Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Vremea Mariei Tereza / 1773-1777
„Din fericire, rușii erau încă stăpâni
ai celor două principate,
astfel încât nu a fost necesar
să se negocieze cu Turcia
asupra Bucovinei”
1772, septembrie 5. Raportul lui Thugut către Kaunitz
„1772, septembrie 5. „Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile dintre Rusia şi Turcia şi despre conferinţele ce le-a avut cu contele Orlow, care a declarat a nu se opune anexării Moldovei si a Munteniei la Austria (În original, în Archiva Ces. Reg. din Viena).
Thugut, lui Kaunitz. / Luminate Prinț imperial, bunule stăpân!
Prin prezenta, ar trebui să fac cel mai supus anunț Alteței Voastre că contele von Orlow, la scurt timp după ce au fost trimise ultimele mele rapoarte, cele mai umile, din data de 16 a lunii trecute, mi-a vorbit despre subiectul convenției secrete cu Poarta, în timp ce primea un curier din Petersburg.
Mi-am bazat observațiile pe indicația care mi s-a părut dată de aprobarea grațioasă, comunicată prințului Galitzin: domnul Graf von Orlow m-a întrebat apoi câți bani primisem, de fapt, de la Poartă în avans: prin care el, apoi, în glumă, s-a prefăcut că-mi face complimente. Eu i-am răspuns că pe vremea când Rusia şi Poarta erau epuizate de costurile reale ale unui război violent, Poarta ar fi putut găsi mijloace de a se face să plătească în deplină linişte etc.
Întrucât declarația confidențială, făcută de Alteța Voastră prințului Galitzin, nu face nici o mențiune despre primirea efectivă a unei sume de bani, nu credeam că aş putea recunoaște acest lucru în faţa contelui von Orlow sub nici o formă, ci am încercat doar să-mi aranjez răspunsul în așa fel încât discuţia formală a întregii convenții dintre Augusta Curte şi Poartă să cuprindă, în mod necesar, și condiția despre răsplățile stipulate, când domnul Graf von Orlow a menționat câteva sume, date lui Semlin; deci nu am negat astfel de daruri de bani, ci am considerat ca ar trebui să afirm că au fost daţi pentru contravaloarea livrărilor de cereale făcute de negustorii noştri.
Nu după mult timp, contele von Orlow a adăugat, la aceste mărturisiri, că tocmai primise instrucțiuni de la contele von Panin, prin ultimul curier, ca să pună capăt negocierilor de pace, pur și simplu cu sugestia uti prossidetis, pentru a da Augustei Curţi oportunitatea, prin respectarea treptată și prin revenirea în cele din urmă la binecunoscutele condiții definitive rusești, de a-și face folosirea valabilă și de a cere Porții să îndeplinească promisiunile convenției secrete; că lui, Contele von Orlow, îi părea foarte rău că această instrucțiune a venit atât de mult prea târziu, când deja deschisese Congresul după alte indicaţii decât cele ale uti possidetis: dar că acest lucru nu l-a împiedicat, altfel a făcut-o, atunci când i s-au prezentat celelalte condiţii de a lucra după această intenţie, şi că le exagerase în aşa fel încât reducerea si moderarea lor să poată fi atribuite concepţiilor şi eforturilor mele etc.
Domnul Graf von Orlow a adăugat că domnul Graf Panin a făcut să ajungă la Înălțimea Voastră, prin Prințul von Lobkowitz, și ideea acestei propuneri, când aștepta cu nerăbdare câteva reacţii de simpatie din partea mea despre declarația sa; așa că i-am făcut cunoscut că nu mă pot pronunţa pe un subiect care nu putea fi inclus neapărat în instrucțiunile mele; că răspunsul în acest caz va veni numai de la Înălțimea Voastră, dar eu eram responsabil doar de așteptarea Înaltelor Ordine; că singurul lucru de care eram cu adevărat sigur era că, în orice caz, cel puțin intenția bună, așa cum a predominat în această propunere, era, în calitatea unui nou semn al prieteniei sincere a Curții Imperiale Ruse, pe placul Majestăţile Lor etc., etc.
De când, câteva zile mai târziu, treburile Congresului au început să ia o întorsătură atât de nefavorabilă, încât părea să prevestească dezintegrarea lui, domnul Graf von Orlow a făcut declarații imprudente împotriva mea, că probabil Majestatea Sa Imperială şi Crăiască a considerat că continuarea războiului este în interesul său, astfel încât să nu se fi putut spera la niciun alt rezultat. Când i-am arătat cea mai mare uimire a mea faţă de ideea eronată, pe care urma să şi-o facă despre sentimentele Înaltei Curți, a vrut să-și justifice discursul necugetat, menționând că dacă Majestatea Sa Imperială şi Crăiască s-ar fi gândit sincer să aducă pacea, atunci nu ar fi ezitat să susțină cererile rusești, cu acea susţinere serioasă, care ar fi schimbat brusc dimensiunea problemei; că o declarație, dacă încăpățânarea turcească a persistat, de a face afaceri comune cu Rusia ar fi dus totul mai repede la un sfârşit etc., etc.
Nu am aflat de la Conte cât de ciudat ar fi dacă, după comunicarea situației împrejurărilor și a sentimentelor sale reale, pe care Curtea mea le-a exprimat atât de confidențial și sincer, dacă au fost apreciate de ruși, deşi eram interesat de sinceritatea lui şi de o prietenie adevărată, care să se manifeste printr-o dorință nerăbdătoare de a restabili pacea generală, fără de cea mai mică neîncredere, sau a vrut să sugereze astfel de pași, care nu ar fi compatibili nici cu planurile sale, nici, în ultimul rând, cu bonis officiis promis ambelor părți etc., etc. Domnul Graf Orlow, care probabil nu a știut să răspundă la aceste întrebări sau nu şi-a permis, și-a încheiat discursul cu mențiuni vagi despre avantajele pe care le-ar avea Curtea vieneză dacă ea însăși s-ar fi unit cu Rusia pentru anihilarea completă a Imperiului Otoman.
La scurt timp după aceea, domnul Graf von Orlow s-a deschis în fața mea, spunând că, dacă Congresul de pace s-ar întrerupe cu adevărat, împărăteasa rusă nu ar fi, probabil, niciodată convinsă să promoveze pacea printr-un Congres public sau prin bona officia a celor două curți vieneză şi prusiană, sau prin a fi aleasă o altă cale decât cea a comandanților celor două armate: când și-a repetat declarația pentru a doua oară și părea să aștepte un răspuns de la mine, m-am gândit că ar trebui să răspund că, întrucât împărăţia mea hotărâse să-și folosească bonorum officiorum doar dintr-o dorință reală de a împăca cele două părți beligerante și de a-și dovedi prietenia, ar fi putut urma orice cale care ar fi condus la propria sa propunere de pace, pe care și-o dorea cu atâta disperare, încât nu ar avea de ce se opune cu nimic, mai ales că promisiunea care va fi făcută de Majestatea Sa, Împărăteasa Rusă, cu privire la renunțarea la intențiile anterioare asupra stăpânirii Moldovei și a Țării Românești, în vederea intereselor imediate ale Statelor sale, îl liniștea. La aceasta am adăugat, cu cuvenită curtoazie, că contele știa bine că lucruri precum folosirea ulterioară sau neutilizarea bonorum officiorum ar trebui să fie convenite mai întâi între cele două curți imperiale.
Contele von Orlow a răspuns că împărăteasa sa nu își va schimba cuvântul în privinţa Valahiei și a Moldovei, dar că victoriile ulterioare asupra Porții vor necesita în mod necesar condiții și mai avantajoase pentru Rusia. Am crezut că nu trebuie să raportez altceva decât că condițiile de pace ar trebui întotdeauna măsurate mai mult sau mai puțin în funcție de circumstanțele celor două partide beligerante etc.
Aici, cu ocazia menţionării mele a celor două principate, al Moldovei și al Țării Românești, n-ar fi trebuit decât să remarc, în replică, că eram destul de sigur, după discursurile domnului von Zegelin, că avea cunoștință despre o condiție, care era cunoscută, în considerarea locuitorilor din cele două principate, pe care rușii voiau să le ceară la Congres și care ar fi afectat diferitele libertăți, ce le vor fi acordate pe viitor acestor două principate de către Poartă. De vreme ce aplicarea acestei stipulaţii a fost întotdeauna ținută secretă, este foarte probabil că ruşii nu ar fi putut fi fără scrupule şi ar fi putut aranja lucrurile în aşa fel, încât, deşi nu ar fi contrazis public promisiunea făcută celei mai înalte curţi, Rusia a primit totuşi devotamentul deplin şi dependența prinților Moldovei și Țării Românești și a supușilor lor, prin recunoștința primită de la Rusia și în urma căruia stabilea avantaje de la Poartă, care ar fi fost, astfel, asigurate pentru totdeauna.
În cele din urmă, trebuia să recunosc cinstit că contele von Orlow, în conversațiile sale confidențiale cu mine, a arătat în mod repetat un devotament deosebit față de cel mai bun din dintre împăraţi și o mare aversiune față de regele Prusiei. Așa cum a recunoscut, cândva, că era foarte nemulțumit că neînțelegerea care existau, de ceva vreme, între cele două curți imperiale, l-au avantajat, din păcate, pe regele Prusiei. Că el, la rândul său, nu a înțeles greșit că acțiunile cumulate ale celor două curți imperiale în Polonia nu puteau fi comparate cu importanța implicării prusace; că acest adevăr nu scăpase nicidecum atenției împărătesei ruse, astfel încât aceasta nu a ajutat decât cu un fel de reticență și din cauza urgenței împrejurărilor proiectul de împărțire a Poloniei, inițiat de Prusia. În ceea ce priveşte presupusa ei înclinaţie pentru cele mai bune oficii ale Majestăţilor lor, nu am permis să-l entuziasmeze laudele; pe de altă parte, m-am gândit că aș putea să mă implic în relația cu regele din Prusia, ocazional, şi să întăresc manifestarea antipatiei și îngrijorării ţarinei față de intențiile și extinderile prusacului și să-l fac pe Orlow să înțeleagă bănuiala mea că răceala care există, de ceva timp, între cele două curți imperiale a fost cântărită în mod corespunzător şi s-a putut constata că maşinaţiunile regelui Prusiei au jucat un rol important în acumularea ei; între timp, am fost întotdeauna cu atât mai atent să adopte toate aceste afirmații sub forma propriilor mele convingeri particulare, cu cât m-am bazat în esență pe adevăratele sentimente ale contelui von Orlow, ca și, printre alte vicii ale națiunii sale, pe nesiguranța și ambiguitatea în cel mai înalt grad, care are nu cel mai mic loc în treburile lor.
