Dragoş Vitenco: „Cyprian, Sohn des Herakles”

Cvartetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

Oricât s-ar fi străduit părintele cu şcolirea puzderiei de copii pe care i-a dăruit Dumnezeu şi doamna Emilia, n-ar fi putut ieşi la socoteală. Mai întâi, nici vremea nu-i ajungea şi apoi şcoala-i şcoală şi tata, tată.

Cu toată încercarea nereuşită, făcută cu Emilian, l-ar fi îndemnat inima să ia din nou calea Cernăuţilor, spre căscioara profesorului Pumnul, unde, pe lângă „limbămţnt” (gramatică), „tâmplământ” (istorie) şi „comput# (aritmetică) şi mai ales pe lângă ghionturile cucoanei Catinca, soaţa profesorului, dar mai presus de toate aceste, se făcea ucenicie de românism. Mai cu seamă, pentru Ciprian, târgul Cernăuţilor era un loc de unde şi-ar fi putut lua mai uşor zborul spre Liov, Viena sau chiar Paris, ca să caute cuvenita îngrijire talantului pus în el de Dumnezeu.

Dar, cât ar fi chibzuit şi plănuit împreună cu doamna preoteasă, criţarii nu ieşeau la bună socoteală, căci venerabi­lul consistoriu nu era prea omenos cu răsplătirea slujitorilor lui, iar părintele Iraclie foarte omenos cu pungile hitioane din beşică de porc ale huţanilor din Şipote. De aceea a făcut „salutarea lui plecăţivă” (cum ar fi zis bădiţa Pumnul) visurilor zadarnice şi şi-a trimis copii să cer­ceteze şcoala poporală nemţească din Ilişeşti, unde socrul Sfin­ţiei sale era feşter.

*

Când i-a venit rândul lui Ciprian să plece, lacrimile i-au umplut ochii mari şi inimoşi, dar părintele s-a asprit la el, anume ca să-şi amăgească supărarea:

– Ia, măi, nu mai face berea mâţii!

Tocmai fiindcă pedagogia părinteasca nu l-a prea deprins să fie asuprit, Ciprian, speriat, şi-a înghiţit lacrimile îndata-mare şi şi-a aşezat, frumuşel, cutia cu vioara în fânul căruţei care avea să-l ducă la Ilişeşti. Aici s-a împăcat repede ou împrejurările.

La scoală a fost, de la început, printre cei dintâi. Se uitau puii de şvabi cu gurile căscate la acest copil străin, venit în mij­locul lor, care vorbea nemţeşte ca ei (isprava mămuţei, săra­ca!), Ştia scrie şi ceti, aşa că puţin mai avea ce să-l îndrepte domnul Meier (isprava părintelui, bietul!), şi cânta din scripcă parcă-ar fi fost un om mare (ispravă personală a lui Ciprian). Apoi, Ciprian era bun, bun din cale-afară. Nu ridica două degete ca să se plângă de Schultz pentru că-l pişcă şi nici mă­car pe Kipper nu l-a pârât, când l-a poreclit „blöder Vallach” („român prost” – n. n.), de ciudă că i-a luat locul la note. Dar l-au descoperit pe Kipper ceilalţi, care au auzit ocara, şi domnul Meier a fost foarte supărat. Pentru că domnul învă­ţător superior Simon Meier preţuia bunele însuşiri ale elevului său. După rugămintea moşului Ştefan, la care locuia Ciprian, domnul Meier s-a prins să-l îndrumeze în lumea pistruiată a portativului, la care îi deschisese de-acum portiţa, în Şipote, domnul Carol Miculi.

Poate că Simon Meier şi-a făcut socoteala aşa, numai cu jumătate de gând, că posteritatea îi va fi recunoscătoare pentru că a fost profesorul unui „k. und k. Kammermusiker”, poate că acest gând creştea întreg la conştiinţa că aleasa creştere nemţească va alunga din viaţa lui Ciprian pacostea sângelui românesc al tatălui, făcând din el un austriac perfect. Martori n-avem pentru gândurile şi nădejdile Oberlehrerului Meier.

Se vede lucrul, însă, că feşterul Ştefan Klodnintzky îşi te­mea ginerele, preot ortodox, pentru că nici o clipeală din viaţa lui Ciprian, şcoala nemţească, pe care a făcut-o şi porţia de sânge nemţesc al mamei nu au tras în cumpănă (NOTĂ: 95 % din scrisul lui Ciprian Porumbescu, inclusiv jurnalul şi scrisorile, a fost exprimat doar în limba germană – n. n.), când era vorba să-şi arate arama de român (NOTĂ: Ciprian ne-a trăit aşa cum visa să fim, nu cum eram – n. n.). Ceea ce se va adeveri, de mai multe ori, în cursul acestei povestiri.

Deocamdată ajunge însă să ştim că, în scurtă vreme, Ciprian a înghiţit toată ştiinţa din Ilişeşti şi a fost trimis la „şcoala latinească” din Suceava, care şcoală, deşi era hrănită cu banii fondului bisericesc român, se chema „kaiserlich-königliches Gymnasium”, iar în condicile ei, feciorul părintelui Iraclie de la Şipote a fost botezat „Cyprian Golombiowski, Soh des Herakles”.

La Suceava, bunele deprinderi şcolăreşti ale lui Ciprian au început să se cam clatine. În tot cursul gimnaziei a trecut, de la frunte, la coadă, şi apoi iar la frunte, şi tot aşa, încoace-încolo, ca un barometru în luna lui Prier. Nu toţi profesorii aveau înţelegerea domnului Meier de la Ilişeşti şi, mai ales, a domnului Ştefan Nosievici.

[Ştefan NOSIEVICI, 01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”].

Nu ştiţi cine-i domnul Nosievici? Un necunoscut, care, pe lângă multe alte cântece, a măiestrit binecunoscutul marş „Drum bun, drum bun, toba bate”, şi care, profesor de matematici fiind, îngăduia ca Ciprian să dezlege problemele logaritmice cu arcuşul pe strune. De-ar fi fost foţi ca el!

