţile Floarei, ca 1 hectar, 5.800 mp; poiana lui Artiom, ca 1 hectar, 4.900 mp; Coasta Osoiului, ca 4 hectare, 3.900 mp, poiana lui Gavrilă, ca 1 hectar, 700 mp; în total întindere ca 120 hectare, 1500 mp, situate în perimetrul pădurii Statului Manolea-Platoneşti; garanţia provizorie de 950 lei” (Monitorul Oficial, Nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5940).

 

1907: „Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”. Îmi aduc aminte cum, într-o zi, au intrat, în curtea casei mele, peste o sută de ţărani din comuna Preuteşti, toţi îngroziţi şi hotărâţi să pribegească în Austria, pentru a scăpa de co­loana volantă, care trebuia să vină, să liniştească spiritele şi în comuna lor. Eu ce puteam să le fac? I-am dus la pro­curor, ca să se tânguie şi să-i ia sub protecţia lui. Ce s-a mai petrecut cu dânşii, le-a fost ru­şine să-mi mai spună; şi astăzi, când îi întreb, ei schimbă vorba”[11].

 

1921: „În baza Legea pentru reforma agrară, promulgată prin Înaltul decret regal No. 3093/921, Comisiunea judeţeană de expropriere Suceava, adică fostul judeţ din preajma Fălticenilor, compusă din Preşedinte, C. Dobrescu (uneori, M. Rădulescu) / Membri: C. Văleanu, consilier agricol, D. Tatos, supleantul proprietarilor, Gh. Ioniţă, delegatul sătenilor (în unele cazuri: I. D. Popescu şi Vasile Popescu). / Secretar, I. C. Manoliu, a emis următoarele extrase de hotărâri: No. 47. Din moşia Arghira, proprietatea Casei Rurale din comuni Preuteşti, judeţul Suceava, fiind expropriat terenul, în întindere de 67 ha 30 ari, s-a fixat ca preţ al terenului expropriat astfel: pentru 53 ha 30 ari, teren propriu pentru imaş, câte 750 lei de ha, iar pentru 14 ha, teren de arătură, câte 2.240 lei de fiecare ha”[12].

 

1931: Ministerul de Interne, prin Direcţiunea Administraţiunii Locale, a publicat un Tablou de regruparea comunelor rurale (Bucureşti, 1931). În care Arghira, împreună cu satele Basarabi, Fundoaia, Mănăstioara, Pleşa şi Preuteşti, făcea parte din comuna Preuteşti, judeţul Baia[13].

 

1942: „Se înfiinţează, pe ziua de 1 August 1942, următoarele parohii, cu posturi de preoţi, diaconi, cântăreţi şi canonarhi: Parohia Arghira, prin dezlipire de la Parohia Preuteşti”[14].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[15], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Păduraru Victor, de la Bucşoaia, la Arghira; „Bârgoanu Ana, com. Arghira”[16].

 

 

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 281, pp. 352, 353

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 283, pp. 323, 324

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVIII, Bucureşti 2006, doc. 143, p. 121

[4] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 253

[5] Monitorul Oficial, No. 63, 18/30 martie 1878, p. 1800

[6] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[7] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[8] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 252-254

[9] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 3

[10] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 20

[11] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[12] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[13] Ministerul de Interne, Tablou de regruparea comunelor rurale, Bucureşti, 1931, p. 39

[14] Monitorul Oficial, Nr. 167, 21 iulie 1942, p. 6036

[15] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[16] Monitorul Oficial, Nr. 127, 7 iulie 1947, p. 4583


Pagina 8 din 1,266« Prima...678910...203040...Ultima »