Dragusanul - Blog - Part 40

atât de fericiţi: ia cana, frate!

 

am întâlnit şi oameni fericiţi

ce nu cărau vreun semn de întrebare

când soarele părea o lumânare

la căpătâiul celor răstigniţi

şi le-am spălat picioarele cu plânsul

martirilor din fiecare veac

şi-am învăţat într-un târziu să tac

înfăşurând în ierburi necuprinsul

 

de parcă-aş fi tânjit spre fericire

despovărat târziu de întrebări

ca să aprind în ceruri lumânări

pentru nevoi de calmă desluşire,

dar orbii n-au nevoie de lumină

şi-s fericiţi că vor rămâne orbi,

te-aşteaptă vinul, frate, să îl sorbi

ca să-l asculţi prin suflet cum se-nchină

 

şi te consacră veşnicei robii

aflând în umilinţă voluptate,

ia cana, frate, vinul te socoate

îndreptăţit să te întrebi, să fii

în înşirări de clipe numărate

doar calea ta, pe care o-nţelegi

drept rupere de orbi şi de pribegi

atât de fericiţi: ia cana, frate!

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Rădăuţi

 

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

 

 

RĂDĂUŢI. „Ocolul lui Radomir”, menţionat în uricul din 18 noiembrie 1393, reprezintă mai mult decât un sat, adică o formaţiune prestatală (câmp, ocol), condusă de un „mai mare al pământului” (majores terae, în latină, vlad, în slavă), care formaţiune îşi menţine numele şi după întemeierea statului moldovean. Centrul acelui ocol putea fi Horodnicul de Jos (conducător, în slavă), pe teritoriul căruia exista o mănăstire de maici (de unde şi toponimul Călugăriţa), putea fi şi Volovăţul (biserica din lemn, mutată, ulterior, la Putna, dar şi legenda Uţei, care îl întâmpină pe Dragoş, sprijinind o astfel de ipoteză), putea fi şi Bădeuţii (ocolul de până târziu, sugerând acest lucru), dar putea fi chiar Rădăuţii, localitate care pare să înveşnicească numele lui Radomir şi care, prin statutul ulterior de necropolă domnească, îşi certifică, oarecum, un anume statut privilegiat în Moldova începuturilor administrative. Radomir s-ar putea traduce drept „frumuseţe paşnică” sau „pace frumoasă”, deci „gura de rai” din profundele începuturi lirice ale neamului nostru, ceea ce a şi fost, este şi va fi veşnic ţinutul Rădăuţilor. / Vreme de vreo patru veacuri, Rădăuţii n-au avut istorie, localitatea însemnând o mică obşte de iobagi şi de robi, aflată în slujba călugărilor şi a ierarhilor locali, la răscruce de drumuri şi de istorie. „Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Călugării roiesc de la Rădăuţi pe toate drumurile din jur, şi spre Putna, şi spre Suceviţa, şi spre Suceavă, şi spre Arbore, şi spre Bădeuţi, şi spre Solca… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri”[1].

 

1479: Primul document care vorbeşte explicit despre Rădăuţi, dar nu despre obştea sătească, ci despre dreptul Mitropoliei din Rădăuţi „de jurisdicţiune asupra poporăciunii din satele Rădăuţi şi Coţmani”[2], este cel din 30 august 1479: „La aceasta să n-aibă treabă niciunul din boierii noştri, nici staroştii, nici şoltuzii şi părgarii din Suceavă, nici şoltuzii şi părgarii din târgul Siretiului, nici vornicii din aceste două târguri”, Ştefan hotărând „să-i judece rugătoriul nostru chir Ioanichie” şi urmaşii lui în scaunul mitropolitan.

 

1486: Printr-un alt uric, datat în 13 noiembrie 1486, „Ştefan Vodă întăreşte Episcopiei de Rădăuţi trei sălaşe de Ţigani” (Dimitrie Dan), apoi, în 15 martie 1490, „Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi 50 biserici, şi anume 44 din ţinutul Sucevei şi 6 din al Cernăuţului, date ei de Alexandru cel Bun[3].

 

1490: Prin uricul din 15 martie 1490, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi 50 biserici cu preoţi, 44 în ţinutul Sucevei şi 6 în ţinutul Cernăuţului, biserici date ei de Alexandru cel Bun[4].

 

1639: În 20 aprilie 1639, „Vasile Lupul Vodă, văzând că Episcopia din Rădăuţi, care fusese prădată de tălhari, n-are cu cine să-şi lucreze locurile, i-a dăruit 30 de vecini”[5]. Dimitrie Cantemir notează scurt despre localitatea care, peste vremi, avea să ajungă la o strălucire vremelnică: „Rădăuţi, un târguşor şi scaun al unui episcop, este şi el aşezat pe râul Suceava şi pe Siret, unde acesta coteşte spre miazăzi”[6]. Călători străini n-au trecut prin Rădăuţi, iar românii, vorba lui Iorgu Toma, în perioada rădăuţeană, au fost atât de patrioţi încât, de-a lungul veacurilor, şi-au tăcut istoria, dar au tăcut… româneşte.

 

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[7], din 1772-1773, înregistrează la Rădăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „180 – toată suma caselor”, însemnând 24 scutelnici ai Episcopiei, 30 ţigani, 7 popi, 4 călugăriţe, 7 babe şi 108 cu salvogvardie. Odată cu săvârşirea „cumplitului rapt”, cum ar zice istoricii ultrapatrioţi, „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul”.

 

1774-1778: „Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți”, problema înființă unei astfel de instituții s-a pus după încheierea Războiul de șapte ani, când s-a constatat că nu era ușor de a acoperi necesarul anual de cai pentru armată, cei crescuți de țărani și care puteau fi rechiziționați sau cumpărați, fiind pur și simplu inutili. În 1774, fuseseră cumpărați 529 cai de remontă, de la evreul galițian  Isaak Hirschl pentru Regimentul de cavalerie Kaiser Joseph II (Regimentul 6, în 1890), plătindu-se 15.000 de florini vienezi, dar două regimente austriece de cavalerie, care staționau în Italia, aveau nevoie de 2.000 de cai, care nu puteau fi procurați lesne de pe piață. Împăratul Joseph II îl însărcinase pe sublocotenentul Cavallar, pe care îl recomandau abilităților sale speciale, precum și cunoștințelor sale despre zonele bogate în cai, dar și el a livrat, în 1774, doar 766, iar în 1775, doar 871 de cai de remontă, necesari regimentelor de cavalerie. Prețul de cumpărare a cailor era relativ mic, în anul 1774,  de 56 de florini, iar în 1775, de 55, iar în aceste condiții Cavallar a fost numit căpitan de cavalerie și trimis în Kabarda, ținut de pe versantul nordic al Caucazului, ca să procure armăsari buni, care au fost trimiși, în 1776, în Bucovina pentru a fi încrucișați cu rase de cai mari. În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți. / În 1777, pe la mijlocul lunii noiembrie, Cavallar a plecat, de-a lungul văii Siretului, în satele Cerepcăuți și Stârcea, unde construit ocoale acoperite și a adăpostit în ele caii, în părți aproape egale (în Cerepcăuți, 229 cai de remontă și 23 cai de tracțiune, iar în Stârcea 229 cai de remontă și 22 cai pe povară); de întreținerea acestor cai se ocupau câte un caporal, un fruntaș, 16 ostași și 16 slujitori; el însuși și-a luat locuință în orașul din apropiere, Siret. Spera ca, până în 1778, să obțină calul de cavalerie ușoară. În raportul său din 31 decembrie 1777, Cavallar promitea Comandamentului General câte o livrare anuală, în care includea și importuri din Rusia și din Moldova, de câte 1.500 de cai, ceea ce împăratul Joseph II nu a aprobat. / * / În timpul prezenței sale la Viena, în 1778, Cavallar a lucrat un nou plan de remontă, în care recomanda să se cumpere armăsari de rasă, și după obținerea unor rase eficiente, prin încrucișări, să se facă livrări anuale de 1300-1400 cai. Pentru herghliile împărătești din Bucovina, el solicita un comandant, trei locotenenți majorori, trei sergenți, trei furieri, trei cosași, trei fierari, trei potcovari și 24 slujitori. Aceștia purtau, la început, uniformele regimentelor din care făceau parte. Era necesar și un buget de urgență, în care să se prevadă cheltuielile pentru furajarea cailor și celelalte cheltuieli, iclusiv pentru procurarea unui număr de cai buni (iepe) din Podolia, Pocuția și Bucovina, ceea ce împăratul a încuviințat prin decret imperial. / În 3 aprilie 1778, cu fondurile necesare la dispoziție, Cavallar a părăsit Viena. Cum piedicile și dificultățile erau multe, inclusiv cele privind subordonarea, Cavallar a solicitat, în 11 iunie, libertate de decizie. Se stabilise, recent, la Coțmam îl lunile iulie și august 1778 a primit o parte din personalul pe care îl solicitase și în bună parte cele necesare pentru organizarea hergheliilor. De asemenea, au sosit în Bucovina, în ianuarie 1779, și membrii personalului solicitat, adică un comandant, doi călăreți, doi locotenenți majori, doi maieștri, opt fierari, 26 slujitori, 309 de oameni obișnuiți și 40 țărani, deci un total de 384 oameni. Numărul de cai, în acel moment, era de 648 de exemplare, din care 512 de remontă și 136 cai de tracțiune. Suprapunerile de costuri, datorate procurării de cai de remontă din regiuni diferite, nu erau în favoarea comenzii de remontă, căci, în viitor, cheltuielile lui Cavallar ar fi fost mult mai mari, în timp de pace, decât în timpul războiului. / Un alt pericol a amenința echipa de remontă a lui Cavallar din partea administrației Bucovinei, aflată la dispoziția zelului pentru bine a generalului Karl Freiherr v. Enzenberg, care vedea, în aplicarea proiectelor lui Cavallar, nu numai ca o instituție care apasă puternic populația bucoviniană, exprimând, în repetate rânduri, opinia că Bucovina nu are un flux organizat de fânețe și de pășuni, propice dezvoltării unor herghelii împărătești. Cavallar a încercat să contracareze aceste atacuri, atacând utilizarea scăzută a populației în reconstrucție și subliniind importanța imigrației din Galiția. Cu toate acestea, Cavallar nu ar fi avut câștig de cauză, dacă nu i-ar fi venit ajutor din altă parte. Tocmai se dovedise că regimentele din Ungaria și din Transilvania erau incapabile să-și asigure numărul necesar de cai prin cumpărarea lor. Prin urmare, împăratul Iosif al II-lea a aprobat moțiunea Consiliului de Război, privind extinderea a trei dintre hergheliile de remontă existente, la 14 octombrie 1780, în Ungaria și Transilvania (două pentru Ungaria și una în Transilvania), precum și cea din Galiția, „deocamdată“ achiziție recentă, care „rămâne sub supravegherea căpitanului Cavallar”, dar de îndată ce „nu o vor mai permite circumstanțele în Bucovina, Consiliul de remontă“ va fi mutat în Galiția, sub supravegherea căpitanului Cavallar care „cunoaște deja zonele locale, piețe și alte circumstanțe, de cu mult timp în urmă”. / * / Comandamentul General, în acord cu Cavallar, a propus aprobarea propunerii acestuia pentru creșterea celor 246 cai (în cea mai mare parte, ai Regimentului 2 Garnizoană) și 182 de cai utilitari. Pentru a se adapta caii, a aprobat zidirea unor ocoale, pentru câte 300 de cai, la Băișești, Boian și Frătăuți, și a unui grajd pentru 100 de cai, împreună cu un sediu al comandantului, la Vașcăuți. În 31 octobrie 1781, pentru merite în organizarea hergheliilor împărătești, Cavallar avea să fie înaintat la gradul de maior „cu leafă întreagă”. Proliferarea rapidă a calului, produs în noile herghelii, a făcut ca, în anul 1792, Comandamentul să fie mutat, de la Vășcăuți, la Frătăuți (cunoscut și ca Rădăuți), aparținând Fondului Religionar. În 1812, sediul departamentului din Vășcăuți s-a mutat cu totul la Rădăuți, iar Cavallar s-a retras din armată „aidoma unui mareșal încărcat de glorie pe câmpul de luptă”. / „Întrucât locuitorii de atunci din Bucovina erau preocupați, în principal, cu creșterea bovinelor, la început au fost recomandate câteva zone ierboase pentru înființarea unor ferme de remontă. Zona Rădăuţilor era deosebit de potrivită pentru acest lucru, motiv pentru care înființarea unei astfel de ferme, pentru înmulţirea cailor, a fost realizată, ulterior, acolo. Astăzi, această fermă este una dintre cele mai înfloritoare, iar istoria ei poate fi urmărită, din 1774, încoace. Crearea fabricilor de sticlă a fost sugerată și realizată ulterior”[8].

 

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

1775: „Odată cu intrarea trupelor austriece în Cernăuţi și cu înființarea unei administrații de stat acolo, s-a stabilit strategia pentru dimensionarea, înfrumusețarea și ajungerea la importanța de astăzi a acestui oraș. Dacă, din punct de vedere al trecutului său, nu se poate compara cu alte orașe mai vechi, precum Suceava, Rădăuţi și Siret, datorită amplasării convenabile pe un mal al Prutului, pe un drum principal, care ducea, de la Iaşi, la Lemberg, precum şi datorită apropierii lui de granița poloneză, Cernăuţii au fost chemaţi să joace un rol în istorie. În secolul al XV-lea, în Cernăuţi exista deja un staroste[9]. / Cu toate acestea, trupele care fuseseră aduse anterior în Bucovina nu erau încă suficiente pentru a proteja țara de toate pericolele iminente. Din acest motiv, aceste trupe au fost consolidate, treptat[10]. Abia pe 24 octombrie Ellrichshausen i-a scris lui Hadik[11] că măsurile militare din țară vor fi finalizate până la 25 din aceeași lună. După ce s-a făcut acest lucru, s-au depus eforturi pentru a înfige pajurile imperiale înainte de plecarea rușilor, deoarece turcii fuseseră deja informați despre marșul din Austria, ceea ce ar putea îngreuna situația. Pajurile se înfigeau deja pe 19 noiembrie[12], fiind un fapt împlinit, în ciuda faptului că rușii au rămas în Moldova până în ianuarie[13] 1775… / Încartiruirea trupelor în Bucovina a avut o oarecare dificultate. Drept urmare, împăratul Josef al II-lea s-a simțit obligat să emită următoarea rezoluție: „Batalioanele nu ar trebui să fie, la sfârșitul toamnei şi, cu atât mai puțin, iarna încartiruite în colibe, ci găzduite în cele mai apropiate sate. / Unitățile vor primi proviziile, în așa fel încât trupele să nu sufere şi cu atât mai puțin rezidenții, iar ideea încartiruirii, pe timpul iernii, este exclusă, deşi în Bucovina nu există nimic, în afară de câteva sănătoase”[14]. / După cum puteţi constata, împăratul Iosif a avut grijă deosebită de locuitorii Bucovinei. Acest lucru a provocat o mai mare simpatie în rândul populației pentru Austria, decât pentru Rusia, deoarece aceasta din urmă pierduse simpatia în timpul războiului, din cauza tratamentului nemilos. Doar din Moldova, 13.484 de căruţe[15] au fost rechiziţionate de ruși pentru diverse transporturi. Districtul Cernăuți a trebuit să ofere 1.500 de căruţe[16], iar Suceava nu mai puţin de 2.000”[17].

 

1778: Consignaţiunea emigranţilor transilvăneni, întocmită din ordinul generalului Enzenberg din 27 ianuarie 1778, înregistrează la „Rădăuţi, proprietatea Episcopiei Rădăuţi”, următoarele şase familii: „Dimitrie Ardelean, plugar din Rodna, fost grănicer în Regimentul 2 Românesc, sosit la Rădăuţi în anul 1763, împreună cu 2 băieţi şi soţia; Alexie Ardelean, plugar din Rodna, fost grănicer în Regimentul 2 Românesc, sosit la Rădăuţi în anul 1748, împreună cu 2 băieţi şi soţia; Ioachim Unguraşu, plugar din Rodna, fost grănicer în Regimentul 2 Românesc, sosit la Rădăuţi în anul 1772, împreună cu soţia; Mihai Moroşan, plugar din Bârgău, fost supus, sosit la Rădăuţi în anul 1773, împreună cu 3 băieţi, 2 fete şi soşia; Grigoraş Moroşan, plugar din Bârgău, sos supus, sosit la Rădăuţi în anul 1773, împreună cu 2 băieţi, 3 fete şi soţia; Toader Ursu, pălmaş din Cliciu, fost supus, sosit singur la Rădăuţi, în anul 1763”.”

 

1782, iulie 19 şi 20: „Satul episcopesc Rădăuţi se hotărăşte cu următoarele sate: Horodnic, Volovăţ şi Mascatoţe (Balasineşti). / Hotarul Rădăuţului începe, la apus, de la părăul Posina, la care pârău satul Frătăuţi, proprietatea mănăstirii Putna, se hotărăşte cu Rădăuţul şi Horodnicul. Lângă acest părău s-a rădicat, mai sus, de „Vadu pietros”, spre răsărit, o movilă de hotar, care despărţeşte hotarul Horodnicului sau proprietatea mănăstirii Suceviţa de cel al Rădăuţului, şi anume sub un tei ciuntit, pe care, însă, s-a putut vede, ca semn de hotar, o veche prăjină, cu o buleandră aninată de dânsa, din timpul ultimei delimitări. / De la această movilă de hotar, hotarul între Rădăuţi şi Horodnic merge spre miază-zi peste părăul Băhnianu, la movila de hotar rădicată nu departe de acest părău şi, de aice, mai departe, în linie dreaptă, până la sfârşitul pădurii Şalcau, unde mai înainte să se fi aflat un măr roş, la o altă movilă de hotar, rădicată acolo, şi, de aice, prin nişte mlaştini crescute cu trestie, până la drumul care duce de la Rădăuţi la Vicovul de jos şi, apoi, peste acest drum, până la piatra-hotar care mai înainte a stat cu mult înainte sub drum, şi abia după învoiala făcută între doi călugări din Rădăuţi şi Suceviţa să fi fost aşezată aice, sus, între drum şi părăul Valea sacă, lângă care piatră de hotar iarăşi s-a rădicat o movilă de hotar. / De aice, linia hotarului merge peste părăul Valea sacă şi o peninsulă din nou la cotitura acestui părău şi aşa ajunge şi a treia oară până la o movilă de hotar, rădicată lângă malul acestui părău. / De aice, peste părău şi ceva în sus, la o altă movilă de hotar, de unde s-a ajuns la piatra de hotar, care se afla în capătul de sus al câmpului Trojan, peste care iarăşi s-a rădicat o movilă de hotar, şi, de aice, ceva în stânga, la capătul de jos a Trojanului, unde s-au rădicat trei movile de hotar pentru trei hotare: Horodnic, Rădăuţi şi Volovăţ, care aice se întâlnesc. / La aceste trei movile de hotar, Rădăuţul părăseşte hotarul Horodnicului şi merge pe lângă satul Volovăţ, proprietatea mănăstirii Suceviţa, ceva în stânga de la Trojan, în jos, până la părăul Rodiţa, apoi peste acest părău şi peste Făntânele, la o movilă de hotar, care despărţeşte locurile Rădăuţului şi Volovăţului. De aice, peste Topliţa, unde, pe şes, a fost o veche piatră de hotar, deasupra căreia s-a rădicat o movilă de hotar, apoi, în linie dreaptă, mai departe, la piatra de hotar aflătoare pe acest şes, spre miază-zi, lângă Gârlă, care aşijderi a fost acoperită cu o movilă de hotar (Această Gârlă este o albie, pe care curge un părău numai după multă ploaie). / De la această movilă de hotar, ceva în dreapta, înspre apa Suceviţei, pe lângă o veche piatră de hotar, care acuma a rămas neacoperită, la o movilă de hotar rădicată la 46 paşi de la această piatră de hotar, lângă drumul care duce de la Horodnic la Suceavă. / La această movilă de hotar, linia hotarului se îndreaptă în stânga şi merge spre răsărit, drept spre dramul care duce de la Volovăţ la Rădăuţi, unde iarăşi s-a rădicat o movilă de hotar. De aice, cu apa Suceviţei, drept în jos, până la al doilea asemenea drum şi o movilă de hotar rădicată acolo, şi de la această movilă de hotar se află cam 30 stânjini în jos până lângă acelaşi drum o veche piatră de hotar. De aice, pe şes, în linie dreaptă, înainte, la o altă movilă de hotar rădicată, de unde se ajunge la o veche piatră de hotar, aflătoare lângă al treilea drum, care duce de la Suceviţa la Rădăuţi, care a fost acoperită cu o movilă de hotar. / De la această movilă de hotar, mai departe, înainte, până la drumul care duce de la Suceavă la Rădăuţi şi de la acest drum încă cam 116 paşi, la vechea piatră de hotar, acuma acoperită cu o movilă de hotar, de unde se ajunge, peste latele mlaştini, ceva în dreapta, pe lângă două movile de hotar, rădicate una după alta, la cele trei movile de hotar care despărţesc cele trei hotare împreunate, ale Volovăţului, Rădăuţului şi Satului mare. / Aice hotarul Volovăţului rămâne îndărăpt şi Rădăuţul merge alăture cu hotarul Satului mare, proprietatea mănăstirii Sf. Ilie, apoi, în stânga, ceva cătră apus, prin mlaştini şi trestii în sus, aşa că Dealul crucii, care se vede în depărtare, dimpreună cu edificiile remontelor din Mitoc, care se văd dincolo de deal, să stea în stânga, apoi în linie dreaptă la revărsatul lui Frunci, apoi, alăture, în dreapta, părăul Posinului, lângă drumul care duce de la Rădăuţi la Timuc. De aice, drept înainte, până la şesul Plopeului sau unde a stat un plop vechi, unde s-a rădicat o movilă de hotar, nu departe de şoseaua care duce de la Cernăuţi la Rădăuţi. Aice hotarul Rădăuţului formează cu cel al Satului mare un unghi şi se îndreaptă, pe lângă dânsul, în dreapta, pe şes mai departe, până la o movilă de hotar, rădicată lângă marea mlaştină de dinainte. De aice, prin mlaştină, drept la cele trei movile, unde s-a rădicat o nouă movilă de hotar. De la această movilă de hotar, spre părăul Saha, prin mlaştina formată de scursul Sahei, până la o movilă de hotar aflătoare pe malul părăului Saha. La acest părău, trei hotare se întâlnesc, a Satului mare, a Rădăuţului şi a prediului Macicatovţe, proprietatea mănăstirii Putna, şi Rădăuţul aice părăseşte hotarul Satului mare şi se suie, pe lângă Macicatovţe, pe părăul Saha în sus, până acolo unde acest părău Saha iese din părăul Posinului şi, de aici, părăul Posinului formează hotarul natural între Macicatovţe şi Rădăuţi, până la Vadu pietros, de unde această delimitare s-a început. / După astfel finita delimitare, cu care atât domnul episcop, cât şi vecinii s-au mulţămit, acest protocol al comisiunii locale s-a subscris. Actum ut supra. Paisie, vichil Putnii / Nicolai, vichil ot Rădăuţi / Teodosie, vichil ot Sf. Ilie / Alexandru Ilschi, asesor / Mănăstirea Suceviţa, namisnic, ier. Antinoghen / Harsani, sublocotenent-auditor / I. S. Erggelet, grefier de judecătorie / Ioan Calmuţchi, căpitan, asesor / Pitzelli, căpitan de cavalerie / Aaron, translator / Metzger, colonel”[18].