Ceilalţi erau şi mai buni, şi mai răi, după cum i-a lăsat Dumnezeu şi după cum li se năzărea. Dar au trecut prin viaţa lui Ciprian, fără să lase urme prea adânci. Ce-i păsa de ei şi de întreaga şcoală! Îşi făcea datoria, fiindcă ştia că trebuie. Dacă-l prindeau în duşuri bune, dădea răspunsuri care îi lăsa cu gura căscată. Dar, de cele mai multe ori, gândurile îi rătă­ceau pe aiurea.

Suceava îşi avea frumuseţile ei. Erau ruine, turnuri şi bi­serici, dar mai ales erau gazde ce aveau fete cu ochi de veve­riţă, iar în pivniţe poloboace, între doagele cărora zaţul cu iz îmbietor îşi socotea vechimea cu leaturi încă, nu cu ani. Viaţa de gimnazist în acele binecuvântate vremuri se alcătuia din învăţătura trebuitoare, dar mai ales din serenade, maialuri (petrecei publice în luna mai – n. n.) şi alte asemenea prilejuri, în care vioara lui Ciprian îşi cucerea loc de frunte.

Acel loc de frunte i l-au recunoscut colegii, care l-au făcut căpetenia diferitelor înjghebări cântăreţe, ca orchestră, cor, cvartet de coarde, şi i-l recunoştea Suceava întreagă, când i se aduna sub fereastră să-i asculte plânsul viorii.

Fireşte, această faimă nu putea fi pe placul celor mai mulţi dintre profesori. Dar părintele Iraclie nu se supăra. Nu se supăra nici doamna Emilia, a cărei sănătate, de la o vreme, dădea semne de majorare. Ştiau ei ce ştiau şi mai ales ştiau că Ciprian al lor nu-i va face de râs.

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan, la Viena

*

Când veneau feeriile, îl aduceau la Stupea, unde-şi mutase părintele parohia. Ciprian îndrăgi toate locurile pe unde a trăit şi, lăcră­mos cum era, la fiecare plecare plângea măcar puţintel, măcar ce să fi fost. Dar ca Stupca nici un loc pe lume nu i-a fost drag.

Şi la Şipote era frumos, poate chiar mai frumos decât la Stupca. Borangicul Sucevei, ferfeniţit de colţurile pietroaielor, era o icoană ce nu putea fi uşor uitată. Dar sufletului duios al lui Ciprian îi priau mai bine dealurile molcome, parcă mân­gâiate de Dumnezeu cu mâna, ale Stupcii, decât aspra sălbătăcie a Şipotelor. Mal ales serile din Stupea nu aveau asemănare. În alte sate, lumina lunii nu mai prindea, pe lângă glasurile vietăţilor necugetătoare, decât doar şoaptele tăinuite ale ibovnicilor. La Stupca, văzduhul nopţii furnica nu numai de cântecele privi­ghetorilor, dar şi de suspinurile arcuşurilor lăutăreşti. Aici era Ierusalimul la care se adunau scripcari din patru vânturi, ca să primească ungerea de meşter. Două erau satele Bucovinei, unde se întâmpla acest lucru: Hliniţa, la miază-noapte. şi Stupca, la miază-zi.

Şi uneori, târziu, noaptea, când cei din urmă ţigani amu­ţeau, se mai auzea un singur glas de vioară, parcă mai altfel decât celelalte. Şi atunci ţi se părea că încremenesc toate în satul lunatec al Stupcii şi numai mintea cine ştie cărui flăcău, întârziat din somn de chinurile inimii, îndrăznea să cugete:

– Iii, săracu’ domnişoru’ părintelui ! Şădi pi prispî şi cântî tătî nopticica, hojma, ca un greiere… / Dragoş Vitencu”[1].

[1] Revista Bucovinei, Anul II, No. 6, Cernăuţi, iunie 1943, pp. 268-271

Silvia Bălan-Brătianu: Stupca lui Ciprian Porumbescu

(după amintirile unui contemporan)

Anul acesta (1943 – n. n.), la 6 iunie, s-au împlinit 60 de ani, când în Stupca idilică, graţioasă şi însorită în luna lui Cireşar, ca un peisagiu din „Georgicele” poetului latin Virgiliu, a adormit în­tru Domnul Ciprian Porumbescu, care întregeşte cu raza ge­niului său gloria culturală şi artistică a Bucovinei.

Dacă ursita nu tăia brusc, după numai 28 de ani. firul acestei vieţi în floare, Bucovina se mândrea astăzi de a fi dat ţării pe unul din cei mai mari muzicieni români.

Nu vom analiza opera lui Ciprian Porumbescu: îmi declin competenţa unei critici muzicale, iar sentimentul de pietate nu-mi îngăduie să abordez acest subiect ca diletantă. Vreau să dau o modestă şi mică contribuţie la biografia lui, începând să întregesc, prin amintirile unui stupcan septuage­nar, care este tatăl meu, povestea anilor mai plini de zbucium decât de bucurii, pe care Ciprian Porumbescu i-a trăit în satul Stupca de pe valea Sucevei, până ce a coborât în mormânt, în ţintirimul Stupcii. Aş vrea, în acelaşi timp, să evoc imaginea Stupcii, mergând cu 60, cu 70, cu 80 de ani înapoi, aşa cum ea l-a crescut, cum l-a înveselit şi mai ales cum l-a inspirat pe Ciprian al nostru, cu farmecul frumuseţii ei pitoreşti şi cu farmecul vieţii ei româneşti.

