ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane | Dragusanul.ro

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

 

 

 

La Baia, cea mai veche scriere din lume?

 

 

Fără a mă dezice cu nimic de susţinerea primului om modern al umanităţii, cum îl definea Lev Tolstoi pe Sfântul Augustin (Hippo Augustin), cel veşnic prin „această carte, „Cetatea lui Dumnezeu”, unul dintre cele mai frumoase monumente ale antichităţii creştine, care a fost începută în anul 413 şi terminată în anul 427, deci cu trei ani înainte de moartea autorului ei”[1], şi pornind de la convingerea împărtăţită că religia, în ciuda diversităţilor de exprimare (idei, figurative, pilde) şi de manifestare în spaţiu şi timp, are o rădăcină comună, pe deplin sesizabilă şi astăzi, inclusiv prin preluatele obiceiuri din „pagane” (sate, în latină), numite „păgâne” cu trimitere la credinţele îndătinate ale ruralităţii europene, îndrăznesc să încerc o desluşire a elementelor acestor continuităţi a spiritului, în absenţa cărora omul şi-ar pierde şi ultima fărâmă de identitate. S-au scris milioane de cărţi despre credinţă, majoritatea cu partizană abordare directă, altele din perspectiva istoriei şi a filosofiei culturii („faimoasa „metodă istorică”, care, în ciuda tuturor, vrea să vadă „împrumuturi” oriunde vede asemănări[2]), iar câteva şi din „punctul de vedere inițiatic” („aderăm doar la punctul de vedere inițiatic, iar restul, adică tot ceea ce este doar cunoaștere „profană”, este cu totul lipsit de valoare în ochii noștri”[3]), dar încă mai există lucruri care nu s-au spus. Întotdeauna, funcţie de numărul celor interesaţi de temă, vor exista şi perspective neabordate, care ţin de fiecare individualitatea umană în parte. În fond, „fiecare om este, într-un anumit fel, un filozof al vieții… Filosofia vieții este o conștientizare a vieții, în contact cu viața, și acţionează din interior asupra întregii vieţi”[4].

 

Ca şi viaţa, „şi religia începe de la viață și se întoarce la ea. Viaţa este punctul său de plecare. Punctul ei de vedere este condiționat de realitatea vieţii. Nu şi pentru omul religios, pentru care această realitate a vieţii poate fi interpretată prin îndepărtare de ea însăși şi nu poate fi înțeleasă decât prin evenimente legendare, care depășesc empirismul vieţii. Dar religia presupune o prelungire a vieții, o transcendenţă a vieţii în raport cu ea însăşi, care este punctul culminant, finalizarea supremă…

 

Puterea excepțională a religiei constă în perseverența cu care și-a menținut punctul de vedere original”[5].

 

Un exemplu de astfel de perseverenţă îl constituie runa cerească sau simbolul lui Anu, în perspectivele de Dumnezeu-Soarele (Deaus, deci cerul Zilei), Dumnezeu-Creatorul (Ur Anu sau „roata cerului”, ulterior Uranus) şi Dumnezeu-Timpul (Cernunos, ulterior Cronos, deci cerul întunecat), crucea dreaptă fiind principalul element al „religiei arhaice[6], deci un fel de dintotdeauna şi pentru totdeauna, simbol cu desăvârşire „pagan”, deci rural, de-a lungul mileniilor. Cerul a fost dintotdeauna desemnat de o cruce dreaptă, axa solstiţială, „în conformitate cu simbolismul ciclului anual”[7], fiind regăsită ca atare, rareori stilizată, în textele sumeriene din anii 4.000 înainte de Hristos (î. Hr.), dar, cu mult înainte, cu mai bine de un mileniu, adică din anii 5.200 î. Hr., şi pe butonii (capacele vaselor) ceramicii dintr-o aşezare preistorică, scoasă la lumină, începând cu anul 2013, de arheologul sucevean Dr. Constantin-Emil Ursu.

 

Înţelesesem atunci, ca martor al descoperirii, că butonii conţin formule sacramentale străvechi, de tipul rudimentelor lingvistice din colinde „leru-i ler” (legea e lege) sau „linu-i lin” (lumina e lumină), iar după ce văzusem, în anul următor, ceramica încăperii ceremoniale, cu vatra „focului viu” în partea dinspre răsărit, şi cu ornamentaţii ale vaselor ceremoniale din oase măcinate – trimis la laboratoarele din Germania, un ciob mărunt, ornamentat cu alb, mi-a confirmat susţinerea –, ceea ce obligă la o altă localizare în timp, adică prin anii 7.000 î. Hr., când se practica „înmormântarea taţilor în cer”, fie prin ardere, fie prin depunerea trupului pe o stâncă, de unde vulturii mutau totul în cer, cu excepţia unor aşchii de oase, care erau adunate cu pioşenie, pisate şi folosite la ornamentarea vaselor ceremoniale.

 

În ilustrarea copertei, am alăturat imaginii cartuşului sumerian, se spune că, „în timp ce zeii vorbeau între ei, Dumnezeu-Soarele a sosit la casa lor. În cinstea lui, au pus un scaun, dar el nu s-a așezat. Pentru ca el să mănânce, o masă au întins, dar el nu a întins mâna. I-au dat o ceașcă plină, dar el nu a pus buzele.

 

Iar Dumnezeul-Furtunii a început să-i vorbească Dumnezeului-Soare: „Este rău cel care a pus scaunul, de nu te așezi? Este rău cel care a pus masa, de nu mănânci? Este rău cel care ți-a dat paharul, de nu ai băut?”[8], cu două imagini ale butonilor de la Baia, în care o cruce este identică, dar anterioară cu peste o mie de ani celei din Sumer, iar cealaltă, stilizată, cuprinde şi cele patru anotimpuri.

 

În jurul aşezării preistorice de la Baia exista şi un şanţ de apărare, descoperit de colaboratorii germani şi englezi ai arheologului Dr. Constantin-Emil Ursu cu ajutorul satelitului, dovadă că mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori începuse, iar când înfruntarea păstorilor a devenit prea dificilă, agricultorii şi-au ars aşezarea şi au plecat, în anul 5.200 î. Hr., spre răsărit. Deci „sediul tradiției primordiale, transferat în alte regiuni, a putut deveni fie occidental, fie răsăritean – occidental pentru anumite perioade și răsăritean pentru altele; și, în orice caz, ultimul transfer a fost cu siguranță spre răsărit, în epoca complicată cu mult înainte de începutul vremurilor numite „istorice” (singurele vremuri aferente investigaţiilor istoriei „profane”)… considerăm originea tradițiilor ca fiind nordică, și mai exact polară, deoarece acest lucru este afirmat în mod explicit în Veda, precum și în alte cărți sacre”[9].

 

Înainte de toate, cred că ar trebui să ne lămurim cu lumea cunoscută, pe atunci, cea a civilizaţiei polare, numită şi hyperboreală, şi cea a civilizaţiei europene continentale, numită boreală, înainte de a fi numită pelasgă, apoi traco-dacică, iar mult mai târziu valahă, prin păstrarea memoriei subconştiente a strămoşului pelasg.

 

Într-o controversă cu Paul Le Cour, René Guénon afirmă categoric: „menținem distincția dintre Hyperboreea și Atlantida față de cei care le vor confunda și vorbesc despre o Atlantida hiperboreană… regiunea (Hyperboreea) din care a apărut tradiția primordial”[10]. În pledoaria lui Guénon, întru dovedirea acestei distincţii, se aduc, drept argumente, convingerele intuitive că trebuie înlăturată „confuzia dintre tradiția primordială, care inițial a fost „polară”, în sensul literal al cuvântului și al cărei punct de plecare este exact același cu Manvantara actuală, și derivatul și secundarul tradiție atlantă, care se referă la o perioadă mult mai restrânsă”[11].

 

Că „Hiperborea corespunde în mod evident Nordului, iar Atlantida, Vestului; și este remarcabil că, deși chiar denumirile acestor două regiuni sunt clar distincte, ele pot, de asemenea, să dea naștere la confuzie, deoarece nume ale aceleiași rădăcini au fost aplicate ambelor. De fapt, se găsește această rădăcină, sub diverse forme, precum hiber, iber sau eher și, de asemenea, ereb prin transpunere de litere, desemnând atât regiunea iernii, adică nordul, cât și regiunea serii sau apusul, adică Occidentul şi popoarele care locuiesc acolo.

 

Însăși poziția centrului atlant, pe axa Est-Vest, indică subordonarea sa față de centrul hiperboreean, situat pe axa polară Nord-Sud. Într-adevăr, deși în sistemul complet al celor șase direcții ale spațiului conjuncția acestor două axe formează ceea ce se poate numi o cruce orizontală, axa nord-sud trebuie totuși privită ca relativ verticală, în raport cu axa est-vest… În conformitate cu simbolismul ciclului anual, se mai poate numi prima dintre aceste două axe axa solstițială și a doua axa echinocțială; iar acest lucru ne ajută să înțelegem că punctul de plecare dat anului poate să nu fie același în toate formele tradiționale”[12].

 

În favoarea mărturiei lui René Guénon există câteva mărturii antice, dar şi acestea legendare şi legendate mult mai târziu, adică atunci când, în Europa şi în Asia capătă amploare scrisul mărturisitor; deci „perioada strict „istorică” începe în secolul al VI-lea înainte de era creștină, de parcă ar exista în acel moment o barieră în timp, imposibil de pătruns prin metodele de investigaţie aflate la dispoziţia cercetărilor obişnuite. Într-adevăr, din acest moment, încoace, există peste tot o cronologie destul de precisă și bine stabilită, întrucât pentru tot ceea ce s-a întâmplat înainte de aceasta se obțin de obicei doar aproximări foarte vagi, iar datele sugerate pentru aceleași evenimente variază adesea cu câteva secole.

 

În secolul al VI-lea înainte de era creștină, schimbări considerabile au avut loc, dintr-un motiv sau altul, printre aproape toate popoarele, schimbări care, totuși, au variat ca şi caracter, de la țară la țară. În unele cazuri a fost o readaptare a tradiției la alte condiții decât cele predominante anterior, o readaptare care s-a realizat într-un sens riguros ortodox…

 

Explicația schimbării este totuși destul de simplă: toate construcţiile anterioare erau din lemn şi, prin urmare, nu au lăsat urme. O astfel de schimbare a modului de construcție trebuie să fi corespuns, totuși, unei modificări profunde a condiţiilor generale, care guvernau existenţa fiinţelor umane”[13].

 

Din perioada strict „istorică”, marcată de „aproximativ douăzeci şi cinci de mii de cărți, care au fost scrise, din zilele lui Platon, pe această temă”[14], se remarcă, în primul rând, legendările lui Solon (630, Atena – 560 î. Hr., Cipru), folosite drept izvor de toţi autorii de mai târziu.

 

„Solon a fost deosebit de impresionat de o poveste de curaj epic, care se desfășurase în propriul său oraș, Atena; o poveste, i s-a spus, dar, „deși puțin cunoscută, este totuși adevărată”.

 

Un bătrân preot din Sais, bazându-și relatarea pe textele egiptene antice, a povestit cum o mare armată de oameni din Atlantida a coborât asupra Europei și Asiei Mici și a unit într-o singură putere toate teritoriile vaste, aflate sub dominația lor. Aceste teritorii cuprindeau „multe insule și părți ale continentului de lângă Marele Ocean în nord” și „ținuturile mediteraneene, din Libia până, în Egipt și Europa, până în Tirenia”, prin această putere combinată, Regele popoarelor atlante, vizând dominarea tuturor teritoriilor grecești și egiptene și, de fapt, a tuturor țărilor din Marea Mediterană.

 

Respingând acest asalt, cetățenii Atenei și-au dovedit curajul și priceperea. Atena s-a plasat în fruntea statelor grecești amenințate și, în cele din urmă, pe măsură ce un stat după altul cădea în fața invadatorilor, Atena a continuat lupta singură și și-a păstrat libertatea. Această luptă eroică i-a uşurat şi pe egipteni, care au fost greu încercaţi de armatele invadatoare, dar au reuşit şi ei, în sfârşit, să respingă atacurile poporului atlant…

 

În același timp, cutremure gigantice și inundații au făcut ca patria poporului atlant să nu mai fie locuită. Atlantida, insula regală a regatului atlant, se spune că a fost înghițită de inundații și scufundată de cutremur într-o singură zi și noapte de teroare. În locul insulei regale a rămas doar o mare de noroi”[15].

 

„Solon a avut această poveste, care a fost tradusă, inițial, din limba Atlantidei în egipteană, apoi în greacă. Intenționa să scrie un poem epic pe baza lui, dar confuzia pe care a găsit-o la Atena, la întoarcere l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit acest plan. Poemul neterminat al războiului dintre Atena și Atlantida și povestea Atlantidei în sine, a fost transmisă lui Critias cel Tânăr, care l-a citit unui cerc de prieteni, în prezența lui Socrate și a lui Platon. Platon a scris, apoi, legenda despre Atena antică și Atlantida, păstrând-o astfel pentru posteritate”[16].

 

„Relatare lui Homer, cel mai mare poet al tuturor timpurilor, a scris despre Atlantida și legenda pe care ni-a transmis-o acest păstrător deseori de încredere al istoriei antice”[17] este următoarea:

 

„Cu o inimă fericită, bunul Ulise a întins pânza pentru a prinde vântul și s-a folosit de navigație pentru a-și ține barca dreaptă cu vâsla. Acolo stătea și nu închise niciodată ochii în somn, ci îi ținea pe Pleiade sau îl privea pe Bootes așezându-se încet, sau pe Mare: Ursul, poreclit Wain, care se învârte mereu în același loc și se uită la Orion Vânătorul cu un ochi precaut. Aceasta era constelația, singura care nu se scaldă niciodată în apa Oceanului, pe care înțeleapta zeiță Calypso îi spusese să-și țină mâna stângă, în timp ce trecea peste mare. Deci, timp de șaptesprezece zile, a navigat pe cursul său, iar în a optsprezecea s-au văzut munții întunecați din țara Phaeacilor (feacianilor), care ieșeau în întâmpinarea lui acolo. Pământul arăta ca un scut așezat pe marea ceață” (Homer: The Odyssey, Book V, page 94. Penguin Classics. Translated by E. V. Rieu)[18].

 

„Dar când a ajuns în apropierea țărmului, a auzit tunetul surfului pe o coastă stâncoasă. Cu un vuiet furios, mările mari se loveau de pământul de fier și totul era acoperit de stropi. Nu existau golfuri, nici porturi care să țină o navă; nimic altceva decât promontorii care ies în afară, stâncă abruptă și recife golaşe. Când și-a dat seama de asta, genunchii lui Ulise s-au cutremurat și curajul i-a scăzut. A gemut de nenorocire, când și-a rezumat situația pentru sine:

 

„Când mi-am pierdut speranța, Zeus m-a lăsat să văd pământul și mi-am dat toată osteneala să înot până la el, de-a lungul acelei leghe de apă, doar ca să nu găsesc nici o modalitate de a scăpa de acest val gri și de a scăpa. În largul țărmului, recifele ascuțite se așează într-o mare furioasă; în spate, o stâncă netedă, care se ridică abruptă; apă adâncă aproape în interior; și niciodată un loc în care un bărbat să stea pe ambele picioare și să ajungă în siguranță. Dacă încerc să acostez, s-ar putea să fiu ridicat de vânt și să fiu izbit de stânca solidă. În timp ce, dacă navighez mai departe pe coastă, cu șansa de a găsi un port natural, unde plajele iau valurile oblice, este prea probabil ca o altă furtună să se năpustească asupra mea și să mă alunge, să mă alătur peștilor de adâncime, unde toate gemetele mele nu ar face bine. Sau vreun monstru ar putea fi inspirat să mă atace din adâncuri. Amphitrite are un nume pentru a crea o mulțime de astfel de creaturi în mările ei; și știu foarte bine cum mă detestă marele Earthshaker.”

 

Această dezbatere interioară a fost întreruptă de un val uriaș care l-a dus înainte, spre țărmul accidentat, unde ar fi fost jupuit și toate oasele i-ar fi fost rupte, dacă zeița Atena, cu ochi strălucitori, nu i-ar fi pus în cap să se năpustească și să stea întins, ținând o stâncă cu ambele mâini. S-a agățat acolo, gemând, în timp ce marele val trecea pe alături. Dar de îndată ce a scăpat de furia lui, acesta l-a lovit încă o dată, cu toată forța sa întors înapoi, și l-a aruncat departe în larg. Bucăți de piele desprinse de pe mâinile lui puternice, groase ca pietricelele care se lipesc de ventuzele unui calmar când este smuls din gaură, au rămas lipite de stâncă. Marele val a trecut peste capul lui Ulise și acolo nefericitul ar fi ajuns la un sfârșit nepredestinat, dacă Atena nu i-ar fi inspirat o idee înțeleaptă. Îndepărtându-se de spărgătoarele de coastă, în timp ce se lupta să iasă la suprafață, acum înota în afara lor, ținând un ochi aţintit spre uscat, în speranța că va zări vreun port natural, cu plaje de nisip. În curând, progresul său l-a scos la gura unui pârâu, care curgea rapid, și şi-a dat seama că acesta era cel mai bun loc pe care l-a putut găsi, pentru că nu era doar lipsit de stânci, ci și adăpostit de vânturi”[19].