 

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

1788, Hacquet: „Am văzut, într-o zi, la judecătorul din Frătăuţi, de a cărui prietenie mă bucuram şi care îmi dădea mare sprijin în treburile mele, cum duceau un flăcău, care tăiase, cu securea, un cal al vecinului său, numai din răutate şi ca să-şi bată joc. Acest flăcău fusese osândit să primească cincizeci de nuiele „ad posteriora”. Tânărul a ascultat cu linişte această judecată. Când au vrut să-l pună pe bancă, a rezistat cu furie. Cei ce executau pedeapsa s-au mâniat că un asemenea flăcău se împotriveşte; a fost, aşadar, întins pe capră şi a primit o bătaie aşa de cruntă că, încă de la a douăzeci şi una lovitură, a ţâşnit sângele. Cu toate acestea, flăcăul nu se ruga de nici o îndurare, ci striga ocări contra judecătorului, cât îl ţinea gura. La a patruzecia lovitură, a tăcut şi am crezut că i s-a făcut rău şi că e gata să-şi dea duhul, în timpul pedepsei. M-am rugat pentru el, ca să se înceteze, întrucât, ca medic, îmi dădeam seama că s-ar putea, într-un caz de epilepsie, să şi cadă şi să moară. Au încetat, deci, şi l-au dezlegat îndată, şi am pus să se aducă vin şi apă, pentru a-l înviora. Dar cât am fost de uimit, atunci când flăcăul a sărit plin de furie, şi-a tras iţarii, îndreptând ocări şi batjocuri împotriva executorilor, şi a zburat ca săgeata, de nu-l mai putea ajunge nimeni… / Experienţa confirmă că această naţiune, care este aspră din fire şi din deprindere încă din copilărie, şi rea la suflet, poate răbda mult mai mult ca o alta, mai civilizată. Totuşi, românii din Moldova sunt mult mai buni ca cei din Transilvania şi Banat. / Călugării de la această mănăstire, care nu se puteau purta în felul acesta cu o naţiune numai în parte redusă la semisclavie, cum s-ar purta cu una nomadă, care nu aparţine acestei ţări, anume cu aşa-zişii ţigani, au ajuns să nu aibă ca slugi decât numai oameni din aceia, care, acum, erau şi împământeniţi şi aşezaţi în jurul mănăstirii ca ţărani, după ce împăratul Iosif a oprit orice tiranie a stăpânilor de moşii, în aceste noi posesiuni ale sale… / Mai departe, spre est, se ajunge, după vreo două mile, la oraşul Rădăuţi, râul Suceava rămânând la o milă şi jumătate, pe stânga, şi luându-şi, de acolo, drumul spre răsărit. Această localitate nenorocită – şi nicidecum un orăşel, cum crede Sulzer –, care e alcătuită doar din câteva case şi din catedrala episcopală a ţării, se află pe un şes cam mocirlos. Mica biserică neînsemnată e înconjurată de o incintă, în care se cuprinde şi locuinţa episcopului, care, ca şi toate clădirile clerului ortodox, aflate sub semilună, este mizerabilă. / Episcopul, care nu mai locuieşte aici, ci la Cernăuţi, ţine, aici, un slujbaş, cu vreo doi popi, care să administreze totul. La venirea mea, nu am găsit decât vreo câţiva boieri refugiaţi, care trăseseră aici din Moldova, din cauza năvălirilor tătarilor. / În această biserică, nu am găsit nimic vrednic de atenţie; s-ar părea, după cum arată, că ar fi fost părăsită şi că în locul ei se va ridica o altă asemenea catedrală, în capitala provinciei, întrucât cel ce slujea aici şi-a şi mutat reşedinţa acolo”[19].

 

1802: Joseph Baron Cavallar, fiul maiorului de cavalerie Cavallar, care a fost însărcinat, pe când era locotenent, de Iosif II, cu organizarea hergheliilor imperiale din Bucovina, născut în 8 aprilie 1787, la Văşcăuţi (Waskowetz), în Bucovina, unde se afla sediul Comandamentului General al Hergheliilor Imperiale, până în 1812, când departamentul se mută la Rădăuţi, iar iar Cavallar s-a retras din armată „aidoma unui mareșal încărcat de glorie pe câmpul de luptă”. Joseph Baron Cavallar a absolvit Akademia în 1 martie 1803”[20].

 

1803: În Rădăuţi, s-au stabilit, în 1803, meseriaşii germani Johann Kufner, Johann Prosser şi Georg Kopp din Boemia, Mathias Aimer şi Reimund Aimwr din Linz. Împreună cu germanii, au sosit, tot din Boemia, familiile evreieşti Harth, Herzberg, Goldschläger, Gewölb şi Herer.

 

1807: Prima nuntă evreiască la Rădăuţi s-a desfăşurat în 1807, când s-au căsătorit Iacov Gerbel şi Ester Zähler, amândoi veniţi din Galiţia.

 

1811: „Bucovina numără, după recensământul din 1811, 3 oraşe (Cernăuţi, Suceava şi Siret), 3 târguri (Vijniţa, Rădăuţi şi Câmpulung), 147 domenii şi, în total, 330 de localităţi, în care se găsesc: 39.096 case, 44.589 de familii, 498 de clerici, 1.289 de nobili, 269 de funcţionari, 621 de orăşeni, meşteşugari şi artizani, 19.050 ţărani şi 418 ţărani săraci. Numărul femeilor este de 110.106. Totalul băştinaşilor este de 226.486 de suflete, din care 3.414 evrei… / Domeniul Rădăuţi se află în administraţia Consiliului de Război Aulic, afectat serviciului hergheliilor, cuprinde 22 de localităţi şi se întinde, de la graniţa Maramureşului, până aproape de oraşul Siret. Târgul Rădăuţi are 278 de case, cu 1.630 locuitori”[21].

 

1817, jurnalul lui Francisc I: „Rădăuţi, o localitate mare, regulat plasată, cu case separate, înconjurate de grădini. Casele sunt bine construite, parte cu etaj, mai multe din lemn, îngrădite cu gard de nuiele. Ajungem apoi, printr-o uliţă lungă, într-o piaţă mare, înconjurată de case fără etaj, şi, de aici, peste un podeţ, într-un loc îngrădit cu ştachete şi stâlpi de piatră, unde se află clădirile Caal, la mijloc o biserică mare de piatră, biserica „Bogdana” şi un turn de piatră, la dreapta”[22].

 

1830: În 1830, a fost construită prima sinagogă  din Rădăuţi, numită, după numele fondatorul ei, „Eli Gewölb Shul”. Şi tot în 1830, a fost înfiinţată şcoala evreiască pentru copii săraci, de Joine Grabsheid şi de Dawid Gropper.

 

Rădăuţi, iarmarocul – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

1845: „Pe la începutul lui Septemvre 1845, am ieşit din casa părinţască îmbii fraţi spre a ni continua învăţătura în şcoala trivială de trei clase din Rădăuţ… / Pe timpurile acelea, Rădăuţul era încă mai de tot românesc; nu ne simţiam, dară, prea înstrăinaţi, petrecând acolo. Pe lângă Jidani, în număr mare ca neguţători, se mai aflau puţini Nemţi şi câţiva Poleci sau ca funcţionari sau ca meseriaşi; negoţul era în mâna Jidanilor şi a Armenilor; numai un singur dughenariu era Neamţ. / Când venia, Vineria, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spăţioasă din mijlocul oraşului. Tot negoţul se făcea numai prin intermediul limbii româneşti; chiar în zilele de rând, nu auzeai vorbindu-se decât româneşte. Înşişi străinilor li plăcea a vorbi româneşte, ca să se deprindă mai bine într-un graiu de carele aveau mare trebuinţă pentru îndestularea trebuinţilor zilnice; mai ales Nemţii şi Jidanii făceau aceasta” (I.G. Sbiera).

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, preciza că „Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[23].

 

1860: „Pentru ţăranii noştri, lucrul acesta nu era, să vorbim la drept, tocmai rău, fiindcă, pe lângă pilda cea bună ce o aveau pururea sub ochi, de a-şi îndrepta şi ei vitele şi felul gospodăritului, mai căştigau şi din munca cu ziua. Ba trebuie să mărturisim fără încunjur că starea bună a sătenilor învecinaţi cu gospodăriile stăpânirei, cum o găsim, azi, în ţinutul Rădăuţului, şi mai ales bogăţia lor de cai aleşi şi vite cornute de soiu cam se datoreşte acestei împrejurări şi îndemnului viu şi statornic de un veac întreg şi mai bine ce-l avea ţărănimea noastră în faţa ei” (Em. Grigorovitza). / „Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci. / Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. De dughenile şi butcile jidoveşti, ce înghesuesc, acuma, această frumoasă piaţă, cu umbroşii copaci mari, din cari azi nu mai sunt decât vreo doi, nici urmă. Trei dugheni mai de samă dacă se găsiau, şi acestea erau în mânile unor familii evreieşti, aşezate mai de mult în ţară, cum, de pildă, Ruduch, Reichenberg, Elik – încolo numai case de Nemţi bogaţi sau clădiri ale stăpânirei… / Când te uitai, aşa, în zilele de rând, la târgul Rădăuţului, parcă nici nu-ţi venea să crezi că din cele câteva case de burgheri se strecură atâta mândrie şi putere. Numele vechi şi cinstite ale câtorva familii cu vază multă pe atunci le auzi şi astăzi prin Rădăuţi. Aşa, de pildă, familiile Schlichting, Most, Haas, Schreiner, Willetz, Kirner, Marin (din care provenea celebrul arhitect Adolf Marin – n.r.), toţi oameni ajunşi la stare şi avere prin munca lor neobosită. Bătrânul Marin a fost, timp de douăzeci de ani şi mai bine, burghermaistrul târgului şi câtă cumpănă avea vorba acestui om între ai săi! Şi ce mândri erau aceşti oameni de meseria lor! Că nu se lăsa mai jos fabrica de mucava sau moara de hârtie a lui Eckhart de dubăria lui Schulz, şi nici cuţătarul Feiger de potcovarul Kornelson sau de armurierul Muntzger. / Îmi aduc aminte şi eu de o familie de acestea, care-şi avea casele în piaţa mare, lângă spiţărie, casă unde am petrecut des, în anii mei de student. Bătrânul Melner, franzelar de meserie, era unul din oamenii cei mai însemnaţi ai târgului şi rar găseai familie mai primitoare şi binecuvântată cu belşug ca la aceşti oameni… / Românii noştri petreceau şi ei… La casa cea mare şi frumoasă a bogătaşului Larionescu, câteodată şi în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În cerdacul din jurul casei şedeau, aşezaţi la mese întinse, bătrânii şi sfătuiau, îndulcindu-şi necazurile cu vin de Odobeşti, adus de jupânul Barber. Flecăii şi fetele se cinsteau cu rachiu dulce, zis „rozoglio”, sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alţii se îndopau cu turtă dulce şi beau must vechiu de pere…” (Em. Grigorovitza).

 

 

1864: Prefectul Rădăuţilor, Michail Pitei, „cel dintâi care a gândit că e bine să se facă un gimnaziu în Rădăuţi”, a organizat o colectă publică, strângând 48 de mii de florini, pentru clădirea unui gimnaziu; „l-a rugat pe episcopul Hacman ca lefile profesorilor să se plătească din fondul religionar, dară episcopul nu s-a învoit”. Din 1866, este numit căpitan districtual Orest Reni de Herşeni, care continuă demersurile şi, „cu uricul împărătesc din 15 august 1871, se hotărî să se facă în Rădăuţ un gimnaziu inferior de stat şi împărăţia să plătească lefile profesorilor şi să cumpere cele trebuincioase pentru învăţământ”. Primul director a fost poetul Ernst R. Neubauer, al doilea Heinrich Klauser, urmat de Gabriel de Mor[24].

 

1868: Viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei. Cunoscând, datorită unei cărţi lucrate în urmă cu mai bine de un deceniu, „Rădăuţi, în mărturiile vremurilor” (2006), câte ceva despre rolul pe care l-au avut nobilii români Renei de Herşeni în cauza românismului din ţinutul Rădăuţilor (prefectul Orest Reni de Herşeni, de pildă, „a obţinut uricul împărătesc din 15 august 1871, prin care se hotăra să se facă în Rădăuţi un gimnaziu inferior de stat şi împărăţia să plătească lefile profesorilor”[25], gimnaziu fiind deschis în 1872), nu am putut trece cu vederea peste prigoana ierarhiei bisericeşti împotriva fratelui prefectului Orest Renei de Herşeni, Toma, care conducea, de aproape două decenii, protopopiatul din Rădăuţi. Ştiu bine povestea zvârcolită şi adesea dezgustătoare a ierarhiei bisericeşti bucovinene, care, încercând să îl blocheze pe Silvestru Morariu, îl călca în picioare şi pe preotul boier Toma Renei de Herşeni, aşa că o încredinţez celor care vor să o cunoască, aşa cum a fost mărturisită în anul 1868: // „Valea Sucevei, faur 1868. Afaceri bisericeşti. Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei. / Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică. // „Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză. / Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”[26].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale. / Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[27].

 

1880: În 1880, Rădăuţii aveau 11.162 locuitori, din care 3.452 erau evrei.

 

 

1887: Volumul 13, nota 120, pagina CLXXXV (Cimitirul din Călineşti (Kalinestie), Tumulii de la Horodnik). „ Conservatorul Klauser a raportat, de la Rădăuți, Comisiei Centrale, că a găsit, cu ocazia unei săpături, un schelet, îngropat într-un cimitir vechi din Călineşti. Urnele funerare sunt dispuse în linii drepte și la intervale regulate. Mormântul a fost dezgropat în prezența Conservatorului, la o adâncime de aproximativ 7 picioare, dar nu a fost găsit decât cenușă de la dezintegrarea oaselor. În Horodnik, s-au găsit cinci tumuli, similari cu cei de la Hliboka“[28].

 

1887: Sâmbătă, 9 iulie 1887, la Rădăuţi sosi Prinţul de Coroană Rudolf. „La intrarea Alteţei Sale în Rădăuţi, îl întâmpină, lângă arcul triumfal, primarul oraşului, cu câteva cuvinte bine rostite. Alteţa Sa îi mulţumi scurt şi porni mai departe spre cvartirul Său, care se afla în curtea de lângă stabilimentele pentru hergheliile împărăteşti. Aici, Alteţei Sale i s-au prezentat corpul ofiţerilor, preuţimea, deputaţiunile diferitelor comune şi şcoli. Alteţa Sa vizită, apoi, gimnaziul, unde un şcolar îl bineventă cu o cuvântare, apoi se duse la spital. La 12 şi ½ ore, se dădu un dejun, la care erau invitate 17 persoane. / La 2 şi ½ ore d.a., Alteţa a Imperială se porni la Mănăstirea Suceviţa. La ieşirea din Rădăuţi şi pe toată calea până la Suceviţa, erau construite arcuri de triumf, pe lângă care aşteptau preuţimea şi poporul, şi salutau cu strigăte de „Să trăiască!” pe Alteţa Sa Imperială… / După o oră, se întoarse Alteţa Sa iarăşi spre Rădăuţi, unde se opri la grădina publică, în care erau aranjate grupe de jucăuşi din feliuritele naţionalităţi ce locuiesc în districtul Rădăuţilor. La fiecare grupă, Alteţa Sa Imperială se opri şi vorbi cu poporenii adunaţi, a căror bucurie era şi mai mare, văzând că Alteţa Sa le vorbeşte în limba lor. / Din grădină, intră Alteţa Sa Imperială în societatea de tir şi înscrise Înaltul Său nume în albumul societăţii. Aici a fost întâmpinat de dl învăţător de Bilca, G. Brăilean, îmbrăcat în costum naţional, cu pâine şi o bucată de sare cristal. Pe sare erau gravate cuvintele: „Bine ai venit!”. Alteţa Sa Imperială a binevoit prea graţios a răspunde în limba română: „Mulţumesc, mulţumesc!”, apoi a luat sarea în mână şi, punând altă mână pe pâine, a poruncit să i-o ducă la trăsură; sarea a ţinut-o în mână până târziu. / Pentru săracii Rădăuţilor, Alteţa Sa Imperială oferi suma de 300 florini”[29].

 

1888: „Trecui la Rădăuţi. Aci, cel dintâi lucru ce-mi atrase privirile fu piaţa colosală din centrul târ­gului, cum nu avusem încă ocazia de a vedea o altă asemenea prin toate oraşele în care mă oprisem; apoi, frumoasa clădire a gimnaziului cezaro-regesc, o havră cu două turnuri înalte, vite de tot soiul multe şi hotelieri puţini, dar jupuitori la culme. Mai im­portant lucru, în acest târg, e iarmarocul, ce se face în fiecare vineri şi la care se adună nenumăraţi ne­gustori şi producători, atât de vite, cât şi de producte câmpeneşti ori casnice. Poporaţiunea ţărănească e în majoritate română; puţini ruteni şi ungureni; cea târgoveaţă e jidovească. Printre cei mai de frunte din Rădăuţi, am avut ocazia a face cunoştinţă cu domnii Elie Cărăuş[30], şi părintele Kelariu, ambii profesori, băr­baţi foarte merituoşi şi instruiţi, care reprezintă acolo elementul românesc”[31].

 

1888: În anul 1888, de la poşta din Rădăuţi au fost delapidate mii de florini, iar suspecţii de fraudă, administratorul Alfred Srkal şi asistenţii R. Renelt şi N. Slusariuk, se aflau deja încarceraţi la Tribunalul din Suceava[32].

 

1889: Primul oraş din ţinuturi româneşti care l-a sărbătorit pe Eminescu, în mod public, pe 15 decembrie 1889, în instituţia gimnazială pe care şi-o întemeiase cu eforturi obşteşti, beneficiază de mărturisiri duioase din partea pleiadei de cărturari pe care i-a oferit Bucovinei, precum şi de cele ale intelectualilor din Regat, porniţi pe „drumuri rădăuţene” în căutarea rădăcinilor străvechi.

 

 

1889: „În 1889 și 1893, cunoscuta Companie pe acţiuni din industria lemnului Leopold von Popper a construit două fierăstraie cu aburi în Marginea (Suceviţa, Fürstenthal) și Bivolărie,  nu departe de Rădăuţi. Compania foloseşte motoare cu aburi, care furnizează, împreună, 200 de cai putere, și șase cai putere pentru sistemul de iluminat electric şi pentru primul sistem menționat (Suceviţa, Fürstenthal). Sistemul este un prototip și desigur că sunt disponibile instalaţiile pentru sediile oficiale, casele muncitorilor etc. / Lemnul brut care a fost prelucrat era de aproximativ 60.000 de metri cubi pe an; din această materie primă au fost produse aproximativ 32.000 de metri cubi de mărfuri tăiate. / Mărfurile tăiate, care sunt clasificate în trei clase, au dus la: aproximativ 40 la sută bunuri nesortate; aproximativ 45 la sută așa-numit lemn de foc și aproximativ 15 la sută materiale din a III-a clasă. / Materialul de tăiere este trimis aproape exclusiv în Rusia, Turcia, Italia și Italia prin Odessa și Galaţi, în Franța și în multe alte țări; în ultimii ani, cantități destul de semnificative din acest produs tăiat au plecat și în Germania. Pe lângă gaterele menţionate mai sus, compania Leopold von Popper are și unități mari în Galiţia”[33].

 

1890: „În 12 ianuarie 1890, stil nou, s-a constituit, în Rădăuţi, Societatea poporală română „Ştefan cel Mare”, având un scop literar, naţional şi social, precum şi sprijinirea membrilor în caz de nevoie… Localul îl are în hotelul dl. Anton Balan din loc”[34].

 

Romstorfer: schiţe Siret şi Rădăuţi din 1896

 

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[35].

 

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „archipresbiter staurofor din Rădăuţi Ioan Mândrilă”, menţionează, printre familiile târgului, şi pe Mihai MEDVIGHIU, Constantin HÂNCU, Artemi HÂNCU, Georgi HOLBEA, Panaite TOFANEL, Teodor BULIGA, Petru COLIBABA, Aftim LARIONESCU, Petru TUMURUG, Artemi POPESCU, Alexandru HORTOPAN, Ioan MIHAIUC, Aftanasi VLONGA, Gavril NEGRU, Simion HÂNCU, Simion HALUS, Tofan BEJAN, Alexandru HALUS, Georgi SCÂNTEUŢĂ, Elena BODNARIU, Ilie SPODARIU, Maria a lui Vasile POPESCU, Artemi BEJAN, Georgi MARCU, Niculai SCÂNTEI, Elena SCÂNTEI, Constantin MOROŞAN, Constantin BEJAN, Toader CURELARIU, Giorgi BEJAN, Artemi SIMOTA şi Balaşa BEJAN[36].

 

1901: Însoţirea românească ce păstrare şi credit în sistem Raiffeisen s-a înfiinţat în anul 1901, cu 108 părtaşi, sub direcţiunea preotului Ipolit Tarnavschi şi cu sprijinul bogatului gospodar Antim Larionescu.

 

 

1903: „Liga țăranilor români din Bucovina împotriva alcoolului. Din pricina numărului enorm de birturi, ţinute, peste tot, de evrei, alcoolismul face în Bucovina ravagii înfricoşătoare. Dar, de câtva timp, datorită eforturilor inteligente ale excelentului cler ortodox din această provincie, există o mișcare semnificativă împotriva alcoolului. Această mișcare este peste tot considerabilă printre românii din districtele Rădăuți, Suceava, Gura Humorului și Câmpulung. / Țăranii s-au formal, în fața preoților, să nu mai bea băuturi spirtoase și n-au mai băut. În unele locuri, îngroapă solemn țuica, împreună cu preoții. În Vatra Dornei, alcoolul are chiar un mormânt foarte drăguț, pe care toți vizitatorii băilor din această localitate au putut să-l vadă (A Dorna Watra l’alcool possède même un très-joli tombeau que tous les visiteurs de bains de cette localité ont pu voir)”[37].

 

1904: „Rădăuţii se deapănă întâiu în felul Câmpulungului, cu un şir de căsuţe ce se iveşte în marea vale înverzit. Trenul străbate aleia lungă, care pleacă de la halta Plopilor şi poartă numele impunător de „Calea Domnilor”, Herrenhasse… Cu căsuţele lui urâte şi neregulat aruncate, cu stradele prăfoase şi pline de paiele de azi şi cele de mai deunăzi, cu piaţa sa centrală, pe care chifteşte murdăria în timpurile de ploaie pentru a fi spulberată, apoi, de vânturi, Rădăuţii dau cu adevărat icoana unui târg galiţian, unde Ruteni nenorociţi vin să se îmbete, Dumineca şi sărbătoarea, la Evrei mârşavi. / Dar şi noi, ceştia de cari se ţine ţărănimea săracă din aceste părţi de loc, avem Domnii noştri. Ei au făcut în acest sat, odinioară, o mănăstire de lemn pentru înmormântarea creştinească a rămăşiţelor lor, şi din această mănăstioară a răsărit, apoi, o mare biserică de piatră, o episcopie a fost înfiinţată lângă această biserică, pentru ca Vlădica, împreună cu păstorirea părţii de sus a ţării, să aibă grijă gropniţii Voevozilor””(Nicolae Iorga). „În Rădăuţi, afară de Episcopia veche, cu mormintele primilor noştri voevozi, Bogdan, Laţcu, Petru, Ştefan etc., nu vezi altceva decât viaţă nouă, unde românii se luptă cu străinii. În Rădăuţi, românii stăpânesc mahalalele, iar jidovii centrul” (Gh. Ghibănescu).