Ciprian Porumbescu nu s-a născut în Stupca, ci în munti Carpaţilor bucovineni, la Şipotele Sucevii. Dar, pe când era în vârstă fragedă, tatăl său, preotul Iraclie Porumbescu, a fost mutat la parohia din Stupca, comună mare şi bogată, lângă Suceava. Stupca e sat vechi moldovenesc şi fusese întâi sat domnesc, ascultător de ocolul Sucevei, apoi, la începutul secolului al 17-lea, sat mănăstiresc, dăruit de domn mănăstirii Solca, iar la începutul secolului al 18-lea, în urma mişcărilor religioase şi politice, precum şi a anilor de secetă care se abătuseră asupra Transilvaniei de Nord, mai multe familii ardeleneşti emigrară în Moldova şi se aşezară în satul Stupca. Numele lor indică şi astăzi originea lor ardelenească: astfel sunt Brătenii originari din Brătea, jud. Odorhei, Căilenii din Căila, jud. Năsăud, Logiganii din Logig, jud. Cluj, şi alţii.

Infiltraţia considerabilă a elementului ardelenesc în populaţia de baştină moldovenească, a dat acestei vechi aşezări româneşti un caracter specific, atât din punct de vedere social-economic, cât şi sufletesc, o notă oarecum aparte, datorită îmbinării fericite şi armonice a blândeţii şi sensibilităţii moldoveneşti cu dârzenia şi combativitatea ardelenească.

Aici părintele Iraclie Porumbescu a găsit ogorul prielnic pentru misiunea lui de păstor sufletesc şi de apostol al românismului, care se aservise unui mare ideal: ridicarea ţărănimii româneşti la un nivel de cultură potrivit însuşirilor cu care a dăruit-o firea şi pregătirea acestui element pentru lupta de afirmare naţională ce avea să o susţină în Bucovina atunci în­străinată. Tot aici, fiul cel mai mare al părintelui Iraclie, Ciprian, a găsit ambianţa prielnică sufletului şi talentului său de artist.

Ciprian, Marioara şi Ştefan Porumbescu, în Cernăuţi

Când a venit părintele Iraclie Porumbescu la Stupca, primar sau, cum i se zice la noi, în Bucovina, „vornic” al satu­lui era bunicul meu după tată, Toader Brăteanu, descendent de emigrant ardelean, căsătorit cu Domnica Căileanu, şi ea coborâtoare din Ardeal, din grănicerii năsăudeni. Unul din cei 15 copii ai bunicilor mei, Andrei, fratele mai mare al tatălui meu, în aceeaşi vârstă cu Ciprian Porumbescu, a fost tovarăşul lui nedespărţit de joacă şi de şcoală. Iar după ce acest unchi al meu muri, la vârsta de numai 15 ani, Ci­prian a păstrat, până la moarte, legături prieteneşti cu familia fostului său camarad.

La înmormântarea lui Ciprian, tatăl meu, pe atunci elev al liceului ortodox-român din Suceava, având vârsta de 14 ani, a păşit în fruntea procesiunii funebre, ducând crucea.

Datorită tatălui meu, amintirea lui Ciprian Porumbescu ne-a încălzit mie şi surorilor mele, ca un soare luminos, copi­lăria. Sufletul lui a vibrat în casa mea părintească cu dulci cântări şi cu minunate povestiri: portretul lui tineresc ne-a privit din broboada aceluiaşi tricolor, în peregrinările noastre prin cele patru sate bucovinene, în care tata, timp de 40 de ani, şi-a desfăşurat activitatea de director şcolar, începând cu Ilişeştii dragostei nefericite a lui Ciprian, trecând ar apoi prin mun­ţii împăduriţi de la Bucşoaia. la satul istoric al lui Luca Arbure, în judeţul Rădăuţi, iar de aci, în lunca Siretului, la Tereblecea. Tatăl meu fusese trimis la liceul din Suceava de păruitele Ira­clie Porumbescu şi de boierul Alecu Popovici, proprietarul mo­şiei Stupca, cu menirea de a fi, după terminarea studiilor sale, învăţător în Stupca. Nu ştiu dacă soarta sau stăpânirea austriacă au vroit ca tata să nu fie numit dascăl în satul lui natal. Ştiu însă că mulţi ani această întorsătură neaşteptată l-a durut adânc, mai ales că iubea Stupca cu adevărată patimă. Nu era zi în care să nu vorbească de satul lui, îi vedea aievea priveliştea pitorească, sta în gând de vorbă cu ţăranii, îi petrecea cu ochii la muncă, la biserică, la joc, iar Ciprian Porumbescu făcea parte integrantă din Stupca, era fala şi mândria ei.

Şi astfel se face că l-am cunoscut pe Ciprian Porurnbescu înainte de a şti scrie si ceti. înainte de a putea îngâna un cântec.

Mamei şi bunicii lui îi cereau să ne spună basme cu Feţi-frumoşi şi Cosânzene; dar pe tata îl rugam stăruitor: „Spune-ne poveşti cu Stupca şi cu Ciprian!”, căci una era pentru noi nedespărţită de celălalt.

Cvartetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

Când, mai târziu, elevă de liceu, am citit înduioşătoarea mărturisire a bătrânului cronicar Ion Neculce: „Am scris singur, dintru a mea ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viaţa mea… că au fost scrise în inima mea”, l-am văzut înaintea ochilor pe părintele meu povestindu-ne viaţa lui Ciprian Porumbescu, aşa cum era „scrisă în inima” lui. Iar când neuitatul meu profesor de limba latină, Oreste Luţia interpreta „Georgicele” lui Virgiliu, îmi apăreau ca de după o cortină şi ca o prelungire a peisajului latin câmpiile Stupcii, colinele ei zâmbitoare, pădurea umbroasă şi – în mijlocul satului – casa preoţească, înconjurată de pomăt, gradină de zarzavat şi stupină, casa în care a crescut, a cântat, a compus şi a murit Ciprian Porumbecu.

