Dragusanul - Blog - Part 11

Fereastra lui Constantin-Emil Ursu spre veşnicie

 

 

 

Vreme de câte o lună de zile, în trei ani, Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei din Suceava, a făcut săpături pe un deal din vecinătatea aşezării Baia. Au urmat câteva probleme cu sănătatea, care au suspendat continuarea cercetărilor, prin noi excavări, timp în care au putut veni rezultatele de la laboratoarele universităţilor europene, care i s-au alăturat lui Constantin-Emil Ursu, prin reprezentanţi şi prin specialişti din diverse domenii (îmi amintesc despre un om de ştiinţă englez, care cerceta flora mileniului V înainte de Hristos, despre un german care a făcut scanări ale terenului şi despre un basarabean de toată isprava), oameni cu adevărat mari, somităţi recunoscute planetar şi tocmai de aceea nu doar accesibile, ci de-a dreptul sociabile. Am fost pe şantierul arheologic în două toamne, ocazional, şi am văzut cum ieşeau la lumină mărturii străvechi, pe care le-am putut atinge (am dat şi la şpaclu, şi la măturică), încercând să le înţeleg. Pe atunci se credea că este vorba de o aşezare din mileniul III înainte de Hristos (eu, bazându-mă pe simbolistică, mă pronunţasem pentru mileniul V – un om de ştiinţă nu putea risca o astfel de afirmaţie, fără proba datărilor cu carbon). În ultimul an de excavări, când datările de carbon, făcute în Germania şi, dacă nu mă înşel, şi în Anglia, confirmau abandonarea şi incendierea localităţii în mileniul V, iar Constantin-Emil Ursu descoperise o locuinţă amplă, am opinat pentru mileniul VII înainte de Hristos, bazându-mă pe încrustările cu culoare albă (rămăşiţele oaselor străbunilor „înmormântaţi în cer”) şi pe aspectul ritualic al vaselor. Datările încă nu au sosit, dar confirmarea culorii făcute din oase umane s-a făcut imediat.

 

În expoziţia din Muzeul Bucovinei, am putut vedea vase unice în lume, cu mult anterioare culturii cucuteniene şi chiar pre-cucuteniene (termeni oarecum aproximativi şi oarecum simbolici), vase unice în lume, deci de nepreţuit. Emil nu riscă afirmaţii, reuşeşte să-şi menţină stoicismul ştiinţific, dar cele două şanţuri de apărare, pe care le-au depistat scanările magnetice atenţionează că legendarul conflict Abel-Cain, deci dintre păstori şi agricultori, cum scria Iorga în notele pentru o istorie a umanităţii, pe care nu a mai apucat să o mai scrie, se poate muta, din sfera legendei, în cea a realităţii. S-ar părea că aşezarea antică de la Baia a fost parte în acest conflict legendar, aflându-se, printre obiectele dezgropate, şi câteva „ghiulele”, adică nişte sfere din lut, una neterminată, care putea fi folosite ca proiectile pentru praştii, dar nu în mod obligatoriu. Sferele acelea puteau avea şi alte folosinţe, nu neapărat războinice, ci ritualice. În fond, pe capace, cele trei sfere sunt încrustate, drept cele „trei lumi cunoscute” (şi terestre, şi spirituale). Şanţurile de apărare, însă, nu au nici o altă justificare, decât una războinică. Eu cred că a cam sosit vremea ca, odată cu rezultatele spectaculoase ale cercetărilor arheologice ale Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu, să fie mai atent recitite primele cărţi ale omenirii, cele religioase, în care se vorbeşte de o „extindere” a teritoriilor civilizaţiei polare (păstorească şi vânătorească) asupra teritoriilor civilizaţiei boreală (agrară), cu mult anterioară celor trei valuri de migraţiune nordică deja cunoscute (ioniană, aheie şi doriană), despre care îi vorbeşte Sfântul Cer (Ahura Mazda) lui Spitama Zarathustra, în cartea sacră „Vendîdâd” din „Zend-Avesta”, publicată, pentru prima dată, la Oxford, în traducerea lui James Darmesteter, în 1880. Sfântul Cer, fiind întrebat, îi spunea noului său discipol că primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Sfântul Cer (Ahura Mazda) şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[1]. Deci credinţa iniţială, din care descind toate credinţele de mai târziu, a rezistat 300 de ani, fiind reîmprospătată, din 60 în 60 de ani, când, primind noi prevederi ale Legii, Marele Păstor al triburilor nordice, înmulţindu-se oamenii şi turmele, „a coborât spre spaţiul luminos, spre sud”[2],  hotărând ca „acei oameni trebuie să rămână în Varra”[3].