 

 

1906:Petrecere în Rădăuţ. „Giumălăul”, societatea cantorilor români din Bucovina, în Câmpulung, aranjează o petrecere în stil mare, împreunată cu teatru, declamări şi dans, marţi, în 26 decembrie 1906 (a doua zi de Crăciun), în Rădăuţi, sala de tir, începutul la 7 ore, seara. Intrarea: 1 coroană de persoană. Jumătate din venitul acestei petreceri e menit pentru Internatul de băieţi români din Rădăuţi”[38].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Rădăuţi, oraş foarte vechi şi, până la 1781, reşedinţă episcopală, care, de atunci, s-a strămutat la Cernăuţi; se află situat în mijlocul fertilei văi a Sucevei, pe pârâul Fântânel şi între Temnic (Topliţa) şi Suceviţa; formează o aşezare în masă de să­teni. Oraşul s-a ridicat graţie aşezării în el a episcopiei Bucovinei şi înfiinţării, în apro­piere, a mănăstirii Putna. Ve­chiul târg, la centru, este stăpânit aproape exclusiv de evrei. Oraşul, împreună cu satul de primprejur, are o suprafaţă de 27,62 kmp. Numără peste 13.000 locuitori, din care cei de la pe­riferia rurală a Rădăuţului sunt români gr. or., iar cei din centrul oraşului sunt germani, evrei şi puţini maghiari şi ar­meni, cu ceva români. Rădăuţul este sediul unei prefecturi (capitanat), al unei judecătorii de ocol, perceptorie, având un liceu real şi o her­ghelie împărătească, care po­sedă moşii de agricultură şi cu prăsilă de vite, ce se întind până aproape de hotarul Ungariei (numele generic al Transilvaniei, şi pe atunci – n. n.). Aci se întâlnesc două şosele principale şi trece şi linia ferată locală Hadicfalva-Brodina. Ad­ministraţia hergheliilor, cu di­recţia moşiilor odinioară episcopeşti, sunt în seama statului austriac. Afară de liceu şi de şcoala agronomică inferioară, Rădăuţul mai are două şcoli populare, de câte 6 clase, două de câte 4 clase, o casă de economie, precum şi o societate de lectură românească, un spital mare, şi cele­lalte oficii ale unui centru dis­trictual. În Rădăuţ se află cea mai veche fabrică de hârtie şi o fa­brică de chibrituri. Cultul este îngrijit de o bi­serică gr. or., cu hramul „Sfântul Nicolae”, care a fost odată ca­tedrală episcopală. Populaţiunea germană se ocupa, până nu de mult, cu in­dustria fabricării trăsurilor de tot felul, pe o scară foarte în­tinsă, iar cea românească prac­tică, de asemenea, tot felul de industrii casnice. Astăzi, toată această industrie este în des­creştere şi înlocuită de câteva fabrici. Fabrica cea mai ve­che a Bucovinei pentru face­rea hârtiei, care se aflase într-o vreme aci, a încetat şi ea, pe urma negoţului evreiesc, bazat pe import meschin. Oraşul face însă acum comerţ întins cu productele câmpului şi a ani­malelor domestice, ce se aduc la zilele de târg, foarte frecven­tate. De asemenea şi prăsila excelentă de cai, propagată de herghelia statului, contribuie la dezvoltarea acestei localităţi importante. Fabrici mai însemnate sunt cea de bere, cea de tăbăcărie, una de spirt, de pie­lărie şi de cărămizi. În oraş se găseşte şi o cazarmă model pentru armata teritorială. Rădăuţi, mănăstire, astăzi biserică parohială în oraşul districtual cu acelaşi nume, a fost re-întemeiată odată cu înfiin­ţarea episcopiei de aci, de către Alexandru cel Bun, la anul 1402, căci se vede dintr-un epitaf, aflător în interiorul bi­sericii, că pe acelaşi loc stătuse deja, înainte vreme, un schit, căruia îi dăruise nepoata lui Lazco Voievod, pe la sfârşitul veacului al 14-a moşia, Coţman. În momentul ocupării Bu­covinei de către austrieci, epis­copia  Rădăuţului cuprindea mai mult de jumătate din ve­chiul ţinut al Sucevei, deci trecea şi peste hotarul Bucovinei actuale, pre­cum şi ţinuturile Rădăuţului şi al Cernăuţului. Eparhia a fost păstorită, de la întemeiere şi până la ocupaţiunea aus­triacă, de 42 de episcopi. Ul­timul, Dositei Cherescul, a cedat stăruinţelor guvernului austriac şi, desfăcându-se de do­meniile episcopiei sale, în schim­bul unei salarizări fixe de 6.000 florini pe an, s-a strămutat la Cernăuţi, unde s-a şi stabilit noua reşedinţa a eparhiei bucovinene, care s-a transformat, în urmă, în mitropolie, adăugându-i-se şi eparhia Dalmaţiei. Biserica episcopală este in­teresantă prin clădirea sa ori­ginală şi reprezintă o bazilică veche, fără turnuri şi fără bolta în mijloc. În interiorul ei se află şase morminte ctitoriceşti, cu pietrele şi epitafele bine conservate, din care se poate vedea că aci au fost pristăviţi Bogdan (1370), Lazco (1374), Roman (1392), Ştefan I (1398), Bogdan II (1452) şi nepoata amintită mai sus. Pridvorul bisericii a fost făcut mai târziu, şi anume de Alexandru Lăpuşneanu. Episcopia, cu chinovia ei, poseda, pe lângă moşia Rădăuţi, astăzi domeniu special al sta­tului austriac, cu vestita her­ghelie de cai, încă moşiile Coţman, Laşchiuca, Suhoverha, Clivodin, Davideşti, Cliveşti, Gavrileşti, apoi o crâşmă în târgul Sucevei şi o grădină în târgul Cernăuţului, loc pe care a fost clădită, în urmă, bise­rică Sfânta Parascheva”[39].

 

 

1912: Meetingul românilor Bucovineni: „Pe timpul voievodului Alexandru cel Bun, era o episcopie românească la Rădăuţi, care a fost ridicată, mai pe urmă, la rangul de mitropolie, tot subt acest voievod. Daniile lui Alexandru cel Bun şi ale urmaşilor săi şi, îndeosebi, cele ale lui Ștefan cel Mare, formează fondul religionar, întemeiat de împăratul Iosif al II-lea în 1783. Când a venit Bucovina la Austria, li s-a făgăduit locuitorilor, prin document împărătesc şi prin manifeste solemne, că întotdeauna Casa de Austria va păstra status-ul în Bucovina. Pe timpul guvernatorului militar, generalul Enzenberg, ţara şi poporul nostru s-au bucurat de ocrotire şi de multe binefaceri şi nu s-a ştirbit caracterul românesc („moldovenesc”) al ţării, al bisericii şi al celorlalte aşezăminte culturale. Abia mai târziu, înrădăcinându-se rusnecii la noi în ţară, au început a cere drepturi ce nu le-au avut şi nici li se cuvin vreodată. Astăzi nu sunt mulţămiţi numai cu ce le-am dat noi, din milă creştinească, ci râvnesc să pună mâna cu puterea şi pe cârma bisericii româneşti. În aceste clipe de grea cumpănă, e datoria fiecărui român bun să-şi pună pavăza cea mai puternică, biserica neamului nostru”[40].

 

1914, decembrie 18: „La reîntoarcerea de pe frontal din est, Arhiducele a vizitat oraşul Rădăuţi. Era ziua de vineri, zi de târg. Intima piaţă din centrul Rădăuţilor era plină de o mare de lume. Arhiducele, fermecat de această privelişte grandioasa, Şi-a schimbat, la moment, programul şi a pornit, cu automobilul, încet prin mijlocul mulţimii, admirând zdravenele chipuri şi pitorescul costum al mândrului popor care străjuieşte mormântul sfânt al Marelui Voivod Ştefan. Mulţimea, cum a prins de veste că frumosul chip de ofiţer este însuşi Moştenitorul tronului şi nepotul Împăratului, a izbucnit în entuziaste urări, făcând o grandioasă manifestare patriotică. Arhiducele, adânc mişcat de aceste ovaţiuni, care erau cu atât mai înălţătoare, cu cât erau spontane şi nepregătite, a mulţămit cu inimă înduioşată, şi în ochii lui se vedea strălucind o lacrimă de bucurie. Alteţa Sa a vizitat, apoi, biserica vechii episcopii a Rădăuţilor, unde sunt aşezate mormintele Voievozilor care au descălecat în Ţara Moldovei. În urmă, Arhiducele a primit în audienţă autorităţile şi diferitele corporaţiuni ale districtului şi a trecut în revistă trupele concentrate în Rădăuţi”[41]. „În Rădăuţi, primirea ce s-a făcut arhiducelui moştenitor a fost atât de călduroasă încât arhiducele a fost mişcat până la lacrimi”[42].

 

1914: Printre evreii rădăuţeni de vază ai anului 1914 se numărau Nathan Harth, Moise Maidanek, judecătorul Friedrich Rachmuth, dr. Leon Luttinger, Nuchem Herschleifer, Samuel Resch, Aron Stein, Moise Beer-Mik, Salomon Weissler, dr. Josef Bierer, dr. Leon Hellmann, dr. Kalman Weber, Moses Kranzdorf, Chaim Mechel, Abraham Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kaman Menczer, Uscher Singer, Dr. David Harth and Leiser Kirmayer. Kalman Weber, Moise Kranzdorf, Chaim Mechel, Avraam Rothberg, Berl Lehrer, Jakob Peretz, Samuel Salzberg, Feiwel Dolberg, Kaman Menczer, Uscher Singer, dr. David Harth, Leiser Kirmayer şi Chaim Kupferberg.

 

Rădăuţi, în 1917

 

1915: „Preotul român Bodnărescu se afla pe drum, în călătorie spre Rădăuţi. Ruşii opresc sania, se azvârl ca fiarele sălbatice asupra vizitiului şi-l somează pe preot să le dea punga. După ce şi-au însuşit tot ce a avut părintele, i-au adresat mai multe înjurături ruseşti şi l-au tras jos din sanie, lăsându-l în mijlocul drumului. Sania şi caii au râmat ca „contribuţie de război” în mâinile ruşilor”[43].

 

1915: „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni”[44]. „Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş. / Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită. / De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit. / După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri. /  Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă. / Retragerea acestor trupe spre Suceava, între ei şi legionarii români, şi halul în care se aflau au provocat mila şi compătimirea tuturor celor care i-au văzut. / Ruşii, ajungând la Hatna (Dărmăneşti – n.n.), n-au continuat drumul spre Iţcani, ci au trecut apa Sucevei, la Rădăuţi, unde au surprins un tren austriac, care, în cea mai mare linişte, îşi urma calea spre munţi”[45]. / „Urmăriţi îndeaproape de austrieci, ruşii au mai avut de sângerat pe pământul Bucovinei, şi 26 ianuarie (8 februarie nou – n.n.), după orele 11, când au avut loc încăierări, „pe străzile oraşului Rădăuţi, între o avangardă austriacă de vreo sută de soldaţi, care au făcut o recunoaştere, şi o sută cincizeci de cazaci, care erau în retragere şi mai întârziaseră în Rădăuţi. Au căzut morţi mulţi din ambele părţi, fiind răniţi, cu această ocazie, şi doisprezece trecători”. / Simultan cu încăierarea de la Rădăuţi, „avangărzile austro-ungare au intrat, în entuziasmul indescriptibil al populaţiei, în Suceava. La două, după-amiază, a sosit grosul trupelor, care au fost primite cu ovaţii de populaţia civilă. Soldaţii au fost îmbrăţişaţi pe stradă. Ruşii s-au retras cu totul spre Cernăuţi. Oraşele Câmpulung, Gura Humorului şi Suceava sunt, iar, cu totul în posesia trupelor austro-ungare. / Călătorii sosiţi, după-amiază, din Cernăuţi comunică că guvernatorul rus al Bucovinei, Evreinow, a părăsit, împreună cu întregul său stat major şi cu întreaga garnizoană, Cernăuţii, îndreptându-se spre Novoseliţa”[46]. / Între timp, adică în 10 iunie, „a fost promovat, în aula Universităţii din Viena, dl Calistrat Şotropa, profesor la Liceul din Rădăuţi, în doctor în filosofie”, iar „Directorul Căilor Ferate Române, dl Cottescu, a vestit Centrala (băncilor săteşti – n.n.) că trenuri special încărcate cu porumb vor intra în gara Burdujeni, în răstimpurile hotărâte, iar Preşedintele Ţării, contele Meran, a pus la dispoziţia Centralei, zilnic, 10 vagoane, pentru îngrijirea transportului”. Contrabanda guvernului Ionel Brăteanu continua cu folos, iar deputatul George Sârbu, slujitor al altarului, de profesie, se năpustea cu cădelniţa austriacismului asupra refugiaţilor bucovineni din România, care, în fond, duceau o politică naţională unionistă. După război, nu cei care au sângerat pentru Întregirea Neamului aveau să se bucure de onoruri, ci antiunionistul George Sârbu, căruia i se va da pe mână Fondul Religionar. Dovadă că niciodată nu e bine să mori pentru patrie, ci doar să te foloseşti de ea pentru a trăi ca în rai.

 

1915: Sub stăpânirea rusească, în Rădăuţi. „În oraşul Rădăuţi parcă nici n-ar fi fost ruşii. Nu se vede nici o urmă de devastare. Străzile largi,curate, sunt împodobite cu aceleaşi edificii frumoase, întregi. Faptul acesta, după cum m-am informat e a se mulţămi bărbaţilor din fruntea oraşului. Tactul acestora a cruţat întregi viaţa şi bunurile rădăuţenilor. Despre dominaţia rusească din Rădăuţi îmi povesteşte, pe scurt, pri­marul. dl Dr. Hirtz. / „Abia în 29 decembrie, po­vesteşte primarul, am aflat că trupete noastre bat în retragere. În 30 decembrie, se puteau auzi deja bubuiturile de tun. Tumultul înfricoşător se apro­pia tot mai mult. Pe la amiază se auzeau bine şi pocnetele de puşti. Pe la ora 1, după-amiază, primesc ştirea că ruşii, care se apropiau, împuşcând mereu, au şi intrat în suburbiile de la pe­riferie. Peste un sfert de ceas, o sotnie de cazaci era pe piaţa de dinaintea primăriei. Plec spre ofiţerul sotniei, care îmi şi grăieşte îndată: „Tu eşti primar?”. / „Da”. / „Priveşte, pe partea asta intră colonelul în oraş; ai face mai bine să mergi să-l întâmpini”. / La aceasta eu, continuă primarul, am trimis un călăreţ, cu steag alb, înaintea colonelului, pe urmă am plecat îndată, cu trăsura, ca să-l întâmpin şi eu. Pe colonel l-am aflat în fruntea unei trupe mai mari. I-am spus că-i predau oraşul cu intenţiuni paşnice şi l-am rugat să cruţe viaţa şi avutul locuitorilor, luându-i sub scutul său. / „De ce vii aşa târziu?”, mă în­trebă colonelul, pe un ton mai mult binevoitor, decât ameninţător. / „Cum înţelegeţi aceasta, domnule colonel?”, îi replicai eu. / „Doar ai putut auzi şi tu”, răspunde colonelul, bubuitul tunuri­lor în apropierea oraşului. / „N-am ştiut, domnule colonel, că semnalul acela îmi suna mie; ar fi fost mai bine dacă aţi fi trimis un par­lamentar”. / „Toate bune, continuă colo­nelul. Comandantul şef, generalul Leontiew, intră pe cealaltă parte în oraş. Şi acum ieşi-i repede întru întâmpinare!”. / Când am ajuns în oraş, istoriseşte mai departe primarul, piaţa uriaşă de dinaintea primăriei era plină de tunuri, de care de tren şi de mili­ţie. Acolo l-am aflat şi pe general, în care am văzut îndată un om cu intenţii deosebit de bune. După ce i-am predat şi lui oraşul, a urmat, între noi următorul dialog: / „Unde să-mi aşez oamenii?”, în­trebă generalul. / „Câţi sunt?”. / „Patru mii”. / „Mă voi îngriji eu de încartiruirea lor, de vreme ce în Rădăuţi avem o cazarmă spaţioasă”. / „Avem, apoi, şi o mie de cai”. / „Lucrul e în regulă”. / „Vă veţi îngriji şi de provederea noastră cu hrană?”, întrebă mai de­parte generalul. / „Mă voi îngriji”. / „Bine, zise generalul. Acum să-mi arătaţi o cafenea. Peste o jumătate de oră să veniţi şi dumneavoastră acolo”. / În cafenea, apoi, mă întreabă ge­neralul: / „Unde e, acum, armata dumneavoastră?”. / „Nu ştiu. A părăsit oraşul”. / „În Rădăuţi nu sunt soldaţi?”. / „Nu”. / „Şi cetăţenii?”… / „Pentru aceia iau garanţă…”. / „Aveţi grijă, zise colonelul, noi plătim totul cu bani gata, dar dacă cineva ar cuteza să atenteze la viaţa soldaţilor mei, pe acela voi po­runci imediat să-l spânzure, iar oraşul îl vom bombarda”. / Generalul a plecat, apoi, din oraş, unde se reîntorcea numai din când în când. Comandant militar al Rădăuţilor a fost numit un colonel, care nu era nici pe departe aşa de complezent ca generalul. Dacă primarul i se plângea în contra vreunui soldat, care făcea abuzuri, colonelul se răstea la dânsul, strigându-i pe un ton brutal: / „Du lügst, Krieg ist Krieg!” (Minţi! Războiul e război şi gata!). / Primarul s-a plâns, apoi, generalu­lui, din cauza grobianităţilor colonelului. Generalul a şi făcut îndată dreptate. L-a trimes pe colonel la front, numind în locu-i alt comandant. / Primarul se îngrijea energic ca să nu li se facă neajunsuri locuitorilor. Pe de o parte, trebuia să caute să împăciuiască întruna armata invadatoare, iar pe de alta trebuia să-i domolească pe cetăţenii păgubiţi, punându-le mereu în vedere să-şi suporte soarta grea în linişte. Căci n-a trecut furtuna ru­sească nici peste Rădăuţi, fără jafuri, furturi, pustiiri de mobile etc. / „De ce s-au refugiat locuitorii dinaintea noastră?”, întreabă, într-un rând, noul comandant. / „Pentru că s-au temut că vor fi jefuiţi şi duşi în Rusia ca ostateci”. / Colonelul începu să râdă: / „Doar nu vom umplea întreaga Rusia de ostateci. Apoi noi ne luptăm doară cu soldaţii, şi nu cu civili”. / De altminteri, colonelul i-a poruncit prima­rului ca să pună să se spargă toate uşile prăvăliilor încuiate ale celor refugiaţi. Să se vândă apoi toate mărfurile din ele, iar banii să se dea săra­cilor. Primarul însă n-a executat po­runca colonelului-comandant. / În jurul oraşului, în districtul li­povean, locuiesc maloruşii. Aceştia sunt oameni cu stare şi, de aceea, guvernul n-a acordat ajutor familiilor celor mobilizaţi dintre ei. Comandantul  rusesc îl întreabă pe primar că de ce femeile maloruşilor nu capătă ajutor? Primarul, fără nici o vorbă, trimite fie­cărei femei din acest district câte 5 coroane. / De altcum, fiecare locuitor din cele două sate din districtul lipovean a fost expediat în Ungaria. Păcatul, pe care l-ar săvârşi: trădarea de patrie. / În fine, în 5 februarie, se răspândi ştirea că ruşii se retrag. Şi, într-adevăr, nu peste mult începură a roi pe toate străzile care duceau din Rădăuţi. Armata rusească părăsea oraşul cu o grabă febrilă. / Nu mult după aceea, însă, spre marea noastră surprindere, locul armatei din Rusia europeană îl luară turcomanii din Asia. Ofiţerii acestora erau însă toţi polonezi. Căci aristocraţia poloneză, din ură faţă de ruşi, îşi face miliţia la regimentele asiatice, numai ca să nu servească la un loc cu ruşii. / Turcomanii s-au purtat, de altcum, destul de bine. Numai în căutarea femeilor îl făceau şi pe dracul în patru… / Au plecat, apoi, şi turcomanii. Se răspândise ştirea că trupele noastre se apropie cu iuţeală de fulger”[47].

 

1915: Corpul didactic al Gimnaziului româno-german i. r. din Rădăuţi organizase, pentru 18 august, ora 11, „serbarea patriotică „Ţintuirea Buzduganului”, în sala festivă a Casei Germane, din incidentul zilei natale a prea Înălţatului nostru Împărat Francisc I”. Cuvântul de deschidere a fost ţinut de directorul gimnaziului, Leonida Bodnarescul, elevul Ilie Păscariu a recitat poezia „În spital”, de George Coşbuc, iar corul gimnazial, dirijat de Tiron, a cântat „Pe-al nostru steag”, de Ciprian Porumbescu, şi „Wacht au der Donau”, iar elevii Traian de Volcinschi şi Traian Cârstean au recitat „Im Feldspital zu Verona”, de Hermann von Gilm, şi, respectiv, „Ura, ura, Austria!”, de Vasile cav. de Kalmuţchi.