Era o casă minunată, patriarhală, în care te simţeai învăluit de o atmosferă binefăcătoare ca într-un cuib vătuit. Clădită din lemn, în stil românesc, cu foişor în faţă şi cu cerdac spre răsărit, era aşezată la marginea toloacei, având în spate decorul  unor vesele coline. În faţa casei, o grădină de flori, cu straturi îngrijite, plantate cu trandafiri. De la foişorul casei treceai direct în grădiniţa cu flori, printr-o alee de viţă de vie, iar de aici dădeai în pomătul cu meri, peri, caişi, cireşi şi pruni. La capătul spre miază-noapte se afla o întinsă grădină de legume, cu loc de păşune pentru vite. Copiii satului priveau cu ochii mari, printre şipcile gardului, grădina casei preoţeşti, care li se înfăţişa, mai cu seamă primăvara, ca un adevărat rai pământesc. Mai ales însă erau nedezlipiţi de gardul curţii cu păsări, în care pufneau curcanii cu nasurile roşii şi cu guşile mărgelate, iar păunii splendizi şi picherile mucalite, care nu se văzuseră în Stupca până la venirea părintelui Iraclie, erau pentru aceşti copii nişte vietăţi de pe alt tărâm.

Casa copilăriei lui Ciprian era înconjurată din trei părţi de toloaca satului, mărginită, spre apus şi miază-noapte de bătrâna pădure boierească, cu fagi şi stejari seculari şi cu luminişuri de dumbrăvi minunate, vestite până prin satele vecine pentru viorelele mari şi parfumate şi pentru bogăţia de fragi, zmeură şi mure.

În această fericită ambianţă a crescut copilul Ciprian. Aici s-a zbenguit, bătând mingea pe toloacă, cu copiii vecinilor. Dumineca, mergea cu cârdurile de fete şi flăcăi în pădure, să culeagă viorele şi ghiocei, fragi, zmeură şi mure. Sorbea cu toată fiinţa lui farmecul peisajului bucolic, de care a rămas legat sufleteşte până la moarte. Mai târziu, ca adolescent şi bărbat tânăr, stupcanii îl vedeau rătăcind, ceasuri întregi, pe câmpii, prin pădure, printre holde sau urcându-se sus. la stână. A avut parte, din copilărie, de poezie răsfirată în jurul lui, oriunde-i rătăcea privirea, o poezie trăită, poezia senină şi duioasă a unui pământ primitiv, pe care invaziile duşmane nu au putut-o tulbura. Această poezie s-a întâlnit, în imaginaţia şi sufletului copilului predestinat, cu ritmul infinitului, pe care pronia i l-a dăruit din leagăn, cu vocile misterioase, pe care numai el le auzea şi care, atunci când i s-a împlinit ursita, s-au revărsat în valuri de melodii.

„Rapsodia românească”, „O seară la stână”, minunata „Baladă” pentru vioară, sunt expresia muzicală a vrajei în care se simţea învăluit Ciprian Porumbescu când contempla natura românească, acolo, pe meleagurile Stupcii. În aceste compoziţii, pe fondul cântecelor populare, tânărul muzician a brodat arabescurile de acorduri minore, în care se tânguie fluierul ciobănesc, sub scânteieri de stele: melancolia şesurilor se îngână cu glas de clopot şi murmur de pădure, peste imn de rugă picură lumină de candelă şi toate, toate se îneacă în valuri de melodii vrăjite. Dar, deodată, ritmul lent trece brusc într-un vivace tumultuos ca şi zbuciumul de veacuri al poporului care stăpâneşte aceste pământuri cu orizonturi largi şi munţi albaştri şi negri, cu holde de grâu şi ape adânci; ciocniri de spada şi chiote de vitejie se înteţesc într-un crescendo răscolitor. Apoi accentele înfrigurate se potolesc: zbuciumul omenesc, zbuciumul românesc s-a sfârşit şi sufletul şi-a găsit liniştea în armonia netulburată a firii. Motivul iniţial al „Baladei” revine ca eminesciana „eternă pace”, iar acordul final pare că evocă, transpusă în armonii, scânteierea turlelor Sucevei voievodale, care-şi întinde aripile ocrotitoare peste Stupca, în care avea să se frângă viaţa netrăită a unui rapsod român.

Dar din ambianţa copilăriei lui Ciprian Porumbescu fac încă alte aspecte variate ale Stupcii de odinioară, care au avut netăgăduită influenţă asupra formării personalităţii sale. Mai întâi, şcoala din Stupca, care a stat sub conducerea directă a părintelui Iraclie, până la anul  1869. Şcoala aceasta a început, pe vremuri, în tinda şi clopotniţa bisericii şi se cam asemăna cu scoală din Humuleştii lui Ioan Creangă. Atâta doar că părintele Iraclie era foarte sever şi nu glumea când era vorba de învăţătură şi de ridicarea satului prin şcoa­lă. Până la anul 1869, nu au existat, în Bucovina austriacă, şcoli primare româneşti de stat, ci şcolile săteşti erau puse sub conducerea şi supravegherea Consistoriului mitropolitan din Cernăuţi: directorul şcolii era preotul satului. Şcoala săteasca se numea „Şcoala trivială” şi în ea se învăţa scrisul şi citirea cu buchii, cu alfabetul chirilic, apoi calculul şi cântul. Citire se mărginea exclusiv la cititul ceaslovului (ca în şcoala lui Creangă), iar dintre discipline se cultiva mai ales cântul, şi anume cântările bisericeşti.

La anul 1869, şcolile primare fură despărţite de biserică şi trecură în administrarea statului, dându-li-se un regulament de funcţionare şi o programă analitica. Şi „Şcoala trivială” din Stupca se transformă în şcoală de stat; totuşi, cât a păs­torii acolo, preotul Iraclie Porumbescu a rămas părintele su­fletesc al şcolii. El venea zilnic să controleze bunul mers al şcolii, de multe ori însoţit de boierul Alecu Popovici şi de soţia acestuia, contesa Elena Logothetti, neuitata preşedintă a Societăţii Doamnelor române din Bucovina. Uneori îl aducea la şcoală pe fiul său, Ciprian, elev la li­ceul din Suceava, iar mai târziu student-teolog, rugându-l să organizeze un cor religios cu elevii, cu care să dea răspunsurile la Sfânta Liturghie. Iată-l deci pe Ciprian Porumbescu învăţător la şcoala din Stupca.

