ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Potopul

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste, traducere italiană a unor texte care nu au fost modificate de Confucius), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer), sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7] şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion (sau Gogaion), toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3800 î. Hr. (în anul 2356, Împăratul Taou-T’ang „a primit, de la barbarii din Yue-shang, tributul Marii Țestoase, prin care, din figurile gravate pe spatele ei, a aflat despre ceea ce s-a întâmplat înainte de zilele potopului, în veacuri care trecuseră de mult”[11]), când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[12] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[13] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[14], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[15], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

Într-o superbă alegorie a colindelor româneşti, despre viaţa renăscută din ape este purtată în coarnele Taurului, ceea ce înseamnă că potopul, ca şi în scrierile deja menţionate, s-a întâmplat odată cu începerea epocii în care Soarele răsărea din Constelaţia Taurului:

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[16].

O descriere lirică scandinavă susţine că potopul s-a petrecut după ce „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18), iar „Întunericul avea să crească până la soare, Iar în timpul verii au venit furtuni puternice” (41, p. 18). / „Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii” (46, p. 20), iar în Constelaţia Dragonului, care arată nordul, „Luminoşi erau solzii şarpelui pe cerul de sus” (55, p. 23). Acestea ar fi fost cauzele potopului.

„Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (57, 58 şi 59, p. 24)[17].

Dar cele mai precise detalii despre marele diluviu le datorăm unui autor sumerian cu opera pierdută, numit Berosus, dar cu fragmente întregi salvate de înţelepţii Greciei şi ai Romei, texte care probează originea sumeriană a mitului lui Noe, scrierile sanscrite vorbind şi despre oameni care s-au salvat, urcând pe munţi, în afară de cei din arca mult mediatizată, dar despre care J. A. Vaillant[18], „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, avea să lanseze surprinzătoarea teorie a arcanelor cereşti. teoria arcanei tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[19] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[20], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[21].

Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie. Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu Soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[22], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[23], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[24].

Corabia lui Noe se numea şi se numeşte, în latină şi în toate limbile religiei catolice, arca, dar arca semnifică, în toate aceste limbi, şi chivotul lui Moise. Dacă nu ar exista celelalte mărturii ale lumii despre potop, am putea presupune – şi poate că ar trebui să o facem, în condiţiile în care au fost mulţi, mulţi supravieţuitori – că arca lui Noe şi arca lui Moise sugerează acelaşi tip de iniţieri secrete, altele decât „poruncile” încredinţate neiniţiaţilor, şi destinate, din generaţie în generaţie, drept Arcana (Taină) a celor aleşi pentru a avea acces la astfel de mituri şi mistere. În fond, „Arcanele cerești, cuprinse în Sfânta Scriptură sau Cuvântul Domnului, s-au desfășurat, începând cu cartea Genezei”[25], iar „în fiecare cuvânt al Scripturii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a ascuns un mister suprem, care este sufletul acelui cuvânt, cât şi alte mistere mai puţin adânci, care sunt învelișul primului mister. Omul neştiutor vede în fiecare cuvânt doar trupul, adică sensul literal. Dimpotrivă, oamenii clarvăzători văd în fiecare cuvânt învelișul care înconjoară sufletul şi, dincolo de acest înveliş, ei întrevăd sufletul, chiar dacă vederea clară și precisă a acestui suflet este cu neputinţă de dezvăluit înţelegerii lor”[26].

În cărţile religioase anterioarei Bibliei, potopul este descris pe larg, cu alte sugestii de localizare, ceea ce se explică prin faptul că multe mări şi lacuri de pe continentele de sub Ursa Mare, sub torentul ploilor necontenite, au sfârtecat munţii sau colinele, săpând defileuri şi albii, prin care apele acelor mări şi lacuri s-au scurs, făcând să se ivească uriaşe teritorii de uscat, pe care, peste generaţii, s-au aşezat unii dintre supravieţuitorii care nu au avut loc în corabia salvatoare, dar au biruit vitregiile retrăgându-se pe munţi, mai ales că potopul fusese din vreme prorocit, pentru primăvara acelui an 3800 îainte de Hristos.