 

1915: S-a născut, la Rădăuţi, în 15 februarie 1857, din rădăcini horodnicene, primind numele de botez Emanuil. Era fiul învăţătorului Vasile Zub, care, din motive rămase necunoscute şi care nici nu prea contează, şi-a schimbat numele din Zub în Grigorovici. A urmat studii universitare la Cernăuţi, unde l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, iar în 1879, când deja stăpâneşte şapte limbi (germană, ucraineană, polonă, rusă, cehă, franceză şi engleză), pleacă într-o lungă călătorie, prin Transilvania, spre Italia, la întoarcere stabilindu-se în Regatul României, unde va şi primi cetăţenia de român, dar abia în 1893. S-a stabilit la Iaşi, după o scurtă perioadă păşcăneană, ca angajat al companiei polone care construise şi administra calea ferată Iaşi-Burdujeni, companie care patrona şi şcoala profesională din Paşcani. / La Iaşi, Grigorovitza l-a cunoscut pe Eminescu, cu care n-a putut lega o prietenie durabilă, datorită firilor deosebite, dar din opera căruia va traduce în limba germană, şi îşi continuă studiile universitare, munca şi studiul însemnând două dintre reperele importante ale vieţii sale. / „Ambiţios, Grigorovitza nu se mulţumeşte numai cu elogioasele certificate de absolvire a cursurilor universităţilor din Cernăuţi şi din Iaşi, şi-şi susţine, la Berna, în Elveţia, examenul de bacalaureat clasic, pe care-l absolvă la 30 iulie 1891… Universităţilor din Cernăuţi, Iaşi, Berna şi Bucureşti, Grigorovitza ţine să le-o adauge şi pe cea din Berlin. Obţinând funcţia de interpret la legaţia română, frecventează, aici, pe cheltuială proprie, în perioada aprilie 1898 – martie 1901, timp de şase semestre, mai ales cursurile de filologie germană veche şi modernă… Erich Schmidt va fi acela care îl va sprijini şi în pregătirea tezei de doctorat (al doilea doctorat), pe care-l va susţine la 20 martie 1901, „având treniul academic“, cu lucrarea „Die Quellen von Cl. Brentanos „Grundung der Stadt Prag“. Este primul român care obţine titlul de doctor în filologie germană“[48]. / Aflat la Berlin, Grigorovitza, „compatriotul nostru atât de rodnic pe terenul ştiinţific-literar“, a publicat, pe lângă „o serie de scrieri germaniste“, şi un prim volum „de traduceri germane metrice din poeziile poetului român Mihai Eminescu“, acele „admirabile traduceri din Eminescu“ fiind „scoase (şi) în a doua ediţie la Berlin“, peste un deceniu, când, în paralel, „dl Grigorovitza ne aduce şi o serie de publicaţiuni noi şi interesante, în special prin faptul că se ocupă de o ramură necultivată încă aci, în ţară (în Regatul României – n.r.), şi anume de filologia germană“. / Activitatea publicistică, literară şi ştiinţifică susţinută de Grigorovitza în Germania l-a obligat pe L. Bachelin, bibliotecarul regal al României, să susţină, în „L’Independence romaine“ şi în „Noua Revistă Română“, că „n-a fost nicidecum zadarnică stăruinţa cu care persista statul român şi Augustul ei Suveran de a trimite tineri talentaţi în străinătate pentru a se perfecţiona în diferite ramuri de ştiinţă şi artă, căci iată-ne înzestraţi azi cu specialişti de toate ramurile învăţământului superior, încât încetul ne putem încerca prin zborul propriu a produce ceea ce eram deprinşi a lua, până ieri, alaltăieri, de la străini. În această categorie de rezultate îmbucurătoare trebuie să socotim şi aceste scrieri recente ale dlui Grigorovitza. Şi dânsul s-a exilat, timp de mai mulţi ani, în străinătate, pentru a se perfecţiona în studiul limbilor germanice, mergând – ce-i drept, fără bursă, ci mai mult pe cheltuiala sa proprie – la Berlin, unde a obţinut, precum se ştie, ca prim Român, titlul de doctor în filologia germanică“. / Ne-a încredinţat „Huţanii Carpaţilor” (1902), „Chipuri şi graiuri din Bucovina“ (1905), „De la hotare, istorii moldoveneşti” (1905), Poveşti răzleţe“ (1907), „Schitul Cerebucului, povestire din trecutul Moldovii“ (1908), „Dicţionarul geografic al Bucovinei” (1908), „Piatra muierii“ (1909), „Negru Vodă“ (1909), „Cum a fost odată“ (1911), „Amintiri şi schiţe“ (1912), scrieri filologice, dicţionare germane şi ruseşti şi două traduceri a operei lui Eminescu în germană. / Despre moartea lui Em. Grigorovitza scrie, preluând un material din „Universul” din 23 decembrie 1915, şi gazeta suceveană „Viaţa Nouă” (IV, nr. 170-171, p. 4): // „Cunoscutul literat şi profesor de limba ger­mană pe la diferite şcoli secundare şi superioare şi-a pus capăt zilelor, ieri, la bodega „Mircea”, din Bulevardul Academiei, în următoarele împrejurări: / Pe la oarele 5 d. a., când nu erau decât câţi­va consumatori în prăvălie, a întrat Grigorovitza, foarte preocupat, s-a îndreptat spre ma­sa din fund, unde era mai întunerec, şi a ce­rut chelnărului două hârtii şi două plicuri de scrisori. În prada unei agitaţiuni neobişnuite, Grigorovitza, după ce a scris scrisorile, profi­tând de un moment, când nu se afla nimeni în apropierea sa, decât un chelner, întors cu spatele, a scos din buzunar un revolver, şi-a vârât ţeava în gură şi a tras. / Chelnărul s-a întors înspăimântat, crezând că s-a tras în el. În acel moment, a văzut pe Grigorovitza căzând jos, de pe scaun, şi rostogolindu-se, apoi, cu faţa în sus. Capul, plin de sânge, îi era zdrobit. Glonţul pătrunsese prin gură şi ieşise, făcând o rană groaznică, prin creştetul capului. Moartea i-a fost aproape ful­gerătoare. / Cel dintâi a sosit la locul nenorocirii fiul de­functului. După ce s-a mai liniştit, întrebat da­că ştie ceva asupra cauzelor sinuciderii, a de­clarat că actul acesta a fost o surpriză dureroasă, dar că ştie că, în ultimul timp, tatăl său se afla în încurcături financiare. / Grigorovitza era bucovinean; originar din Strojineţ (din Rădăuţi, născut în 15.02.1857, mort la Bucureşti, în 06.12.1915 – n.n.). / După terminarea Şcolii normale din Cer­năuţi (în realitate, Universitatea – n.n.), s-a dedicat carierei de institutor; însă do­rul de carte şi de dezvoltare, împerecheat cu o energie de fier şi cu o minte ageră, l-au în­demnat, în scurtă vreme, să-şi părăsească ţara, spre a-şi continua studiile, pe la universităţile din afară. // Despre petrecerea şi activitatea sa în Româ­nia, scrie „Viitorul”: / Când Em. Grigorovitza a părăsit Bu­covina, a venit întâi la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde a fost profesor la „Şcoala fiilor de militari”, actualmente „Liceul militar”. De la Iaşi, Grigrovitza a trecut profesor la Bucureşti, unde a rămas tot timpul. / În afară de lucrările sale literare şi istorice, în mare parte consacrate vieţii şi mediului românesc din Bucovina, nu trebuie să uităm că Grigorovitza, care a predat limba rusă Rege­lui Ferdinand, este autorul celor două mari dicţionare româno-rus şi ruso-român, care, la 1901, au fost tipărite pe seama ministerului de instrucţie. / In afară de acestea, Grigorovitza a mai scris o serie de amintiri, impresii, schiţe, novele, pe care le-a întrunit în volumele: „Chipuri şi graiuri din Bucovina” şi „De la ho­tare”, câteva povestiri istorice, ca „Schitul Cerebucului” şi „Piatra Muierii”, mai toate consacrate Bucovinei. / Dragostea lui Grigorovitza pentru acest ţi­nut românesc, în care s-a născut, apare din aceste scrieri, ca şi din monografia Bucovinei, cuprinsă în volumul „Cum a fost odată”, în care descrie capitala Bucovinei, târgul Rădăuţului, şi văile Siretului şi ale Prutului. Cu frumoase însuşiri stilistice şi cu darul de ob­servator isteţ, Grigorovitza a scris aceasta monografie în aşa fel, că ea are şi o valoare literară de netăgăduit. / Descriind Cernăuţul vechi, în care a co­pilărit, Grigorovitza povesteşte unele reminiscenţe de pe vremea marelui dascăl bucovi­nean Aron Pumnul, care, între elevi, a avut şi pe M. Eminescu. / Defunctul Grigorovitza a cunoscut personal şi pe genialul nostru poet, despre care pove­steşte, în „Cum a fost odată”, următoarele: // „Tot aşa mi-a fost dat să-l văd pe neuita­tul Eminescu, ca şcolar, la Cernăuţi, şi îmi pare cu atât mai rău de asta, fiindcă el singur a fost acela care mi-a povestit în urmă – când ne împrietenisem, la Iaşi – multe şi mărunte din viaţa lui de gimnaziast, prin anii 1863/64. Câ­te întâmplări hazlii nu am aflat de la bietul Mihai! / Mai ales, anul 1864, când, cu venirea trupei Fany Tardini la Cernăuţi, care înnebunise pe băieţii noştri, a fost un val-vârtej întreg de năzdrăvănii. Că a luat şi Eminescu lumea în cap şi a plecat din Cernăuţi, nu se ştie când şi cum. Avusese el profesor pe neuitatul Neubauer, pe acela care mi-a aprins mie, ca şi lui, dragostea pătimaşă pentru scrierile lui Schiller. / Eminescu ştia spune bucăţi întregi de ale acestui poet, pe de rost, şi, când a văzut, la Iaşi că tradusesem în nemţeşte „Stejarul din Borzeşti”, al lui N. Gane, era nebun de bucurie! / Au urmat, apoi, traducerile câtorva din po­eziile proprii ale lui Mihai, care ne-au legat prieteni pe vecie şi – cu durere o spun – îl făceam, uneori, să se întreacă cu firea, încât înţelesesem, în urmă, că, în dosul acestor în­duioşări, se ascundea şi suferinţa”[49].

 

Rădăuţi, în 1917

 

1916: În intenţia declarată, de a petrece anul nou pe stil vechi în Cernăuţi, ruşii avansau pas cu pas, ignorând parcă urgia „de gloanţe şi mitralii”, trase asupra lor. Austriecii îşi întăriseră forţele, cu trupe venite din Serbia şi încercau să reziste, ca de obicei, pe aliniamentul pădurii Rarancea. Populaţia civilă a Cernăuţilor primise ordin să evacueze oraşul şi, în vreme ce autorităţile militare s-au repoziţionat la Vatra Dornei, mulţimile pribegeau spre Hliboca, Siret şi Rădăuţi[50]. Cea mai sângeroasă zi pare să fi fost cea de 11 ianuarie, când, încă din zori, „de la Boian, în sus, se desfăşoară între beligeranţi lupte gigantice, lupte de exterminare, ale căror rezultate sunt dezastruoase”. Austriecii înconjuraseră Cernăuţii cu tranşee, fortificaţii „şi centuri de garduri construite din sârmă electrică” (toate concepute de colonelul Daniil Pop, român din Apuseni, dar revendicat şi de unguri pentru pricepere), prin care ruşii nu puteau răzbate[51].

 

Rădăuţi, în 1917

 

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Fruntaşul Toader Ciuc, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Marinceac, Rădăuţi, Regimentul 22, mort; Corporalul Artemie Nichiforiuc, Rădăuţi, Regimentul 22, mort”[52]; „Infanteristul Dumitru Hâncu, Rădăuţi, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Pentelei Palţei, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit”[53]; „Infanteristul Petru Simota, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Sucevan, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Ion Tofanel, Rădăuţi, Regimentul 22, mort; Infanteristul Vicor Tudosa, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Ion Zolinschi, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit”[54]; „Infanteristul Gavril Postolachi, Rădăuţi, Regimentul 80, rănit”[55]; „Infanteristul Constantin Halus, Rădăuţi, Regimentul 22, prizonier”[56]; „Sergentul George Colibaba, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Simion Dornean, Rădăuţi, Regimentul 22, rănit”[57]; „La propunerea doamnei Elisaveta Creţu, din Rădăuţi, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Nicolai a lui Tanasi Creţu. Doamna Elisaveta Creţu susţine că soţul ei, Nicolai a lui Tanasi Creţu, a murit”[58]; „Karl Straub, din Rădăuţi, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Italia, în anul 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Antonia Straub, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[59]; „Petre a lui Nicolai Klecok, din Rădăuţi, a participat la război şi ar fi murit, în anul 1919, într-un spital în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Amalia a lui Petre Klecok, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Samson Rotar, din Rădăuţi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1915/1916, în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea fratelui său, Isidor Rotar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[60]; „Dumitru a lui Todor Hâncu, din Rădăuţi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1914, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ana a lui Dumitru Hâncu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[61].

 

 

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[62]: La judecătoria Rădăuţi: / Hilsenrad Simeon, judecător de district cu rangul VIII; / Kessler Karl Herman, judecător de district cu rangul VIII; / Antschl Heinrich, judecător de district cu rangul VIII; / Paul Adalbert, judecător de district cu rangul VIII; / Rachut Friedrich, judecător de district cu rangul VIII; / Strominger Solomon, judecător de district cu rangul VIII; Hopp Waldemar, judecător de district cu rangul VIII; / Markewicz Anton, judecător cu rangul IX; Tepperberg Bernard Oton Enric, judecător cu rangul IX. // Numiri, începând de la 1 septembrie 1919: Dr. Cercavski-Ielita Eutimie, judecător la judecătoria Rădăuţi, judecător de district cu rangul VIII.

 

1919: „Firm. 29/19/Gen. II 39. În registrul însoţirilor, s-au introdus, la 7 august, privitor la însoţirea „Însoţire de păstrare şi credit pentru Rădăuţi”, următoarele schimbări: directorul Auftemi Larionescu, vicedirectorul Christofor Macovei şi membru în direcţiune George Bejan şterşi; directorul George Popadiuc, vicedirectorul Teodor Simionovici şi membrii în direcţiune Vasile a lui Grigori Rotar şi Victor Halus introduşi / Tribunalul Suceava, secţia II / în 7 august 1919”[63]. / „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 Au­gust 1919, privitor la însoţirea „Însoţirea de economie şi credit pentru locuitorii germani din oraşul Rădăuţi” (Spar-und Darlehenskassenverein für die deutschen Einwohner der Stadt Rădăuţi), următoarele schimbări: membrii în direcţiune Iosef Kirlus, Rudolf Wilke şi Mathias Bocz sterşi; membrii în direcţiune Rudolf Seibel, Heinrich Emmovicz şi Johann Jakob şi vice-directorul Martin Anderl introduşi”[64].

 

1919: Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi: Preşedinte: Anton Şesan, consilier de tri­bunal şi şef al ocolului judecătoresc Rădăuţi; / Locţiitor: Constantin Nastasi, consilier de tribunal Rădăuţi; / Reprezentant al Administraţiei: Ilie Maceiovschi, consilier superior de administraţie, Rădăuţi; / Locţiitor: Ilie Stoleriu, comisar, Rădăuţi; / Reprezentant al Băncii regionale: Chiriac Cârstean, învăţător superior Frătăuţii vechi; / Locţiitor: Vasile Mironovici, paroh, Burla; / Expert agricol: Vasile Strătescu, consilier agricol, Rădăuţi; / Locţiitor: Aurelian Voronca, director al Şcolii agronomice Rădăuţi; / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Valerian Mironovici, consilier silvic Voivodeasa; / Locţiitor: Aurel Isopescu, maestru silvic, Vicovul de sus; / Inginer hotarnic: Emil Herold, inginer civil, Rădăuţi; / Locţiitor: Carol Hlavin, inginer hotarnic civil, Rădăuţi; / Reprezentanţi ai ţăranilor: Eugen Sucevan, agricultor, Rădăuţi; Petrea Corfus, agricultor, Frătăuţii vechi; / Locţiitori: Petrea Pitic, agricultor Straja; Simon Popescul, agricultor, Rădăuţi[65].

 

1919: Din deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit”[66] pe anul în curs, se pot afla numele celor mai vestiţi cârciumari ai Bucovinei. În districtul Rădăuţilor, cel mai vrednic ţinut de straşnici băutori, la care caută cu admiraţie chiar şi Europa zilei de astăzi, cârciumarii se aflau sub aurele luminoase ale liderilor cu nume, precum Heinrich Voise şi Benjamin Klein, negociatori de preţuri flexibile fiind Carol Neunteufel, comisarul gărzii financiare Ştefan Jamnicki, Hermann Krassler, administratorul de percepţie Hugo Rezniczek şi profesorul Mihai Vicol.

 

 

1920: Deciziunea de expropriere Nr. 421/2. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului domi­nical fasc. Nr.299, Rădăuţi, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 250 ha 53 a 79 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovi­nean”, a devenit definitivă”[67].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Eugenia Cazacu şi Eleonora Vlad la Rădăuţi – şcoala de fete, str. Dr. I. Flondor; Claudia Nastasi, învăţătoare defini­tivă în Rădăuţi, se transferă în circum­scripţia oraşului Cernăuţi”[68].

 

1924: „Din depărtare, vechiul sat al lui Radomir, Rădăuţii de astăzi – în primele timpuri, poate vreo reşedinţă domnească – se întinde ca o apă pătată, întinsă, scânteietoare. În liniştea şesului Sucevei, drept şi neted până la munţi, care conturează pe orizont dungi vinete, oraşul adaugă o culoare plăcută monotoniei ogoarelor şi câmpiilor verzi, printre care foesc ca fluturii muncitorii, ţărani şi ţărance în cămăşi albe şi bonde cu flori negre. Clădirile nu par mari, vreo două-trei coşuri de fabrică, cam tot atâtea turnuri de biserică şi, încolo, lanţul de acoperişuri, aci mai strâns, aci mai răsfirat, cu tablă spălăcită sau cu ţiglă roşie ca ardeiul. Clădirea cea mai mare, mai maiestuoasă, mai trufaşă, e sinagoga” (Aurel I. Gheorghiu). „Rădăuţii sunt un oraş de „domni şi de opincari”, fiecare cu bucuriile şi îndeletnicirile lor” (Dragoş Vicol). „Duminică, 12 Octombrie 1924, în oraşul Rădăuţi are loc sfinţirea noii Case Naţionale şi deschiderea, în mod solemn, a noului târg. La aceste serbări participă dl ministru I. Nistor”[69].

 

1927: „Duminica trecuta, s-a întrunit la Rădăuţi (Bucovina) congresul extraordinar al Partidului Naţio­nal Ţărănesc din acest judeţ, la care au participat, pe lângă nu­meroşi delegaţi de la sate, pre­şedintele partidului naţional ţărănesc din Bucovina şi Hotin, dl prof. Sauciuc Săveanu şi deputatul de Rădăuţi Pompiliu Ioaniţescu. Acest din urmă şi-a ţinut, cu acest prilej, darea de seamă a activităţii sale parlamentare, făcând şi un lung expozeu a situaţiei politice interne, în legătură cu recentele evenimente”[70].

 

1927: „Duminică, 23 Octombrie 1927, s-a săvârşit sfinţirea solemnă a fundamentului Catedralei din Rădăuţi, în prezenţa IPSS Mitropolitul Bucovinei Nectarie şi a domnului ministru al lucrărilor publice Ion I. Nistor”[71]. Economia rădăuţeană a fost puternic impulsionată de evrei, fabrica de bere fiind făcută de Salomon Rudich, fabrica de băuturi spirtoase de Leon Rudich, o făbricuţă de nasturi, de fraţii Kern, făbricuţele de cherestea fiind ale evreilor Plank, Samuel Harth, Schapira şi Katz, Birkenfeld. Evreul rădăuţean Friedrich Fisher construise o fabrică de sticlă şi de ciment la Putna, iar Samuel Goldschläger şi copiii făcuse o fabrică de lumânări şi de săpun în Rădăuţi. O fabrică de încălţăminte aparţinea lui Joel Schurberg, Berl Drach avea un atelier de pielărie, în vreme ce atelierele de pălării aparţineau lui David Weber şi lui Mendel Harnik & Mathias Mayer. Printre micii industriaşi rădăuţeni se mai numărau şi evreii Nathan Korn, Mendel, Eisik Pressner, Chaim Mechel, Hermann Feiger, fraţii Schüller. Jacob Rosenblatt avea o mică uzină metalurgică, iar inginerii Kinsbrunner şi Fleminger, o fabrică de baterii, aflată la concurenţă cu fabrica de baterie „Vega” a firmei Nahman Guttman & Berl Josler.

 

 

1930, iulie 10: „Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea. Când au aflat că acesta nu va veni, căci este arestat, oamenii s-au dus la prefectură şi au sfărâmat uşile, pentru a pătrunde înăuntru. Dar Niculcea fusese arestat la Rădăuţi şi transportat la Cernăuţi, astfel că ţăranii au rămas dezamăgiţi. La prefectură se aflau domnii Pihal, subinspector de siguranţă din Cernăuţi, Tudoraş, prefectul judeţului Suceava, şi procurorul. Dar n-au putut linişti pe ţărani… / Dl secretar general al directoratului din Cernăuţi va pleca, astăzi, la Rădăuţi, pentru acelaşi scop; Mai multe detaşamente de jandarmi, sub conducea domnului colonel Bendescu, vor pleca la Suceava şi la Rădăuţi, pentru a sta la dispoziţia autorităţilor; De asemenea, s-a intervenit la ministerul armatei pentru a trimite orice număr de trupe necesare menţinerii ordinii”[72].

 

1935: „Bucovina a fost, în săptămâna dintre 6 şi 13 octombrie 1935, ţinta privirilor ţării noastre întregi. Plaiurile călcate de vitejii noştri voievozi moldoveni şi pământul acoperit cu atâta urme ale gloriosului nostru trecut au servit, anul acesta, ca loc de examen (e vorba despre manevrele militare – n. n.) pentru cei chemaţi să apere hotarele României întregite. Urmaşul marelui Ştefan, M.S. Regele Carol al II-lea, a supravegheat punerea la încercare a vredniciei colaboratorilor din plăieşi pe înseşi vechile lor ţinuturi. Bucovina a trăit o săptămână de supremă înălţare sufletească, de totală reîntinerire a sângelui vechi moldovean, sub privirile stăpânului de azi al neamului, care a patronat puternica încordare a puterilor ei, într-o rară complexitate de manifestări: militare, economice, culturale şi religioase… / Duminică, 13 Octombrie 1935, a avut loc la Rădăuţi defilarea trupelor care au participat la manevre, iar după amiază Serbarea de la Putna, unde, din dărnicia regală, s-a refăcut mormântul lui Ştefan, s-a dezvelit din nou monumentul, ridicat de Cercul studenţesc „Arboroasa”, lui Mihai Eminescu şi s-a sfinţit clopotul „Buga”, copia celui vechi, care, fiind puţin deteriorat, a fost trecut la muzeu… / Cu ocazia vizitei sale în Bucovina, M.S. Regele a mai vizitat o expoziţie zootehnică, organizată la Rădăuţi, precum şi, tot aici, muzeul etnografic, datorat doamnei şi domnului Ioneţ. Pentru meritele cu adevărat mari ale acestor doi demni români, M.S. Regele i-a decorat proprio motu[73].