Spunea tatăl meu, care i-a fost astfel elev, că acestea erau clipe de înălţare sufletească şi de sărbătoare pentru copiii din Stupca. Cu instinctul lor nefalsificat de copii ai naturii şi cu intuiţia românului născut poet şi cântăreţ, ei adulmecau genialitatea de artist a maestrului lor improvizat. Acesta îşi păstrase seninătatea şi vioiciunea de copil. Dacă cântările religioase mergeau bine, ca recompensă şi destindere îi învăţa pe elevii lui mici cântece populare, armonizate de el. Dintre acestea, mai cu seamă unul făcea deliciul băieţilor, atât pentru versurile pline de umor fin şi de o ironie lipsită de răutate, cât şi pentru ritmul lui săltăreţ si mucalit:

„Cât era cioroaica barză

Mai venea la noi, la varză;

De când s-a coţofenit,

Nici la zăr n-a mai venit”.

Alăturea de părintele său, în strădaniile acestuia pentru ridicarea şi cultivarea ţăranului român, Ciprian Porumbescu s-a pregătit, în Stupca, pentru misiunea lui de luptător naţio­nal, care avea să culmineze în generoasa dăruire de sine a Arboroseanului întemniţat. Pe de altă parte, nu se putea ca aspiraţiile naţionale să nu fi avut repercusiune asupra creaţiunilor sale muzicale. În aces­tea este izvorul de inspiraţie al marşului „Pe-al nostru steag”, al imnurilor „Treicolorul”, „Zorile frumoase pe cer se arată”.

Ciprian Porumbescu era şi srtihuitor: el a împletit, în strofele cântecelor populare, versuri de inspiraţie naţionalàă. Aşa a am­plificat el „Pluguşorul” tradiţional:

„Astăzi unul se-noieşte,

Pluguşorul meu porneşte”).

intercalând patru strofe de vibrant naţionalism:

„Sus ne cer ne străluceşte

O stea nouă, ce vesteşte

Că se curmă de acum

Al nevoilor greu drum.

Asta-i steaua României,

A Unirii şi-a frăţiei,

Stea de viaţă, stea de spor,

Stea de binevoitor.

Fă-o, Doamne, să lucească

Steaua noastră românească,

Să steie tot între noi,

Să nu mai avem nevoi!

Orice rele şi nevoi

Să se ducă dintre noi,

Să se ducă pe pustie

Şi în veci să nu mai vie!”.

Camuflat sub refrenul „Mânaţi, măi, hăi, hăi!” şi sub egida urăturilor populare de Anul nou, acest cântec făcea, prin elevi de liceu şi studenţi, ocolul Bucovinei ca cea mai entuzi­astă propagandă românească iredentistă, pentru Unire.  Iar dintre răspânditorii cântecului, elevii din Stupea au fost pionerii, deschizătorii de drum.

Un aport nepreţuit în orientarea muzicală a lui Ciprian Porumbescu au avut-o lăutarii vestiţi din Stupca. Valeriu Bra­nişte, unul din biografii lui, spune că Stupca a fost un fel de conservator al muzicanţilor noştri populari. Într-adevăr, Stupca, fiind sat boieresc, după eliberarea ţiganilor, foştii robi boie­reşti, ţigani lingurari, fierari şi lăutari, se aşezaseră pe toloaca satului, în bordeie săpate în pământ. Lăutarii ţigani din Stupca erau vestiţi nu numai în Bucovina, ci şi în Moldova. Ei ziceau cu foc din vioară, cobză, cimpoi, fluier şi nai, dar cântau şi din gură şi întrebuinţau şi instrumente primitive de tot: frunza, solzul de peşte, pieptenele, fierăstrăul.

La sărbători mari, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, de Paşti şi Rusalii, lăutarii cântau pe la case, începând la curtea boierească, trecând apa, la casa preotului, de aici la învăţător, la vornicul şi apoi, rând pe rând, pe la casele gospodăreşti. Unii dintre lăutari ajunseseră înstăriţi, aveau case frumoase şi gospodării bine rânduite şi erau „în rând cu lumea”, cum se zice pe la noi. Aceştia aveau aşa numite „bande” muzicale bine organizate, adevărate orchestre şi fanfare şi-şi ziceau „muzicanţi cu trambleturi”.

Cei mai vestiţi lăutari, pe timpul lui Ciprian Porumbescu, erau: Pârsână, Bibul, Ionel al lui Leontieş, Cimpoeşul şi Bidirel, pe care l-am cunoscut şi eu, când eram mică, ca un bătrânel mărunt, dar plin de temperament, la nunta unei mătuşi a mele.

Atât ca băiat mic, cât şi ca elev şi student, Ciprian a fost aproape nedespărţit de aceşti lăutari: îi cerceta aproape zilnic şi nu putea îndeajuns asculta cântecele lor. Ca elev de liceu şi ca student, spune tatăl meu, chema la el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel a lui Leontieş şi pe Pârsână şi, cântând din vi­oară, alăturea de ei, o ruga adesea pe soru-sa, Măriora, să acompanieze la pian acest cvartet improvizat. Iar satul, care la început se cam nedumerise de aceste „toane” ale domni­şorului Ciprian de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă cu aceste concerte.

De asemenea, Ciprian nu lipsea, nici o Duminică, de la joc, căci în tot judeţul se duse vestea jocurilor stupcane ca: Cioful, Bătuta, Corăbiasca, Brâul, Sârba şi Arcanul, cărora muzica celebrilor lăutari le dădea un ritm deosebit de înfocat. Prin lăutarii stupcani, Ciprian Porumbescu a cunoscut şi a pătruns cântecul popular românesc, care, în cele mai valo­roase din compoziţiile sale, formează punctul de plecare al evo­cărilor sale muzicale.