 

Pe baza cărţilor religioase asiatice, numeroşi cărturari au început o adevărată reconstrucţie a tradiţiei primordiale, pe care au numit-o „Înțelepciunea hiperboreană” (Sabiduria Hiperborea), înţelepciune care, fără îndoială, indiferent de locul şi timpul zămislirii ei, s-a răspândit pretutindeni. „Gnoza hiperboreană, de fapt, oferă cunoștințe nelimitate, care nu necesită intervenția rațiunii sau a structurii culturale deoarece se obține în afara structurii psihice, într-o sferă numită Ehre care trebuie creată cu generoasa voință luciferică… pentru aprofundarea Înțelepciunii Hiperboreene și pentru a cunoaște Taina înlănțuirii spirituale, o etapă anterioară a gnozei hiperboreene, este puritatea sângelui, prezența vie a descendenței hiperboreene, memoria primordială”[20].

 

„Înțelepciunea Hiperboreană propune Inițiatului virya trezit: în primul rând, să dobândească înțelegerea gnostică a Înțelepciunii Hiperboreene prin studiul Fundamentelor Hiperboreene ale lui Nimrod din Rosario. În al doilea rând, să-și dezvolte „Grația Luciferică”, Mistica care se realizează cu Etica Noologică, știință care este întruchipată în stăpânirea Înțelepciunii Hiperboreene. În al treilea rând, Etica Noologică (Teorie idealistă potrivit căreia asupra omului influențează o forță superioară, așa-numita lume a spiritului – DEX) îi va permite să domine runele necreate, iar virya trezită aflată în posesia lor, accesează Pontonica (ştiinţa durată de pontifi – n. n.) și Yoga Marțială Hiperboreană, știință care îi va permite să acceseze rapid, eroic, domeniul microcosmosului său și al subiectul lui psihic”[21].

 

Poeţii greci susţineau că în templele Soarelui fusese admis „Tracul Pean, cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare” (Proclos din Lycia), iar Strabon completa, susţinând că „paianele” respective se mai numesc şi „Imnele Titanilor”[22], ştiute ca atare din vremurile în care hiperboreii veneau la Delos, ca să aducă daruri şi jertfe Soarelui, printre jertfe numărându-se şi simbolul Ursei Mari, ursul de paie, pe care îl incendiau. „Colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[23]), textele colindelor fiind concepute în „limba zeilor”, deci în limba numită, mai târziu, „latina vulgară”. Şi cum colindele au dispărut din toate limbile europene, dar s-au păstrat cu încrâncenare, în pofida anatemizării bisericeşti[24], doar în limba română, concluzia firească se impune de la sine, şi anume aceea că spiritualitatea românească este continuatoarea celei ancestrale, care a durat „limba zeilor”.

 

Trimiterile din urmă le-am făcut pentru a reaminti că, la începuturile omenirii, „legile”, deci convingerile religioase, atunci valabile, se păstrau în memoria obştească, prin cântec.

 

*

 

[1] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom I, Paris, 1854, p. I

[2] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 39

[3] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 20

[4] Groethuysen, Bernard, Antropologie philosophique, Paris 1952, p. 8

[5] Groethuysen, Bernard, Antropologie philosophique, Paris 1952, p. 9

[6] Prades, José A., Persistence et métamorphose du sacré: actualiser Durkheim et repenser la modernité, Paris 1987, p. 38

[7] „Însăși poziția centrului atlant, pe axa Est-Vest, indică subordonarea sa față de centrul hiperboreean, situat pe axa polară Nord-Sud. Într-adevăr, deși în sistemul complet al celor șase direcții ale spațiului conjuncția acestor două axe formează ceea ce se poate numi o cruce orizontală, axa nord-sud trebuie totuși privită ca relativ verticală, în raport cu axa est-vest… În conformitate cu simbolismul ciclului anual, se mai poate numi prima dintre aceste două axe axa solstițială și a doua axa echinocțială; iar acest lucru ne ajută să înțelegem că punctul de plecare dat anului poate să nu fie același în toate formele tradiționale” – Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY 1946, p. 24

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullicummi, în Journal of Cuneiform Studies, vol. 5, No. 4, 1951, p. 161

[9] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 16

[10] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 15

[11]  Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 22

[12] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 24

[13] Guénon, René, The Crisis of the Modern World, Hillsdale NY 1946, pp. 10, 11

[14][14] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, p. 22

[15] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 19, 20

[16] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, p. 21

[17] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 141-207

[18] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 148, 149

[19] Spanuth, Jürgen, Atlantis – The Mystery Unravelled, New York 1956, pp. 152, 153

[20]Rosario, Nimrod de, Fundamentals of the Hyperborean Wisdom (Fundamentele înțelepciunii hiperboreene), 1933, p. 154

[21] Brondino, Gustavo, Hyperborean Martial Yoga, Berserker Books 1988, p. 77

[22] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[23] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[24] „La câte crime n-a-ndemnat religia!” – Carus, Titus, Lucretius, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 22