 

 

1941: Dintr-un „Tablou de cărţile de capacitate eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[74], aflu, fără surprindere, dar vai de alţii, că evreii, nemţii, polonii, maghiarii, rutenii şi slovacii n-au fost cumpliţi exploatatori, cu cârciuma şi camăta, ai Neamului Românesc din Bucovina, ci, în marea lor majoritate, truditori de fiecare zi, alături de meseriaşii români, elitele acestor etnii fiind reprezentate de meseriaşi. E adevărat, existau şi politicieni, şi bogătaşi, şi funcţionari, şi dascăli, dar eu am o slăbiciune aparte pentru meseriaşii Bucovinei, pe care îi consider un fel de eroi civilizatori, pentru că au dat consistenţă unui anumit specific moştenirilor materiale de care suntem atât de mândri astăzi. Iată-i pe aceşti „eroi necunoscuţi” ai progresului bucovinean de zi cu zi interbelic, aşa cum îi înfăţişează glacialele evidenţe oficiale (interesantă este şi denumirea străzilor oraşului, în perioada interbelică): Straub Carl, electrician, domiciliat în Rădăuţi, str. Florian; Fedor Ilie, cizmar, domiciliat în Rădăuţi; Simionovici Gheorghe, cizmar, domiciliat în Rădăuţi; Rusu Constantin, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Colibaba Nr. 20; Pauliner Leopold, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 17; Tofanel Gheorghe, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Lungă, Nr. 23; Sindilaru Mihai, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regina Maria; Turteltaub Lotty, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Volutarilor Nr. 43; Schauer Nathan, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 65; Grümberg Roza, croitor, domiciliată în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 22; Kohlrus Peter, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, strada Larionescu Nr. 26; Dan Anton, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Mişcofschi Vladislav, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 233; Hipscher Iosef, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ibscher Nr. 10; Göetel Rudolf, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. I. G. Duca Nr. 24; Ischer Iosif, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, strada Eminescu Nr. 10; Mick Frantz, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, strada Iuliu Maniu Nr. 201; Hasenkopf Rudolf, măcelar, domiciliat în Rădăuţi; Rauchbach Leib, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, strada Iuliu Maniu Nr. 40; Schlauch Jacob anterior Mend, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, la Şcoala de băieţi Nr. 15; Paşcanu Iulian, fotograf, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regina Maria Nr. 81; Pelveţchi Paul Franc, fotograf, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regele Ferdinand Nr. 84; Malic R. Popovici, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Rozelor Nr. 17; Baraniţchi Irma, croitor, domiciliată în Rădăuţi, strada S. Frantz Beil Nr. 2; Goldschirsch David L., croitor, domiciliat în Rădăuţi; Schauer Isidor, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Hanus Valentin, croitor, domiciliat în Rădăuţi, Strada Ştefan cel Mare; Berariu Maria, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi; Beer Rosa Rosner, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Bodnarescu; Wiezel Iosef Meier, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 13; Hoffman Ludovic, cărămidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Caramidar Nr. 6; Hoffmann Herman, cărămidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Brâncov Nr. 30; Nichitiuc Haralambie, strungar, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regina Maria Nr. 24; Stadniciuc Iulius, cărămidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Cărămidari Nr. 11; Gulievici Ladislau, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Florina Nr. 1; Schaje Beer Gelber, brutar, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regina Maria Nr. 3; Ellner Adolf, chelner, domiciliat în Rădăuţi, Piaţa Unirii Nr. 15; Pihovici Iosef, chelner, domiciliat în Rădăuţi, Strada Iancu Nr. 33; Ettinger Ernest, frânghier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 150; Niederhofer Sami, chelner, domiciliat în Rădăuţi, Strada Ştefan cel Mare Nr. 17; Lehrer Fritz, chelner, domiciliat în Rădăuţi, Strada Regele Carol Nr. 15; Guttman Solomon, geamgiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolf Mar. Nr. 37; Guttmann Samuel, geamgiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 51; Stadniciuc Isidor, tăietor de lemne, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 19; Wagner Erna, coafeză domiciliată în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 50; Presner Isidor, sifonar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 76; Efenberger Elisabeta, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Eminescu Nr. 206; Iftode Traian, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcoala Nouă Nr. 21; Feigel Matilda, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Brâncoveanu Nr. 6; Katz Pinkas, instalator apă, domiciliat în Rădăuţi, str. Volovăţ Nr. 18. Idem electrician instalaţii. Idem mecanic pentru calorifere; Edelstein Herman, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi; Engester Adolf, cărămidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 1.033; Marţincu Petre, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, Nr. 657; Bauer Josef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Clopotelor Nr. 6; Bubinschi Anton, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, Obor Nr. 710; Eichner Spigel Tob, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Zeizel Nr. 611; Rüpel Agata, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Fagilor Nr. 15; Winter Iohan, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, Strada Îngustă Nr. 8; Pojar Petru, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Popadiuc Nr. 20; Hanus Johann, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 183; Guttmann Iosef, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 886; Pânzaru Teodor, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 377; Hanus Tomas, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Berestie Nr. 689; Hodenec Ştefan, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vladimirescu Nr. 35; Mateiciuc Lazăr, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Gradinii Nr. 16; Turzo Cazimir, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 19; Augustin Heinrich, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 20; Beier Iosif, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Spital Nr. 5; Wald Loty, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bodnărescu Nr. 10; David Kaler, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 86; Reicher Josef David, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 38; Kriksmann Roza Oberl, modistă, domiciliată în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 1.563; Reiczer Rachel, corsetieră, domiciliată în Rădăuţi, str. Apel Nr. 2; Goldhirsch Baruc M., croitor, domiciliat în Rădăuţi, Nr. 1.564; Bernstein Abraham, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Hanului Nr. 13; Goldstein Silvia, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 27; Berger Michel, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţa Nr. 5; Weibgarten Helene, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Tirului Nr. 11; Rosenstraus Hersch, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 12; Otto Calina, fotograf, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 130; Postolache Petru, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Papetăriei Nr. 26; Schlauch Frantz, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitel Nr. 5; Heise Carol, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Fagilor Nr. 11; Mevis Ferdinand, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Réné Nr. 10; Calancea Gheorghe, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Bujor Nr. 13; Mercher Mikel, dogar, domiciliat în Rădăuţi, str. Agronom Nr. 24; Pauliuc Friederich, dogar, domiciliat în Rădăuţi, Strada Lungă, Nr. 77; Kriekel Carl, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Salcâmilor; Brezina Iosef, dogar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 16; Elenbogen Hune, calapodar, domiciliat în Rădăuţi, str. Fagilor Nr. 3; Liman Leon, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 20; Simonta Ambros, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Luiza Nr. 1; Ungureanu Dumitru, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Forestierilor Nr. 6; Ianiţchi Valerian, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Bogdan V. Nr. 5; Hanus Josef, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 70; Donisan Dumitru, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Krasler Iosif, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 16; Sel Alexandru, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 8; Wasserman Eva, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Noroc Nr. 24; Blietzer Bein, cojocar, domiciliat în Rădăuţi; Theil Mihail, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Friedman Isak, rafinir, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţa Nr. 1; Flaman Lotter Hugo, ţesător, domiciliat în Rădăuţi, str. Col. Georgescu Nr. 18; Wagner Israel, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 34; Stenzler Haschel, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Băii Nr. 642; Reiss Mihail, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Macului Nr. 5; Armenpristen Ştefan, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iacob Nr. 12; Schechter Clara, croitor, domiciliată în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 44; Honner David, brutar, domiciliat în Rădăuţi; Vogel Hermann, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 106; Vlad Gheorghe, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitei Nr. 30; Florea Petru, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Macului Nr. 2; Klezok Emil, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Katz Iosef, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 142; Olier Iosef, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. I. G. Duca; Melzheimer Frantz A., măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 27; Lang David Leib, blănar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 47; Mehedin Filip, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pipernia; Ciobotaru Gavril, măţar, domiciliat în Rădăuţi; Niederhofer Moses, nichelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 50; Coneczney Carl, ceasornicar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 6; Krieger Emil, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 25; Gaschler Herminius, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolf M. Nr. 19; Verhun Eugen, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 33; Reicher Carol, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. I. Creangă Nr. 24; Bejenar Anna, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Nistor Nr. 48; Entner Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 55; Hilinger Valentin, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Dacia Nr. 25; Winkler Emil, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 21; Cleckzoc Josef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Renei Nr. 106; Ludvig Adolf, tâmplar domiciliat în Rădăuţi, str. Crucii Nr. 20; Hilinger Oscar, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şaguna Nr. 30; Stadniciuc Anton, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Lăutarilor Nr. 6; Hoffmann Clement, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Crucii Nr. 9; Brilinschi Rudolf, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Liceului; Pacicovschi Ioan, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevod Mihai Nr. 31; Pavlovschi Eduard, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 80; Blaho Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Rotari Nr. 1; Melnicihi Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Réné Nr. 19; Koch Frantz, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Perticari; Lausmann August, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 19; Trufin Ioan, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare; Stahorschi Wilhelm, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 194; Hilinger Eduard, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Ioan Nr. 8; Scriptnic Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Abator Nr. 38; Nuveiler Emil, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Coşbuc Nr. 11; Geber Ambrosie, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Măcelari Nr. 24; Meierhifer Otto Wilibald, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Ioan Nr. 14; Gaschler Thomas, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ad. Marin Nr. 24; Keczek Petre, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şc. Nouă Nr. 33; Etenhoffer Norbert, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Crucii Nr. 2; Meierhofer Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Lăutari Nr. 4; Hanus Rudolf, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 37; Pol Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 66; Mihalic Otto, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şaguna Nr. 32; Croner Iohann, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcoala Nouă Nr. 1; Pacovschi Robert, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Laterală Nr. 1; Gross Gustav, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevodul Mihai Nr. 20; Roslavec Leopold, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Clopot Nr. 10; Etenhofer Wilhelm, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Ioan Nr. 14; Hillinger Martin, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Parohiei Nr. 8; Lupaşcu Martin, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Maria-Theresia Nr. 8; Zoglauer Neumann, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Laterală. Nr. 1; Traci Ioan, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Nicolai Nr. 5; Geller Siegfried, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Plaia Nr. 9; Gustav Moses, blănar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 154; Reichbach Samuel, blănar, domiciliat în Rădăuţi; Reicher Michel, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 104; Reicher Muniş, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 104; Dnistraniu Iosef, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 26; Klinger Adolf, cojocar şi blănar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vasile Bod Nr. 19; Hendel Itzig, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 95; Postelnic Leon, fotograf, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 13; Kriekel Iosef, zidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 157; Wasserman Loty, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţa Nr. 5; Bacher Veniamin, perier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Smatnic Iacob, cizmar. domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 35; Töner Otto, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Tirului; Neumann Thomas, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Abator Nr. 27; Engel Bernard, boiangiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 12; Amariţa Teodor, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 63; Galan Ioan, cărămidar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 120; Berger Rudbin, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 5; Şloim Solomon, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Vânătorilor Nr. 3; Abramov Filip, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Velnicer Leon, tapiţer, domiciliat în Rădăuţi, str. Lăutar Nr. 3; Dascălu Nandor, zugrav, domiciliat în Rădăuţi, str. Coşarilor Nr. 20; Maidanschi Iosef, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iazului Nr. 19; Sudmans Leib r. Lauf, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vînătorilor Nr. 22; Schefer Rafael, perier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 152; Goian Anton, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 57; Fischer Sloim, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Zeizel Nr. 4; Mironiuc Eugeniu, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi; Sindelar Gheorghe, hornar, domiciliat în Rădăuţi, str. Rotarilor Nr. 19; Vilhelm Haas, brutar, domiciliat în Rădăuţi; Kupferschmidt Israel, perier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 70; Abraham Abaparola, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr 9; Dulberg Berl, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Piaţa Unirii; Baruch David, tapiter, domiciliat în Rădăuţi, str. Vasile Bodnarescu Nr. 11; Stumer Nuchem, ceasornicar, domiciliat în Rădăuţi, Piata Unirii; Rieczer Strul, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 29; Pancraţiu Andrei, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Ad. Merin; Schultz Iosef, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 51; Dvorjac Wentzel, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitei Nr. 13; Kronenfeld Mendel, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Sleger Nr. 1; Kohlrus Iohann, caretaş, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntari Nr. 8; Vlodinger Morteo Nathaniel, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu V. Nr. 8; Hartinger Carol, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 29; Iagelo Rudolf, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Gh. Tofan Nr. 31; Sontag Sali, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Putnei Nr. 60; Crasler Robert, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 45; Steimetz Meier, mezelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 3; Socol Norbert, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 100; Glasar Abraham, blănar, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 62; Hlinger Rudolf, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Apel Nr. 30; Dohl Margareta, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 29; Twers Wilhelm, olar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcoalei Nr. 30; Donişan Ilie Ţugui, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Popadiuc Nr. 28; Laufer Moses, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Larionescu Nr. 10; Altdorf Manfred, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. I. G. Duca Nr. 28; Höhrer Michel, zugrav, domiciliat în Rădăuţi, str. Apel Nr. 5; Trufin Alexandru, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Ion Nr. 26; Schindler Carol, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Mitropolit Şaguna Nr. 40; Drasinover Iosef, strungar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 29; Gruber Josef Moses, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, Piaţa Unirii; Kern Aron, măturar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 22; Kern Berl, năsturar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 22; Kern Hetţ Itzig, năsturar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 22; Seibel Carol, şelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Larionescu Nr. 3; Drach Hersch, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolf Marin; Schpighel Josef, şelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Putnei Nr. 40; Reiner Emil, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Larion Nr. 51; Baruch David, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bodnarescu Nr. 11; Vininger Israel, strungar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcolii Nr. 8; Serafim Michel, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 23; Veonga Constantin, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Tolocii Nr. 16; Laufer Josef, cârnăţar, domiciliat în Rădăuţi, str. Putnei Nr. 18; Kurtzveil Frantz, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Putnei Nr. 103; Stanovschi Wilhelm, tocilar, domiciliat în Rădăuţi, str. Băilor Nr. 11; Hanus Frantz, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Oborului; Schlauch Iosef, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Brâncoveanu Nr. 6; Goldschleger Sali, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Oborului Nr. 4; Schulberg Ioil, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Carol Nr. 30; Elemberg Iosef, sifonar, domiciliat în Rădăuţi, str. Putnei Nr. 173; Ofenberger Leib, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Braunstein Nr. 37; Schpeidel Valter, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 81; Polacec Iosef, bărbier, domiciliat în Rădăuţi; Rosner Hersch, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Putila; Rosenfeld Solomon, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria; Feigel Maria, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 5; Weber Carol, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 28; Heidtner Sofia, coafeză, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 7; Mendrigia Edith, coafeză, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 8; Vininger Vica, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 27; Kronenfeld Zili, coafeză, domiciliat în Rădăuţi, str. Slagăr Nr. 1; Pincasovici Elena, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 19; Nepovada Ioan, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand Nr. 19; Buculei Emilian, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Petru Rareş Nr. 9; Stetz Ernest, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Gottesmann Emanuel, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 33; Baumgarten Otto, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nr. 70; Vaţlavec Iosef, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului Nr. 76; Crasler Rudolf, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 22; Herşcovici Aron, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 1; Văcăreanu Adrian, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Oborului; Brandel Reghina, coafez, domiciliată în Rădăuţi; Hilda David, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Regele Carol; Axelrad Ana, manichiuristă, domiciliată în Rădăuţi, str. Fierari Nr. 4; Zitere Elias, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 18; Haman Norbert, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria; Etenhofer Artur, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Scipilor Nr. 18; Helman Sami, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, Piaţa Unirii; Roşca Dumitru, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 29; Nadler Israel, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Apel Nr. 22; Budic Frimie, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Groper Isac, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Fundul Splaiului; Botez Valerian, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Florian Nr. 7; Clieger Clara, cosmetică, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 18; Drojde Petre, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Turcească Nr. 3; Drojde Vasile, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Turcească Nr. 3; Buchwald David, pălărier, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 20; Pojar Dumitru, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Liliacului Nr. 2; Irmiciuc Ion, vopsitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Crucii Nr. 5; Halpern Schaie, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 8; Krasler Norbert, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Rotari Nr. 14; Hurjui Elena, croitoreasă domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 93; Gavrilescu Olimpia, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. 9 Noemvrie; Postelnicu Suzia, rufăreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Caragiale; Horbaci Sulem, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 62; Postelnicu Suzia, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi; Sternschus Erna, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Topliţa Nr. 1; Schauer Bernhardt, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 65; Ropdanovici Elena, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Iancu Nistor; Haitner Isac, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Bodnărescu Nr. 5; Stenţel Osias, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 80; Grumed Leon, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Carol II; Samueli Flora Paula, croitoreasă, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 65; Weiner Maximilian, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Rotari Nr. 34; Sternschus Etka, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 41; Stupcan Hermina Wilhelmine, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi; Hirsch Bina, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Larionescu Nr. 14; Schachter Frida, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 112; Kohl Ana, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 18; Astaloh L. Arnold, umbrelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Măcelarilor Nr. 6; Heisman Etti, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 11; Wurmbrand Iulius, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 2; Vlodinger Saie, croitor, domiciliat în Rădăuţi; Or1eţchi Vladimir, cârnăţar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sergent Ignat Nr. 14; Olenici Petrea, măcelar, domiciliat în Rădăuţi; Pirucă Arcadie, cârnăţar, domiciliat în Rădăuţi, str. Forestier Nr. 3; Clipan Eugeniu, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Tirului Nr. 8; Anker Iuda, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Anului Nr. 14; Brecker Regina, corsetieră, domiciliată în Rădăuţi, str. Sf. Treime Nr. 29; Stupan Olga, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Larionescu Nr. 33; Gottesmann Gerda, modistă, domiciliată în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 33; Schüber Hilda, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 22; Schtenzler David, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Băii Nr. 5; Guttman Fani, corsetieră, domiciliată în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 39; Sadinger Eti, croitoreasă, domiciliată în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 25; Modianu Loty, corsetieră, domiciliată în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare; Cleinici Petru, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Abatorului; Preser Friederich, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. 9 Noemvrie Nr. 40; Prelipcean Sava, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitei Nr. 26; Weinisch Iohans, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 10; Sepco Mihai, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Mândrilă Nr. 2; Morar Vasile, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Maria Nr. 28; Hoffmann Emil, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 69; Poleac Emil, cizmar, domiciliat în Rădăuţi; Carni Siegfried, frizer, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevodul Mihai Nr. 25; Tvers Carol, frizer, domiciliat în Rădăuţi; Wilhelm Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Grigore Ghika Vodă Nr. 26; Tvers Ludovic, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 12; Poll August, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 69; Stadler Pius, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 88; Plosciac Frantz, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevodul Mihai Nr. 22; Ferentz Iacob, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria; Kolhrus Otto, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Cuneci Iosef, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 10; Volanschi Cazimir, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr, 37; Pitaru Aurel, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Splaiul Topliţei Nr. 3; Rotaru Ioan, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 38; Zimmermann Max, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bujor Nr. 5; Weinsch Leon, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcoala Nouă Nr. 5; Antochi Dionisie, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Cojocaru Vasile, tăbăcar, domiciliat în Rădăuţi; Plach Victor, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi; Ştefureac Mihai, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Vânătorilor Nr. 19; Kohl Iosef, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, Strada  Mare Nr. 108; Cucerka Titus, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Bogdan Vodă Nr. 74; Dumitru Costea, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Pulberăriei Nr. 23; Prelici Victor, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Cuza Vodă Nr. 6; Engster Otto, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Obor; Schwartz Tobias, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Cronicarilor; Hilinger Josef, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Mitropolitul Şaguna Nr. 28; Kremer Mendel, electrician, domiciliat în Rădăuţi, str. Băii Nr. 4; Engster Hubert, mecanic, domiciliat în Rădăuţi; Poţcaliţchi Josef, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Norocului; Kriekel Sigmund, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Poienilor Nr. 8; Bardo Mihai, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iosefinei Nr. 2; Caroliuc Teodor, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Tolocii Nr. 6; Kohl Andreas, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Nistor Nr. 92; Cuneţchi Gheorghe, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi; Sefco Petru, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Berthelot; Fedoriac Dumitru, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pulberăriei; Holinger Mendel, richtuitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 51; Sindilar Rudolf, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bogdan Vodă; Murin Petre, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Apostoli Nr. 53; Stahorschi Eduard, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Parohiei Nr. 14; Vasile Caprea, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Plugarilor Nr. 10; Hansler Iosef, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi; Rusu Mihai, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Colibaba Nr. 20; Hoffmann Frantz, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 38; Titron Ion, morar, domiciliat în Rădăuţii Noi; Vild Leopold, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, Strada Şerpuită Nr. 11; Navroţchi Carol, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 103; Leiser Nathan, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolf Marin; Reh Norbert, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Fagilor, Nr. 12; Schleim Sali, coafeză, domiciliată în Rădăuţi, str. Hanului Nr. 8; Pacheit Emil, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi; Trufin Grigore, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitei; Harand Leon, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. l63; Rezuş Gheorghe, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan; Titron Ferdinand, lăcătuş, domiciliat în Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 10; Danca Ioan, mecanic, domiciliat în Rădăuţi, str. Eminescu Nr. 54; Neumann Heinrich, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevodul Mihai Nr. 16; Merliug Samuel, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bodnărescu Nr. 28; Koch Iacob, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. Oborului; Gronichievici Iosef, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. Morilor Nr. 2; Buler Solomon Leib, morar, domiciliat în Rădăuţi; Lauchman Sali Hil, modistă, domiciliată în Rădăuţi, str. Florilor Nr. 1; Viemer Herman, dogar, domiciliat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 46; Costea Teodor, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Bereştei Nr. 3; Moroşan Petru, dogar, domiciliat în Rădăuţi, str. Şcoala Nouă Nr. 8; Ududec Vasile, dulgher, domiciliat în Rădăuţi, str. Jalcău Nr. 15; Horvath Ştefan, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pulberăriei Nr. 20; Nastase Velnicer, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Braunstein Nr. 44; Harand Ştefan, fierar, domiciliat în Rădăuţi; Ivanov Naum, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Coşarilor Nr. 3; Hünig Eric, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vânătorilor Nr. 34; Straub Oscar, măcelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Larionescu; Bauer Herbert, bărbier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu; Glass Reinhold, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 193; Trömel Josef, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Braunstein Nr. 46; Topola Pamfil, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 8; Vlonga Epaminonda, rotar, domiciliat în Rădăuţi, str. Bejan Nr. 24; Postelnic Teodor, morar, domiciliat în Rădăuţi, str. Dr. Vasile Bodnărescu; Efroim Gruber, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Gheorghe Sindilaru, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Serpentină Nr. 5; Rikzer Israel Guecer, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 10; Stern Heim, tinichigiu, domiciliat în Rădăuţi, str. Voluntarilor Nr. 49; Schmidt Frantz, frânghier, domiciliat în Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 124; Marciuc Gheorghe, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Trei Ierarhi Nr. 5; Veinschau Moses, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 18; Glaser Victor, brutar, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolfinei Nr. 19; Heiner Leib, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Renei Nr. 2; Heisman Feidiş, croitor, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 11; Otocar Iosef Haas, cizmar, domiciliat în Rădăuţi, str. Adolf Marin Nr. 20; Buvai Eugen, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi; Glater Max, fotograf, domiciliat în Rădăuţi, str. Ferdinand Nr. 63; Cerneţchi Emilian, tipograf, domiciliat în Rădăuţi, Strada Îngustă Nr. 7; Vlonga Dumitru, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Tolocei Nr. 24; Tiger Berciu, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Topliţei Nr. 12; Murin Cristofor, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Sf. Apostoli Nr. 2; Siegebert Heidt, blănar, domiciliat în Rădăuţi, str. Caragiale; Harand Emil, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vânătorului; Volph Lipa, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 104; Brucher Moriţ, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Vânătorilor Nr. 28; Rauhmach Sapsel, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 20; Ursuleac Ştefan, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Trei Ierarhi Nr. 9; Solomon Leib Rauchbach, cojocar, domiciliat în Rădăuţi; Carol Frantz, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitei Nr. 17; Kohn Froim, tapiţer, domiciliat în Rădăuţi; Schaller Maximilian, frânghier, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu Nr. 169; Staub Herman, fierar, domiciliat în Rădăuţi, str. Voevodul Mihai Nr. 9; Apel Martan Stup, perier, domiciliat în Rădăuţi, str. Pitarilor Nr. 1; David Michel, şelar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Ferdinand; Schacher Isac, cojocar, domiciliat în Rădăuţi, str. Regele Carol Nr. 58; Neumaier Otto, tâmplar, domiciliat în Rădăuţi, str. Iuliu Maniu.

 

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917: Bogdana Rădăuți

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[75]Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Calanciu Teodor, muncitor, cu ultimul domiciliu în oraşul Rădăuţi, născut în oraşul Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conform art. 259, 260, 58 şi 59 c. p., combinat cu 1. d. Nr. 856 din 1938; Trufin Gheorghe, agricultor, cu ultimul domiciliu în oraşul Rădăuţi, născut în oraşul Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 5 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 c. p.; Prelipceanu Dumitru, funcţionar particular, cu ultimul domiciliu în Rădăuţi, Strada Regele Ferdinand Nr. 240, născut în comuna Horodnicul de Sus, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, conform art. 259, 260 c. p., combinat cu I. d. Nr. 856 din 1938”. Tribunalul Iaşi[76]: Negru Pricopie, agricultor, cu ultimul domiciliu în Rădăuţi, str. Nistor Nr. 86, născut în Rădăuţi, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Chira Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în Rădăuţi, născut în comuna Straja, jud. Rădăuţi, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 261, combinat cu art. 258 din codul penal.

 

1941: „Prin decizia ministerială Nr. 25.020 din 22 Mai 1941[77]… următorii salariaţi evrei, din întreprinderile arătate în dreptul fiecăruia, vor fi concediaţi, pe data prezentării înlocuitorilor, în conformitate cu decretul-lege Nr. 3.825 din 1940, pentru românizarea personalului din întreprinderi: Rozemnann Herman, Berăria „S. Rudnic” Rădăuţi. / Glaubach Carol, Berăria „S. Rudnic” Rădăuţi. / Weissbrot Iacob, Berăria „S. Rudnic” Rădăuţi. / Auslender Wötan, Berăria „S. Rudnic” Rădăuţi. / Deutsch Lotti, Berăria „S. Rudnic” Rădăuţi. / Katz Ickter, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Stern Solomon, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Schödel Moses, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Feld Moses, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Kurtzberg Melek, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Edinger Mayer, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Grümberg Avram, Berăria „Rudisch” Rădăuţi. / Uscher Abraham, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Werpoller Laura, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Wenger Solomon, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Niderhofer Mozes, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Wohl Phöbus, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Hörer Iacob, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi. / Wankert Rebeca, Fabrica de baterii „Vega” Rădăuţi.