Pe lângă lăutarii pe care i-am numit, Ciprian s-a inspirat şi din cântecele unei lăutăresc, Ilinca Ţiganca, vestită dincolo de hotarele Stupcii şi a cărei amintire s-a păstrat până astăzi între bătrânii stupcani, care o consideră ca fala Stupcii de altădată. Ciprian o aminteşte şi în scrisorile lui. De nenumărate ori, tatăl meu mi-a descris-o pe Ilinca atât de plastic, încât, fără a o fi văzut vreodată, figura ei mi s-a în­tipărit in minte, plină de viaţă. Pe lângă vocea ei de alto puternica şi totuşi dulce, parcă era catifelată, Ilinca avea chi­pul atrăgător, simpatic, avea „vină-ncoace şi lichici”, ziceau stupcanii. De statură mijlocie, oacheşă, cu ochi mari, negri, totdeauna înrouraţi, cu gura mică, buzele roşii şi dinţii albi şi regulaţi ca un şirag de mărgele, Ilinca era mai mult ca fru­moasă, era delicioasă, mai ales că se gătea şi se îmbrăca foarte cochet. Părul ei negru şi bogat îl purta prins pe cap cu o be­teală de fir aurie, iar pe spate în două cozi lungi; purta ie în­florită cu cusături bătrâneşti, catrinţă bătută-n fir şi încinsă cu bârneţe alese, iar în picioare pantofi negri cu tocuri joase.

Mulţi ani după moartea lui Ciprian Porumbescu, sora lui, Mărioara Raţiu, care. petrecând vara, ani de-a rândul, la Bucşoaia, la cumnată-sa Laura Porumbescu (soţia lui Ştefan Porumbescu), îi vizita şi pe părinţii mei şi le-a vorbit despre impresia profundă care o făcuse asupra lui Ciprian vocea de alto profund a lăutăresei Ilinca, mai ales când îi cânta:

„Frunză verde de piper,

Câte stele sunt pe cer

Toate până-n ziuă pier.

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea”.

Părintelui Iraclie îi plăcea mai mult cântecul cu notă lo­cală stupcană, creaţiune, dacă nu poetică, atunci cel puţin muzicală a Ilincăi:

„Ieşi, Ilincă, de la pânză

Că te strigă Gheorghe-n frunză;

În frunză de pădureţ,

Gheorghe a lui Bocăneţ”.

Observ că familia Bocăneţ este una din familiile fruntaşe din Stupca.

Foarte gustat zice că era un cântec al Ilincăi, specific lău­tăresc, dulceag şi superficial ca vers, însă, după cum mă asigură tata, foarte duios şi impresionant ca melodie (mărturisesc că nu am putut verifica această apreciere). E în genul poeţilor Văcăreşti:

„Lumea-i trist amăgitoare,

Ticăloasă-nşelătoare;

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu,

Amorez eu vreau să fiu.

Fie alţii împăraţi,

Fie domni, fie bogaţi!

Eu sunt mult, mult mai avut

Când am ochi dulci, să-i sărut”.

În scrisorile trimise din Viena şi Italia părintelui şi fraţilor săi, Ciprian aminteşte, pe lângă lăutăreasa Ilinca, cu multă simpatie de Safta. Aceasta era Safta a lui Alecu Prisăcaru, ţărancă fruntaşă din Stupca. Rămasă văduvă, a luat în mâinile ei harnice şi pricepute frânele casei Porumbescu, atunci când soţia părintelui căzu greu bolnavă. Pe patul de moarte, preoteasa o imploră să nu-i părăsească pe cei patru copii minori şi pe preotul. Safta rămase să conducă gospodăria părintelui Porumbescu şi să-i îngrijească copiii. Cu sfinţenie a păstrat tradiţia românească şi atmosfera patriarhală în familia Porumbescu. Datoria ei, am­bianţa copilăriei i-a rămas lui Ciprian neştirbită şi după moar­tea mamei. Atât părintele Iraclie, cât mai cu seamă sensibilul şi emotivul Ciprian au nutrit pentru Safta profundă recunoştin­ţă şi aleasă preţuire.

De ajunul Crăciunului, Safta aşeza masa, ca pe timpul răposatei preotese, cu 12 feluri de bucate de post, aşa cum o cere  tradiţia bucovineană, care nu numai că se păzea cu sfinţenie, în casa părintelui Iraclie, ci acesta se străduia ca şi sătenii să o păstreze.

În ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, părintele Iraclie umbla cu icoana, iar Ciprian îl însoţea, căci avea o adevărată slăbiciune să-i caute pe ţărani pe la casele lor şi să le cunoască viaţa de aproape. Îşi păstrase, chiar şi ca student, sufletul de copil şi-i plăceau zburdălniciile. De aceea, când umbla cu icoana, o gloată de copii se ţinea după el, strigând „Chiraleisa” (şi aici o apropiată înrudire cu copilăria lui Creangă), Ciprian obişnuia să arunce între copii câte un pumn de creiţari şi râdea cu lacrimi de învălmăşeala ce se isca, copiii izbindu-se cap în cap şi rostogolindu-se prin zăpadă, ca să culeagă câte un gologan.

În amurg, părintele Iraclie şi fiul său se întorceau în că­suţa lor dragă, la masa de ajun. Şi acuma începea un adevă­rat rit. Părintele, înconjurat de copiii săi şi de rude, binecu­vânta masa. Apoi primea, din mâna Saftei, păhărelul de ţuică fiartă cu secărică şi cuişoare şi închina, spunând apăsat: „Întâilea pahar pentru Safta!”. Aşa înţelegea el să cinstească vrednicia şi abnegaţia aceleia care le înlocuise copiilor pe mama şi casei stăpâna.

„Cum aş fi dorit să petrec sfântul Ajun acasă”, scrie Ciprian Porumbescu, la 31 decembrie 1882, din Nervi, în Italia, scrisoare cunoscută graţie osârdiei necurmate a dlui prof. Leca Morariu. Aici, la Nervi, Ciprian, căutându-şi sănătatea, avea să pe­treacă cel din urmă Crăciun al vieţii sale.