Mă înclin supus favorurilor nesfârşite ale Curții, cu cea mai profundă reverență.
Înălțimii Voastre,
Supusul cel mai ascultător
Thugut m.p.
În Focşani, pe 5 septembrie 1772”[1].
Femei din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)
[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXII, pp. 95-98
Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”
În vreme ce procesul pentru prejudicierea imaginii soaţei şi soţului Beldiman abia se îndrepta spre primul termen, Covaşă lansa discret-tv trei monologuri furibunde de câte un ceas şi ceva împotriva… fotografiei mele funerare, pe care nu le-am comentat, ca să nu le ofer probe, dar am însoţit câte un cadru din fiecare emisiune cu câte un poem, scris la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, cu opt paturi în cameră, în vara anului 1978. Imediat, avocatul Grozavu a pus la dosar o întâmpinare, în care acuza forma continuată a „infracţiunii” prin „zece articole noi”, cinci dintre acestea fiind poeme scrise în 1978, depuse la Editura „Albatros”, unde primisem premiul de debut în volum, în 1980, cartea mea urmând să poarte titlul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. Nu-mi închipuiam atunci că redactorul editurii, poetul Rusalim Mureşanu, avea să ţină bine ferecat manuscrisul, până în ianuarie 1990, când mi l-a înapoiat, răsuflând uşurat:
– Bine că nu a aflat nimeni şi am scăpat amândoi!
Nu îmi închipuiam, în 1978, că o carte de poezie care trata doar problematica existenţială, putea fi suspectată de anticomunism, iar peste 37 de ani şi de antibeldimanism, şi încă în două rânduri, în două procese diferite.
Odată cu atacurile lui Covaşă, în întâmpinările soţului Beldiman începură să-şi facă loc nu doar insulte grobiene, ci şi calomniile sfidătoare, cele mai multe dintre acestea vizând desfiinţarea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, conform unei întâmpinări către Înalta Curte de Justiţie, formulată de avocatul Grozavu, îmi conferea „o oarecare notorietate”, în ciuda faptului că, ediţie de ediţie, din bugetul de doar 40.000 de euro, aş fi furat câte 100.000, pe care i-aş fi împărţit frăţeşte cu Gheorghe Flutur. Prin urmare, Curtea de Conturi a prietenei soaţei Beldiman a declanşat imediat un control la sânge asupra tuturor ediţiilor „Bucovina Rock Castle” (hurducăturile folcloro-electorale cu mititei şi bere nu o interesau, deşi erau mult mai costisitoare), festival care izbutea să recupereze, în folosul Consiliului Judeţean Suceava, o bună parte din costuri, în ciuda faptului că biletele costau penibil de puţin.
Controlul încrâncenat al Curţii de Conturi Suceava, chiar dacă a fost năimit de amiciţia elitistă judeţeană dintre adjuncta Curţii şi soaţa Beldiman, a fost benefic, pentru că nu a putut identifica nici o neregulă, nici măcar una mică, mică, minusculă, cu care soţul Beldiman să se umfle precum broscoiul din fabulă. Chiar dacă ar fi fost vreo hibă, aceasta ar fi ţinut de serviciile de specialitate ale Centrului Cultural „Bucovina” şi nicidecum de mine, care nu mă ocupam de partea financiară, ci doar de logistica serilor de festival, datorate, ca valoare artistică în continuă creştere, fiului meu Andi şi colegului său de concepţie, Mihnea de la „Luna Amară”. Era atât de obsedat soţul Beldiman de Drăguşanul, încât, într-un auto-interviu, semnat de Covaşă, dar folosit şi ca întâmpinare în instanţă, se întreba, în faţa buzincuristului său de căpătâi?
– Ce are Drăguşanul şi nu am eu?
Covaşă a strâns din umeri, plescăind arar din buze, ca în faţa unei idei întrezărite, dar încă neconturate, iar tribunul cu bani mediatici şutiţi Consiliului Judeţean Suceava, începu, precum Napoleon Bonaparte pe podul de la Arcole:
– Cărţile publicate, de pârât, din bani publici (pentru care ia şi salar, dar le şi vinde instituţiei angajatoare!) le pun în balanţă cu studiile şi diplomele, pe banii mei, în asigurări, bănci, fraude, evaluarea şi managementul riscurilor, marketing, tehnici de vânzare, limba engleză, limba rusă, etc., dar şi cele în plus faţă de pârât, chiar dacă sunt pe banii statului: studii superioare universitare, postuniversitare, studii la Centrul de Instruire pentru Personalul Consular, Centrul Naţional de Vize, Centrul Naţional de Paşapoarte Diplomatice şi de Serviciu, Relaţii Consulare, Drept Internaţional şi Tratate, Afaceri Politice, Diplomaţie Publică, Protocol, Protecţia Informaţiilor Clasificate, Protecţia Misiunilor Diplomatice şi Curieri Diplomatici, Comunicaţii Speciale, Tehnologia Informaţiilor…
Covaşă, ca şi avocatul Grozavu, înainte de depunerea întâmpinării la dosar, era în extaz de admiraţie, în vreme ce sursa banilor publicistici încă perora:
– Manifestările artistico-culturale – „marile realizări” gestionate de pârât, prin fişa postului de salariat al Centrului Cultural Bucovina: doar 4 realizări pentru posteritatea judeţului Suceava în 18 ani de bugetofag: Bucovina Rock Castle, Sărbătorile memoriei, Festivalul Naţiunea poeţilor, Arderea cărţilor Bucovinei, le pun în balanţă cu activitatea mea de consilier judeţean de 2 ani şi 10 luni, prin care am legiferat şi înfăptuit, conform mandatului din perioada 22.06.2012-28.04.2015, alături de alţi colegi (nu singur, precum lasă pârâtul să se înţeleagă că face el!) următoarele: modernizarea Spitalului Judeţean: înfiinţarea Urgenţelor Neurovasculare, reabilitarea laboratorului de Anatomie patologică, dotarea cu tomograf/sistem de imagistică de ultimă generaţie cu 64 de rânduri de detectori, reabilitarea şi dotarea Secţiei de Terapie intensivă, Diabet, parţial UPU, etc.; modernizarea Aeroportului Ştefan cel Mare: aerogara modernă, turn de control, sistem balizaj pe timp de ceaţă, autospeciale stingerea incendiilor; Protecţia şi asistenţa socială: inaugurarea a 4 case de tip familial şi a unui centru de recuperare la Gura Humorului; ISU: îmbunătăţirea cu autospeciale de intervenţie şi salvare de la înălţime a bazelor operaţionale pentru situaţii de urgenţă în Regiunea Nord-Est; Infrastructură: TransRarăul – drumul Rarău-Chiril; finalizarea lucrărilor la Muzeul de istorie al Bucovinei, la Cetatea de scaun a Sucevei, dezvoltarea relaţiilor internaţionale, promovarea turismului, etc., etc., în doar 2 ani şi 10 luni de mandat politico-administrativ. Vă rog a reţine că am mai făcut şi alte înfăptuiri în cei aproape 20 de ani de activitate ai mei în câmpul muncii, însă aceste înfăptuiri nu sunt publice.
Iar în finalul finalului, la apoteoza declamativă, soţul Beldiman se văzu singur în faţa oglinzii şi oftă la gândul că doar îşi închipuise un auditoriu, dar se revigoră imediat, răstindu-se înspre aburii de o ostilă opacitate, care-i diminuau discret din imagine:
– Care „înfăptuiri” să fie mai importante?
Gata, nu doar că-mi devenise egal întru fapte, ba mă şi depăşea în mod strălucit soţul Beldiman, care, după cum declara într-un interviu anterior, publicat în finanţarea judeţeană necuvenită, dar şutită prin aranjamentul soaţei Beldiman. Eu nu m-am aflat niciodată în competiţie cu altcineva decât cu mine însumi, aşa că l-aş felicita pe soţ pentru curajul politic de a ridica mâna aprobativ în deliberativul judeţean, până a părăsit eroic banca legislativă pentru a se înfrupta, de data asta compatibil, din miliardele executivului judeţean.
La fel de eroic, timp de trei ani de zile, soţul Beldiman a luptat neobosit în folosul binelui social şi pentru interzicerea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, pe care îl numea „festivalul cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”.
Festivalul trebuia desfiinţat pentru că fusese întemeiat de un „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, care „are probleme patologice”, care „nu mai are capul bine înfiletat”; „în unele aspecte derulate în activitatea lui se vor identifica elemente constitutive ale unor infracţiuni”. „Una dintre găselniţele impostorului culturnic”, „inventatorul local al jurnalismului de şantaj, este îmbogăţirea ilicită inclusiv în ultimul an de activitate”. Acesta, va să zică, eram eu, în materialele înaintate drept probe instanţelor, dar şi în activitatea curentă a publicisticii soţului Beldiman.
Apoi, dă-i şi dă-i: „Chiar dacă nu a avut calitatea de jurnalist mai prestează şi în prezent”, „iniţial fiind o persoană incultă, agramată, submediocră”, „este cunoscut şi recunoscut doar ca şantajist de presă” şi „este denumit sociopat şi „agitator de lance” de colegii de breaslă şi colegii de serviciu”. „Gestionar din umbră al fondurilor publice” „împreună cu membrii familiei sale devine posesorul unor fonduri ilicite în echivalentul valorii necesare achiziţionării unui apartament” şi „deturnează banii publici ai CJ Suceava”, apoi se consacră definitiv în publicistica suceveană: „este un defăimător consacrat”, „ia şpagă grosolană pentru articolele publicate”, deţine „proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, „nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.
Prin urmare, datorită urii faţă de Drăguşanul, soţul Beldiman hotăra desfiinţarea „festivalului cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”, iar Barbă şi Flutur aveau să răspundă disciplinaţi:
– Să trăiţi, am înţeles!
După sentinţa definitivă a dosarului de imagine, declanşat pentru că am susţinut şi probat că soţul Beldiman a înşfăcat necuvenit aproape 3 miliarde de lei din banii publicitari ai Consiliului Judeţean, în doar un an calendaristic, pentru că atacurile media deveniseră şi mai agresive, am depus la Judecătoria Suceava o acţiune în daune, formulată după modelul celei în care tocmai fusesem judecat şi de aceea prevăzută cu ghilimelele de rigoare. De ripostat în altfel, eventual printr-o polemică, nu puteam, pentru că de-abia aştepta avocatul Grozavu o replică din partea mea, ca să-mi deschidă alt dosar de hărţuire. La Centrul Cultural „Bucovina” denunţurile sfruntate, însoţite de ordinul de a fi demis imediat, curgeau puhoi din computerele soţului Beldiman şi a slujitorului său, Covaşă, care s-ar fi mulţumit şi fără demiterea mea imediată, în schimbul unor parale publicitare. Numai că Centrul Cultural „Bucovina” nu a dat niciodată mediei sucevene bani publicitari, chiar dacă, printr-o declaraţie falsă, depusă la dosarul prin care firma soţului câştiga licitaţia fără audienţă organizată de soţie, se susţinea că firmele soţului ar fi încasat 48.387,09 lei de la Centrul Cultural „Bucovina” şi de la Primăria Moldoviţa, existenţa unor contracte publicitare fiind o condiţie de bază pentru admiterea firmelor la licitaţia publicităţii judeţene.
În faţa necontenitelor agresiuni, prin care se urmărea asasinarea mea civică – expresie preluată de la Eminescu, am tăcut, dar am cerut instanţei sucevene să constate, în baza unor probelor concrete, următoarele:
a). Că datorită acuzelor false, „expuse public de apropiatul său, Ion Drăguşanul, Mihaela Beldiman a fost înlăturată din aparatul de specialitate al CJ Suceava”.
b). Că iau „şpagă grosolană pentru articolele publicate” şi că gestionez „fraudulos şi în interes personal evenimentele cultural-artistice ale Bucovinei, etc”.
c). Că „în ultimii 25 de ani” m-am „îmbogăţit” şi că „îmbin politica cu mass-media”, devenind model de îmbogăţire necinstită pentru pârâtul Beldiman Tiberiu-George.
d). Că am „abilităţi scriitoriceşti de mercenar”, că, la fel ca „Lungu sau Flutur… deţin proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, că eu, un biet slujitor al culturii, mă pot număra printre acei „Ei au de toate, noi nu avem nimic! Vreau şi eu să deţin ce deţin ei, mai ales că 3 din 4 au muncit aproape toată viaţa la stat”.
e). Că am „lansat, de Ziua Naţională a României, atacuri dure la adresa românilor şi a colegilor de breaslă”.
f). Că sunt „Ion Drăguşanul, mercenarul negru al presei şi al culturii sucevene”.
g). Că „Drăguşanul nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.
h). Că sunt „gestionar din umbră al fondurilor publice primite pentru evenimente în care ai interese personale”.
i). Că am fost văzut „în public în stare avansată de ebrietate sub zidurile Cetăţii”, în calitate de organizator, care nu se poate „controla”, la ediţiile Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”.
j). Că „Nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”.
k). Că Ion Drăguşanul, „omul chiar dacă are cuvintele la el, are probleme patologice şi face un jurnalism toxic”.
l). Că sunt „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”.
m). Că am „lins clanţa la uşi atâţia ani, metaforic vorbind, lui Donţu şi Nechifor”.
n). Că „Ion Gâză Drăguşanul nu a fost niciodată pasionat şi cred că, nici tânăr… Ruşine, Drăguşanul”.
o). Că aş fi „acel angajat al statului care a fost conectat la ţeava banului public”, că „Pe Drăguşanul nu-l interesează legea” şi că aş fi beneficiat de „o finanţare mai consistentă, fără licitaţii, de la Primăria Suceava sau CJ Suceava”.
p). Că aş fi săvârşit „acţiuni ce interacţionează lejer cu legea penală”.
r). Că am „instigat”, vreodată, la „a se lua decizii nelegale de către administraţiile locale”.
s). Că sufăr de „o deraiere personală” şi că nu mai am „capul bine înfiletat”.
Ca să câştige timp, avocatul Grozavu a introdus o cerere reconvenţională, copiind textul primei întâmpinări din dosarul cu sentinţă definitivă şi menţionând aceleaşi cinci poezii din 1978 şi celelalte texte. Introdusesem acţiunea în 8 februarie 2017, iar în 15 septembrie, odată cu primul termen, am ridicat excepţia prevăzută de Articolul 431 Efectele lucrului judecat ((1) Nimeni nu poate fi chemat in judecata de doua ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect) şi Articolul 432 Excepţia autorităţii de lucru judecat (Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată) şi a probei anexate (copia Acţiunii în daune, care stă la baza Dosarului Nr. 241/314/2016), solicitând respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi. Aveam să revin asupra excepţiei respective în 26 septembrie 2021, când, bazându-mă pe: „a). Puterea de lucru judecat, reglementată de art. 1201 Cod civil ca o prezumţie absolută şi de art. 166 Cod procedură civilă: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele si în contra lor în aceeaşi calitate”
b). DECIZIEI Nr. 36 din 14 decembrie 2009 / pronunţată în Dosar nr. 26 / 2009 de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECŢIILE UNITE / Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 22/06/2010:
„Ca urmare, în raport cu reglementarea de la art. 166 din Codul de procedură civilă, aplicabil şi în procesul penal, în care se prevede că „excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţei de recurs”, adică oricând, este de la sine înţeles că instanţa de revizuire nu poate trece peste o asemenea excepţie, ea trebuind să o invoce, chiar din oficiu, înainte de a aborda examinarea în fond a cererii de revizuire.
Evident, în lipsa unei reglementări adecvate în legislaţia penală a conţinutului autorităţii de lucru judecat, constatarea existenţei acesteia nu poate fi făcută decât în conformitate cu reglementarea de principiu de la art. 1201 din Codul civil, potrivit căreia „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele sau în contra lor în aceeaşi calitate”.
Reiese deci că, faţă de specificul cererii de revizuire din procesul penal, condiţiile instituite în reglementarea de principiu, dată autorităţii de lucru judecat prin art. 1201 din Codul civil, implică neîndoielnic existenţa identităţii de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate cu ocazia soluţionării noii cereri în raport cu cererea anterioară de revizuire definitiv judecată.
Pentru aceeaşi raţiune, faţă de specificul procedurii ce trebuie parcursă în vederea soluţionării contestaţiei la executare, astfel cum această procedură este reglementată în art. 462 cu referire la art. 460 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac devine, de asemenea, inadmisibilă, operând efectele autorităţii de lucru judecat, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în raport cu cererea de contestaţie la executare rezolvată anterior, cu caracter definitiv”, am solicitat respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi, şi să mi se asigure accesul la Justiţie, garantat de legile ţării.
Trecuseră, deja, patru ani, şi eu încă nu beneficiasem de accesul la Justiţie. Nu se discutase nici conţinutul cererii reconvenţionale, ci se audiaseră, câte unul pe an, martorii pedepsiţi cu citarea de către soţul Beldiman. Toate şedinţele aveau loc cu uşile închise, dar avocatul Grozavu, în văzul instanţei, tolănit pe jilţul destinat procurorului care asistă la procese penale, transmitea în direct, cu telefonul, dezbaterile instanţei.
Primul martor citat a fost managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Filip, care nu ştia nimic şi era sufocat de emoţii. Nu ştia, de pildă, nici măcar faptul că postul de televiziune, la care realiza câte o emisiune de folclor, săptămânal, era al firmei soţului Beldiman, care firmă nu-l plătea cu nici un şfanţ, că doar soaţa Beldiman îi era şefă şi stăpână sclavului din cultură.
La al doilea termen a venit rândul fostului manager, Viorel Varvaroi, care, răspunzând la întrebările instanţei, a spus că instituţia devenise nefuncţională datorită puzderiei de adrese, prin care soţul Beldiman şi Covaşă solicitau copii după dosare întregi, inclusiv asupra unor date cu caracter personal, şi că a fost şantajat, în mai multe rânduri, să dea publicitate firmei şi, pentru că a refuzat să o facă, a fost demis din funcţie prin… pensionare. Informaţi în direct asupra şedinţei secrete de telefonul avocatului Grozavu, soţul Beldiman şi Covaşă au trecut imediat la scris ameninţarea cu dezvăluiri despre inventate buclucuri ale lui Viorel Varvaroi, în perioada următoare, buclucuri care ar fi fost posibile doar cu aprobarea soaţei Beldiman, aşa că n-au mai fost scoase pe tapet, chiar dacă în acuze ar fi existat şi un sâmbure minuscul de adevăr.
Al treilea martor, Călin Brăteanu, a fost nevoit să recunoască în faţa instanţei că chemarea mea în faţa comisiei de disciplină nu s-a datorat unor abateri disciplinare făptuite de mine, pe care conducerea instituţiei le-ar fi constatat, ci miilor de pagini de denunţuri depuse de soţul Beldiman şi Covaşă.
Ceilalţi doi martori, Doru Sârghe şi Gheorghe Flutur, n-au mai fost citaţi, la cererea expresă a soţului Beldiman.
Trecut-au anii şi, fără să se dezbată vreodată, măcar o clipită, cererea mea, iar instanţa decide, în 15 iunie 2022, că „Amână pronunţarea pentru data de 14.07.2022, când soluţia se va pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 30.06.2022”.
Urmează amânări, din acelaşi motiv, în 14 şi în 28 iulie, în 11 şi 25 august, în 9 şi 22 septembrie, în 6 şi 20 octombrie, în 3, în 16 şi 29 noiembrie, în 14 şi 29 decembrie, ultima dată stabilindu-se un nou termen (la ce, dacă în 6 ani nu s-a judecat nimic?) pentru ziua de 12 ianuarie 2013. Deci 15 amânări, pentru un dosar atât de simplu, în care sunt judecat pentru a doua oară în aceeaşi cauză, doar pentru a mi se bloca accesul la Justiţie.