 

1941: La începutul lunii octombrie a anului 1941, toţi evreii rădăuţeni au fost somaţi să părăsească oraşul în termen de două zile pe 9 şi 10 octombrie, cu bagaje minime, ei primind, totuşi, aprobarea de la prefectură să ia cu ei valize mari, datorită intervenţiei delegaţiei Comunităţii Evreieşti, formată din preşedintele Eisik Pressner şi din David Wassermann. During the last 2 days of Sukkoth, the 9th and 10th of October, 1941, the Jews were carried to their death in train wagons meant for animals which had been prepared for this purpose.ÎmbarcaţiÎmbarcaţi în vagoane de vite, evreii rădăuţeni au fost deportaţi în Transnistria, la Jurin şi la Moghilev.

 

Rădăuţi, hipodromul

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[78], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Ungureanu Zenovia, de la Siret, băieţi, la Rădăuţi, băieţi; Şorodoc Pantelimon, de la Vicovu de Sus, Centru, la Rădăuţi, băieţi”. „Tudose George, de la Vicovul de Jos, Centru, la Rădăuţi, Şc. pr. mixtă, p. XI, cel mai mare grad; Spânu Ilie, de la Vicovul de Jos, Remezău, la Rădăuţi, Şc. nr. 1 mixtî, p. XII, cel mai vechi în grad, copii şcolari, teren; Bondor Sultana, de la Marginea Nr. 2, la Rădăuţi, Şc. nr. 2 mixtă, XII, aproape de soţ, învăţător.; Iuraşoc Vera, de la Dorneşti, la Rădăuţi, Şc. fete nr. 2, p. XI, aproape de soţ, învăţător; Filip Clemansa, de la Făget, Severin, la Rădăuţi, Şc. fete nr. 2, p. VIII, aproape de soţ, învăţător; Ţurcanu Anca, de la Hurjueni, la Rădăuţi, p. X, Şc. băieţi”[79].

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri: Brutăria fostă proprietate a lui Flasenberg Iosif Moze din oraşul Rădăuţi”[80].

 

 

[1] PETRU REZUŞ, în Revista Bucovinei, nr. 11-12/1944, pp. 345-348

[2] Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, pp. 140-143

[3] Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, pp. 143-148

[4] Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, pp. 146-152

[5] Dan, Dimitrie, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, pp. 169-172

[6] Descrierea Moldovei, p. 88

[7] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[8] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[9] Se spune că o luptă între moldoveni și polonezi a avut loc lângă Cernăuţi, o luptă  în care s-a distins bunicul cărturarului polonez Sarnicius. Beil. XIII.

[10] Beil. XXXIX.

[11] Beil. LIII.

[12] Beil. LXI, LXVII.

[13] Beil. LXXIX.

[14] Vortrag. Wien, den 6 Sept. 1774. Randbemerkung. (Eigenhändig 23/540).

[15] Beil. XLVIII.

[16] Beil. XLIX.

[17] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[18] Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, pp. 259-262

[19] Călători, X, II, pp. 816-820

[20] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[21] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[22] Wiszniowski, Franz, Radautz die deutscheste Stadt des Buchenlandes, Wien 1830, p. 17

[23] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[24] Morariu, Constantin, Pedagogia română în Bucovina / 1774-1889, în Revista Politică, nr. 7 din 1 aprilie 1890, pp. 12-16, nr. 8 din 15 aprilie 1890, pp. 9-14

[25] Deşteptarea, Nr. 16 din 15/27 august 1893, p. 123

[26] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3

[27] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[28] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[29] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 8

[30] Ginerele lui Simion Florea Marian – n. n.

[31] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

[32] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 20, 1 noiembrie 1888, p. 11

[33] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[34] REVISTA POLITICĂ, Anul V, nr. 5, 1 martie 1890, p. 12

[35] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[36] GAZETA BUCOVIEI, Nr. 14, Duminică 16/28 iunie 1891, p. 4

[37] Verax, La Roumanie et les juifs, Bucarest 1903, p. 350

[38] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul I, Cernăuţi, duminică 30 decembrie stil nou 1906, p. 3

[39] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 177, 178

[40] Românul, Nr. 65, Anul II, Arad, marți 20 martie (2 aprilie) 1912, pp. 4, 5

[41] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1

[42] Libertatea, Nr. 76, Anul XIII, Orăştie, luni 15/27 decembrie 1914, p. 4

[43] Unirea, Nr. 66, Anul XXV, Blaj, sâmbătă 3 iulie 1915, pp. 2, 3

[44] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[45] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[46] Pester Lloyd, apud Adevărul, 28, nr. 10015, 29 ianuarie 1915, p. 3

[47] Gazeta Transilvaniei, Nr. 45, Anul LXXVIII, Braşov, vineri 27 februarie (12 martie) 1915, p. 3

[48] Teodorescu, pp. 20-22

[49] Viaţă Nouă, IV, nr. 170-171 din 26 decembrie n. 1915, p. 4

[50] Adevărul, 28, nr. 10345, 29 decembrie 1915, pp. 2, 3

[51] Adevărul, 28, nr. 10347, 31 decembrie 1915, p. 4

[52] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[53] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[54] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[55] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[56] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[57] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[58] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, Cernăuţi în 19 Aprilie nou 1919, pp. 6. 7

[59] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[60] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[61] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[62] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[63] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 30 Septembrie nou, Fascicula 68, pp. 5 şi următoarele

[64] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 5

[65] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[66] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[67] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[68] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[69] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1925, p. 171

[70] Gazeta Transilvaniei, Nr. 91, Anul XC-lea, Braşov, duminică 4 septembrie 1927, p. 2

[71] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1928, p. 139

[72] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4

[73] Gazeta Bucovinenilor, nr. 22 din 25 octombrie 1935, pp. 1, 2

[74] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[75] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[76] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[77] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, p. 2850

[78] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[79] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[80] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968


Nemţoaica noastră din Germania

 

 

În vara anului 1998, m-a căutat o nemţoaică, pe nume Sofia Katharina Fuchs, care dorea să scoată o carte despre viaţa ei, o spovedanie, dar şi un ţipăt de protest faţă de decadenţa uluitoare a civilizaţiei umane, căreia îi fusese victimă, o victimă a istoriei. Am ascultat-o, mai întâi, din politeţe, apoi, stârnit nu doar de subiect, ci şi de frumuseţea oralităţii narative a nemţoaicei de la Lichtenberg, i-am pus în mână un reportofon şi câteva casete, rugând-o să povestească în tihnă şi după cum îi vine, fără premeditări scriitoriceşti, povestea vieţii ei. Primeam câte o casetă în fiecare dimineaţă şi, ascultând-o, notam frază cu frază, fără intervenţii, ca să văd la urmă ce iese. Casetele cu gânduri intime, retrăite în intimitate, erau cutremurătoare. Mi-aduc aminte de una, în care începea cu voce domoală: „Întotdeauna am spus: (o pauză ca un stins al glasului, apoi disperat, ca un strigăt) Doamne, dacă există vreun păcat din al şaptelea neam, dă-mi-l mie (iar pauză şi din tăcere abia se înfiripa rugămintea şoptită)… dar nu-mi lua copiii nici unul!”.

 

 

Când am terminat de cules şi am citit dactilograma, am înţeles că trebuie doar să selectez din fragmentele de text câte un titlu de capitol, naraţiunea orală a doamnei Sofia Katharina Fuchs având o naturaleţe artistică, în sinceritatea ei, pe care nu aveam voie să o alterez, prin repovestire. Şi nu m-am înşelat, pentru că o cărţulie de doar 112 pagini, a ajuns atât de cunoscută, încât un mare regizor evreu din America a pus pe cineva să mă contacteze, ca să întrebe dacă sunt de acord cu o posibilă ecranizare. Am răspuns că „Mireasa tiranilor” nu este cartea mea, ci a doamnei Sofia Katharina Funchs, şi că eu nu am fost nimic altceva decât un redactor de carte, care şi-a făcut onest datoria. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar primesc, astăzi, un pachet din Germania, care conţine întreaga arhivă a Sofiei Katharina Fuchs, inclusiv acte şi fotografii sau scrisori primite de la universitari germani sau de la martiri ai decadenţei civilizaţiei umane din întreaga lume. Primesc şi multe ziare germane, în care nemţoaica noastră din Germania nu uită vreodată să se mândrească cu România şi cu dragostea ei neostoită faţă de tot ce este românesc. Spaţii serioase îi sunt puse la dispoziţie, iar coperta cărţii „Mireasa tiranilor” apare adesea mult mai colorată şi mai strălucitoare, faţă de cum mi-o lucrase cândva Rose Iftode, într-o vreme în care nu existau atâtea programe de conceput grafică pe calculator. Cât despre nemţoaica noastră din Germania, la 88 de ani, nici măcar „Corona” nu a putut să o învingă.

 

 

Şi cred că, folosind aceste moduri de receptare a cărţii, dar fără a-i altera conţinutul, ar trebui să lucrez o ediţie revizuită a cărţii doamnei Sofia Katharina Fuchs, o ediţie cu postfaţă multiplă, care să consacre şi statutul real de ambasador al românismului în Germania, pe care şi l-a asumat incredibila eroină, care a văzut lumina zilei în Bucovina. Dar, înainte de toate, trebuie să cercetez şi să clasific fiecare mărturie, inclusiv cele fotografie, precum cea de mai jos, din care scrutează sceptice spre viitor mama Sofiei Katharina şi sora ei, Erika.

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Putna

 

Putna, 1871 – desen de Szatmary

 

 

PUTNA. „Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava. / Deaca se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic” (Ureche, Letopiseţul…).

 

1490: Dăruită de Ştefan cel Mare, în 1490, mănăstirii Putna, fosta branişte domnească avea să devină, în timp, temelie pentru vetrele satelor Putna, Karlsberg, Straja, Sadăul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Şipotele şi Moldova Suliţa.

 

1666: În 11 ianuarie 1666, Putna avea doar 8 familii de posluşnici, care sunt scutiţi de dări de către Gheorghe Duca Vodă.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează „Liuzii ot mănăstiria Putnii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici. „Ţiganii mănăstirii Putnii, 87 – toată suma caselor”, aveau statutul de robi ai călugărilor.

 

1774: Satul Putna, însă, format numai din iobagi, a fost, mereu şi mereu, unul mărunt, care cuprindea, în 1774, de pildă, doar 9 bordeie.

 

1777, noiembrie 12: Depunerea Jurământului de Credinţă faţă de Austria, la Cernăuţi. „Afară de bătrânul mitropolit Iacob, pe care l-a substituat egumenul de la Putna, Ioasaf, au participat la depunerea jurământului de fidelitate, personal, toţi demnitarii bisericeşti ai Bucovinei”[2].

 

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

1783: „În 1783 și 1784, numeroasele mănăstiri, cu excepția a trei (Dragomirna, Putna și Sucevița) au fost desființate, iar bunurile lor au fost preluate în administrația de stat și din veniturile lor, precum și din veniturile episcopalului, cedate Curții Supreme mai devreme (în aprilie 1783). Bunurile acestea au fost folosite pentru întemeierea Fondul religios greco-oriental[3], din care întregul cler greco-oriental din Bucovina își primește salariul fix, încă de atunci. În al doilea rând, conform formulării înscrisului de mână imperial din 19 iunie 1783, Fondul religios greco-ortodox contribuie la promovarea școlii bucovinene. Baronul Ezenberg a luat primele măsuri în această privință. El însuși scria, în raportul său: Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri”[4].

 

1788, Hacquet: „La obârşia pârâului Putna, zăreşti, în munţi, ascunse de tot în codri, două lăcaşuri călugăreşti, adică o mănăstire ortodoxă de călugări şi una de călugăriţe… / Mănăstirea Putna este clădită ca o cetate, pentru a se putea apăra de atacuri neaşteptate, este aşezată de o parte cu totul, într-un colţ ascuns bine de munte. / Incinta din jurul mănăstirii are o singură poartă, care stă, întotdeauna, închisă şi un străin nu este primit, decât foarte greu. Cum, însă, eram însoţit de un bun prieten al meu, care era un slujbaş împărătesc, cu care călugării de acolo aveau de-a face, nu mi-a fost greu să obţin voia de a vedea tot ce voiam. / Erau, aici, douăzeci de călugări. Fiecare avea o mică chilie a sa, lipită de zidul incintei, unde aceşti oameni îşi duc o viaţă foarte trândavă, săracă şi nefolositoare. / În mijlocul incintei, se ridică biserica de zid, constând din mai multe turle, împodobite cu multe cruci de fier, pe acoperiş. Tot zidul bisericii din afară era zugrăvit cu nesfârşit de multe chipuri de sfinţi şi împodobit, de asemenea, cu înfăţişarea raiului şi a iadului, şi cu pictura a tot felul de îngeri şi de diavoli. În această nefericită zugrăveală, domină, absolut, ca în toate mănăstirile ortodoxe, o însuşire proprie, anume: figurile sunt, întotdeauna, foarte prelungi şi, cum toate sunt cu barbă, aceasta este trăsătura ce reuşeşte cel mai bine la aceste picturi, în cursul multelor repetiţii monotone. Apoi, trupul şi picioarele sunt, întotdeauna, ca de lăcustă. / Cum mă însoţeau călugării, la vizitarea bisericii lor, le-am pus unele întrebări, despre anumite părţi ale ei, dar neştiinţa lor e mare, în toate domeniile şi, deci, şi-ntr-acesta. Când am ajuns în faţa picturii, înfăţişându-l pe Iacob adormit, am întrebat pe egumen sau superiorul comunităţii: De ce suie, pe scară, la cer, îngerii, care ar putea să zboare? Răspunsul său a fost că nu ştie. Atunci am zis: Desigur, ei năpârleau, atunci, şi îşi pierduseră penele, şi de aceea nu puteau să zboare. Şi acum am primit al doilea răspuns, contrar oricărei aşteptări, cum că se prea poate. / Aşa cum e mâzgălită biserica, pe dinafară, cu o mulţime uriaşă de picturi fantastice, aşa este şi pe dinăuntru. / În această biserică, odihnesc oasele marelui Ştefan Vodă, domnul Moldovei, apoi ale soţiei sale, Maria, şi ale fiului său, Petru, precum şi ale lui Bogdan Vodă, care i-a urmat. Mormintele de piatră, în care zăceau ei, purtau inscripţii în limba moldovenească (confuzie: în limba slavonă – n.n.) şi erau acoperite cu perdele de catifea roşie, brodate cu fir de aur. Am pus pe cel mai învăţat dintre călugări să-mi citească inscripţiile, pentru a şti de câtă vreme este îngropat, aici, acest domn. După ce toţi călugării, împreună, au socotit, câtva timp, pe degete, au dibuit, în sfârşit, două sute nouăzeci şi patru de ani. O cinste deosebită era arătată mormântului doamnei, pentru că ea era ctitora acestei mănăstiri, ca şi a multor altor mănăstiri din Moldova. / Speram să aflu, aici, o bibliotecă, întrucât aceasta era dintre cele mai însemnate şi mai vechi mănăstiri ale Moldovei, dar toată colecţia consta doar din câteva cărţi de rugăciune. Se pare că aceşti călugări sunt, la ortodocşi, ceea ce sunt capucinii la catolici, având porunca de a rămâne în cea mai mare neştiinţă. / Dar aceşti sihaştri nu trăiau, totuşi, sub cârmuirea din Moldova turcească sau domnească, în sărăcia în care se află acum, ci sub domnia lui Iosif al II-lea. Aveau venituri mari, pe care le foloseau la o viaţă foarte slobodă, nu erau deloc blânzi cu supuşii lor, ci îi tratau, adesea, fără omenie. Pentru o vină mică sau pentru a stoarce bani, mijlocul obişnuit de a rezolva aşa-ceva era de a da două sau trei sute de lovituri (?), şi când tălpile erau umflate de acest tratament, se făceau tăieturi în ele şi se frecau cu sare, iar dacă nu puteau să aplice această pedeapsă, atunci închideau pe unul ca acesta într-o cămăruţă strâmtă, care era plină de fum, ca să-l înăbuşe. / Dacă era iarna, îl legau pe nenorocit, gol de tot, de un copac şi turnau apă pe el, până ce aceasta îngheţa pe trup, şi aşa mai departe. Desigur, acestea sunt tratamente, care nu pot fi exercitate decât de barbari, dar fireşte că şi poporul este şi el la fel… / Experienţa confirmă că această naţiune, care este aspră din fire şi din deprindere încă din copilărie, şi rea la suflet, poate răbda mult mai mult ca o alta, mai civilizată. Totuşi, românii din Moldova sunt mult mai buni ca cei din Transilvania şi Banat. / Călugării de la această mănăstire, care nu se puteau purta în felul acesta cu o naţiune numai în parte redusă la semisclavie, cum s-ar purta cu una nomadă, care nu aparţine acestei ţări, anume cu aşa-zişii ţigani, au ajuns să nu aibă ca slugi decât numai oameni din aceia, care, acum, erau şi împământeniţi şi aşezaţi în jurul mănăstirii ca ţărani, după ce împăratul Iosif a oprit orice tiranie a stăpânilor de moşii, în aceste noi posesiuni ale sale”[5].

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

1802: În Putna, s-au stabilit, în 1802 (primii doi) şi în 1803, meseriaşii germani Joseph Gruber, Johann Schmidt, Georg Schmidt, Georg Zettel, Michael Kresl, Michael Gallhofer, Simon Watzlawek, Johann Zimmermann, Georg Brunner, Michael Kolmer, Thomas Rickel, Matias Sperl şi Anton Mak, din Prachin-Boemia, Michael Schuler din Bayern, şi Michael Gallhofer din Pilsen-Boemia.

 

1809: „Este ușor de presupus că o provincie ca Bucovina, ai cărei locuitori nu sunt foarte avansați în civilizație, nu ar trebuie să aibă aproape nici o fabrică; de fapt, nu vedem niciuna cât de cât importantă. Fabrica de ceramică din gresie din Voroneţ livrează comerțului un olărit apreciat. Fabricile de sticlă din Putna, Furstentall și Crasna încep de asemenea să înflorească. Ele furnizează comerțul Bucovinei obiecte din sticlă albă și destul de densă. Paharele sunt vândute, în principal, în Galiția și Moldova. Fabrica de marochin din Wisnitz este destul de importantă: ea urmează aproape aceleași procese tehnologice ca şi cele adoptate în Turcia. Fabricarea potasei ocupă mult locuitorii acestei provincii; există mai mult de o sută de fabrici, care pregătesc o cantitate foarte mare, care sunt apoi exportate în statele Prusiei. Aceste fabrici, înființate în mijlocul pădurilor, consumă, în fiecare an, o cantitate enormă de lemn; pentru a preveni pagubele forestiere, guvernul austriac a dispus suprimarea majorității acestor fabrici”[6].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[7].

 

1871: În 15/27 august 1871, la Putna au avut loc celebrele festivităţi închinate lui Ştefan cel mare şi Sfânt, în prezenţa lui Ioan Slavici, prezident al comitetului organizator, care a rostit cuvântul de deschidere, a lui Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, care a rostit discursul festiv, a lui Ciprian Porumbescu, care a „cântat Daciei întregi”, a lui Mihail Kogălniceanu şi a colonelului Boteanu, reprezentantul Oştirii Române, etc.

 

Putna, schiţă de restaurare, făcută de Romstorfer în 1896

 

1879: Volumul 5 al „Neuen Folge“ (Episodul nou). Pagina XVI. (Clopotniță pentru Putna). „Superiorul Bergmann s-a referit la proiectul pentru o clopotniță în mănăstirea unificată grecească de la Putna, proiect care a fost înaintat Ministerului Cultelor pentru prezentarea unui raport, proiect redactat de departamentul tehnic al guvernului Bucovinei, și a descris noul proiect pe scurt, solicitând realizarea adecvată, atât prin caracteristici constructive, cât și stilistice. Secțiunea a fost de acord cu observațiile și a decis să insiste ca ministerul didactic să insiste asupra executării uneia sau a alteia dintre chiţele din proiect, dar că una, dintre mai multele schițe prezentate, ar trebui considerată cea mai corectă din punct de vedere stilistic, constructiv şi al fiabilităţii costurilor, deci se recomandă pentru executare. Secțiunea nu a putut evita să își exprime regretul viu, cu această ocazie, că primul proiect al Comisiei Centrale nu a fost încă prezentat spre examinare, deşi proiectul nu numai că a respectat statutul Comisiei Centrale, dar și chestiunile legate de timp și de cheltuieli au fost economicoase. Prin urmare, Comisia Centrală trebuie să abordeze Ministerul Educației în așa fel încât, din partea tuturor organelor de construcții de stat, sfera de activitate a Comisiei Centrale să nu fie atât de ignorată, dar, din păcate, a fost cazul unora dintre ele, iar Comisia, care este formată din experți care doresc să își facă cercetările pe termen lung şi să valorifice cunoștințele și experiența membrilor ei în modul cel mai dezinteresat, doar din interes pentru cauza administrării statului, se arată îngrijorată de acestea în viitor“[8].

 

Putna, plan făcut de Romstorfer în 1896

 

1880: Volumul 6, nota 92, pagina CLVIII. (Turnul de clopotniţă pentru Putna). „Ministerul Educației a finalizat execuția proiectului pentru o nouă clopotniță în mănăstirea greco-ortodxă Putna, propusă de superiorul Bergmann şi aprobată prin rezoluţia Comisiei Centrale, care a solicitat, în același timp, Biroului Provincial pentru Bucovina, raportul rezultatelor restaurărilor similare sau al altor adăugiri și clădiri noi, care fac referire la monumentele vechi ale țării, pentru moment sub formă de schițe, care să direcționeze cererile autorităților de construcții direct către Comisia centrală, pentru orice indicații despre modul în care ar fi elaborate planurile relevante“[9].

 

1896, Putna: Schiţă de Romstorfer

 

1884: Raport anual. Pagina 59 (Rapoarte despre mănăstiri). „Conservatorul Gutter a trimis un raport interesant despre Mănăstirea Putna, pentru care i s-a mulțumit. În ceea ce privește un alt raport important, al aceluiași autor, referitor la monumentele din Suceava și la ruinele castelului cetăţii, şi, la sfârșit, un al treilea raport, privind mănăstirile Sf. Onufrii, Suceviţa și Dragomirna. Superiorul Bergmann s-a referit la acestea și și-a exprimat dorința ca „anunțurile“ să se transforme în studii despre aceste monumente, cât mai curând”[10].

 

1896, Putna: altă schiţă de Romstorfer

 

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței, motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi. / Wolovăţ. La poalele crestei, care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel: // „Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“. // Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă. / În planul desenat, biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră. / Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe. Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei. / Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată”[11].

 

 

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[12].

 

1897: O colectă pentru copiii sărmani din Putna, făcută de „Ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei noastre din anul acesta (1897)”, menţionează următorii localnici şi călugări: primarul Petru CALANCIUC, negustorul Iosif POSTATNI, vicarul mănăstirii Arseni SEVESCUL, ieromonahul Traian IEŞAN, monahul Vladimir CALENCIUC, novicele Adrian HUMENIUC, novicele Ilarion MAREŞ, Iraclie NICHIFOROVICI, Ghenadie DAŞCHEVICI, Macarie VOLCINSCHI, novicele Iulian STRUŢ, învăţătorul superior Dorimedont VLAD, Gustav WEISSMANN de la fabrica chimică, inginerul August FISCHER, Eugenia CORIBUT, Hortensia GORAŞ, inspectorul baronului A Popper, Adolf FRENZEL, şi Constantin CRIŢAN[13].