„O, cât de unic e minunatul borş cu urechiuşe, continuă el în aceeaşi scrisoare, peştii, poamele, ghebele cu usturoiul, plăcintuţele calde cu curechi… Safta trebuie să beie rachiu îndoit, un păhăruţ în sănătatea mea!… Ilinca, dac-a fi să cânte, rog să-i daţi 20 de bani deosebit, spunându-i că-s de la mine”. Cum subliniază porumbescologul nostru, dl Leca Morariu: „Până la moarte, Ciprian a rămas legat de ambianţa copilă­riei sale”.

Tot Stupca a fost martoră şi părtaşă la nefericitul roman de dragoste al lui Ciprian Porumbescu. La depărtare numai de 4 km de Stupca, despărţit de aceasta prin fermecătoarea pădure boierească, se află satul românesc Ilişeşti, în care, pe timpul Austriei, au fost colonizaţi un mare număr de nemţi, şvabi din sudul Germaniei, din Wurtemberg şi Baden. Contemporan cu părintele Iraclie Porumbescu era preotul Gorgon, pastorul evanghelic al nemţilor din Ilişeşti, predicator celebru, teolog savant, bărbat de o bogată şi pro­fundă cultură universală, mare amator de muzică. Cu toate că-i despărţea credinţa si obârşia etnică, cultura lor generală şi preţuirea reciprocă i-a apropiat unul de altul pe amândoi preoţii, pe cel ortodox român din Stupca şi pe cel protestant-german din Ilişeşti. Iar între copiii părintelui Iraclie şi copiii pastorului Gorgon se înjghebă o calda prietenie, pe când Ciprian era încă elev. Fiica pastorului, Bertha Gorgon, avea să fie muza şi dragostea nefericită a lui Ciprian. Un portret al ei, la vârsta de 17 ani, ne-o înfăţişează cu chip suav, blândă, fragedă, mlădioasă. Frumuseţea ei, departe de a fi clasică şi nicidecum demonică, s-ar putea caracteriza doar numai prin acele intraductibile şi indefinisabile epitete germane „lieblich” şi „hold”, care cuprind în ele noţiunea de dulce, de ingenuă, de curăţenie sufletească, de boboc de floare  imaculat.

Ciprian Porumbescu şi Bertha Gorgon s-au iubit profund, dar iubirea lor a fost sortită să rămână neîmplinită, un „ideal pierdut în noaptea unei lumi… ce credea în basme”. Un complex de împrejurări a zădărnicit pecetluirea fericirii lor prin căsătorie. În acele vremuri de luptă naţională a românilor bu­covineni împotriva stăpânirii austriece, pastorul Gorgon socotea căsătoria fiicei sale cu un preot ortodox-român ca o ab­dicare de la misiunea lui divină de preot german evanghelic şi conducător spiritual şi naţional al coloniştilor nemţi. Bătrânul Gorgon îl iubea şi-l aprecia pe Ciprian, dar punea mai presus de fericirea personală împlinirea datoriei şi considera ca su­premă datorie obligaţia de a fi, şi în viaţa lui particulară, şi în viaţa de familie, pildă vie de păstrător al tradiţiei, pentru turma ce o păstorea. Cu o obiectivitate ce-l cinsteşte ca om de caracter, el i-a demonstrat lui Ciprian că, şi pentru un preot ortodox-român. căsătoria cu o străină de neam şi lege este in­compatibilă cu misiunea lui religioasă şi naţională.

A mai fost apoi şi sănătatea şubredă a lui Ciprian, mai târziu boala lui de piept, care au spulberat visul celor doi în­drăgostiţi.

Din acest zbucium sufletesc între fericire şi deznădejde s-au înfiripat cântece de o gingăşie înduioşătoare, ca acel de­licat lied „A căzut o rază lină”, în care natura fermecătoare din Stupca lui dragă, acoperită cu mii de flori, răsărite ca prin minune din raza lină a soarelui de primăvară, corespondează cu sufletul artistului, în care, sub raza lină din ochii iubitei, s-a trezit un amor fără de sfârşire.

Sau acest juvaer de răscolitor lirism „O roză veştejită”, în ale cărui bemoluri se stinge încet, ca o luminiţă, visul unei iubiri serafice. O clipă, amintirea scurtei fericiri reînvie în acel forte de note sonore ca o chemare de corn din pădurea prin care a trecut Ciprian de atâtea ori, pornind, din Stupca, la Ilişeşti, ca să vadă pe Bertha. Apoi bemolurile resemnării re­vin din nou şi acoperă cu vibrarea lor deznodământul fatal al unei drame romantice, curmată cu mână aspră şi de oameni, şi de soartă.

Bolnav, retras în casa părinteasca din Stupca, Ciprian a compus acest cântec pentru Bertha, ca răspuns la urările de sănătate pe care ea i le trimisese, însoţite de câţiva trandafiri din grădina ei. Acest răspuns muzical a fort un sfâşietor adio pentru totdeauna.

*

Cele 11 săptămâni de temniţă grea, petrecute în peniten­ciarul umed şi rece din Cernăuţi, pentru afirmarea românească a Comitetului Societăţii studenţeşti ..Arboroasa”, de sun preşedinţia lui Ciprian Porumbescu, au implantat în trupul lui fi­rav germenul unei boli neiertătoare: tuberculoza.

În 1875, Stupca l-a văzut pe cântăreţul ei, într-o zi de noiembrie rece şi ploioasă, dus între baionete de jandarmii austrieci din Ilişeşti, care primiseră ordin să-l aresteze, să-l ridice din casa părintească şi să-l transporte, sub escortă, la Cernăuţi (NOTĂ: procurorul care a dispus arestarea era… românul Zotta – n. n.).