*
va urma Capitolul IV: Blocarea accesului la Justiţie
Bucovina în “Documentele” lui Hurmuzachi: 1762
Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke
„1762, august 16. Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile pentru încheierea păcii între Rusia şi Turcia, despre cererea deputaţilor Moldo-Valachi de a fi apăraţi în contra Turcilor şi despre intenţiunile suspicioase ale Ruşilor privitoare la Principate (în original în Arhiva Ces. Reg. Viena):
Luminate Prinț imperial, generosule domn!
Prin prezenta trebuie să informez pe Alteța Voastră, spre mulţumirea mea, că, de la ultimul meu raport, cel mai recent, din data de 7, au mai avut loc două conferințe între ambasadorii celor două puteri beligerante.
Din câte știu din deschiderile ambasadorilor ruși și ai lui Osman Effendi, la prima întâlnire au fost sugerate trei condiţii de partea rusă, care ar fi trebuit să fie acceptate de ambasadorii Porții cu ocazia tuturor negocierilor viitoare.
Prima condiţie a constat în faptul că tot ceea ce anterior a dat naștere la neînțelegeri între cele două imperii și, în consecință, ar putea provoca și mai multe prin agravarea lor, va trebui deocamdată înlăturată, pentru a întări o viitoare pace durabilă.
A doua condiție a fost că, deoarece Rusia fusese forțată să intre în război, împotriva voinței ei, Poarta va trebui să își asume responsabilitatea pentru pagube.
A treia condiţie a susținut că ar trebui făcute astfel de aranjamente, prin care cei mai buni dintre supușii celor două regate să fie mai strâns uniți și, în consecință, fiecare parte, luând în considerare propriul avantaj, ar fi cu atât mai încurajată să mențină cu grijă o bună înțelegere între cele două state.
Întrucât Osman Effendi și șeicul Jassintschizadé ceruseră un răgaz ca să cugete la aceste trei puncte ale primei conferințe, la a doua întâlnire s-au exprimat în așa măsură încât cele trei condiţii înaintate au fost considerate drept atitudini rezonabile şi că, în consecință, deși părţile nu s-au putut pune de acord cu privire la motivul declanșării prezentului război, sensul propriu-zis al afirmației ruseşti, și anume că responsabilitatea în sine ar trebui să fie atribuită doar Porții, turcii ar fi totuși dispuși să intre în negocieri, cu privire la conținutul celor trei condiţii, în măsura în care acestea ar putea fi compatibile cu demnitatea Porţii; dar că, în același timp, întreaga lor sferă și sensul lor real ar trebui explicate mai detaliat, înainte ca o acceptare formală și o recunoaștere a lor să poată avea un loc ca fundament al păcii viitoare.
Ambasadorii ruşi au fost înclinați să considere această bănuitoare și prea precisă precauție a plenipotențiarilor turci drept niște gânduri de prisos.
În cele din urmă, domnul Graf von Orlow a decis să dezvolte mai amănunţit subiectele aparținând primei dintre condițiile propuse, prin a începe prin a se declara că, printre altele, că tătarii, în special, fuseseră, până acum, cea mai importantă piatră de poticnire între cele două state; că, în consecinţă, Rusia dorea, mai presus de toate, ca acest rău să fie remediat prin libertatea viitoare a tuturor hoardelor tătarilor.
Ambasadorii Porții au reprezentat, în mod decent, plenipotențiarilor ruși cât de puțin, după părerea lor, națiunea tătară ar putea fi socotită printre cea mai importantă cauză a neînţelegerilor între cele două state; întrucât, pe durata respectării condiţiilor ultimei păci, cea de la Belgrad, în afară de nesfârşitele, neînsemnatele dispute de frontieră dintre popoarele vecine, nu a existat nici măcar un exemplu de vreo acţiune a neamului tătar contrar prevederilor păcii. Ei au intrat apoi într-o analiză mai detaliată a motivelor care nu ar permite niciodată Porţii să ofere libertate tătarilor, o libertate care, în Turcia, ar fi privită ca o chestiune care nu este deloc compatibilă cu religia națională etc., etc.
Plenipotențiarii Porții au sugerat apoi rușilor alte căi, prin care supușii ruși să poată fi asigurați în viitor împotriva oricărui dezavantaj din partea tătarilor; precum şi o fortificare mai temeinică a graniţelor ruseşti ar fi o asumare a tuturor compensaţiilor necesare din partea Porţii etc., etc. Între timp, ambasadorii ruși nu au considerat nici una dintre aceste propuneri acceptabilă, iar negocierile se întrerupseseră; așa că domnul Graf von Orlow mi-a vorbit despre părerea lui cu privire la această chestiune: Am crezut că e bine, în conformitate cu onestitatea și sinceritatea mea prietenoasă, să nu mă comport față de turci ostil sub nici o formă, subliniind cât de mare ar fi suspiciunea să ne temem că libertatea tătarilor ar fi amenințată oricând de Poartă, care ar dori să găsească obstacole aproape de netrecut în calea păcii. Am menționat şi motivele pentru care libertatea tătarilor, chiar și pe durata viitoarei păci dintre Rusia și Poartă, ar putea fi mai mult dăunătoare, decât benefică: am concluzionat, în cele din urmă, cât de dezirabilă, după părerea mea, ar fi această stare de lucruri şi că aş dori ca în acest caz să se găsească un mijloc auxiliar decent pentru ambele părți.
Toate aceste declarații au fost însoțite de asigurarea din partea mea că, din moment ce curtea mea a declarat că ar fi împotriva Imperiului Rus ca astfel de interese, în raport cu interesele statelor sale, să nu ne opunem libertății tătarilor; contele von Orlov a declarat, apoi, în privat: Nimic nu mă împiedică să doresc sincer asigurarea libertății tătarilor, pentru realizarea mai ușoară a pacificării; în convorbirile mele cu ambasadorii turci nu am dat greș în toate acele referiri și sugestii despre mijloacele care ar putea contribui la acest scop etc., etc.
De asemenea, am ținut cu fidelitate această promisiune a mea şi în cadrul celor două consfătuiri pe care le-am ţinut, dintre care una cu Osman Effendi, iar cealaltă cu șeicul Jassintschi Zadé; dar toate replicile lor mi-au dat suficiente dovezi că Poarta, din dorința sinceră de instaurare a păcii, ar fi dispusă să găsească orice soluţie pentru încheierea păcii, dar că pe acordarea libertăţii tătarilor de către turci, cerută de Rusia, nu este în niciun caz de contat.
O lungă serie de negocieri particulare, așa cum s-a întâmplat şi ieri, cu ocazia unei vizite a Contelui Orlow la Osman Effendi, între cei doi, au avut ca rezultat aceeași asigurare, că pentru partea turcă recunoașterea acestui punct nu depinde decât de competenţa Marelui Sultan; pe când domnul Graf von Orlow a protestat, spunând că, în conformitate cu ordinele curţii sale, el nu poate renunţa în nici un fel la această condiţie.
În această situație, conferințele formale de pace au fost suspendate de câteva zile, iar succesele viitoare sunt cu atât mai puțin de așteptat, cu cât ambele părți par să aibă o hotărâre atât de fermă de a nu ceda în acest punct, care este atât de dezirabil pentru promovarea păcii, nu poate fi prea plăcută.
Între timp, trebuia să remarc cu umilință că, din moment ce Osman Effendi ne-a cerut atât mie, cât și domnului von Zegelin, să aducem la cunoștința ambasadorii ruși despre imposibilitatea Porţii să accepte izolarea tătarilor de Imperiul Otoman; domnul von Zegelin mi-a sugerat că ar trebui să solicităm ambasadorilor ruși să fie ascultate împreună ambele părţi și să intrăm într-o conferință oficială pe acest punct.
Din partea mea, m-am gândit că ar trebui să-i dau răspunsul la această propunere că nimeni nu și-ar dori pacea mai sincer decât mine și, în consecință, ori de câte ori mi s-a dat ocazia să o fac, de către una sau cealaltă parte, am folosit-o cel mai bine, pentru a valorifica la maximum buna mea intenție şi să contribui la acest scop salutar, care este pacea, cât pot de bine; dar că, după cele două excluderi ale noastre de la conferințe și după declarația rusă că introducerea bonorum officiorum ar trebui să aibă loc doar la o convenire prealabilă, nu mi se pare potrivit demnității statelor noastre, până când vom primi noi ordine, să ne insinuăm neinvitaţi în treburile Congresului; că sensul instrucțiunilor primite de la curților noastre, conform mărturisirii domnului von Zegelin, părea să ne fi dat ca indiciu să participăm doar la conferințele Congresului; că, din moment ce ambasadorii ruși respinseră această formă de exercitare a bonorum officiorum, nu am intenţionat să pot aranja un act formal de interpunere a bonorum officiorum din partea noastră, cel puțin fără o convenire prealabilă şi până la instrucțiunile clare de la statele noastre, instrucţiuni care să precizeze în ce fel ar trebui, de fapt, să oferim, în viitor, un bonorum officiorum: că, totuși, nimic din toate acestea nu ar fi trebuit să ne împiedice, oriunde altundeva, când s-ar fi ivit ocazia și am fi fost consultaşi de către o parte sau alta, care ar fi încercat să facă toate acele mijlociri cu adevărat valabile, astfel încât tratativele de încheiere a păcii să fie luate în considerare şi promovate etc., etc.
M-am gândit că ar trebui să rămân la acest răspuns către ministrul prusac, informându-l că, după umila mea părere, un act oficial de folosire a bonorum officiorum deocamdată nici măcar nu pare să fie în puterea mea, până când nu vor fi primite alte ordine înalte sau nu voi fi invitat într-o conferință oficială cu plenipotențiarii ruși, deoarece puterile pe care mi le-au conferit Majestățile lor, în modul cel mai blând, mă îndrumă să acționez în temeiul înțelegerii de pace cum Ministris pari facultate preditis (cu miniştri de egală împueternicire); cuvinte care nu numai că presupun în mod clar o expunere provizorie a puterilor reciproce, dar mai departe par să dea înțelegerea clară că miniștrii omologi trebuie să fie egali în împuterniciri, și anume prevăzuți cu o asemenea putere prin care sunt împuterniciți să discute cu mine despre pace; pentru că autoritatea mea îmi dă dreptul să întrețin discuții oficiale cu ei în acest sens. Până acum, însă, ambasadorii ruși nici nu m-au informat despre împuternicirile lor și nici nu mi-au cerut să le-o arăt pe a mea, deși știu foarte bine că domnul von Zegelin și cu mine suntem cu împuterniciri reale; după care eu, pentru a nu mă expune la un răspuns ușor, pretins fragil, pentru a le oferi în mod oficial înțelegerea procurii mele, nici nu am crezut că este de ajutor până acum. Întrucât copia procurii ruse, care între timp a fost primită de Osman Effendi și a fost ascultată aici cu cea mai mare seriozitate, nu conţine nici un cuvânt despre bonis officiis celor două mari puteri, cu atât o împuternicire de a ţine o conferinţă oficială cu mine sau cu domnul von Zegelin despre acordul de pace; deci convingerea umilei mele persoane este că, până la noile ordine, să nu mă angajez în niciun fel la un act formal de depunere a bonorum officiorum sau la nimic altceva, decât cel mult cu sugestii particulare, care nu au nici o legătură cu împuternicirile mele sau ale acestora, ci decurg justificat doar din cea mai înaltă dorință de instaurare a păcii, fără nici o formalitate.
Așa cum acum, în cazul ambasadorilor ruși, ar trebui să primesc o invitație reală pentru a îndeplini un act formal de bonorum officiorum, nu intenționez să păstrez aceste considerații bine întemeiate; deci trăiesc în cea mai umilă speranță că acest comportament al meu va fi cu atât mai demn de apreciere, căci cu atât mai evidente sunt toate motivele care trebuie să mă ispitească să doresc, având în vedere starea actuală a lucrurilor, să evit orice sprijin pentru o parte sau cealaltă, într-un mod adecvat, şi a mă limita la atitudini cât mai pasive.
Cu cea mai profundă reverență, recomandându-mă Înaltei Grații în supunere.
Înălțimea Voastră
Prea supusul
Thugut, m.p.
În Focşani, pe 16 august 1772.
Postscriptum 2.
De asemenea, stăpânul meu, trebuie să informez pe Înălțimea Voastră, ca răspuns, că, de când Congresul de pace a fost stabilit aici, lângă Focşani, unii dintre acei boieri valahi, care, din cauza simpatiei lor pentru Rusia, se temeau de pedeapsa de la Poartă, s-au văzut și aici, în preajma contelui von Orlow, încercând să dea aparenţa unei deputații, prin care toată țara cere să se prevadă stipularea libertății și independenței sale față de Poartă, începând cu prezentul Congres.
Unii dintre acești presupuși deputați, în special prințul Cantacuzino și contele Dudescul, mi s-au prezentat și mie, cu un lung discurs despre devotamentul lor față de cea mai ilustră familie monarhică și cu prezentarea mai multor scrieri despre cei mai glorioși dintre strămoșii lor, din vremea împăratului Leopold. În cele din urmă, în amintirea slujbelor făcute odinioară, ei s-au exprimat făcând apel la ajutorul cel mai blând al Prea Înaltei Curți pentru eliberarea lor viitoare de îndatorirea faţă de Poartă; cică intenționează să trimită pe cineva dintre ei la Viena, ca deputat, cu încuviințarea mea etc., etc., pentru a-și proteja maiestățile.
Întrucât acești domni nu trebuie să cunoască secretul sentimentelor Înaltei Curți cu privire la starea viitoare a celor două principate, m-am gândit să-i refuz cu răspunsul că aș fi bucuros să mijlocesc, oricând, pentru binele personal al principelui Cantacuzino și al contelui Dudescul, mai ales având în vedere serviciile pe care strămoșii lor le-au făcut înainte celei mai ilustre familii monarhice, că trebuia să le aduc în inimă că, din moment ce ei fuseseră inițial supuși ai Porții, dar în momentul de față dreptul de cucerire îi pusese sub suveranitatea rusă, eu, împreună cu ei, care erau sub toate punctele de vedere supuși ai unei putere străine, în nici un fel nu m-aș putea implica în treburile țării lor în numiri sau în vreo negociere; că, cel mult, tot ceea ce se referea la treburile lor naționale ar trebui să treacă numai pe canalul puterii ruseşti, ca autoritate căreia îi sunt supuse, deocamdată, dreptul la arme etc., etc.
Mă grăbesc cu atât mai mult să aduc efectiv aspecte ale întregului proces de negociere Înaltei Voastre Știință, cu cât mă îndoiesc că totul ar putea să fie o capcană întinsă în mod deliberat pentru mine de partea rusă. Cu cea mai profundă reverență,
Thutgut, m.p.
Postscriptum 3.
De asemenea, stăpâne, am uzat de Înalta Permisiune, pe care Alteța Voastră s-a hotărât să mi-o acorde în data de 7 Iulie, pentru a-l lăsa pe Contele von Orlow, înainte de plecarea sa, să vadă dezvăluirile amuzante care mi-au fost înmânate ale contelui Ivan Czernichev către Domnul Prinț von Lobkowicz.
De vreme ce eu însumi am adăugat acum un compliment respectabil pentru impresia plăcută cu care Alteța Voastră preluase astfel de informaţii din rapoartele prințului von Lobkowitz; acest lucru i-a dat domnului conte von Orlow ocazia de a vă asigura, într-un lung discurs, de cea mai reverentă recunoștință pentru favorurile care i-au fost arătate atât personal, cât și fraților săi, în timpul călătoriei lor prin Viena, de către Majestățile Lor, și apoi m-a asigurat de deplinul său devotament față de Înălțimea Voastră etc., etc., pe care urma să vi-l prezint.
Așa cum, în ceea ce privește cuvintele, el este dornic să folosească expresii politicoase cu fiecare ocazie în care discutăm, și, mai ales, nu ratează să repete mărturisiri ale sincerei sale afecțiuni intime pentru cele mai bune slujbe ale Majestăților Lor; așa că mi-a cerut deja de mai multe ori să transmit mărturia cuvenită a sentimentelor sale Înălțimii Voastre.
De altfel, ar fi trebuit să remarc aici cu ascultare că, deși contele von Orlow, care sub aparența celei mai exagerate sincerități, pare să posede arta simulării, nu vorbește decât cea mai arzătoare dorință pentru instaurarea rapidă a păcii, cu toate acestea, alte rapoarte, aparent bine întemeiate, vor să afirme că dorința lui interioară este mult mai îndreptată spre prelungirea războiului și, într-adevăr, din dorința de a câștiga faimă prin faptele cale mari, ca și fratele său în Arhipelag; din această dorință speră să fie sprijinit cu cea mai mare ardoare de generalul Bauer, care era alături de el și se bucura de încrederea lui strânsă și care, la rândul său, se aștepta, de asemenea, la noi promovări și averi îndepărtate de la continuarea războiului.
Aici domnul Graf von Orlow rostise, odată, asemenea discursuri în faţa mea, încât să trag concluzia că, dacă războiul va continua, să mă gândesc dacă vreau să preiau comanda celei de-a doua armate, aflată în Crimeea, unde, fără îndoială, cea mai mare importanță ar fi avut-o; dar feldmareșalul Romanzow preferase, odată cu încercările contelui von Orlow de a cuceri Oczacow, o debarcare în apropierea Varnei etc., etc., când s-ar fi putut susține unul pe altul, în asediu sau în diversiunea pe Dunăre.
Acum, că feldmareșalul Romanzow nu scapă de acest rol, care nu este foarte potrivit pentru el, acesta poate fi unul dintre motivele pentru care pare să fie nemulțumit de șederea contelui von Orlov în aceste regiuni, deşi există, după toate asigurările, între el și contele sus-menționat, o adevărată insensibilitate și antipatie; la care protecția pe care contele von Orlov o oferă generalului Bauer, ca dușman deschis al feldmareșalului Romanzow, poate contribui și mai mult.
În cele din urmă trebuia să îi spun domnului Graf von Orlow, cum o făcusem deja de mai multe ori, deși doar în glumă, că pentru a înlătura nemulțumirile pe care turcii le pretindeau în legătură cu religia lor împotriva libertății tătarilor, că nimic nu ar fi fost mai bine pentru siguranța necesară supușilor ruși decât dacă supușii moldoveni și munteni ar fi transferați în Crimeea, dacă cele două principate au fost cedate tătarilor sub autoritatea Porții: i-am spus în aceeași glumă cât de puțin s-ar potrivi un astfel de schimb, la granițele noastre. Deși obstacole de netrecut par să stea în calea realizării unui astfel de proiect, m-am umilit să menționez acest lucru, apoi i-am înmânat copiile a două dintre scrisorile prințului von Lobkowitz, primite încă de la sosirea mea la Focşani. Cu cea mai profundă reverență,
Thugut”[1].
Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke
[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXI, pp. 90-95
Capitolul II: Vacanţe exotice, cu judecătoarea
Nu ştiu dacă aţi prins de veste, dar tare m-am prostit la bătrâneţe: cum ajung în faţa unei instanţe sucevene, cum îmi pun în funcţiune farmecele moşnegeşti de Don Juan şi James Bond incorigibil, iar bietele tinere femei îşi văd platoşele negre ale uniformelor străpunse de săgeţi luciferice şi cad în ispită:
– Ia-mă, Beldimanule – pardon – Ia-mă, Drăguşanule, ia-mă, du-mă şi fă-mă vis!
Iar îngerul mucenic Beldiman, care veghează numai la bine şi la frumos, pune poterile personale pe urma multi şi pluri-infractorului incorigibil care sunt, sesizând cele mai înalte organe ale statului asupra actului grav de corupţie pe care îl săvârşesc prin coruperea amoroasă a tinerelor magistrate, care, îmbătate de moşnegescul meu farmec luciferic, mă urmează fascinate prin insule exotice, în care le duc şi seduc, pentru a-l nedreptăţi pe soţul Beldiman de onoare şi de reputaţie. Nu ar trebui să-şi facă probleme: reputaţia poate exista şi fără onoare, dar onoarea, fără adevăr, nu există niciodată.