 

 

1901, Gustav Weigand: „Duminică, 18 august 1901, în jurul orei 11,00, am mers în primul sat românesc, cu peste 3.000 de locuitori, la Straja[14]. M-am dus direct la biserica mare, asaltată de credincioşi, unde se sărbătorea „Ziua de naștere a Împăratului” (Franz Josef – n. n.). Preotul a rostit un discurs patriotic, apoi şi-a omagiat împăratul, cântând imnul național, şi-abia după aceea a avut loc sacramentul, la care au luat parte toți cei prezenți. Preotul Dan, parohul de acolo, căruia îi datorăm mai multe lucrări frumoase despre populația Bucovinei, și Dr. Onciul (Isidor Onciul, arheologul biblic – n. n.), din Cernăuţi, m-au însoțit, după-amiază, până la faimoasa Mănăstire Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare, unde am poposit[15]. Apoi am trecut printr-o zonă bine cultivată, dens populată, până la Voitinel. În casa parohială, am lucrat zadarnic, timp de două ore, cu doi bărbați, apoi am ajuns, în sfârșit, să cunosc dialectul local, în timp scurt, discutând cu o femeie de 60 de ani[16]. În timp ce mergeam pe drum, am întâlnit mulți țărani sfioși, care mergeau pe jos, călare și în căruţe, venind de la o sărbătorire în mănăstirea Suceviţa[17], spre care m-am grăbit și în care am găsit cea mai ospitalieră întâmpinare dintre toate mănăstirile Bucovinei”[18].

 

1880: Bauernhaus in Putna; fofografie de Julius Dutkiewicz

 

1903: Banca populară din Putna a fost înfiinţată în 1 martie 1903, de directorii Dorimedont Vlad şi Ilarion Zacşevschi, sub preşedinţia lui George Goraş, din conducere făcând parte şi părtaşul Dumitru Creţan. Cabinetul de lectură „Săhastrul” funcţiona, din 1898, în casa lui Ilie Vişan, cu 31 membri, 40 cărţi, 5 abonamente la gazete şi o avere de 35 florini şi 64 creiţari. Conducătorii noii biblioteci comunale erau George Goraş şi Dorimedont Vlad, din conducere făcând parte şi Ilie Vişan (bibliotecar), Constantin Criţan (casar), Vasile Vacarean şi Vasile Becul (controlori), Ilie Becul, Dimitrie Criţan şi Dimitrie Ursan (comisia judecătoare). Printre membrii fondatori, cu taxă de câte 5 florini, se numără Eutimiu Nichitovici, Gheorghi Goraş, Traian Jeşan, Adrian alui Andrei Humeniuc, Ilarion Mareş, Iraclie Nichitovici, Constantin Criţan, învăţătorul Dorimedont Vlad, Dorimedont Nichitovici, Arseni Sevescul şi Vasile Calenciuc[19].

 

1904: „Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de di­mineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei stră­bune… / Mănăstirea şi locurile din jurul ei oferă un aspect grandios: Un pelerinaj nemaipomenit în analele istoriei noas­tre. Miile de pelerini, înşiruiţi în curtea Mănăstirii, în grădină şi pe dealurile din jur. Şi frumos loc de veşnică odihnă şi-a ales măritul Voievod: „O vale de râuleţ, limpede, coborându-se în susur blând din culmile bogat împădurite, care sunt muntele acestui unghi bu­covinean. Apa zglobie a Putnei îşi gă­seşte repede sfârşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghi de ţară, unde gândul rugăciunii se desface deopotrivă din înălţarea către cer a muntelui, din adânca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimisă ca o binecuvântare, puse Domnul Învingător temeliile bisericii sale, la 4 iunie 1466”. / Nu departe de mănăstire, pe un deluţ, se vede însemnat cu o cruce locul de unde ar fi săgetat Ştefan cel Mare, ca să desemneze locul unde are să se înalţe acest locaş de pomenire. „Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr”, zice domnul Nicolae Iorga: „Săgeata a hotărât temeliile Putnei, săgeata învingătoare, trasă sub zidurile Chiliei”. / Mânat de marea înălţime intru în biserică; în naos, la partea dreaptă, se află locul de odihnă a eroului unui neam, acoperit cu o lespede de mar­moră albă, deasupra căreia se ridică un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri. În acest mausoleu se află mai multe obiecte, care s-au găsit la anul 1856: o bucată de hlamidă domnească, inele de aur, giuvaericale. Cad în genunchi, fără glas, cu ochii muiaţi în lacrimi, şi sărut mar­mura rece, acoperită de cununile tri­mise de la toţi Românii. „Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine, / Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi”. / Ajuns afară, mă gândesc, multă vreme, la trecutele timpuri şi parcă văd întinsele valuri de norod, bătute de durere, cu ochii înotând în lacrimi, cum sărutau mâna „care făcuse dreptate în lume şi crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Şi a fost o uriaşă şi adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fer fu coborât, cu năframe de mătase, în bolta de piatră, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşu-i de marmură”. Şi acum întinse valuri de norod, cu nădejdea în inimă, au venit să se întărească şi duh să ia de la mormân­tul celui Mare şi Sfânt. Căci, într-o zi, sabia lui de oţel va străpunge mormântul şi va fulgera la soare. Şi duhul vredniciei lui va trece ca un vifor prin inimile deşteptate la o nouă viaţă. / Şi, până atunci[20], „toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucre neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noas­tre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor”[21].

 

Chilia – în Kaindl

 

1904: „La Putna am ajuns pe la orele 8, seara. Acolo, aştepta la gară pe Principele (Hohenlohe, guvernatorul Bucovinei – n. n.) nu numai persoa­nele oficiale, dar şi o mare mulţime de lume, în care am văzut şi pe trei bârlădeni, domnii Colonel N. Ionescu, I. Lupu şi Costică Armaşu. De la gară, am ple­cat, pe jos, spre Mănăstire şi am mers prin mijlocul mulţimii de români, care aclamau cu multă căldură sufletească pe Principele Hohenlohe. În aceste clipe, numeroase buciume răsunau de pe înălţimi, clopotele mănăstirii sunau şi numeroase săcăluşuri se descărcau. Apoi, la o depărtare oarecare de la gară, am întâmpi­nat în cale un frumos arc de triumf, împodobit cu crengi de brad şi având o coroană atârnată la mijloc, ce era împodobită cu flori albe, roşii şi albastre, în loc de pietre scumpe, şi deasupra ei, închipuit tot din verdeaţă, numele ŞTEFAN. Întreagă această privelişte plină de duioşie, învăluită în întunericul nopţii care sosise, îmi umplu ochii de lacrămi şi, în calea de 2 kilometri, de la gară, până în sfânta Mănăstire, mă ţinu transportat întruna în timpurile de suferinţă şi de glorie ale Eroului Ştefan, timpuri de suferinţă şi de glorie ale întreg neamului românesc! / Principele Hohenlohe fu găzduit în frumoasele apar­tamente egumeneşti, unde era găzduit şi Î. P. S. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care sosise deja de la ora 1, însoţit de o mulţime de demnitari bisericeşti din Cernăuţi. Eu şi cu părintele Costăchescu am fost primiţi în gazdă de părintele Ieromonah Nechitovici, care ne-a tratat cu multă dragoste frăţească. N-am putut apuca la slujba privegherii, pentru că, pe la orele 9, era totul sfârşit şi lumea ieşea din biserică. Era atât de multă lume, că mulţi oameni au dormit sub cerul liber, în şi afară de curtea Mănăstirii. De la poarta acesteia şi până departe, erau, pe ambele laturi ale dru­mului, barăci unde se vindeau prescuri, lumânări, de-ale mâncării şi băuturii, cărţi poştale ilustrate şi altele. / A doua zi, 3 Iulie, zi foarte frumoasă, cum fusese şi cele 2 zile precedente, m-am trezit, dimineaţă, în concertul jalnic al numeroaselor buciume, care făceau să răsune cu putere aerul şi să ne vestească la toţi cei ce eram aici, lângă rămăşiţele sfinte ale Aceluia care a ridicat la mare cinste şi renume iubita şi scumpa lui ţară. M-am grăbit a mă duce în biserică, încă de pe la orele 5 dimineaţă, în speranţă că voi putea ve­dea totul în linişte şi mai în amănunţimi; însă biserica era tixită de lumea care se închina pe la icoane, şi chiar la mormântul Marelui Ştefan, ca la a unui sfânt. / Fiindcă slujba nu se începuse încă, am putut vedea, rând pe rând, aproape totul ce era prin biserică. Ceea ce mă atrăgea mai mult a fost ca să văd de aproape mormintele Domneşti, Piatra mormântală a  Marelui Ştefan, pe care şi-a pregătit-o încă de pe când era în viaţă, se află în pronaosul sau a doua despărţitură a bisericii, lângă păretele de miază-zi. Pe ea se află aşternut un covor de catifea cu fir de aur, pus de fiul său Bogdan Voevod, şi pe acest covor se află aşezate, acum, o urnă de argint şi o cădelniţă de aur, ale cărei lănţurele sunt date în jurul capacului acelei urne. În păretele de aici sunt bătute două co­voraşe frumos şi bogat împodobite. Toate acestea stau sub un baldachin şi sunt închise într-un geam de sticlă şi apoi îngrădite cu un grilaj de fer. În frun­tea baldachinului este un steag tricolor de mătase, pus acolo cu prilejul sărbătorii naţionale din 1871. / Se ştie că mormântul Marelui Ştefan, ca şi celelalte morminte Domneşti, ce sunt în biserica de la Mănăstirea Putna (toate prădate de către călugări, de-a lungul vremii – n. n.), au fost deschise, în noiembrie 1856, de către o comisiune, cu învoirea guvernului austriac. În privinţa mormântului Marelui Ştefan, iată ce aflăm din consta­tările acelei comisiuni: „În mijlocul pronaosului, puţin spre răsărit, se află piatra analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta de regulă se înmormânta ctitorul, s-au făcut şi în Putna cercare aici, după mor­mântul lui Ştefan, ca ctitor al Mănăstirii. După ce se scoase ţărna, până la adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit de cărămizi, ca şi ce­lelalte morminte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat în patru muchi. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre pi­cioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-au constatat cu toată siguritatea că este a Iui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful, în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat pe 13 şine de fer (înfăşurat în mantie de egumen – n. n.). Sub cap era un căpătâi zidit de 12 policare (picioare – n. n.). Pe acesta, zăcea capul mortului (egumen, care fusese înmormântat, călşugăreşte, pe 13 bare de fier – n. n.), din care însă era conservată încă numai partea superioară a tigvei, dar aşa că partea în a cărei con­tinuare ar veni faţa, adică ochii, era întoarsă spre apus şi depărtată de grumaz cu 5 policare. După zisa me­dicului, numai în urma putrejunii şi a descompune­rii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta ne­naturală. Afară de aceasta, nu s-au aflat nicicât de puţină urmă de un acoperemânt s-au podoabă de cap sau de grumaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi Ştefan cel Tânăr, s-au aflat de aceste (în mormântul lui Bogdan se afla coroana de pâslă, dar în cel al lui Ştefăniţă Vodă fusese înmormântat un alt călugăr, deasupra osemintelor acestuia fiind depuse doar oasele unui braţ al Voievodului – n. n.). Toate împrejurările aceste arată, fără toată îndoiala, cum că acum, de mult, mormântul lui Ştefan au fost cercat de oare cine”[22]. / „Îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arătau că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea. Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost, şi mormântul s-a astupat iarăşi[23]. / Dacă la mormântul Marelui Ştefan s-a umblat şi s-au luat din el mai multe lucruri preţioase (toate pietrele preţioase şi mii de mărgăritare, toate jefuite, după cum o dovedea o scrisoare, din ordinul „Sfântului” Iacob Putneanul – n. n.), mai de mult, este întrebarea: când ? / În Mănăstirea Putna se păstrează o scrisoare, din 2 martie 7265 (1757), semnată de Mitropolitul Iacob şi adresată Egumenului Putnei, Benedict. În ea, în chip misterios, Mitropolitul spune următoarele: „îmi pare bine că domnul Ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul şi că nu a aflat alta, afară de aceea despre care mi-a făcut ştire Cu­viosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit Ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de prepu­sul în care se afla. La scrisoarea lui Dionisie, n-am răspuns, dar îi voi spune din gură cum că am înţe­les toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le dea argintarului Rafail, şi să ia măsură de pe icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi de pe a Domnului Hristos, să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii Mănăstirii, că se află acolo o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliul nostru. Aceasta să o deschidă şi să ia de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemene. Se mai află acolo, după cât ştim, 200 sau 300 de mărgări­tare de mărimea mazării, care s-au desprins de pe aer. Toate mărgăritarele aceste, dimpreună cu lucru­rile ce s-au aflat la mort, să ni le trimeată domnul, pentru că voim a face pentru Maica Domnului şi pen­tru Hristos coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”. Iar deasupra scrisorii este o în­semnare, în cuprinsul următor: „Răvaşul acesta este de la Preosfinţie Sa Mitropolitul Iacob, în care a scris ca să se trimeată lucrurile care s-au aflat în mor­mântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni”[24].

 

Asupra conţinutului acestui răvaş m-am întrebat: de ce oare Ispravnicul de la Suceava să fi umblat în mor­mântul pronaosului (Răspuns: pentru că fusese sesizat că fusese jefuit cel mai sfânt mormânt al bietului nostru neam – n. n.), în care nu poate fi vorba  decât de acel al Marelui Ştefan, şi de ce adică Mitropolitul se bucură că a scăpat Mănăstirea iarăşi de prepusul în care se afla? (presupusul jefuirii mormântului – n. n.). Mă voi încerca a da un răspuns, luând lucrul mai de depărtişor.

 

Cronicarul Neculce, în O samă de cuvinte, înregis­trează, din cele auzite din om în om, că „Vasile Vodă (Lupu), aproape de mazilie (1653), a greşit lui Dumne­zeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie de a stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani şi n-a găsit. Şi s-a apucat s-o facă din nou, iarăşi pre­cum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ până la fe­restre şi i-a luat Dumnezeu Domnia”[25]. Domnul N. Iorga, cunoscutul nostru istoriograf, cu privire la această tradiţie, zice : „Nu se poate admite că bogatul, mândrul Vasile Lupu, un Cresus pompos al vremii sale, a dărâmat Putna ca să scormonească bogăţii în mormintele domneşti. Tot ce spune pentru aceasta, din auzite, Neculce n-are nici o valoare istorică. Vasile Vodă a voit numai să refacă Putna, care se ruinase. Presupusul hoţ de biserici a înălţat minunatele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia în Iaşi, şi, unde n-a clădit, a dres” (Studii şi Documente, Vol. VI, partea II. p. 617).

 

„Se ştie că, în 1757, Mitropolitul Iacob Putneanu a făcut o nouă restaurare acestei mănăstiri (Iorga, Istoria literaturii române, I., p. 534). Cu prilejul acesta, se vede că se scornise sau se reînnoise iarăşi calomnia cu privire la prădarea mormintelor domneşti, dacă nu pe socoteala vrednicului Mitropolit, cel puţin pe a călugărilor din acea sfântă Mănăstire. Autorităţile civile, adică Isprav­nicul de Suceava, mergând cu cercetarea până a scor­moni şi mormântul Marelui Ştefan, s-a convins, prin urmare, de falsitatea zvonului. Cred că, prin cuvintele iarăşi a scăpat Mănăstirea de prepus, Mitropolitul Iacob vizează, pe de-o parte, calomnia aceasta de acum, iar pe de alta, şi pe acea din trecut asupra lui Vasile Lupu. De aceea, mare dreptate are domnul Iorga[26], când zice că cele spuse de Neculce despre acest evlavios domnitor, cu privire la Putna, nu pot să aibă nici o valoare istorică. Că Ispravnicul de Suceava a făcut sau nu după cum regulase Mitropolitul, prin răvaşul de mai sus, aceasta n-o putem şti.

 

Tot în pronaos sunt înmormântate 2 soţii şi 2 fii ai marelui Ştefan: Maria de Mangop (moartă în 1476) şi Maria, fiica lui Radu Vodă (moartă în l511), Bogdan şi Petru (morţi în 1479). În Nartică sau prima despărţitură a bisericii, sunt înmormântaţi: Bogdan Vodă, fiul Marelui Ştefan (mort în 1517), domniţa Maria, fiica Marelui Ştefan (moartă în 1518), Maria, doamna dintâi a lui Petru Vodă Rareş (moartă în 1529), Ştefan Vodă cel Tânăr (mort în 1527).

 

Mormântul lui Bogdan Vodă, tatăl Marelui Ştefan, se află în biserica de la Reuseni, de lângă Suceava, după cum ne spune P. S. Melchisedec[27]; pe când al Oltei, după mirenie, sau Maria, după călugărie, mama Marelui Ştefan, se află în ţară, la noi, la Mă­năstirea Pobrata sau Probota, din judeţul Suceava (cu capitala la Fălticeni – n. n.), după cum ne spune dl Iorga[28]. În această mănăstire se păstrează multe lucruri ve­chi bisericeşti şi cărţi manuscrise, demne de a fi vă­zute şi studiate.

 

Pe la orele 8 şi jumătate, utrenia fiind aproape de sfârşit, îşi făcu intrarea în biserică Î. P. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care se îmbrăcă cu sfinţitele veştminte şi celebră, cu mare pompă, Sf. Liturghie, fiind asis­tat de: P. C. Arhimandrit Mitrofor Miron Călinescu, profesorii Universitari Eusebiu Popovici şi Constantin Popovici, Consilierii Consistoriali Bejan, Haniţchi şi Manastirschy, Egumenul Iliuţ, profesorul universitar Voiuţschy şi protopresviterii Hacman şi Lucescul şi doi diaconi. Cântările serviciului divin au fost executate de corul Academiei Ortodoxe.

 

Între persoanele care se aflau în biserică, afară de A. S. Principele Hohenlohe, dl C. Cogălniceanu, con­sulul României la Cernăuţi, am văzut, de aice, din Ro­mânia, pe domnii: Dr. Istrati, Poni, Tocilescu, Maiorul Manolescu-Mlădianu, General Angelescu, Tanoviceanu, Vintilă Brăteanu, Dr. Radovici, părintele Econom I. Gotcu (prof. în Iaşi), părintele G. Costăchescu (de la Mănăstirea Agapia), Stroe Belloescu[29], V. Morţun, Căpi­tanii Leon şi Costache Samureanu din Bucureşti, cu soţiile lor, şi mulţi alţii.

 

După otpustul Sf. Liturghii, Î. P. S. Mitropolit şi cu toţi preoţii, de care era asistat, au ieşit în pronaos, la Mormântul Marelui Ştefan, unde se depuseră acum o mulţime de coroane, între care voi aminti pe urmă­toarele: din partea M. S. Regelui Carol I şi a Minis­terului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România, coroana Societăţii Istorice Române din Bucureşti, a Comi­tetului Ducatului Bucovinei, a oraşului Suceava, a Ro­mâncelor Bucovinene, a Ligii Culturale din Iaşi şi din Bucureşti, a Românilor din Braşov, a Studenţilor universitari din România etc., etc. Apoi părintele Dr. Tarnavschi, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, a rostit o frumoasă cuvântare, prin care a preamărit virtuţile Marelui Voievod Ştefan, după care s-a început slujba Panahidei. După ce s-a cântat o dată „Vecinica pomenire”, Î. P. S. Mitropolit, însoţit de tot clerul, de A. S. Principele, de dl Cogălniceanu şi toţi cei ce erau în biserica, au ieşit afară şi au făcut încunjurul bisericii, întonându-se de cor, încă de câte­va ori, „Vecinica pomenire”, binecuvântând cu sfânta cruce mulţimea ce era în curtea Mânăstirii, după care s-au întors în biserică. Mulţumirea cu care am ascul­tat slujba în această zi şi emoţiunile prin care am trecut, în timp de aproape 3 ore, nu le voi uita niciodată în viaţa mea. Fiind acum orele 11 şi jumătate şi toată slujba terminată, Î. P. S. Mitropolit ieşi din Sf. Altar, îmbrăcat numai în mantie şi cu cârja şi, fiind prece­dat de toţi preoţii oficianţi, care erau însă îmbrăcaţi tot în sfinţitele odăjdii, cu care slujise, se suiră cu toţii în apartamentele egumeneşti, unde s-a făcut obicinuitul otpust şi unde Î. P. S. S. a primit şi convorbit cu mai multe persoane din România şi de pe aiurea. Între aceş­tia, am avut fericirea de a convorbi şi eu, câteva momente, şi a mă bucura de apropiata privire a acelei figuri plină de blândeţe, de pietate şi de o angelică smerenie şi bunătate. Cu acest prilej, am făcut cunoştinţă cu R. R. L. L. părinţii: Eusebiu Popovici, Cons­tantin Popovici, V. Găină, Tarnavschi, profesori Uni­versitari, în Cernăuţi; cu Părintele Teofil Patrase (corect: Patraş – n. n.), Egumenul Sf. Mănăstiri Putna, Dimitrie Dan, paroh la Straja, şi cu mai mulţi protopopi şi preoţi din Bucovina.

 

La ora 1 p. m., dl Dimitrie Onciul, prof. la Universitatea din Bucureşti, a ţinut Discursul festiv, de pe tribu­na ridicata lângă zidul bisericii, cam în dreptul mor­mântului Marelui Ştefan. Erau de faţă: Î. P. S. Mi­tropolit, Principele Hohenlohe, C. Cogălnicianu, consulul României, o mulţime de preoţi, profesori şi alte persoane oficiale şi reprezentanţi ai deosebitelor So­cietăţi, şi norodul, cât a putut încăpea în ograda Mănăstirii, pentru a putea auzi pe învăţatul profesor. Aplauze entuziaste şi des repetate acoperiră acest ma­gistral Discurs.

 

Pe la orele 2 p. m., urmă dejunul, pregătit într-un pavilion, construit în curtea Mânăstirii şi foarte frumos împodobit cu verdeaţă şi cu o mulţime de steaguri, între care cele mai multe erau tricolore româneşti. La acest dejun au luat parte Î. P. S. Mitropolit, Princi­pele Hohenlohe, Consulul Cogălniceanu şi o mulţime de persoane de distincţiune din România, Bucovina şi de pe aiurea, în total ca 300 tacâmuri. Au toastat Î. P. S. Mitropolit pentru împăratul Francisc Iosif şi pen­tru Guvernatorul Bucovinei. Princepele Hohenlohe mul­ţumeşte tuturor românilor care au venit la Putna şi îndeosebi celor din Regat, care desigur vor duce în ţara lor convingerea că fraţii lor sunt bine trataţi şi se află bine sub scutul legilor austriece. Dl Şendrea[30] mulţumeşte Principelui şi organizatorilor Serbării, zi­când că românii vor fi adânc recunoscători împăratu­lui Francisc Iosif. În fine, N. Filipescu aduce laude guvernului austriac. S-a expediat şi o depeşă împăra­tului Francisc Iosif, semnată de Mitropolit şi Baronul Hurmuzachi. S-au primit multe telegrame din Româ­nia, Transilvania şi una chiar din America.

 

În afară de Mănăstire, pe iarbă verde şi într-o pri­velişte încântătoare, s-au întins mese şi au ospătat vreo 3.000 de oameni. După ce aceştia au stat la masă, o mulţime dintre ei, având în frunte pe studenţii uni­versitari români, se îndreptară spre pavilionul din curtea Mânăstirii, unde era masa oficială, intonând Deşteaptă-te române! Şi, la întoarcere în grădină, Tricolorul şi Drum bun, drum bun, doba bate[31]. Era un entuziasm ce nu se poate descrie. Pe la oarele 4 p. m., se ţinură, în grădina Mânăstirii, conform pro­gramului, Discursurile studenţeşti. Mai întâi, vorbi preşedintele comitetului studenţesc din Cernăuţi, George Tofan, care dădu cuvântul, pe rând, următorilor oratori: C. Lucaci, preşedintele Academiei „Junimea” din Cernăuţi; Mihai Popovici, preşedintele Societăţii „Academia Ortodoxă”; V. Covată, în numele studenţilor macedo-români; P. Pogonatu (bârlădean), preşedintele Societăţii studenţilor în drept „Bosianu” din Bucureşti. Se intonă Imnul Festiv, de corul Societăţii „Armonia”, şi mai luară cuvântul: Doamna Laurenţia Gribincea din Iaşi, dl Profesor Universitar Gr. Tocilescu, din Bucureşti, şi dl Ionescu, student în litere tot din Bucureşti.