Primarul din Stupca de atunci, Ion Moroşanu, i-a po­vestit tatălui meu că el, împreună cu boierul Alecu Popovici şi cu părintele Iraclie au insistat pe lângă şeful de post din Ilişeşti ca Ciprian să nu fie dus între baionete, el obligându-se, cu cuvânt de onoare, să se prezinte singur la parchetul tribu­nalului Cernăuţi, iar boierul Alecu Popovici se declarase gata să depună drept garanţie întreaga sa avere, foarte mare, ca Ciprian să fie lăsat pe picior liber. Toate insistenţele au fost za­darnice. Stăpânirea austriacă (NOTĂ: slugărnicia lui Zotta – n. n.) vroia, cu orice preţ, să-i pedep­sească exemplar pe studenţii români, care, în loc să prăznuiască, împreună cu ea, centenarul răpirii Bucovinei, trimiseseră Primăriei din Iaşi, din „partea detrunchiată a vechii Moldove”, o telegramă de condoleanţe, la centenarul decapitării lui Grigore Ghica.

Părintele Iraclie, care nu se putea desface din îmbrăţişările copilului său, fu îmbrâncit de jandarmi, cu patul puştii, şi ame­ninţat cu arestarea. Ciprian a fost dus, sub escortă, la gara Iţ­cani, iar de aici, cu trenul, la Cernăuţi. În urma lui, ţăranii din Stupca, uluiţi, amărâţi până în adâncul sufletului, îşi amestecau suspinele cu lacrimile îndure­ratului părinte. După 11 săptămâni de temniţă, procesul de înaltă trădare se judecă la Curtea cu juri. Inimosul avocat german Rott (NOTĂ: evreu, ca şi ceilalţi doi, care au considerat că apărarea studenţilor români, arestaţi de procurorul român Zotta, reprezintă o datorie de onoare şi au refuzat orice plată – n. n.) obţinu pentru cei cinci detrunchiaţi, Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Ortizie Popescu,  Zaharia Voronca şi Eugen Sireteanu, un verdict de achitare.

Totuşi, Ciprian Porumbescu a ieşit din temniţă condamnat la moarte (NOTĂ: purta bacilul turberculozei, moştenit de la mama sa). Cei câţiva ani, şase de toţi, care i-au mai fost dăruiţi, sunt anii de eroică luptă a spiritului, a dragostei de viaţă şi a voinţei de a trăi, cu boala care-i sfâşia pieptul. Nu vroia să se dea biruit. A plecat la Viena pentru studii, laConservator. Aici, în metropola muzicii, a cunoscut valsurile, polcile, cadrilele, galopurile, gavotele lui Johann Strauss, cu care Ciprian Porumbescu este întrucâtva congenial: valsul lui „La malurile Prutului”, polca „Pe câmpiile Stupcii” pot sta alături de muzica de dans straussiană.

Când boala îl chinuia prea mult, venea la Stupca, se re­trăgea în casa părintească, ca un căprior rănit. Aici îl îngrijea, cu dragoste şi abnegaţie, bătrâna Safta şi soru-sa Mărioara.

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan, la Viena

Încă o ultimaă sforţare de scăpare: soarele Italiei. Ciprian pleacă, în noiembrie 1882, la Nervi, în Italia. Are fericirea de a vorbi cu Verdi  (NOTĂ: informaţie absolut inexactă – n. n.) şi de a vedea Roma. Dar nici climatul dulce al Italiei nu putu săvârşi minunea. În primăvara anului 1883, Ciprian se întoarse la Stupca pentru a muri.

În timpul zăcării era senin, uneori vesel, fredona, fluiera melodii şi compunea chiar. O chema pe Ilinca Ţiganca, îi chema şi pe cei trei lăutari favoriţi şi le cerea să-i cânte. A trăit în cântece şi a murit în cântece.

La 9 Iunie 1883, Stupca întreagă, cu mic, cu mare, l-a dus la groapă. Nu a lipsit nimeni din acea Stupcă din care Ciprian Porumbescu face şi astăzi parte integrantă, dar care şi ea era suflet din sufletul lui, cum o mărturisea el însuşi, 6 luni îna­inte de moartea lui, într-o carte poştală. scrisă tatălui său, la 8 Decembrie 1882, din Nervi:

„Pădurea Stupcii azi toată ziua mi-i in cap: parcă o văd albă şi plină de zăpadă… Doamne, Doamne, vedea-voi încă scumpa mea Stupca? O, numai încă o dată s-o văd, ş-apoi…”. Puncte, puncte… Noi ghicim, cu strângere de inimă, ce a vrut să spună.

Pământul Stupcii, care l-a inspirat de atâtea ori, l-a pri­mit pe rapsodul adormit în sânul lui, spre vecinică odihnă. La căpătâiul lui, părintele Iraclie, frânt de durere, i-a aşezat, întru împlinirea dorinţei din urmă, tricolorul românesc, cu inscripţia ultimei strofe a compoziţiei lui Ciprian:

„Iar când fraţilor m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor”

(NOTĂ: Ciprian, care era un versificator perfect, scrisese, de fapt;

„Iar când fraţilor m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt în loc de cruce

Puneţi mândrul tricolor”).

După 60 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, satul Stupca, de la poalele Carpaţilor, în care, în zilele foarte senine de toamnă, sc aud, prin aerul subţire, frânturi din clopotele Sucevei, a rămas pentru noi, românii din Bucovina, simbo­lul unei comori naţionale, care a fost coborâtă în glia româ­nească înainte de a fi dat artei noastre strălucirea ce i-o făgăduise.

În numai 28 de ani de viaţă, ce ne-a putut dăruii Ciprian Porumbescu mai mult decât tinereţea lui zbuciumată şi chi­nuitî!?

Cel care putea fi o flacără dătătoare de nou şi puternic impuls muzical românesc a fost numai „o rază lină”, prevesti­toare de iluzii ce nu s-au împlinit, „o roză veştejită” pe inima fierbinte a Bucovinei româneşti, în care undele melodiilor lui, când vijelioase, când suave, murmură mereu. / Silvia Bălan-Brătianu”[1].

[1] Revista Bucovinei, Anul II, No. 6, Cernăuţi, iunie 1943, pp. 272-285