„După moartea lui Ardates, a domnit, timp de optsprezece sari, fiul său, Xisuthrus. În vremea lui s-a întâmplat marele potop, a cărui istorie este dată în acest fel. Zeitatea Kronus (Timpul sau Cernunos, deci constelaţia Capricorn – n. n.) i-a apărut într-o viziune și l-a avertizat că, în a cincisprezecea zi a lunii Daesia, acolo va fi un potop, prin care omenirea va fi distrusă. El i-a îndemnat pe învăţaţi să scrie o istorie a începutului, progresului și încheierii finale a tuturor lucrurilor, până înainte de potop și să îngroape aceste tăbliţe într-un loc sigur din oraşul Soarelui, la Sippara; şi să construiască o corabie, în care să-şi poată lui prietenii și cunoscuţii; şi să urce la bord tot ce este necesar pentru a susține viața și să ia, de asemenea, toate speciile de animale care fie zboară sau păşesc pământul.

După ce a întrebat divinitatea către ce anume urma să navigheze, i s-a răspuns: „Către zei”; atunci a rostit o rugăciune pentru binecuvântarea omeniri. Și a ascultat de îndemnul divin și a construit un vas lung de cinci stadii și lățime de două stadii. În el a pus tot ce a pregătit; apoi şi-a îmbarcat soția, copiii și prietenii.

După ce, cu timpul, potopul ce fusese pe pământ s-a atenuat, Xisuthrus a trimis niște păsări de pe corabie, care, pentru că nu au găsit mâncare, nici un loc unde să-și odihnească picioarele, s-au întors la el. După un interval de câteva zile, le-a trimis a doua oară, iar acum s-au întors cu picioarele pline de noroi. A procedat la fel şi a treia oară, dar păsările nu s-au mai întors la el; de unde el a tras concluzia că suprafața pământului era acum deasupra apelor. Făcând o deschidere în bordul corăbiei şi uitându-se afară, a văzut că vasul se îndrepta spre coastele unui munte, şi, când au ajuns acolo, a părăsit imediat corabia, fiind însoțit de soția sa, de fiică și de pilot.

Xisuthrus și-a plătit imediat adorația față de pământ și, după ce a construit un altar, a adus jertfe zeilor.

Aceste lucruri fiind îndeplinite în mod corespunzător, atât Xisuthrus, cât și cei care au ieşit din vas cu el au dispărut. Cei care au rămas pe vas, constatând că ceilalți nu se mai întorc, au ieșit şi ei, jeluindu-se și a strigând întruna numele lui Xisuthrus. Nu l-au mai văzut vreodată, dar putea să-i distingă vocea în aer și să-l audă cum îi sfătuiește-i să acorde atenția cuvenită zeilor. Şi le-a mai spus că, datorită evlaviei sale fost ridicat şi a trăi cu zeii; că soţia lui, fiica şi pilotul au obţinut aceeași onoare.

La aceasta, a adăugat că le cere să profite din plin de drumul lor spre Babilonia și caută scrierile de la Sippara, pe care să le facă cunoscute întregii omeniri; și că locul unde se aflau, atunci când au acostat, era pământul Armeniei.

Ceilalți, după ce au auzit aceste cuvinte, au adus jertfe zeilor, apoi au călătorit spre Babilon. Corabia a rămas în Armenia, în munţii Gordyaean din Armenia… În acest fel s-au întors la Babilon; şi după ce au găsit scrierile la Sippara, au început construirea de cetăți și ridicarea de temple: și Babilonia era astfel locuită din nou – Chroniconul lui Syncellus”[27].

„Berosus (din opera căruia este şi citatul anterior, salvat de Cronica lui Syncellus – n. n.), interpretează tradiția babiloniană, spunând că aceste evenimente au loc conform cursului stelelor; iar el o afirmă atât de pozitiv, încât să fixeze timpul pentru conflagrația generală a lumii și pentru potop. El susţinea că toate evenimentele terestre se vor desfăşura atunci când planetele, care acum își traversează diferitele cursuri, toate vor coincide în semnul Racului (arcana cerească din care va răsări Soarele, deci e vorba de timpul lunar, care urma după cel solar, la constalaţiei Leului – n. n.) și vor fi plasate astfel încât o linie dreaptă ar putea trece direct prin toate globurile lor.