Poterile soţului Beldiman, la fel de vigilente şi atente precum căţeii cu stăpânul lor, sar ca arse în lese şi scriu, pe banii sustraşi necinstit (sic!) de la Consiliul Judeţean Suceava: „Cele mai înalte instituţii ale statului s-au autosesizat şi cercetează actele de corupţie ale infractorului Drăguşanul”. Nici o instanţă din lume sau din ţară nu mi-a stabilit vreodată, printr-o hotărâre judecătorească, statutul tragic de infractor, aşa că mesianica bătălie a lui Beldiman, care Beldiman mi-a stabilit vreo câteva sute de infracţiuni săvârşite, se vede pe nedrept compromisă. Dar viteazul mucenic al dreptăţii nu se dă bătut, ci scrie denunţuri de sute şi sute de pagini către toate parchetele, inclusiv către procurorii Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, denunţând în amănunt coruperea judecătoarelor, pe care o săvârşesc eu prin costisitoarele insule exotice, unde, cu siguranţă, pentru că am o leafă de mizerie în sistemul culturii pe care o slujesc, mă lăfăi cu stipendiile serviciilor secrete străine, cum de altfel aveau să şi scrie pe banii şutiţi Consiliului Judeţean Suceava uriaşii jurnalişti de etică nouă Covaşă şi Tilihoi. Sau viceversa. Sau Beldiman şi Buzincu, habar n-am care pentru că ei semnează întotdeauna, dar numai şi numai anonim.
Povestea amorului meu exotic cu judecătoarea, consumat la bătrâneţe prin insule ale paradisului turistic al elitelor financiare ale lumii, începea, cu două procese, unul cu plângerea înregistrată, prin care se cerea, prin ordonanţă prezidenţială, interzicerea site-ului propriu şi personal dragusanul.ro, iar celălalt, cu număr de înregistrare reţinut, dar fără plângere depusă decât mult mai târziu şi când, în fapt, se înregistra prima plângere, cuvânt cu cuvânt, doar cu titlul schimbat. Nu avea rost să protestez, pentru că, dacă s-ar fi anulat a doua plângere, cea cu număr rezervat, s-ar fi depus o a treia, de data asta înregistrată după prevederi şi tot acolo s-ar fi ajuns, doar că printr-o pierdere de timp inutilă.
Primul proces nu a durat prea mult, pentru că nici o instanţă nu ar fi îndrăznit să interzică o publicaţie, fie aceasta şi virtuală, pentru că astfel vor muşchii unui parvenit al zilei de oriunde sau de niciunde. Aşa că s-a trecut la al doilea proces, cel al „onoarei şi reputaţiei” soţului şi soaţei Beldiman, care onoare trebuia spălată cu câte un miliard lei de persoană, başca suportarea cheltuielilor pentru publicarea, în regim de publicitate, în toată media suceveană şi într-un ziar central, a sentinţei definitive.
Prin soţ şi soaţă nu m-am referit vreodată la relaţia socială, ci la însoţire în devalizarea bugetului public. Niciodată, în întreaga mea carieră de jurnalist nu am implicat familia celui care călcase strâmb şi nici în cazul de faţă, în care, fără caietul de sarcini premeditat strâmb, stabilit de directoarea generală Beldiman, firma soţului Beldiman nu ar fi putut câştiga niciodată o licitaţie pentru publicitatea unei instituţii publice. Dar cetăţeanul se obişnuise cu bănetul Direcţiei Silvice Suceava, pentru publicitate repetată într-un site care nu avea nici un cititor, ba şi cu cele peste 600 de milioane ale Consiliului Judeţean, încasate în 2014, pe când soţul Beldiman era consilier judeţean, deci incompatibil cu participarea la o astfel de licitaţie. În 2015, când cu licitaţia trucată prin caietul de sarcini conceput de soaţa Beldiman, soţul Beldiman nu mai era incompatibil, pentru că înscenase o retragere „eroică” din politică, menită să-i înjghebeze o imagine publică, pe cât era posibil măcar îngăduitoare, dacă nu chiar onorabilă. Urma să înşface, măcar imoral, vreo două miliarde şi jumătate de lei publici, cu care să-şi edifice puterea mediatică. Bineînţeles, nu aflase de la organizatoarea licitaţiei, soaţa Beldiman, care erau cele mai mici oferte din partea celorlalte trusturi media suceveni, folosindu-se doar de geniala lui intuiţie de reformator economic şi moral. În domiciliile proprii, în care îşi aveau sediile şi firmele câştigătoare, soaţa şi soţul numai la binele poporului premeditau, pecetluind cu şapte lacăte tezaurul financiar judeţean, ca nu cumva să ajungă pe mâna hoţilor. Dar, în ciuda acestui sacrificiu de sine dual pentru binele obştesc, soaţa ofertantă şi soţul câştigător nu aveau o imagine publică, fiind schiţaţi în media anterioară licitaţiei doar în câteva tuşe mai mult decât cenuşii.
La sfârşitul anului 2014, la nivel de imagine, soţul Beldiman era cunoscut drept „cel mai recent caz de migraţiune politică în deliberativul judeţean” (Obiectiv de Suceava), pentru că „Trădătorul Tiberiu George Beldiman a demisionat din Consiliul Judeţean Suceava” (Jupânu’). „Mihaela Beldiman, director general la Direcţia Organizare, Achiziţii Publice şi Resurse Umane de la CJ” devenise cunoscută în urma unor „Licitaţii trucate şi rapoarte false, sub oblăduirea Conciliului Judeţean Suceava, în era Cătălin Nechifor”, soldate cu „Percheziţii la Consiliul Judeţean Suceava într-un dosar de corupţie. Procurorii au ridicat saci cu documente” (Monitorul de Suceava). Imaginea aceasta deplorabilă se păstra, pentru ambii în-soţiţi şi la datele în care în care începea şi se încheia procesul împotriva mea, cu tema deturnată de la acuza singulară (trucarea licitaţiei şi înşfăcarea miliardelor) spre neîncetata mea anatemizare, în baza contururilor pe care soţul Beldiman le descoperea în oglinda din baia lui proprie şi personală.
Între timp, Covaşă, inventatorul stilului parşiv, care scrisese, cu trimitere la mine, care sunt de decenii total abstinent, că e „păcat să faci un festival ca Bucovina Rock Castle rezemând zidurile cetăţii de beat ce erai”, începu cosmetizarea lui Beldiman, prin interviuri, şi anatemizarea mea prin insulte şi calomnii incredibile, toate preluate din întâmpinările nesfârşite ale soţului Beldiman.
În faţa instanţei, avocatul a adus câte una-două subalterne de ale soaţei sau ale soţului, care să depună mărturie cât de afectate emoţional erau victimele scrisului meu. Nu ştiau ce anume am scris, nu citiseră, dar aşa li s-a spus să spună. Eu nu prea înţelegeam de ce-i nevoie de martore, în constatarea unui posibil delict de presă, care nu-i o încăierare pe stradă, care să poată fi descrisă de cineva, şi-atunci avocatul a făcut referire la „constatarea suferinţelor morale”. Nu ştia că suferinţele morale le constată şi eventual le cuantifică psihologul, psihiatrul sau măcar duhovnicul, dar a înţeles, în cele din urmă, şi a încercat şmecheria la ultimul recurs. Pentru că am avut două apeluri la Tribunal şi două recursuri la Curtea de Apel, başca o puzderie de cercetări din partea procurorilor de la tot felul de parchete, cărora Beldiman le trimitea memorii interminabile, culmea ororii fiind sesizarea, prin intermediul DNA Suceava, a procurorilor Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra faptului că judecătoarea instanţei de fond îşi petrece vacanţele, împreună cu „infractorul” Drăguşanul, prin insule exotice, care a şi mituit-o cu 30.000 euro, ca să nu-i dea câştig de cauză martirului dreptăţii Beldiman. Nu aş fi aflat despre denunţul acesta incalificabil, dacă procurorii respectivi, care nu puteau închide dosarul fără să-mi ia şi mie o declaraţie, nu m-ar fi convocat la Parchetul din Gura Humorului, în calitate de PARTE VĂTĂMATĂ, atunci când au avut alte cazuri prin zonă, mărturisindu-mi că le-a fost jenă să mă convoace, la vârsta mea, în Bucureşti. Citarea respectivă am pus-o la dosar, iar buzincuriştii lui Beldiman au scanat-o, acoperind cu alb calitatea de parte vătămată, spre a ilustra, prin fals şi uz de fals, că pe „infractorul” Drăguşanul îl cercetează cele mai înalte instituţii ale statului.
La instanţa de fond, la una din şedinţele cu uşile închise, pe care avocatul le transmitea în direct, cu telefonul, slugilor lui Beldiman, l-am văzut, pentru prima dată, pe măreţul bărbat al judeţului în carne şi oase. Venise însoţit de câteva persoane, probabil rude, ca să asiste la unul din cele două interogatorii la care m-a supus avocatul Grozavu, în seturi de circa 20 de întrebări, una mai stupidă şi mai fără de legătură cu cazul decât cealaltă. Un exemplu:
– În noaptea de…, s-a întâlnit acuzatul, la biserica de lângă Palatul de Justiţie, cu Tiberiu Avram, directorul „Monitorului de Suceava”?
– M-am întâlnit cu 150 de iubitori ai culturii, cu ocazia manifestării, desfăşurate în sala de la subsol, în memoria regretatului pictor pe sticlă Romeo Calancea. Era şi Tiberiu Avram acolo, am şi stat de vorbă în pauză, fiind noi prieteni de o viaţă şi pentru totdeauna. Nu am negat şi nu voi nega vreodată prieteniile mele temeinice.
– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava întreţine relaţii sexuale cu angajatele?
– Nu mă interesează şi nu m-a interesat vreodată viaţa personală a nimănui; aşa că nu ştiu nimic.
– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava promovează femeile în baza unor raporturi sexuale?