 

Încă pe când vorbeau ultimii oratori, iată că sosi în grădină Î. P. S. Mitropolit, care se sui, la timp, pe tribună şi citi răspunsul Împăratului la telegrama tri­misă, izbucnind din piepturile mulţimii un puternic „Ura!”, iar corul Societăţii „Armonia” intonă, cu un entuziast având: Deşteaptă-te Române! Apoi dl George Tofan mulţumeşte tuturor celor ce au venit la Serbarea aceasta de la Putna; de asemeni face şi dl Baron Hurmuzachi, în numele comitetului festiv. În fine, dl Dori Popovici a ţinut Discursul istoric pentru popor, stârnind un mare entuziasm în mulţimea adunată, mai ales când dânsul a îngenunchiat şi a rostit următoarea rugăciune:

 

 

Etern, atotputernic o creator sublim,

Tu care ţii la dreapta pe Ştefan Erou sfânt

Fă ca înc-odată iubita Românime

Să fie cum a fost pe vechiul ei pământ.

 

 

Acest Discurs, fiind deja tipărit, s-a împărţit îndată la mulţimea adunată, împreună cu o broşură, scrisă în nemţeşte de dl N. Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti.

 

Astfel s-a terminat această cu adevărat măreaţă Serbare, la care trebuie să fi luat parte peste 15.000 de oameni, domnind pretutindenea cea mai desăvârşi­tă ordine şi înălţare sufletească. Din Mănăstirea Putna, după ce am expediat pe la prieteni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat, împreună cu părintele Econom I. Gotcu (din Iaşi), pe la 9 ore seara, spre Cer­năuţi, călătorind cu multă greutate, din pricina oboselii în care ne aflam, cum şi a înghesuielii şi căldurii celei mari din tren. Am ajuns în capitala Bucovinei a doua zi, dimineaţă, Duminică, 4 Iulie, şi ne-am odihnit la un hotel numai până la orele 8 şi jumătate, de unde ne-am dus să vizităm oraşul, biserica Catedrală şi reşedinţa Mitro­politană. În Cernăuţi era acum o mare mişcare comer­cială, pentru că erau zile de iarmaroc. Acest oraş se află aşezat pe culmea unui deal, de unde, de la locuri potrivite, se pot privi foarte bine mănoasele câmpii de primprejur. Când am ajuns la catedrală, orele 10 şi jumătate,  se oficiau rugăciunile pentru sufletul Marelui Ştefan, de către părintele Dr. Orest Popescul (predicatorul catedralei[32]) însoţit de 2 preoţi şi un diacon, faţă fiind R. R. L. L. părinţii Eusebiu Popovici şi Arhimandritul Iuvenal Ştefaneli, cum şi foarte mulţi români şi ro­mânce. Astfel de rugăciuni s-au săvârşit, în Duminica aceasta, din 4 Iulie (stil vechi, inclusiv în celelate datări – n. n.), în întreaga Bucovină, în urma unei anume dispoziţiuni a Î. P. S. Mitropolit. După aceasta ne-am dus de am vizitat măreţul Palat Mitro­politan, unde am făcut cunoştinţă cu părintele Dr. Ştefan Saghin, care, cu multă bunăvoinţă, a dispus ca să fim conduşi peste tot, rămânând încântaţi de frumuseţea edificiului, de minunata împărţire a numeroa­selor sale camere, cum şi de bogata mobilă dinlăuntru. Î. P. S. S. nu venise acasă, de la Mănăstirea Putna, ci, după cum ni s-a spus, se dusese în inspecţia parohiilor din acea parte.

 

De aice, m-am dus la gazdă, cu părintele Gotcu, şi, pe la orele 2 p. m., după ce am expediat pe la prie­teni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat cu trenul, mergând împreună până la staţia Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), de unde S. S. s-a dus la Suceava, iar eu m-am reîn­tors acasă, unde am ajuns în ziua de 5 Iulie, foarte mulţumit în suflet de frumoasele Serbări, cum şi de scumpele amintiri istorice, ce mi-au rămas din locali­tăţile ce am vizitat. Mai ales că şi timpul a fost foarte frumos şi lumea cât se poate de veselă. Am rămas, de asemenea, cu frumoasă amintire şi de nobila aten­ţiune pe care guvernul austriac a dat-o acestor sfinte Serbări ale Românilor, cum şi de libertatea ce le-au lăsat pentru a-şi manifesta sentimentele lor naţionale; aşa că am putea zice, cu drept cuvânt, că Bucovina ne-a fost retrocedată pentru zilele de 2, 3 şi 4 Iulie 1904”[33].

 

 

1904: „Putna se pripeşte în creţuri limpezi pe o albie de prund sur… Nu după mult timp, încep casele bune ale unui sat amestecat, în care mulţi Români se găsesc pe lângă câţiva Nemţi – cu cât mai noi decât dânşii! La portiţe răsar pe rând copii bălani şi băieţaşi de-ai noştri în cămeşuţe. Femeile diretică ici şi acolo, în pripa ajunului zilei de Paşti. Câteva firme vechi evreieşti arată unde e cârciumă, unde măcelărie şi alte locuri de vânzare, nu numai pentru săteni de-ai noştri, ci şi pentru străinii cari, înaintea mănăstirii şi în dosul ei, lucrează la marele ferăstrău care a fost, până deunăzi, al baronului Popper, un Evreu din Viena – clădiri uriaşe de lemnărie proaspătă, care miroasă tare a brad tăiat de curând – sau au lucrat, până mai ieri, la fabrica de ciment a lui Axelrad, la fabrica de produse chimice scoase din lemn a unui Prusian. / Pentru aceşti oaspeţi ai împrejurimilor, menite pentru sihăstrii evlavioase, ale mănăstirii, pentru acest amestec de Leşi sau „Poleci”, de Nemţi şi de câte alte feluri de oameni s-au făcut două bisericuţe catolice, casine şi cafenele. Pentru dânşii desigur, făptuitorii vieţii economice de astăzi, s-a întins  până aici linia şinelor negre, pe care trece de două ori pe zi zborul locomotivelor, târând călători, poştă şi mărfuri. Această vecinătate care şuieră, fluieră, mugeşte, cântă cântece de muncă şi de beţie s-a impus eroului adormit alături, acolo, în fund, unde vezi acele ziduri albe, acele acoperişuri roşii, printre care abia a rămas câte o pată de vechime întunecată”[34].

 

1907: „Neştearsă va rămâne în amintirea putnenilor ziua Sfântului Ilie. Prin stăruinţa neobosită a superiorului Dorimedont Vlad, care este voinţa şi energia personificată, secundat de inteligentul şi bunul patriot Teofil Patraş, egumenul sfintei mănăstiri locale, şi de obştea locuitorilor, s-a sfinţit, în 2 august stil nou, Casa Naţională, care, de azi, înainte, va fi Clubul Românilor putneni, în care se vor discuta şi se vor pune la cale interesele româneşti. / Aşezată în centrul satului, pe şoseaua principală, Casa Naţională prezintă un aspect din cele mai frumoase. Compusă din şase odăi şi o sală spaţioasă, ea adăposteşte atât cabinetul de lectură „Săhastrul”, cât şi Însoţirea de păstrare şi credit din loc. Clădită e după planurile măiestre ale şefului silvic, dl Leo Jirku din loc, care, deşi german, a arătat totdeauna o deosebită dragoste faţă de români şi nu a cruţat nici un sacrificiu la rădicarea instituţiunii acesteia. Românii Putnei îi aduc dlui Jirku mulţămitele cele mai calde, pentru prestaţiunile gratuite, cu ocaziunea rădicării Casei Naţionale, care, de altfel, ar fi întrecut mult modesta sumă de 13.000 coroane. / Deja în dimineaţa zilei amintite, se afla în Putna un număr mare de oaspeţi străini, în frunte cu integrul şi cinstitul deputat naţionalist, dl Teofil Simionovici. La oarele 8 dimineaţa, a pornit întregul convoi, de lângă Casa Naţională, spre mănăstirea care adăposteşte rămăşiţele scumpe ale celui mai mare erou român, spre a asista la serviciul divin. Liturghia a fost oficiată de I. P. C. S,. dl arhimandrit Teofil Patraş, înconjurat de protopresviterul I. Patraş, ieromonahul Cârdei şi ierodiaconul Corvin. Iară răspunsurile au fost date de un cor mixt, dirijat de bine cunoscutul tânăr Constantin Şandru. Terminându-se serviciul divin, s-au adunat, la orele 10 a. m., toate persoanele prezente în Casa Naţională. O mare surprindere i s-a făcut, aci, superiorului Vlad. Viceprezidentul cabinetului, ţăranul Dimitrie Creţan, în graiul lui nemeşteşugit, cu gesturi şi priviri naturale, a spus, fără încunjur, suferinţele românilor din localitate şi motivele care au dat naştere rădicării acestei case. Mulţumeşte din inimă sinceră superiorului Dorimedont Vlad, care, în râvna sa pentru promovarea culturii româneşti, a pus la dispoziţie sumele necesare pentru clădirea Casei Naţionale, conducând însuşi toate lucrările; îi arată icoana atârnată pe părete, care reprezintă chipul impunător al dlui Dorimedont Vlad, pe care i-o oferă ca un modest dar din partea comitetelor cabinetului şi a însoţirii. / Acesta, cu ochii aţintiţi la icoană, pe care cei mai buni copii ai săi, pentru care munceşte zi şi noapte, i-o aduc drept prinos pentru jertfele făcute, adânc emoţionat şi cu lacrimi în ochi mulţămeşte, în cuvinte bine simţite, ţăranilor putneni pentru dragostea ce i-o arată, făgăduindu-le că va lucra totdeauna cu ei şi pentru ei. Câteva strângeri de mână cimentează frăţia românilor putneni. Deputatul Simionovici, bucurându-se de propăşirile putnenilor, îi îndeamnă a păşi vecinic pe calea apucată şi a păzi cu sfinţenie cele moştenite de la strămoşi. Apelează la superiorul Vlad de a conduce, şi de aci înainte, cu acelaşi zel destinele poporului din mijlocul căruia se trage. / Î. P. C. S. egumenul Patraş, asistat de protopresviterii I. Patraş, D. Hacman şi ierodiaconul Corvin, oficiază sfinţirea Casei. Îmbrăcat in vesmintele preoţeşti, I. P. C. S. rosteşte un discurs bine simţit, în care arată meritele superiorului Vlad, care n-a dat ascultare injuriilor maliţioase, pe care o fiţuică răutăcioasă i le zvârlea în faţă, ci, tăcut şi răbdător, a lucrat cu fapta, ca să arate celor cu vorba cum trebuie să lucreze adevăratul român. „Veniţi la Putna, voi, demagogilor, zicea el, care pe nedrept v-aţi atribuit gloriosul titlu de democraţi, veniţi şi învăţaţi de la adevăratul democrat Vlad cum se lucră cu abnegaţiune de sine în chestiile mari naţionale!”. Încheie, dorind scumpului său prieten Vlad, tărie şi viaţă îndelungată, pentru ca mână în mână să poată înfiinţa şi alte instituţiuni culturale. Corul cântă „Mulţi ani!”. Superiorul Vlad rosteşte apoi oraţiunea festivă, descriind instituţiunile culturale din loc, cum le-a aflat până în stadiul de astăzi. Mulţumeşte preoţilor, dlui şef silvic Leo Jirku, obştii putnene, societăţii „Union”, fabricii de ciment şi firmei „Kulka” pentru obolul dat. ÎI roagă, apoi, pe secretarul Ilie Nastasi ca să-l ajute şi de aci înainte, cu acelaşi zel şi dragoste, întru împlinirea idealului pe care îl urmăresc. Sfârşind, corul intonează marşul naţional „Deşteaptă-te Române”. / Trecând, apoi, în localul însoţirii, unde se află portretul mult regretatului înfiinţător şi inspector al însoţirilor din Bucovina, Grigori Filimon, se oficiază, în prezenţa membrilor din societatea academică „Junimea” şi a altor persoane, un parastas pentru odihna sufletului scumpului defunct. O masă opulentă aşteaptă pe invitaţi, în sala cea mare din Casa Naţională, la care se aşează superiorul Vlad, în mijlocul gospodarilor şi gospodinelor din Putna. Aci au toastat, rând pe rând, I. P. C. S. Patraş, superiorul Vlad, deputatul Simionovici, primarul Elisei Bîcu, conducătorul corului, Constantin Şandru, preşedintele „Junimii”, Vihovici, superiorul Gherman şi inginerul Weissmann. / La oarele 2 p. m., se încinge hora străbună, în grădina spaţioasă a Casei Naţionale, la care s-au prins flăcăii satului, cum şi toate persoanele de faţă. În pauze corul mixt, de pe o balustradă aşezată într-un colţ de grădină, sub conducerea măiastră a dlui Constantin Şandru, a desfătat publicul cu bucăţi naţionale ca: „Deşteaptă-te Române”, „Tricolorul”, „Dorul meu”, „Auzit-am auzit”, „Morarul”, „Frumoasă Bucovină”, „Frunzuliţă de stejar” şi „Dorul”, al cărui solo, executat de domnişoara H. Bucher, a mişcat inimile tuturor. Abia după apusul soarelui s-a împrăştiat mulţimea, aducând ovaţiuni călduroase deputatului Teofil Simionovici. Câţiva democraţi, care erau de faţă, au plecat ochii în jos şi, bătând cu mâna pe piept, în loc de metanii, au rostit: „Aceştia sunt adevăraţii democraţi şi aşa trebuie să lucrăm şi noi, dacă nu voim să ne fie numele, ce ni l-am atribuit, spre ruşine!”. Se pare că se vor întoarce măcar aceştia de pe calea rătăcită. / Şi seara a fost o convenire frumoasă, în sala spaţioasă din Casa Naţională. Astfel s-a încheiat frăţia românească în Putna, care, în curând, iarăşi se va întâlni, spre a celebra, cu aceeaşi dragoste, sfinţirea unui alt monument din Putna – biserica”[35].

 

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Putna, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, la confluenţa lui cu pârâul Putnişoara. Suprafaţa: 116,06 kmp; po­pulaţia: 1.359 locuitori români gr. or. şi puţini germani rom. cat. Este ultimul punct al dru­mului comunal ce vine de la Vicovul de Jos; este staţie de drum de fier a liniei locale Hadicfalva-Frasin; are o şcoală populară, cu 4 clase, şi o bise­rică parohială foarte veche; are o casă de economie şi un cabinet de lectură. Aci se afla o fabrică de scânduri cu 12 gatere. A existat şi o fabrică mare de ciment. Populaţia, se ocupă cu creş­terea vitelor şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 244 hectare pământ arabil, 791 hectare fânaţuri, 13 hectare 50 ari grădini, 194 hectare imaşuri, 12.215 hectare păduri. Se găsesc 83 cai, 440 vite cornute, 331 oi, 423 porci şi 31 stupi”[36].

 

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[37], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la putnenii Procop HĂU (27 ani în 1908) şi Anisia TOMACESCU (66 ani în 1908).

 

1914-1918: „Rezervistul Ion Cârdeiu, Putna, Regimentul 22, prizonier… dus în lagărul de la Moscova”[38].

 

1922: „În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod. / După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod. / Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare. / Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze. /Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii. / Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse. / După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna”[39].

 

1923: În 1923, la Putna se puteau vedea „două uliţi întortocheate, cu dughene joase, cu cârciumi murdare şi cu magherniţe întunecoase… Câteva jupânese au ieşit la plimbare prin colbul uliţei… În pragul unei cârciumi, doi nemţi zdraveni, cu nasurile roşii, cu pantaloni scurţi şi cu jachete de culoarea câmpului, stau gânditori, răzimaţi de uşă… / Uliţa principală duce drept la mănăstire. Pe dreapta şi pe stânga, case mai mari, mai mici, gătite, cu grădiniţe bogate în flori roşii, galbene, violete. Aici, şcoala lungă, încăpătoare, cu ferestre mari şi aşezate în bătaia soarelui, dincolo – primăria, apoi „Casa Naţională” – în paragină şi, în sfârşit, biserica satului, în mijlocul unei curţi largi, de unde vine un miros proaspăt de fân cosit… / Satul, deşi cu locuitori amestecaţi din toate neamurile, moldoveni, poloni, austriaci, rusneci, ţigani şi evrei, păstrează totuşi în cea mai mare parte caracterul aşezărilor moldoveneşti, cu uliţi ce se întretaie cruciş, cu livezi în jurul caselor şi cu grădiniţe în faţă, unde cresc amestecaţi curpenii de vâzdoage şi ruji ca iasomia şi busuiocul. / Prin case, am rămas uimit de aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”. Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femeei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza”[40].

 

1926: „Duminică, 8 August 1926, la Putna are loc dezvelirea bustului lui Eminescu, în prezenţa AS Regale Principesa Ileana”[41].

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[42]: Kislinger Herman, cizmar, domiciliat în Putna; Mik Iosef, măcelar, domiciliat în Putna; Cornea Maria, croitoreasă, domiciliată în Putna; Kvalek Ludvig, dogar, domiciliat în Putna; Ernst Michel, fierar, domiciliat în Putna; Hauslauer Eduard, dogar, domiciliat în Putna; Vaţlacec Iosef, lăcătuş, domiciliat în Putna; Poleac Ioef, bărbier, domiciliat în Putna; Aga Ilie, Lăsătuş, domiciliat în Putna; Bradner Moses, croitor, domiciliat în Putna; Romanievici Frantz, fierar, domiciliat în Putna.

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[43]  –Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Borcea Ilie, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Ciocăneşti, jud. Câmpulung, născut în comuna Cornăţel, jud. Putna, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259, 260 c. p.”.

 

1942: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[44] şi a proprietarilor lor: Fabricile din Falcău, jud. Rădăuţi, Putna, jud. Rădăuţi, şi Moldoviţa, jud. Câmpulung, proprietăţi ale Fondului Bisericesc Ortodox-Român din Bucovina, cu sediul în Cernăuţi; Fabrica din Vicovul de Jos, jud. Rădăuţi, exploatarea dlui Gavril Coroamă, cu sediul în Vicovul de Jos, precum şi la alte fabrici, cu care lucrează în participaţie dl Gavril Coroamă (Brodina şi Putna).

 

1942: „Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[45]: Strătescu Liviu, paznic, bunul expropriat fabrica Colberg, comuna Putna, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.500 lei; Baba Ioan, paznic, bunul expropriat fabrica Colberg, comuna Putna, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 500 lei”.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[46], următorii învăţători şi învăţătoare: Farcaş Petru, comuna Putna, jud. Rădăuţi, media 7,45; Neamţu Elena, comuna Putna, jud. Rădăuţi, media 7,50”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[47], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hotnog Aglaia, de la Putna, la Gura Putnei; Drăghii Ioan, de la Putna, la Grăniceşti”. „Hotnog Vasile, de la Bălăşeşti-Pupezeni, jud. Tutova, la Putna, Gura Putnei, post. IV, unic solicitant; Hotnog Aglaia, de la Bălăşeşti-Pupezeni înTutova, la Putna, post IX, unică so1icitantă”[48].

 

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[49], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Marcu Dolberg”, cu sediul în Putna; „Domeniile Bucovinei”, cu sediul în Putna”.

 

Putna, ţapinari huţuli – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 9, 1 aprilie 1911, pp. 1 şi 2

[3] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[4] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[5] Călători, X, II, pp. 816-820

[6] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 234-237

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[9] Ibidem.

[10] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[11] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[12] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[13] DEŞTEPTAREA, Nr. 23/1897, p. 182

[14] La Straja, au cântat Parasca Tarnoveţchi (De-ar fi mândra sus, la cruce) şi Costan Ştirban (16 ani).

[15] La Putna, a cântat Artemi Zubaş (49 ani)

[16] La Voitinel, „femeia de 60 de ani” poate fi Natalie Morăraş (Foaie verde ci cicoari) sau Trifelia Coroamă.

[17] La Suceviţa, a cântat Ion Şlahtinschi (22 ani).

[18] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[19] DEŞTEPTAREA, Nr. 8/1898, p. 69

[20] Xenopol, în cuvântarea sa festivă, ros­tita la Serbarea Naţională, la mormântul lui Ştefan cel Mare, în 15/27  August 1871.

[21] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[22] Candela, foaie biser. lit., Cernăuţi, anul 1889, pp. 685-686

[23] Ibid., p. 687

[24] Candela, an. 1889, pp. 685-686

[25] Letopis. Mold., tom II, p. 186

[26] Nicolae Iorga a mai avut, din păcate, datorită naţionalismului său, care premedita o puternică mitologie ortodoxă românească, atitudini subiective care contraziceau realitate, chiar şi în cazul falselor moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu, proclamate de Iorga drept adevărate, fără nici o cercetare profesionistă a vechimii lor – n. n.

[27] Rev. p. Ist. Arh. şi Filol., a d-lui Tocilescu, an. I voi. II, p. 67

[28] Sămănătorul, revistă litera­ră, No. 32, Bucureşti, 8 August 1904

[29] Dl Stroe Belloescu, Senator al jud. Tutova, aflându-se acum la Putna şi văzând un afiş „Nu uitaţi Internatul de băieţi români ortodocşi din Rădăuţi”, cu obicinuita dumisale generozitate, ime­diat a donat 1.000 de coroane (1.060 lei,) pentru acel Institut. Am aflat apoi că Domnia sa este şi membru al Societăţii pentru cul­tura şi literatura poporului Român din Bucovina. Ne bucurăm şi suntem mândri de generoasele fapte ale ilustrului nostru conce­tăţean. Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă lungă şi să-i facă parte de mulţi imitatori – notă Iacov, Episcopul Huşilor.

[30] Universitar bucureştean, socrul tragicului T. Robeanu şi, deci, cuscrul universitarului cernăuţean Eusebie Popovici – n. n.

[31] Compoziţia bucovineanului Ştefan Nosievici, profesor de matematici la Gimnaziu din Suceava, pe versuri de Vasile Alecsandri – n. n.

[32] Component al lotului „Arboroasa”, alături de Ciprian Porumbescu, Eugen Siretean, Constantin Morariu şi Zaharia Voronca – n. n.

[33] Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 14-26

[34] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 81

[35] Apărarea Naţională, Nr. 56 şi 57, Anul II, Cernăuţi, duminică 11 august stil nou 1907, pp. 2, 3

[36] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 172

[37] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[38] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[39] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5

[40] AUREL I. GHEORGHIU, Privelişti din Bucovina pitorească, Bucureşti 1924, p. 38-43

[41] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1927, p. 179

[42] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[43] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[44] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[45] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[46] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[47] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[48] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[49] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052


NU!

 

 

BUCOVINA ROCK CASTLE – NU!

 

Şi mi se pare firesc să nu expunem tinerii la un risc,

în condiţiile aglomeraţiei pe care o produce acest festival.

 

BUCOVINA ACOUSTIC PARK – NU!

 

Şi nu mi se pare firesc, dar înţeleg, mă resemnez şi accept.

 

Regret că trebuie să vă dau două veşti proaste. Ba şi o a treia: în septembrie va atenta la votul public celebra ex-perfectă Mirela Adomnicăi, aşa că, din toamnă s-ar putea să spuneţi ADIO pentru totdeauna muzicii rock la Suceava. Mie nu-mi mai pasă: sunt prea bătrân ca să-mi mai pese.


Pagina 40 din 1,276« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »