a existat chiar şi un lăutar celebru, care îşi transforma taraful, după fiecare nuntă, în haiduci, lăsând straiele lăutăreşti şi instrumentele într-o căruţă, care-i aştepta la marginea satului şi pe care aveau să o ajungă, pe cale, din goana cailor, după ce vor fi prădat temeinic şi pe miri, şi pe părinţii lor
„Vai, neamului românesc, şi iarăşi vai!,
care, uitându-şi viţa şi seminţia,
geme sub jugul altor neamuri,
nu pentru altceva,
ci numai pentru neînvăţătură,
nedragoste între sine, nepriceperea sa”.
Gheorghe Şincai
„Iată, veni-va ora în care toţi acei ce zac în mormânt,
auzi-vor a mea chemare şi acei ce binele au făptuit
vor răsări spre înviere!”.
Dorna înseamnă pentru mine Neamul sufletului şi al cântecelor prin care exist. Tocmai din această pricină am decis să-i alcătuiesc o carte a ei, pe care s-o răsfoiască unii dintre cei interesaţi de metafizica ciudată a acestor locuri ale raiului pe care îl avem oricând la îndemână.
Dorna Watra: Strassenbild
Dacă aşezarea Vatra Dornei ar fi apărut înaintea râuleţului cosmic Dorna, termenul slav, cu care era numită mulţimea în înscrisurile voievodale, „durnii” („prostimea”), ar fi trebuit luat în calcul în stabilirea unei rădăcini etimologice a acestui toponim, numai că apa, care înseamnă întotdeauna temelia reală a legendelor, obligă la o altă interpretare, care poate ţine cont şi de sugestia lui Artur Gorovei, care ştia că toponimul descinde din limba slavonă, definind „înălţimea”, deci platoul înalt al muntelui, situat în megieşia ritualică a cerului, acolo unde, prin voia cerurilor, cum zicea poetul Vasile Huţan, care se născuse la Costâna, în 1880, dar avea să trăiască o lungă cale de vreme în Vatra Dornei, unde a funcţionat ca director de şcoală, urmând să-şi găsească odihna, în 1972, la Bucureşti, poet care, printr-o impresionantă intuiţie a inefabilului, înţelesese că sfântului munte carpatic „O fată ceriul i-a menit: / Doar zâne de s-au pomenit / Ca Dorna de la munte”.
Este de presupus că baladistul „de inspiraţie gogistă“ (Eugen Lovinescu), ca poet al aleanurilor şi al inspiraţiei de moment, cunoştea şi era pătruns de legenda Dorunei, care părea, odinioară, doar o născocire orgolioasă şi târzie a localnicilor, „Ţara Dorunei” fiind, cale de milenii, nelocuită sau măcar aparent pustie, deşi, în timpul verilor, urcau, anual, turmele moldovenilor, iar păstorii aveau pretutindeni, prin munţi, stâni şi colibe în care pregăteau şi conservau brânza, iar revenirea anuală, cu ritualurile urcatului şi coborâtului oilor, cristalizaseră, în cine ştie ce vechime pe veci înstrăinată nouă, un fel de popor cu câte două sălaşuri, până ce unii dintre vajnicii mioritici au hotărât să rămână în munţii de vară pentru totdeauna, mai ales că fraţi ai moldovenilor de prin Maramureş, Năsăud, Bistriţa şi chiar de mai departe, deja căutau, în lungul râurilor de munte, locuri prielnice pentru întemeierea de vetre de sat. Pe timpul verii, păstorii moldoveni şi ardeleni aşezau, în albiile râurilor anume pietroaie, iar în primăvara următoare, după urcarea oilor pe munte, cercetau locurile în care pietrele acelea au rămas nemişcate, în semn că, prin preajmă, apa e cuminte şi aşezată, deci numai bună pentru convieţuire durabilă pe calea atât de zbuciumată a vremuirilor[1]. Dacă ar fi să ne luăm după colindul Anului Nou sau după „Iliada” lui Homer, urcatul păstorilor în munţi nu mai înseamnă întâietate, fenomenul coborârii lor în văi şi câmpii, pentru a ara şi semăna, fiind, în fapt, cel real. Pentru că, Bădica Troian, ceea ce în greaca veche înseamnă „bătrânul înţelept” troian, deci un sinonim zonal pentru Lao Zi şi Budha, avea cale lungă de străbătut până la locul de arătură, pe care o parcurgea călare. Ipoteza aceasta, deşi susţinută de mituri, pare să fie argumentată şi de povestea răzeşilor câmpulungeni şi a răzeşilor dorneni, pe care Artur Gorovei îi desluşea, argumentat, în două obşti distincte:
„Colţul nord vestic al munţilor din judeţul Suceava este ocupat de către răzeşii Dorneni. Trecând în Bucovina, găsim şi acolo mai multe sate răzeşeşti, ai căror locuitori poartă tot numele generic de Dorneni.
Dornenii se mărginesc, spre răsărit, cu importanta grupă a răzeşilor Câmpulungeni, în care erau, după Cantemir[2], vreo cincisprezece sate, având „fieştecare obiceiuri şi judecăţi a lor deosebite”.
Deşi, câteodată, se confundă Dornenii cu Câmpulungenii, eu cred că ambele grupe erau deosebite. Motivele care mă fac să înclin pentru această presupunere sunt:
1). Atât răzeşii din Moldova, cât şi acei din vecinătatea lor din Bucovina, au păstrat şi până astăzi denumirea generică de Dorneni. Cuvântul Dorna se aplică aproape la toate satele locuite de ei. Aşa ei zic: Vatra-Dornei, Dorna-Candrenilor, Neagra-Dornei, Şarul-Dornei etc.
2). Întocmai precum Câmpulungenii aveau centrul lor în Vatra Câmpulungului, tot aşa şi Dornenii aveau centrul lor în Vatra Dornei.
3). Apoi Dornenii se deosebesc de Câmpulungeni prin înfăţişarea şi portul lor.
Marginea Dornei rămase în Moldova, se întindea mai departe decât este astăzi. Aşa, satul Chirilă, de sub muntele Rarău, care era, la 1803 răzeşesc[3]; Poiana lui Barnar şi muntele Barnarului aparţineau, la 1688, tot răzeşilor Dorneni[4]. Toate aceste localităţi fac acum parte din moşia Broştenii, care este o proprietate privată”[5].
Probabil că, în vremurile vechi, au existat două nuclee distincte în obcinile noastre, dar cum atribuţiunile acestor răzeşi, ca şi cele ale românilor de pe celălalt versant al Carpaţilor, au fost mereu legate de paza drumurilor comerciale, răspunzând de vieţile neguţătorilor, nucleele s-au contaminat – ca să folosesc un termen spe-cific etnologiei – fie prin mutări de familii, fie prin căs-nicii, negociate pe nedeile obcinilor, ştiut fiind faptul că Muntele Lung nu era singurul în care se desfăşurau, din ce în ce mai golite de mitic şi de metafizic, ancestralele nedei. Înscrisurile de cancelarie voievodală, dar şi însemnările de pe cărţile bisericeşti din Vatra Dornei şi din Dorna Candreni confirmă această co-participare a elementelor răzeşeşti, prin proprietăţi şi prin binefaceri, în întreaga ţară a Dorunei. Nu a Dorunelor, ci a Dorunei, pentru că, în definitiv, Venus, chiar şi când s-a numit Na sau Dai Na (zeiţa Venus), Vineri (Venera) sau… Parascheva, a fost nu zeiţă, ci reper fundamental în primele cosmologii ale umanităţii, iar legendele, ca rămăşiţe rurale ale acestei credinţe străvechi, nu sunt altceva decât naraţiuni cosmice. Deci Dor Na înseamnă, în limbajul monosilabic al primelor generaţii de oameni vorbitori, „Înălţimea Venerei” sau, dacă preferaţi, „Înălţimea Sfintei Vineri”, Venus fiind, în fond Steaua Ciobanului, adică şi ursire, şi reper.
Spaţiul geografic închinat Stelei Ciobanului este mult mai întins decât cel al râuşorului care izvorăşte din Luceafărul de dimineaţă sau, altfel spus, din… coasta lui Iisus, uitat fiind faptul că bunul Iisus spunea despre sine că El este Luceafărul de dimineaţă, deci vestitorul luminii şi al iluminărilor depline. Acest cuprins stelar al munţilor fusese sfâşiat, cale de peste un veac, de gardul de sârmă ghimpată dintre noi şi noi, dintre Bucovina şi Moldova. Dar fiecare aşezare, şi dintr-o parte, şi din cealaltă a vremelnicei înjumătăţiri şi-a păstrat identitatea străveche, de altar al Dorunei, al Dornei, iar populaţia, chiar dacă s-a susţinut ultimativ că, „Toată valea Bistriţei e locuită de oameni veniţi din Ardeal” [6], reprezintă o simbioză de pământeni câmpulungeni, dorneni şi ardeleni, care au păstrat subconştient identitatea cosmică a originii din credinţele primordiale ale omenirii.
Dicoace de aceasta, e doar istorie, adică mult mai puţin decât spiritualitate, care este veşnică, dacă îşi găseşte făgaşul firesc spre viitorime. Din păcate, nici istoria nu prea izbuteşte să-şi cizeleze runele în memoria Neamului, iar în astfel de condiţii, ne transformăm încet, sigur şi nespus de dureros în populaţie.
Dorna înseamnă pentru mine Neamul sufletului şi al cântecelor prin care exist. Tocmai din această pricină am decis să-i alcătuiesc o carte a ei, pe care s-o răsfoiască unii dintre cei interesaţi de metafizica ciudată a acestor locuri ale raiului pe care îl avem oricând la îndemână. Şi închin această carte tuturor dornenilor, fără a-i menţiona pe cei care-mi sunt dragi pentru că mi-au deschis sufletul spre această cosmică iluminare, în care ei nu au contururi, ci aure.
[1] „Tradiţia spune că, acum două, trei sute de ani în urmă, Românii din Ardeal, strâmtoraţi de Unguri, au trecut în Moldova. Muntenii au căutat să se stabilească în părţile muntelui, unde le şi era prima descălecătoare. Au trimis, întâi, pe câţiva dintre ei, ca să caute loc bun pentru descălecare. În mai multe locuri, unde socoteau ei că ar fi bine de aşezat, au pus în apa Bistriţei nişte bolovani mari, anume însemnaţi, şi apoi au plecat acasă. În anul următor s-au întors pe aceleaşi locuri şi, dintre toţi bolovanii aşezaţi de ei în apă, numai pe acei din Cotârgaşi i-au găsit neclintiţi, ceea ce înseamnă că, pe acolo, Bistriţa e blândă şi, prin urmare, locu-i bun de aşezare. Astfel Cotârgăşenii, un cătun al Broştenilor, îşi revendică cinstea de a fi primii descălicători, împreună cu cei din Mădei, care ţin la aceiaşi cinste” – Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, p. 42.
[2] Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 221, Ed. Socec – notă Poni
[3] Condica liuzilor, în Uricar, t. VII, p. 255 – notă Poni
[4] Stefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, p. 13 – notă Poni
[5] Poni, P., Statistica Răzeşilor, Bucureşti 1921, p. 29
[6] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 42, 43