– Am răspuns deja: nu ştiu şi nu mă interesează!
Atunci a ridicat mâna măreţul soţ Beldiman şi a rugat instanţa să-i aprobe să-mi pună personal câteva întrebări, acestea fiind deosebit de importante pentru lămurirea speţei. Preşedinta de şedinţă a acceptat, iar dumnealui a repetat, cu glas morocănos, dar apăsat întrebările anterioare.
– Nu ştiu, domnule, pentru că nici o femeie din neamul meu nu lucrează în Consiliul Judeţean; dar dacă vrei să afli, de ce nu-ţi întrebi nevasta?
Şi, ca să-i nu-i dau prilejul unei răstălmăciri, am adăugat imediat:
– Având funcţia de director general în Consiliul Judeţean Suceava, poate că a aflat vreun zvon, dacă o interesează viaţa personală a altora.
A doua întâlnire şi ultima s-a produs la instanţa de apel a Tribunalului Suceava, când, prin intermediul avocatului, a cerut să i se dea cuvântul şi i s-a dat:
– Domnule preşedinte, ştiţi dumneavoastră cine este cel mai mare intelectual din judeţul Suceava?
Uşor luat prin surprindere, pentru că întrebarea nu avea legătură cu dosarul, preşedintele a întrebat mucalit:
– Cine?
– Domnul director al Direcţiei pentru Cultură. Domnul Aurel Buzincu este cel mai mare intelectual!
– Şi care-i legătura cu obiectul cauzei?
De data asta, soţul Beldiman a tuşit repetat pentru prima dată.
– Am hotărât să mă implic, să-mi iau singur cauza în mâini, pentru că au dispărut probe importante de la dosar…
Anticipasem, încă de la fond, când băgasem de seamă cu câte probe false operează avocatul, că voi avea parte de un proces necinstit, aşa că nu am consultat niciodată dosarul nici la arhiva judecătoriei, nici la cea a tribunalului. Iar dacă eu nu aveam cum face să dispară probe de la dosar înseamnă că ori nu au existat – şi nu au existat – ori că au fost sustrase fie de grefieră, fie de componenţii instanţei – ceea ce însemna o enormitate. Că nu am consultat dosarul era lesne de probat pe calculatorul celor două arhive, iar argumentarea mea l-a dezorientat cumva pe vânjosul tribun al presei banului public nemeritat, care a continuat:
– Domnule Preşedinte, eu, ca şi domnul Drăguşanul…
– O, nuuu!, am ţipat jignit de asemuire, pentru că nici un neadevăr şi nici o insultă grosolană nu mă izbise în suflet ca asemuirea cu Beldiman.
Ţipătul meu i-a provocat un acces de tuse seacă viteazului combatant, care, printre chm-uri aglomerate, a izbutit să întrebe:
– Nu vă supăraţi, nu aveţi un pahar cu apă?
– Nu ţinem!… Domnule avocat, faceţi-vă datoria: căutaţi un pahar cu apă!…
Avocatul Grozavu ţâşni pe uşă, dar se vede treaba că ori nu exista un automat cu apă gratuită, ori nu avea mărunt, pentru că a durat mai mult de un sfert de ceas, până s-a întors cu două pahare pline. Între timp, instanţa aştepta răbdătoare, iar eu îmi mutam discret greutatea corpului de pe un picior pe altul. Prin minutul 8 sau 9 de aşteptare, preşedintele a făcut haz de necaz:
– Domnule Drăguşanul, nu cumva să-l întrerupeţi pe orator, că vă amendez!…
– Nu o fac, domnule preşedinte: ascult cu interes.
După mai mult de 15 minute, muindu-şi buzele în apa din pahar şi sorbind un strop, oratorul mai tuşi de câteva ori, ca să-şi regleze vocea, apoi, luând o poziţie marţială, a declamat sigur pe sine:
– Eu atât am avut de spus! Vă mulţumesc.
Şedinţa s-a încheiat. La dosar exista doar recursul soţului Beldiman, deşi procesul fusese declanşat de către soţ şi soaţă. Crezusem că soaţa s-a retras din proces şi la fel o fi gândit şi instanţa, dar, până la recursul de la Curtea de Apel, la dosar se infiltrase şi recursul soaţei Beldiman, aşa că s-a putut invoca un viciu de procedură, care să permită rejudecarea apelului.
Cum nu existau probe că i-aş fi insultat sau calomniat pe vreunul dintre cei doi în-soţiţi în înşfăcarea miliardelor publice printr-o licitaţie trucată, avocatul Grozavu s-a grăbit să le confecţioneze, folosindu-se, cu rea-credinţă, de zeci de materiale, inclusiv poezii, inclusiv texte din clasici sau articole din presa din vremea primului război mondial, pe care le publicam drept fişe, spre folosul tuturor, dar necesare şi mie pentru scrierii cărţii „Bucovina şi suferinţele ei /1914-1918”. În aceste condiţii, în concluziile scrise, depuse la instanţa de fond, am sintetizat esenţa acelui proces stupid, aşa că le voi reproduce doar ca să economisesc spaţiu, pentru că mai sunt atâtea altele de povestit:
„Doamnă Preşedinte / În condiţiile în care:
a). v-aţi ante-pronunţat în cauză, la începutul primei şedinţe de judecată: „Veţi avea posibilitatea să faceţi recurs” (de ce eu, de ce nu ei? Ascultaţi înregistrarea);
b). aţi deturnat cauza spre pretinse suferinţe colaterale, fără a mi se permite proba verităţii pentru nici măcar un singur articol incriminat;
c). aţi ignorat falsul şi uzul de fals de care au abuzat pârâţii (60, din 80 materiale, care nu au nici o legătură cu cauza, inclusiv poezii şi pagini de istorie sau de istorie culturală românească, dar şi pamflete întru apărarea actului cultural de alte abuzuri, nu de cele ale soţilor Beldiman);
d). aţi ignorat necurmata hărţuire la locul de muncă, la care mă supune reclamantul Beldiman Tiberiu-George de 15 luni de zile;
e). aţi ignorat probele însuşirii necuvenite a peste 2 miliarde 300 milioane lei, de către firmele soţilor Beldiman, prin metoda redactării defectuoase a invitaţiei de participare şi a fişei de date a achiziţiei, după cum rezultă din Decizia nr. 1757/C4/1958/1969, din 16.10. 2015 a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi din Decizia nr. 3767, din 24 noiembrie 2015, a Curţii de Apel Suceava, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în care se spune că „redactarea documentaţiei ţine de culpa şi răspunderea juridică a autorităţii contractante, nu a ofertanţilor”;
g). având de ales între hărţuire necontenită şi o decizie nedreaptă, în care instanţa s-a ante-pronunţat,
înţeleg că nu mai am nici o şansă de a beneficia de dreptate şi, tocmai de aceea, declar că nu voi face recurs, acceptând, într-o ante-pronunţare consonantă cu ante-pronunţarea dumneavoastră, ceea ce veţi hotărî, drept decizie finală şi irevocabilă.
1). Acţiunea în daune reprezintă un denunţ calomnios, plin de falsuri, dar şi de insulte şi calomnii la adresa mea, care continuă calomniile şi insultele din „adresele” către Centrul Cultural „Bucovina”. Activitatea mea jurnalistică, denunţată mincinos drept „prejudiciu moral cauzat reclamanţilor”, conţine 38 de articole, din care doar 7 cu menţionarea numelor reclamanţilor, respectiv:
4 decembrie 2015: „Mardeiașii clanului Beldiman” – un material împotriva „complicilor directoarei Consiliului Judeţean Suceava, Mihaela Beldiman, şi ai soţului ei, Tiberiu Beldiman, de care, până ieri, nici nu auzisem că există, deşi cică se dă, în ultima vreme, fără a fi, „jurnalist de investigaţii”.
6 decembrie 2015: „Publicitatea judeţului, şpagă pentru clanul beldiman” – răspuns la tentativa de linşaj de presă din „Suceava LIVE” (3 decembrie 2015), în care mă apăr, cu autografe şi dedicaţii, de „bicisnicia (unor) beldiman-ghincea-covaşă (care) se intervievează reciproc şi spun ce om rău, ce decăzut, ce duşman al democraţiei şi al culturii aş fi eu, deşi nu-s decât duşmanul furturilor şi al prostiei”.
8 decembrie 2015: „Şpăgi, de la Direcţia Silvică Suceava” – material jurnalistic despre „valurilor de parale publicitare care se scurg spre pseudo-media tovarăşilor Beldiman, Ghincea şi Covaşă”.
22 decembrie 2015: „Preşedintele Nechifor protejează Mafia Beldiman” – în care denunţam pasivitatea conducerii Consiliului Judeţean Suceava faţă de licitaţiile trucate şi în care scriam că „aflasem, între timp, de toată tărăşenia sistemului mafiot Beldiman, dar încă nu ştiam că doamna Mihaela Beldiman, în loc să anuleze licitaţia cu cântec, tocmai orchestra un adevărat linşaj civic, la care urma să mă supună, ca să-mi închidă gura. Mie puţin îmi pasă şi de Beldiman Tiberiu, şi de Beldiman şefa, şi de toţi covaşii de care se folosesc, dar cu nici un chip nu pot accepta să se fure, din impozitele noastre, minimum 2,3 miliarde aşa, de-un moft de „ajunşi la putere”.
4 ianuarie 2016: „Afacerea publicitatea furată” – material prin care anunţam înfiinţarea rubricii despre publicitatea trucată, şi în care întrebam retoric: „unde era audienţa, tovarăşă Beldiman?”.
5 ianuarie 2016: „Cum am salvat 50.000 euro bani publici” – prezintă adresele-hărţuire, în preambul scriind: „flerului meu jurnalistic, probat de-a lungul anilor, spunându-mi că trucarea licitaţiei CJ are o legătură cu directoarea Mihaela Beldiman, fie şi din perspectiva unui clar conflict de interese. Nu aveam şi nu am nimic cu Mihaela Beldiman, dovadă că, într-una dintre cărţile lansate în ianuarie 2015, îi şi dedicasem un poem în acrostih (Cântecul cântăreţului cântând) şi precizând că „vă las să citiţi capodoperele semnate de covaşă şi beldiman”.