Dar potopul va avea loc, spune el, când aceeași conjuncție ale planetelor vor avea loc în constelația Capricornul (va urma după Vărsător, care încă nu a început, acum Soarele răsărind din arcana Peştilor – n. n.) – din Seneca, Nat. Quaest. III. 29”[28].

„Timp de multe secole, tradiția babiloniană a unui mare potop a fost cunoscută de savanții occidentali doar prin păstrarea ei în fragmentele grecești a unor părţi din opera lui Berosus; a fost rezervată timpurilor moderne onoarea de a recupera versiunea babiloniană originală, din arhivele de mult pierdute ale Asiriei. În cursul acelor săpături de la Ninive, care a fost una dintre gloriile secolului al XIX-lea și care a făcut epocă în studiul istoriei antice, exploratorii englezi au avut norocul să descopere rămășițe ale bibliotecii marelui rege Asurbanipal, care a domnit între 668 și 626 î. Hr., în splendidul apus al imperiului asirian, ducând teroarea armelor sale pe malul Nilului, înfrumusețându-și capitala cu structuri magnifice și adunând în zidurile sale, de departe și de aproape, o vastă literatură istorică, științifică, gramaticală și religioasă, pentru iluminarea poporului său.

Literatura, din care o mare parte a fost împrumutată din originale babiloniene, a fost grafiată cu caractere cuneiforme, pe tăblițe de lut moale, care au fost apoi coapte tare și depuse în bibliotecă. Se pare că biblioteca era amenajată într-un etaj superior al palatului, care, în ultimul eveniment al orașului, s-a prăbușit în flăcări, fărâmând tăblițele în bucăți, în cădere. Multe dintre ele sunt încă crăpate și pârjolite de căldura ruinelor în flăcări.

În epocile ulterioare, ruinele au fost jefuite de anticarii care au căutat printre ele comori îngropate, nu de învățătură, ci de aur, iar prin jaf au contribuit și mai mult la distrugerea și dezintegrarea prețioaselor scrieri. Pentru a le desăvârși distrugerea, ploaia, înmuind pământul, în fiecare primăvară, le-a saturat cu apă, care conține substanțe chimice care au format, în fiecare crăpătură și fisură, cristale care, prin creșterea lor, au despărţit tăbliţele deja sparte, în fragmente mai mici. Cu toate acestea, reunind laborios o multitudine din aceste fragmente, George Smith, de la British Museum, a reușit să recompună acum faimoasa epopee a lui Ghilgameș în douăsprezece cânturi sau mai degrabă tăblițe, al unsprezece-lea dintre ele conținând povestea babiloniană a potopului. Marea descoperire a fost anunțată de domnul Smith la o întâlnire a Societății de Arheologie Biblică, pe 3 decembrie 1872”[29].

„Potrivit istoricului grec Nicolaus de Damasc, un contemporan și prieten al lui Augustus și al lui Irod cel Mare, „mai sus de Minyas, în Armenia, se află un munte mare, numit Baris, la care, după cum spune povestea, mulți oameni au fugit pentru a se refugia de potop și au fost mântuiți; de asemenea, se spune că un anumit om, care plutea într-o arcă, s-a așezat pe vârf și că rămășițele din lemn ale corabiei au fost păstrate pentru o lungă perioadă de timp evreii”. Nu poate fi pus la îndoială că Nicolaus din Damasc a extras această informație fie din tradiția babiloniană, fie din cea ebraică”[30].

„Eroul Ghilgameș și-a pierdut în moarte pe dragul său prieten Engidu, iar el însuși s-a îmbolnăvit grav. Întristat de trecut și îngrijorat de viitor, el se hotărăște să-și caute strămoșul îndepărtat Ut-napishtim, fiul lui Ubara-Tutu, și să-l întrebe cum poate omul muritor să ajungă la viața veșnică. Căci, cu siguranță, se gândi el, Ut-napishtim trebuie să cunoască secretul, din moment ce a fost făcut zeu și acum locuiește undeva departe, în nemurirea fericită.

O călătorie obositoare și periculoasă a urmat pentru Ghilgameș. Trece de muntele păzit de un bărbat și de o femeie scorpion, unde soarele apune: străbate un drum întunecat și înspăimântător, necălcat până acum de un muritor; traversează peste o mare largă şi Apa Morții, printr-un defileu strâmt și, în cele din urmă, ajunge la Ut-napishtim. Dar când îi pune marelui său strămoș întrebarea cum poate ajunge omul la viața veșnică, el primește un răspuns descurajator: înțeleptul îi spune că nemurirea nu este pentru om. Surprins de acest răspuns din partea unuia care fusese bărbat și acum era el însuși nemuritor, Ghilgameș îi cere în mod firesc venerabilei sale rude să-i explice cum a reușit să evite soarta comună. Ca răspuns la această întrebare ascuțită, Ut-napishtim îi spune povestea marelui potop, care s-a desfășurat după cum urmează:

Ut-napishtim i-a spus lui Ghilgameș: „Îți voi dezvălui, o, Ghilgameș, un cuvânt ascuns și-ți voi spune scopul zeilor. Șurippak, o cetate pe care o cunoști, care se întinde pe malul Eufratului, acea cetate era veche și pe zeii din ea i-au îndemnat pe marii zei să trimită un potop. Acolo era tatăl lor Anu, sfetnicul lor, războinicul Enlil, mesagerul lor Ninib, Ennugi, Domnul Înțelepciunii; şi Ea, s-a așezat și el cu ei, şi le-a repetat cuvântul către un om din coliba de trestii, spunându-i: ascultă, o, om din Șurippak, fiul lui Ubara-Tutu, dărâmă casa ta şi construiește-ți o corabie, părăsește-ți bunurile şi ai grijă de viața ta, salvează-ți viața; adu-ți sămânța vie în corabie! Omul va construi, bine planificate în dimensiunile ei, o corabie, cu lățimea și lungimea în proporții bine gândite, cu care să străbată oceanul.

Am luat seama și i-am răspuns lui Ea, stăpânul meu, zicând: „Stăpâne, porunca pe care ai dat-o o voi cinsti și o voi împlini, dar cum voi răspunde cetății, poporului și bătrânilor ei?”. Zeul Ea a deschis gura și a vorbit, și mi-a spus mie, slujitorul său: Așa să răspunzi și să le spui: Pentru că Enlil mă urăște, mi-a cerut să nu mai stau în cetatea ta și să nu-mi mai așez capul pe pământul marelui Enlil. Deci Ut-napishtim a ascultat de zeul Ea și a adunat lemnele și toate lucrurile necesare pentru construirea corabiei, iar în a cincea zi a început construirea ei. A zidit-o în formă de șlep, iar pe ea a pus o casă, cu înălțimea de o sută douăzeci de coți, și a împărțit casa în șase etaje, și în fiecare etaj a făcut nouă camere. El a fixat-o în dopuri, iar exteriorul l-a uns cu bitum, iar pe interior l-a calafat cu smoală. A poruncit să se aducă ulei și a junghiat boi și miei. A umplut borcane cu vin de susan, ulei și vin de struguri; a dat oamenilor să bea și a făcut o sărbătoare ca sărbătoarea Anului Nou. Și când corabia a fost gata, a umplut-o cu tot ce avea de argint și cu tot ce avea de aur și cu tot ce avea din sămânță vie. De asemenea, el a adus în corabie toată familia lui și toată casa lui, vitele câmpului de asemenea și fiarele câmpului, și meșteșugarii; pe toți i-a adus, pe toți. La o oră stabilită, s-a ivit zeul soarelui Shamaș, zicând: „Diseară, stăpânul întunericului va trimite o ploaie puternică. Atunci intră în corabie și închide-ți ușa!”.

S-a apropiat ora hotărâtă, iar stăpânul întunericului a trimis o ploaie puternică, iar eu, dacă am văzut începutul, am încetat să mă uit la furtună, am intrat în corabie și am închis ușa. Pilotului navei, Puzur-Amurri, marinarul, i-am încredințat palatul (plutitor) și tot ce era în el. Când au apărut zorii, devreme, de la orizont a apărut un nor negru. Ramman a tunat în mijlocul acestuia, zeii Mujati și Lugal au mers înainte. Au trecut ca niște mesageri peste munte și pământ; Irragal a smuls catargul navei. Ninib a făcut furtuna să izbucnească. Anunnaki a ridicat torțe în flăcări, iar strălucirea lor a luminat pământul. Vârtejul lui Ramman s-a înălțat în ceruri și toată lumina s-a prefăcut în întuneric. O zi întreagă a năvălit furtuna și apele s-au ridicat pe munți. Nimeni nu și-a văzut semenii, nici oamenii nu s-au mai putut cunoaște. Chiar şi în rai, zeii se temeau de potop şi s-au retras, urcând în cerul lui Anu. Zeii s-au ghemuit ca niște câini, s-au ascuns lângă ziduri. Iștar a strigat ca o femeie la naștere, a plâns cu voce tare regina zeilor, cu vocea ei frumoasă: „Să se prefacă ziua aceea în lut, când am poruncit răul în adunarea zeilor! Vai, că am poruncit răul în adunarea zeilor, că pentru nimicirea poporului meu am poruncit pedeapsă! Ceea ce am adus unde este? Asemenea icrelor de pește umple marea”. Zeii Anunnaki au plâns cu ea, zeii s-au închinat şi s-au așezat plângând.

Buzele lor erau strânse împreună. Timp de șase zile și șase nopți a suflat vântul, iar potopul și furtuna au copleșit țara. Când s-a apropiat ziua a șaptea, atunci au încetat furtuna și potopul, care luptaseră între ele ca o oaste. Apoi marea s-a liniştit, s-a coborât; uraganul și potopul au încetat. M-am uitat la mare, s-a făcut liniște și toată omenirea s-a transformat înapoi în lut. În loc de câmpuri, o mlaștină se întindea înaintea mea. Am deschis fereastra și lumina mi-a căzut pe obraz. M-am închinat, m-am așezat, am plâns, peste obraz îmi curgeau lacrimile. M-am uitat la lume și iată că totul era ca o mare. După douăsprezece (zile?), s-a ridicat o insulă, spre pământul muntelui Nisir, iar corabia și-a croit drum. Muntele Nisir ținea nava și nu o lăsa să alunece. În prima şi în a doua zi, muntele Nisir a ținut corabia fixată; în a treia şi în a patra zi, muntele Nisir a ținut corabia țintă; şi în a cincea şi a șasea zi, muntele Nisir a ținut corabia. Când s-a apropiat ziua a șaptea, am trimis un porumbel, care a zburat încoace și încolo, dar nu era loc de odihnă pentru el și s-a întors. Apoi am trimis o rândunică, dar şi rândunica zbura încoace și încolo, căci nu era loc de odihnă pentru ea și ea s-a întors. Apoi am trimis un corb, iar corbul a zburat, a văzut scăderea apelor, a mâncat, a pătimit, a croncănit, dar nu s-a mai întors. Apoi am scos totul în cele patru vânturi, am adus o ofrandă şi am făcut o libație pe vârful muntelui.

În a şaptea zi, am aşezat vasele, sub ele am adunat trestie, lemn de cedru şi mirt. Zeii au mirosit aroma, zeii au mirosit dulceața. Zeii s-au adunat ca muștele în jurul celui care aducea jertfa. Atunci Doamna zeilor s-a apropiat, a ridicat bijuteriile mari, pe care Anu le făcuse, după dorința ei. Ea a spus: „O, zeilor aici, pe cât de adevărat este că nu voi uita bijuteriile de lapis lazuli, care sunt pe gâtul meu, tot atât de adevărat îmi voi aminti aceste zile şi nu le voi uita niciodată!

Să vină zeii la jertfă, dar Enlil să nu vină, pentru că nu s-a sfătuit și a trimis potopul pe poporul meu şi l-a nimicit”. Acum, când Enlil s-a apropiat, a văzut corabia; atunci s-a mâniat Enlil. El a fost plin de mânie împotriva zeilor Igigi (spunând): „Cine a scăpat atunci cu viață? Nimeni nu va trăi după distrugere!”. Atunci Ninib a deschis gura și a vorbit, i-a spus războinicului Enlil: „Cine, în afară de zeul Ea, ar fi putut face acest lucru? Căci zeul Ea știe Totul”. Atunci Ea a deschis gura și a vorbit, spunându-i războinicului Enlil: „Tu ești guvernatorul zeilor, o, războinice, dar nu te-ai sfătuit și ai trimis potopul! Vizitează păcătosul păcatul său, vizitează nelegiuirea lui. Dar ține-ți mânia, ca să nu fie nimic nimic și ferește-te ca nu toți să fie confundați! În loc să trimiți un potop, să vină un leu și să împuţineze omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină un leopard și să distrugă omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină foametea și să risipească pământul! În loc să trimiți un potop, să vină zeul Ciumei și să omoare omenirea”!

Nu am dezvăluit scopul marilor zei. L-am făcut pe Atrakhasis să vadă în vis și astfel am ştiut scopul al zeilor. După aceea, Enlil a ajuns la o decizie și a urcat pe corabie. El m-a luat de mână și m-a scos, mi-a scos soția, a făcut-o să îngenuncheze lângă mine, s-a întors spre noi, a stat între noi, ne-a binecuvântat, spunând: „Până acum a fost Ut-napishtim un om, dar de acum să fie Ut-napishtim și soția lui ca zeii și să locuiască departe de Ut-napishtim, la gura râurilor”! Atunci m-au luat și m-au făcut să locuiesc departe, la gura râurilor”[31].

„O altă versiune foarte veche a legendei potopului s-a găsit la Nippur, în săpăturile efectuate de Universitatea din Pennsylvania. Este scrisă pe un mic fragment de lut nears, iar pe baza stilului de scriere și a locului unde a fost găsită tăblița, este datată, de descoperitorul ei, profesorul H. V. Hilprecht, nu mai târziu de 2100 î. Hr. În acest fragment apare un zeu care anunță că va provoca un potop, care va mătura toată omenirea deodată; și îl avertizează pe cel căruia i se adresează să construiască o corabie mare, cu un acoperiș puternic, în care să-și salveze viața și, de asemenea, să aducă în ea fiarele câmpului și păsările cerului”[32].

„Legendele unui potop distructiv, în care cea mai mare parte a omenirii a pierit, se întâlnesc în literatura Greciei antice. După cum spune mitograful Apolodor, povestea se desfășoară astfel: „Deucalion a fost fiul lui Prometeu. A domnit ca rege în țara Ftihiei și s-a căsătorit cu Pirrha, fiica lui Epimeteu și Pandora, prima femeie modelată de zei. Dar când Zeus a vrut să-i distrugă pe bărbații din Epoca Bronzului, Deucalion, la sfatul lui Prometeu, a construit un cufăr sau o arcă și, după ce a depozitat în ea ceea ce era necesar, a intrat în el, împreună cu soția sa. Dar Zeus a turnat o ploaie mare din cer și a spălat cea mai mare parte a Greciei, astfel încât toți oamenii au pierit, în afară de câțiva, care s-au adunat în munții înalți din apropiere. Atunci munții din Tesalia s-au despărțit și toată lumea de dincolo de Istm și Peloponez a fost copleșită de ploi, arca plutind peste mare nouă zile și tot atâtea nopți, apoi s-a așezat pe Parnas, iar de acolo, când au încetat ploile, au coborât și au jertfit lui Zeus, Zeul Scăpării. Și Zeus l-a trimis pe Hermes și i-a permis să aleagă ce ar fi vrut și a ales bărbații. Iar la porunca lui Zeus, a ridicat pietre şi le-a aruncat peste cap; iar pietrele pe care le-a aruncat Deucalion au devenit bărbați, iar pietrele pe care le-a aruncat Pyrrha au devenit femei. De aceea, în greacă oamenii sunt numiți laoi de la laas, care înseamnă piatră”[33].

Legenda este expusă, în variante asemănătoare, de Apollodorus, Hellanicus, Pindar etc.

În fond, „singurul nostru punct de ignoranță este centrat în noi înșine”[34].

[1] În această lume, atunci când pământul a fost lipsit de strălucire şi lumină, şi învăluit în întuneric total, ei au venit în această lume şi au adus, cauză primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create. (Mahabharata, I, p. 3). Din acest ou s-au întrupat seminţiile.

[2] trei regiuni din lume (Mahabharata, I, p. 3)

[3] Ce este această lume? Pământul – jos, Cerurile – sus, Aerul între ele şi Vântul care le uneşte (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 3, p. 66)

[4] Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare (Katha-Upanishad, IV, 2, 18); Soarele ademeneşte toate fiinţele şi toate fiinţele ademenesc Soarele (Brihadâranyaka-Upanishad, V, 5, 114); Soarele, ochiul lumii (Katha-Upanishad 2, p. 36)

[5] Soarele este viaţă, Luna – materie (Prashna-Upanidhad 2, p 40); Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere (The Epic of Gilgamesh, III, p. 14)

[6] Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ (Katha-Upanishad 2, p. 37)

[7] cruce, trup stricăcios (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16)

[8] O, munte, locuinţă a zeilor (The Epic of Gilgamesh, II, p. 9); Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) (Mahabharata,VII, p. 65)

[9] Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire (Mahabharata,III, p. 49)

[10] În Uruk, a făcut templu pentru zeul cerului Anu (The Epic of Gilgamesh, p. 1); Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1); Este puternic precum un menhir al lui Anu (The Epic of Gilgamesh, I, p. 3)

[11] Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 17, 18

[12] Descrierea marelui diluviu, în scrierile vechi: zeii au hotărât să extermine omenirea (The Epic of Gilgamesh, V, p. 20) – povestea lui Noe, povestea lui Shurrupak, care şi-a făcut din „coliba roşie” o barcă, în şapte zile; furtuna a venit odată cu noaptea, iar în zori, un nor negru a transformat ziua în noapte (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21), iar diluviul curgea din ceruri ca mareea; Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21); În jurul zidurilor, s-au făcut şerpi de vânt (Voluspo, 38, p. 7), Întunericul avea să crească până la soare, / Iar în timpul verii au venit furtuni puternice (Voluspo, 41, p. 18), apoi Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii (Voluspo, 46, p. 20). Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24). Apoi s-a auzit un huruit puternic, care semăna cu vuietul norilor la dizolvarea universului. Diferite animale acvatice au fost duse de mare şi strivit de munte, şi au renunţat la fiinţa lor în apa sărată. Şi mulţi locuitori din regiunile joase ale lumii au fost ucişi… Copaci uriaşi s-au dezrădăcinat şi zburau ca păsările, apoi au căzut în apă. Izbindu-se între ei, copacii au produs un incendiu uriaş, care a înconjurat muntele. Şi muntele arăta ca o masă de nori negri, încărcată de fulgere. Focul a crescut şi a ars creaturile care erau pe munte. Şi cadavrele pluteau pe ape. Până ce ploile în descreştere au stins focurile (Mahabharata, XVIII, p. 80).

[13] Ahura Mazda îi mărturisea lui Spitama Zarathustra: Am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4)

[14] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

[15] tatăl zeilor, Enil al muntelu” (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24), iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii

[16] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[17] Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), de Charles S. Peterson, Cicago, 1923

[18] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, în 1857

[19] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[20] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[21] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[22] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[23] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[24] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[25] Clowes, John, Arcana Coelestia, vol. I, London 1749, West Chester 2009, moto

[26] Avram, Gabriel, Cartea Strălucirii: pagini alese din Zohar, Herald, Bucureşti 2012, p. 20

[27] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, pp. 22, 23

[28] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, p. 25

[29] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 110, 111

[30] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 110

[31] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 111-118