 

La vasele unicat în Europa, descoperite de Constantin-Emil Ursu la Baia, datând din cel târziu mileniul V înainte de Hristos, ornamentaţia este discretă, cu rol estetic şi nicidecum simbolico-religios; abia la cele cu mult anterior pre-cucuteniene se desluşeşte simbolistica religioasă, teribil de asemănătoare, dacă nu chiar identică simbolisticii scandinave, inclusiv celei vikinge de mai târziu (la ceramica vikingilor nu puteam şti sensul direcţionării influenţelor). Dar vasele de la Baia, altfel decât toate vasele Europa şi din Asia, definesc o civilizaţie distinctă, dar care îşi lua măsuri de prevedere, datorită unor vecinătăţi neaşteptate, Abel apropiindu-se prea mult de Cain şi distrugându-i, uneori, culturile cu turmele lui nesăţioase.

 

Ceea ce am scris, înseamnă doar un preambul. Viitorul va proba dacă am sau nu dreptate, şi în cele spuse, şi într-o presupunere explicită: locurile acestea aveau, în mileniul VII înainte de Hristos, o populaţie (la fel şi necercetatul Bogdăneşti) care ţinea de o civilizaţie surprinzător de modernă (construcţia caselor, cu fundaţii, chiar dacă din nuiele şi stuf, căptuşite cu lut, ceramica, uneltele o probează) şi care încă se mai prelungeşte, prin osificare, după cum sublinia Blaga, în trista metaforă: „Veşnicia s-a născut la sat” („maiul” sau „ciocanul” din expoziţia lui Ursu se mai foloseşte şi azi – de şi de-o pildă).

 

 

[1] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[2] Ibidem, p. 13

[3] Ibidem, pp. 16-19

 

 

 

 

Fotografii neprofesioniste (făcute de mine)

pe şantierul Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu de la Baia:

 

 

Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)

Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)

Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)

Triunghiul celtic, la Baia (anul 5000 î. H)

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu

Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan

 


Constantin Papuc: Deocamdată

 

Constantin Papuc

 

 

Un mucalit incorigibil, cu premii pentru caricatură dobândite la Zaporojye (Ucraina), Gura Humorului (România), Margate (Anglia) Legnica (Polonia), Cuneo (Italia) şi cu desene satirice răspândite prin întreaga lume expoziţională, cu expoziţii personale la Suceava, Londra, Iaşi, Sydney, Cambera, deocamdată revinde în atenţia lumii cu „Deocamdată”, un album de caricatură, publicat, în condiţii excepţionale, la Editura „CreArt” din Iaşi, 2020, prin care Constantin Papuc îşi eşalonează o parte a vieţii lui creatoare (2005-2020). Într-o scurtă prefaţă, Mihai Boacă semnala aproape axiomatic faptul că „un volum de caricatură este o victorie a spiritului, a tenacităţii, a credinţei că avem ceva de spus, şi, ca un corolar, o victorie raportându-ne la noi înşine”. Iar Constantin Papuc îşi explică, olograf, ideea noii lui cărţi: „După ce ani de-a rândul am muncit şi a fost cât pe ce să făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată, brusc, ei au schimbat macazul şi ne-au propus ceva cu totul şi cu totul original, ajungând cam în acest stadiu, DEOCAMDATĂ!”.