9 februarie 2016: „Se cere cenzură pentru site-ul drăguşanul.ro” – „Organizatoarea licitaţiilor de atribuire de publicitate a Consiliului Judeţean Suceava, distinsa doamnă director Mihaela-Elena Beldiman a Direcţiei generale organizare, resurse umane şi achiziţii publice , şi câştigătorul obişnuit al acestor licitaţii portret robot, la fel de distinsul domn neziarist şi nejurnalist Tiberiu-George Beldiman”.
Unde sunt insulte şi calomnii în aceste texte?
2). În denunţul calomnios, pe care îl reprezintă acţiunea în daune, sunt formulate următoarele calomnii şi insulte:
„pârâtul, exercită în prezent profesia de ziarist” (corect, în română: „pârâtul exercită, în prezent, profesia de ziarist” – unde şi cine mă plăteşte?
„prin intermediul unui număr de aproximativ 38 articole… pârâtul a întreprins o campanie de denigrare la adresa reclamanţilor” – nu există nici o menţionare a numelui Tiberiu Beldiman, până în 4 decembrie 2014, iar celelalte materiale menţionează rar numele unui decident public, Mihaela Beldiman; sunt trecute drept calomnii – un capitol despre anul 1914 în Bucovina, ba chiar şi o caricatură din „Moftul” lui Caragiale.
Faptele de denigrare cică „din data de 01.12.2015, acestea s-au înteţit ca frecvenţă şi ca intensitate” – solicit dovada că în articolele din 1, 2 şi 3 decembrie i-am menţionat numele.
„limbajul folosit de pârât a fost unul insultător, prin adresarea unor calificative ofensatoare la adresa reclamanţilor” – Solicit dovada pe texte.
„Iar până atunci vine DNA şi vă saltă, buclucaşilor!” – solicit proba, pe text, că se referea la reclamanţi şi nu la „mardeiaşii”, care au încercat un linşaj public în „Suceava LIVE”.
Solicit, de asemenea, dovada că expresiile mai dure din polemica provocată de „Suceava LIVE”, nu se refereau la „mardeiaşi”, ci la reclamanţi.
3). Linşajul mediatic, săvârşit de „Suceava LIVE”. În „Suceava LIVE”, din 3 decembrie 2015 (PROBA 1 B, filele 7-11), s-au făcut afirmaţii cu adevărat ofensatoare, insultătoare şi calomnioase, la care am fost obligat să ripostez, printre care (PROBA 2A, filele 12, 13), cu trimitere directă doar spre mine: aş fi săvârşit „atacuri dure la adresa românilor”, „gestionar din umbră al fondurilor publice”, „o ruşine pentru breasla noastră”; „conectat la ţeava banului public”; „nu-l interesează legea”, „nu mai are capul bine înfiletat”, „mercenar de presă”, „bătrân parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, „a lins clanţa la uşi atâţia ani”, etc.
Unui astfel de limbaj, am fost nevoit să-i răspund, cu abţineri, folosind jargonul pe care să-l priceapă şi „mardeiaşii” angajaţi de reclamanţi.
4). Calomniile şi insultele oficiale, folosite de Beldiman Tiberiu-George. Printr-o campanie de hărţuire, reclamantul Tiberiu Beldiman s-a folosit, în dauna mea, făcând presiuni asupra conducerii Centrului Cultural „Bucovina pentru a fi demis, de următoarele calomnii şi insulte:
În Adresa înregistrată cu nr. 4094 din 16.12.2015, sunt acuzat că:
folosesc „forme de discriminare bazate pe aspecte privind convingerile politice, starea materială, sănătatea şi sexul” (PROBE 2 J1, fila 67).
nu am „un limbaj şi un comportament bazat pe respect, bună-credinţă şi corectitudine” (PROBE 2 J1, fila 67).
„Ion Drăguşanul a continuat cu denigrarea instituţiei sub autoritatea căreia se află, precum şi a persoanelor din conducere (PROBE 2 J1, fila 69).
„a dezvăluit informaţii la care avea acces în exercitarea funcţiei” (PROBE 2 J1, fila 69).
„a transmis ameninţări cu darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare” (PROBE 2 J1, fila 71).
îmi inventează „instabilitatea psihică ce rezultă din atacurile media virulente” (PROBE 2 J1, fila 71).
În Adresa înregistrată cu nr. 4215 din 29.12.2015:
susţine că aş fi „mânat de rea-credinţă şi de ură faţă de femeile conducător” (PROBE 2 J1, fila 74) etc.
5). Materialele incriminate, care nu conţin un astfel de limbaj şi nici denigrări la adresa reclamanţilor, vizaţi doar din perspectiva funcţiilor deţinute şi a faptelor, şi nicidecum în calitate de soţi, sunt:
a). articole de cultură, folosite abuziv şi mincinos de către reclamanţi (PROBA 2 M, filele 92-105), fie caricaturi – gen umoristic neincriminat de nici o lege din lumea civilizată;
b). denunţarea, cu probe, a unor atribuiri de publicitate (PROBA 1 A, filele 1-6; PROBA 1 B, filele 7-26, PROBA 2 F, filele 42-47; PROBA 2 G, filele 48-50, PROBA 2 I, filele 51-54; PROBA 2 K, filele 84-88, PROBA 2 L, filele 89-91; PROBA 4, filele 107-113 – probă încă neincriminată, dar care dovedeşte existenţa unei mafii corupte în Consiliul Judeţean Suceava), fără a şti că beneficiarii trucării, aflaţi şi în conflict de interese, şi în incompatibilitate, erau, pe de o parte, Directoarea Consiliului Judeţean Suceava, pe de altă parte – consilierul judeţean, care îi este soţ;
c). polemica pe care am susţinut-o, apărându-mi onoarea cu CV-ul, cu afişe ale manifestărilor pe care le-am înfiinţat şi coordonez sau cu dedicaţii şi autografe (onoarea se spală cu onoare, nu cu bani!), împotriva linşajului de presă la care m-au supus „mardeiaşii” de la „Suceava LIVE”, dar fără a folosi adjective la adresa reclamanţilor (PROBA 2 A, filele 12, 13; PROBA 2 B, filele 14-26, PROBA 2 D, filele 27, 28; PROBA 2 E, filele 29-41 );
d). denunţarea hărţuirii, la care m-au supus reclamantul şi unul dintre ne-ziariştii săi (PROBA 2 J 1, filele 55-63; PROBA 2 J 2, filele 64-74; PROBA 2 J 3, filele 75-83; PROBA 3, filele 105, 106).
Pentru toate acestea şi în baza probelor-probe administrate, vă rog să respingeţi în totalitate cererile formulate, în acţiunea în daune, înaintată instanţei de reclamanţii Beldiman Tiberiu-George, CNP …, şi Beldiman Mihaela-Elena, CNP … / 14.02.2017 / Ion Drăguşanul”.
În cinci ani de zile, hărţuit, la locul de muncă, în fiecare zi, cu câte două-trei „sesizări”, încheiate invariabil cu somarea conducerii de a mă demite, cercetat inutil de procurorii suceveni în patru dosare penale, toate deschise ca urmare a denunţurilor formulate de soţul Beldiman, care are relaţii excelente pe la parchete, precum şi un al cincilea, deschis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce soţul Beldiman mă denunţase că aş fi petrecut vacanţe, cu judecătoarea de la instanţa de fond, prin insule exotice, depinzând mereu de sentinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia Beldiman se tot adresa, înregistrând chiar şi sub două numere diferite acelaşi text de plângere, judecându-mă şi rejudecându-mă de câte două ori în instanţele de apel şi de recurs, am pierdut puzderie de timp prin „sălile paşilor pierduţi”, pentru că întotdeauna m-am apărat singur, ca să pot dejuca la timp înscenările la care se pretau avocaţii.
În sfârşit, s-a ajuns la ultimul termen al celei de-a doua instanţe de recurs, când tabloidul finanţat cu trei miliarde necuvenite de către Consiliul Judeţean Suceava trecu la atacuri disperate împotriva mea, în intenţia de a influenţa instanţa. Ce scrisesem eu nu mai conta, prioritate având defăimarea şi serafismul soaţei Beldiman, care s-a prezentat în faţa celor trei judecători ai Curţii cu adeverinţe de la psihologi, psihiatri şi, probabil, preoţi, ca să-şi probeze suferinţele morale, datorate efectelor trucării licitaţiei în favoarea firmelor cu sediile la domiciliul personal, deţinute, cum scrie şi în declaraţiile de avere ale directoarei generale, de către soţul Beldiman.
Am dus eu numerele tabloidului soţului Beldiman şi nu mică le-a fost mirarea judecătorilor să constate, chiar dacă avocatul tot susţinea că soţul Beldiman nu are nici o legătură cu făcătura aceea de mardeiaşi vag alfabetizaţi, că toate atacurile furibunde la adresa mea erau reproduse, cuvânt cu necuvânt şi virgulă între subiect şi predicat din… ultima întâmpinare depusă la dosar de „partea vătămată” Beldiman, care, în peste 180 de pagini A4, deci vreo 360 de pagini de carte, îşi proba măsura capacităţilor de a născoci vinovăţii şi de a eticheta cu jalnice invective. Dar nu mai conta, pentru că urma sentinţa definitivă, prin care li se recomanda însoţiţilor în trucare de licitaţie să-şi spele obrazurile cu apă şi săpun, pentru că miliarde din punguţa mea cu doi bani nu li se cuveneau. Aş fi putut profita de faptul că în plângere cei doi cereau, printre altele, să mă oblige instanţa să public în toată media suceveană, în regim publicitar, sentinţa definitivă integral şi să o ofer mediei sucevene, care ar fi publicat-o gratuit, dar nu am făcut-o. Mi-am văzut de treburile mele, iar cum minciunile sfruntate, menite să mă compromită, continuau cu aplomb, am decis să mă adresez Justiţiei, fără să bănuiesc măcar că şi unii magistraţi tremură de frica posibilei prejudicieri de imagine, de care ar fi avut parte, dacă optează pentru adevăr şi nu pentru grozavul Beldiman.
*
va urma Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”