 

 

Desenele lui Constantin Papuc sunt tot atâtea filipice, care-i vizează pe „ei”, cei ce „au schimbat macazul”, începând de la tâlharii de pe copertă, care nu sunt bieţi meseriaşi ai şperaclului, ci politicieni, care au palate care i-au costat „doar doi ani de puşcărie” şi promit „lucrul bine făcut” pentru a ne obişnui cu „merge şi aşa”, într-o ţară în care domină şi îşi face de cap prostia agresivă şi nesimţită, rareori aflându-se cât un „cioban”, care să se mulţumească doar cu rosturile lui: „Aş putea să fiu prim-ministru, da’ nu vreau”. Desenele lui Constantin Papuc râd-plâng o ţară a eroismului bagatelizat, în care „tot ce-aţi apărat… s-a vândut” şi în care integritatea este persiflată băşcălios: „N-are nici măcar dosar penal, da’ vrea să candideze!!!”. O Românie plină de grotesc se dezvăluie din peniţa lui Constantin Papuc şi se poate desluşi în textele mucalite, care fac parte din întregul satiric, dar şi dintr-o lehamite generală şi generalizată a românilor faţă de realităţile care îi domină şi îi irosesc. Şi-atunci, ca răsfoitori ai albumului, râdem, ici şi acolo, semn că, vorba lui Romulus Vulpescu, nouă nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas.

 


Doru Olaş: Covid 19. Iubiri

 

 

 

Arhitect vizionar, care iese biruitor din matricea timpului său, dar şi caricaturist inspirat, cu o puzderie de premii naţionale şi internaţionale, suceveanul Doru Olaş scoate, la Editura „Opera Magna”, Iaşi 2020, o aparentă „trăsnaie” editorială, „Covid 19. Iubiri”, în care alternează poeme de dragoste, cu rădăcini stilistice şi discursive în „Cântarea Cântărilor”, şi caricaturi „de text”, care surprind şi ironizează discret mentalităţi şi animozităţi sociale, pe fondul unei prefăcătorii generale de-a înţelepciunea, deci de parvenire individuală prin dominarea celorlalţi cu regulile infailibile ale propriei inculturi. În general, textele caricaturilor se bazează pe jocuri de cuvinte, de genul „Dragă, cu pandemia asta am rămas covidă!”, „Dragă, vara asta se poartă Covid 19, dar la tenul tău cred că ar merge un Covid 20” sau „Dragă, stai şi tu în casă căci cu pandemia asta cine o să-ţi mai vină la înmormântare?”. Există, desigur, şi caricaturi fără cuvinte despre manipulare şi „orbirea” – „ţine-ţi gura” la vot, candidaţii pitindu-şi chipurile sub măşti, masca (botniţa) însemnând o spectaculoasă confundare cu poporul, şi nicidecum întoarcere.

 

 

În versuri, Doru Olaş este „lumina sărutului rămasă-n tine”, deci „măsura jumătăţilor”, „lăsând în urmă vechile metehne”, deci un zugrav al lăuntrului şovăielnic („umbra mea rămasă-n tine” sau „prezentul visului din vis”), este un rătăcitor biblic, şoptindu-şi lamentaţiile cu seriozitate: „Mă sculptez, michelangic, în faţă, / păstrând urme vii, păstrate în piatră. / Îndrept tăişul coarnelor aspre, / În singurul corn, inorog, / în singurul loc de piatră, / unde, în urme de pete de fată, / apar michelangiceuri sculptate. / Nu mai sculptez michelangic în piatră, căci răspunsul, sculptat de mine, / este sculptură în om, ce lasă pete în destine”.

 

Dotat cu puterea tainică de a „răstigni sărutu-n ceară” şi purtând stigmatul de a fi „muşcat de somnul / de după naşteri”, arhitectul şi caricaturistul Doru Olaş se lasă ademenit de poezie şi se caţără „răsturnând, din cer, / iubirea, ce-ntr-o viaţă întreagă / în răstignire şi-a găsit apel”. Nonconformist şi vizionar, dar înrădăcinat în iubire aidoma arborelui cosmic, şi el cu rădăcinile-n cer, Doru Olaş se răsfaţă cu o carte nonconvenţională, care îl reprezintă şi îl defineşte pe deplin.

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zvinice

 

 

 

ZVINICE. În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă fetelor lui, Catarina şi Aftimia, „întreg satul Zvinicea, cu o moară, cu toate hotarele şi cu toate lucrurile”.

 

1680: În 1 aprilie 1680,  când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „giumătate de sat de la Vinece cu tot vinitul din tot locul şi cu vecinii carii fac oamenii”.

 

1712: În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar.

 

1739: În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Nacul primeşte jumătate din Zvinece.

 

1768: În 12 aprilie 1768, ginerii lui Toader Nacul mărturiseau la Divan că socrul lor, „împreună cu nepotul lui, Toader Volcinschi, stăpâneşte jumătate de sat Zvinece  la Nistru… care se hotărăşte, din sus, cu satul Prilipce, iar din jos cu Repujiniţe, iar Ţintă a stăpânit cealaltă jumătate de sat, care jumătate Ţintă şi cu fraţii săi au vândut-o unor Nemţi luterani din Prilipce pentru 470 lei, de aceea s-au ridicat ginerii lui Toader Nacul, fiind stăpâni ai celeilalte jumătăţi de sat, şi au tras la judecată pe Nemţii luterani, după care s-au judecat cu dreptate precum să întoarcă Nemţilor banii şi să ia în stăpânire moşia, după care judecată au întors Nemţilor banii, luându-le zapisul lui Ţintă. Dar Nemţii i-au tras în judecată, cerându-le încă 537 lei, zicând că au dat lui Ţintă şi aceşti bani, dar zapis de mărturie n-au pentru aceşti bani, pe care i-au dat drept orândă, cari bani li s-au recunoscut de Păun, starostele de Cernăuţi de atunci, deci toate cheltuielile făcute pentru acea jumătate de sat, cu dobândă, fac 1.037 lei, dar cu alte cheltuieli se ridică la 1.500 lei, dar, zidind mai sus amintitul (Toader) Hagiu negustor, la Repujiniţa, la malul Nistrului, o mănăstire şi aflând că mai sus amintiţii gineri ai lui Toader Nacul au răscumpărat de la Nemţi jumătatea de sat a lui Ţintă, i-a rugat adeseori… să vândă acea jumătate de sat, cu un preţ mai mic, şi le-a făgăduit să scrie numele lor în pomelnicul ctitorilor”, aşa că Toader Hagiul a cumpărat jumătatea aceea de sat, cu 1.000 lei, şi a dăruit-o schitului Hrişceatec (Crişceatec).

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zvenece, moşie răzeşească, „29 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Andrei, 1 mazil, Ioniţă VOLCINSCHI, 2 ruptaşi, Grigori CRĂCIUN şi Andrieş DUNUŢE, 8 scutelnici ai schitului Crişciatec, Ivan MAZUR, Hrihor LISĂI, Vasili rusul, Vasili brat lui, Iurko rus, Hrihor cel bătrân, Ilko argat egumenului şi Mihalco om străin, 2 jidovi, Isak şi Hriţko, şi 14 birnici, adică: Vasile sin CRĂCIUN vornic, Andrei ILCIUC, Fedor ILCIUC, Ivan ILCIUC, Mihailo sin NECOLAI, Dumitru morar, Ştefan JMERI, Ivan morar, Fedor VORNIC, Vasili argat, Ivan rus, Alecsandru rus, Vasili VOLOŞCIUC şi Lucan vărzar.

 

1796: Biserica Naşterii Sfintei Maria din Zvinice a fost construită în 1796, de Ioan de VOLCINSCHI, şi sfinţită în 1897. În 1843, biserica avea 450 enoriaşi, postul  de paroh era vacant, iar patron bisericesc era Constantin de VOLCINSCHI. În 1876, patron bisericesc era Dimitrie de POPOVICI, postul de paroh era tot vacant, iar numărul enoriaşilor ortodocşi era mic, 544. În 1907, patron bisericesc era Amalia von TURNAU, paroh fiind Cornel TOMOVICI, născut în 1861, preot din 1886, paroh din 1889, iar cantor, din 1901, Theodor RAHMISTRIUC, născut în 1863.

 

1844: Din 1844, la Zvinice funcţiona o şcoală moldovenească trivială cu 2 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zviniace (Zwiniacze), comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe ma­lul drept al Nistrului, lipită de comuna Crisceatec şi în faţa localităţii galiţiene Zaleszczyki. Suprafaţa: 6,03 kmp; popu­laţia: 1.117 locuitori, ruteni gr. or. şi ceva izraeliţi. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 805 locuitori, şi că­tunul Costrijivca. Partea centrală a comunei se află lângă drumurile principale Cernăuţi-Zaleszczyki (Galiţia) şi Crisceatec- Horodenka (Ga­liţia); prin drumuri de ţară, comunică cu comunele Luca şi Prelipcea; comunică, apoi, cu Galiţia printr-un pod de piatră, peste Nistru. Are o şcoală populară, cu o clasă, numită, încă şi la 1844, „Moldovenească”, zidită fiind, probabil, în locul alteia vechi, al cărui nume de „moldove­nească” a trecut şi la cea nouă; are o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. La 1776, era în posesia a trei proprietari: Ioan Volcinschi, Tonuţă şi Lupu Nacu. În această localitate s-au găsit unelte din epoca de piatră. Se află aci o varniţă şi mai multe cariere de piatră, care furnizează gresii albe şi roşii foarte căutate; de asemenea, se găseşte şi alabastru. Populaţia se ocupă în mare parte cu agricultura. Comuna posedă 687 hectare pământ arabil, 25 hectare fânaţuri, 48 hectare grădini, 84 hectare imaşuri, 13 hectare păduri şi 5 hectare heleşteie. Se găsesc 47 cai, 178 vite cornute, 171 oi, 157 porci şi 16 stupi. Zviniace (Zwiniacze), moşie cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 3,25 kmp; popu­laţia: 105 locuitori izraeliţi, ruteni şi poloni; rutenii sunt gr. cat. şi gr. or.”[4].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 435

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 83, 1907 p. 92

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 248


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zeleneu

 

 

 

ZELENEU. Numit încă Pleşniţa, în 1558, nedatat, când nepoata lui Barbovschi, Anuşca, fata Marenei, vindea altui Barbovschi a cincia parte din satele Berbeşti şi Pleşniţa, Zeleneul are parte de o atestare mai precisă, în 3 martie 1581, când nepoţii lui Romaşco, Danciul, fiul Ulianei, şi ruda sa, Eremie, fiul Milcăi, vindeau lui Petre Vatag părţile lor de moşie din Bărbeşti, Pleşniţa („a cincia parte de Pleşniţa, tot două părţi, tot părţile de mijloc, pe amândouă părţile Brusniţii”) şi Botuşăniţa, pentru 240 zloţi tătăreşti.

 

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihai Tăutul, pârcălab de Hotin, printre alte moşii, şi „a patra parte din satul Pleşniţa cu locu de moară pe Brusniţa şi cu făneţe în parte cu Bărbeştii”.

 

1637: În 1637, Coste Jadovanul din Pleşeniţa vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, feciorii lui Sava de Pleşeniţa, a patra parte din Cuciurul Mic şi 4 jirebii din satul Prelipce. În 28 septembrie 1637, Coste Pitic şi socrul său, Sava, cumpără părţi din satul „Pleşinţii… pe apa Bruzniţii, în vatra satului şi din cămpu şi cu fănaţ… şi cu locu de iarbă şi cu vad de moară în Bruzniţă”, de la Nicolai, feciorul lui Ilie din Bărbeşti, de la surorile lui, Solomina şi Irina, şi de la Mătieaş, nepot lui Ilie, martori fiind Dumitraşco din Zastavna, Isac din Sănehău, Anghel din Mamurinţi, Isac Cucoranul din Bănila, Toader Tăutul din Vilauce, Pătraşco Ţintă din Vilauce, Grigore Bevirco din Costeşti, Todan din Costeşti şi Alexa Costinescul din Bărbeşti.

 

1648: În 22 ianuarie 1648, Coste Pitic şi socrul său, Sava, obţin întăritură domnească pentru părţile de moşie din „Pleşinţe”, cumpărate de la Ilea de Berbeşti.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zeleneu, moşie a căpitanului Ioniţă STRIŞCA, „34 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, protopopul Toader şi popa Gligori, 2 dascăli, Anton şi Avram palamar, 4 scutelnici ai lui Vasili STRIŞCA, Ion PINTELIICIUK, Ion NECHIFOREŢ, Onofrei SPIVAESCUL şi Vasile AVRAM, 3 văduve, Vasilica, Maria şi Acsania, 2 jidovi, David şi Haţkal, 1 ţigan, Fedor, 1 ruptaş, Ursachi, fiul protopopului, şi 19 birnici, adică: Fedor NICHIFORIUC, Andrieş PINTELIICIUK, Andronic GHIGHER, Anton GLIGORAŞ, Tănasă HARINA, Nechifor vătăman, Toader AVRAM, Vasile MACSINCO, Zaharie NIŞCIUK, Ştefan LIPCAN, Ion CORIM, Onofrei COSTENIUK, Timofti ANTONIŞCIUK, Ivan LIPCANIUK, Acsinti ZAHARIICIUK, Fodor HARINA, Ivan ŞORŞIN, Andrei HARINA şi Mihailo MOISA. / În partea de sat numită Pleşniţa, moşie a mănăstirii Suceviţa, 14 era toată suma caselor, însemnând 2 şleahtici, Ştefan SĂVĂSCUL şi Ştefan LENŢA, 1 umblător, Vasili CRASNOLUŢCHII, 1 călăraş, Andrei, 1 văduvă, Odochia, şi 9 birnici, adică: Ion DUPIAC, Ivan CUROCICA, Vasili pânzariul, Toader BERBEIRICIUC, Andrieş NICHIFORCIUC, Dănilă DRAGANCIUC, Necolai morar, Ion NICHIFORCIUC şi Ursachi sin popii lui ION.

 

1786: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Zeleneu, construită în 1786, reconstruită, mai întâi, în 1840, de Iordachi de FLONDOR şi dotată cu un iconostas, apoi iarăşi reconstruită în 1901, era patronată, în 1843, de familia FLONDOR, dar fără paroh, pe atunci, când avea 908 enoriaşi. În 1876, biserica avea 1.396 enoriaşi, paroh era Meliton ANTONOVICI, iar patroni bisericeşti erau Leon de VASILCO şi Leon de SAMSON. În 1907, patron bisericesc era Leon de VASILCO, paroh fiind George MUNTEAN, născut în 1851, preot din 1884, paroh din 1889, iar cantor, din 1877, Vasile AVRAM, născut în 1846.

 

1852: Din 1852, la Zeleneu funcţiona o şcoală cu 3 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zeleneu, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, împrăştiat, pe malul drept al Prutului, la confluenţa lui cu pârâul Bruşniţa, între Bărbeşti şi Hliniţa, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 2,94 kmp; popu­laţia: 1.300 locuitori ruteni gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­lului, cu 925 locuitori şi cătu­nul Pleşniţa. Este străbătută de drumul districtual Berhomet-Vijniţa, care trece Prutul peste un pod um­blător; prin drumuri de ţară, comunica cu comunele vecine din districtul Storojineţ. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită, la anul 1772, de boierul Ioniţă Strişca (cel care le-a dezvăluit austriecilor documente care puteau „argumenta” pretenţiile lor asupra nordului Moldovei; Strişca înseamnă… trişcă, fluier – n. n.), în po­sesia căruia era comuna şi la 1776. Într-un hrisov din 1691, se vorbeşte de această comună. Un acveduct, ce se află în această comună, serveşte la coborâtul lemnelor în  pârâul Bruşniţa. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 299 hectare pământ arabil, 4 hectare fânaţuri, 10 hectare şi 50 ari grădini, 188 hectare imaşuri, 2 hectare pădure. Se găsesc 93 cai, 432 vite cornute, 96 oi, 261 porci şi 31 stupi. Zeleneu, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,03 kmp; popu­laţia: 22 locuitori izraeliţi, ru­teni rom. cat. şi români greco-orientali”[4]. „Pleşniţa (Plesznitza), cătun, pendinte de comuna rurală Zeleneu, districtul Coţman. Are 375 locuitori ruteni greco-orientali”[5].

 

1914-1918: Ion Creţiac a lui Mihail, născut în 1884, în Zeleneu, a fost înrolat, în 1914, în Regimentul 15 Infanterie şi a plecat în campanie. În 1915, se afla în apropierea Lublinului, unde a luat parte la un atac în contra ruşilor. Acolo ar fi murit, la 29 iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Creţiac, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[6]; „Alexei a lui Ioan Grindei, născut la 12 martie 1877, în Zeleneu, ar fi murit, în iulie 1915, lângă Brest-Litowsk, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Elenei Grindei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 446

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 32, 1876 p. 72, 1907 p. 151

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 247

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 161

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 77, Cernăuţi în 25 Octomvrie nou 1919, p. 4

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10


Pagina 11 din 1,266« Prima...910111213...203040...Ultima »