Dragusanul - Blog - Part 13

Sofia Vicoveanca şi călătoriile între Rai şi Rai

 

 

 

De câtăva vreme, poposesc prin preajma sufletului Sofiei Vicoveanca, desluşindu-l floare care îşi revarsă tainica frumuseţe în lumină. O întreagă mitologie străveche românească, în care s-a înrădăcinat şi insolitul iconarism bucovinean, pulsează prin dactilogramele şi manus-crisele irepetabilei interprete de cântec îndătinat, calea ei, cu întreg păienjenişul de drumuri, răzbind înspre inefabil prin aceleaşi relaţionări – cu străbunii, prin pământ, cu universul, prin credinţă, şi cu viaţa, prin dragoste – dar, în naraţiunile şi în dezvăluirile sale lirice cuvântul nu se mai potenţează pe sine, ci se lasă captiv în idee de parcă ar parcurge „singur în singurătate”, devenind închinare, rugă, vibraţie pe care doar glasul de veritabilă actriţă al Sofiei Vicoveanca îl poate aşeza icoană în sufletul şi în mintea fiecăruia dintre noi.

 

Dezinteresată de metaforă şi, în general, de trucuri stilistice mai mult sau mai puţin la modă, în favoarea sincerităţii trăirii, Sofia Vicoveanca nu ocoleşte figurativul alegoric, rotunjindu-l curcubeu în conturarea celor pe care simte nevoia să le comunice sau, mai inspirat spus, să le răsădească, aidoma celor 130 de flori din casa ei din Suceava, orientând spre lumină propriile noastre nevoi de iluminări, în căutarea şi aflarea bucuriilor fireşti, de care avem parte, deşi adesea le ignorăm ca şi pe copacii pe lângă care trecem nepăsători. Şi totul se întâmplă pe axa cosmică a călătoriilor – cu mama, la mănăstirea Suceviţa, călătorie din care se desprind toate celelalte, care aveau să urmeze prin lumea largă. Accentul, inclusiv în textele lirice, este pus spre viaţa reală, care mărgineşte, uneori ca mlaştină, alteori ca pajişte înflorită, calea dintre Rai şi Rai, cum îndrăznesc să numesc eu viaţa de artist împlinit a Doamnei Cântecului Românesc, o viaţă desprinsă, în fond, din prejmuirile căii, deci din locurile de popas şi de meditaţie la sensurile existenţiale.

 

Fără îndoială, cântecele Sofiei Vicoveanca redau tot frământul cosmogonic al spiritualităţii româneşti, tot focul lăuntric picurat din lumina primordială a Datinii, dar nevoia artistei de a trăi altfel, printr-o înşiruire de astre, înşiruirea clipitelor irepetabilă, din care s-a întrupat statuar simbolul atât de cuprinzător dăltuit de Maestrul Ion Irimescu, o înşiruire care, sub parabola mărgelelor de la gât, scapără şi scapătă aduceri aminte, toate cu învăţă-minte, deci cu o morală care trebuie să ne dea de gândit.

 

Personajul central al scrierilor Sofiei Vicoveanca este eul liric, lăuntricul plămădit de cele trei unice planuri cosmogonice (Dumnezeire, Viaţă, Pământ), de răsufletul conştientizării de sine şi nu doar cel al extazului, fie acest extaz bântuit de nelinişte, de zâmbete, de dor, de pârjolire sau de speranţă, deci de licăr dumnezeiesc. Şi toate se respită cu sufletul, se trăiesc firesc, fără artificialul unor măiestrii de împrumut, deci drept identitate, drept sigiliu sacru al sufletului şi al minţii de o splendidă unicitate.

 

Lucrez a doua carte a Sofiei Vicoveanca, dar nu vă pot spune câte cărţi a scris sau câte vinilinuri sau casete a înregistrat, şi asta pentru că Artista refuză inventarierea, preferând veşnica deschidere spre viaţă, înmugurirea şi lăstărirea prin noi şi noi dialoguri. În fond, ca şi cântecele ei, şi scrierile înseamnă comunicări, depovărări, deci rugi şi închinări, în sens religios, dar şi omenesc.

 

Tot ce săvârşeşte Sofia Vicoveanca – iar sugetia unui sacerdot ancestral nu poate fi ignorată – înseamnă un ritual al sufletului dăltuit din lumină şi care refuză, cu toţi porii, însingurarea şi întunecarea. Sofia Vicoveanca este o dezlănţuire a bucuriei de a fi, dar şi o sete neostoită de viaţă trăită frumos, moral, responsabil şi pe deplin. Îi simp bucuria, în vreme ce scriu aceste rânduri cu rol de portret al unui trăitor onest de frumos, de sinceritate. Mă închin în faţa acestei sincerităţi, pe care o percep dincolo şi mai presut de cuvinte, întotdeauna proaspătă şi de o uluitoare generozitate.

 

Scrierile Sofiei Vicoveanca nu se revendică drept literatură, deşi sunt mai mult decât atât, adică spovedanii lăuntrice, care îşi vor căuta locul reverberării doar în alte lăuntruri, adică doar acolo unde se simte aceiaşi nevoie de repere fundamentele, la care să ne putem raporta. Şi, din această perspectivă, scrierile Sofiei Vicoveanca sunt păşiri prin veşnicie, sunt conturări siderale ale aceleiaşi Căi predestinate, pe care păşeşte şi va păşi întotdeauna cu neîntinată demnitate (I. D.).

 


CAP. II: „Superlativul Rapidului: Ciprian Deac”

 

 

 

Cartierul în care locuiesc, Mănăştur, e trăitor al iubirii de „U Cluj-Napoca”, aşa că adeseori, seara, până târziu în noapte, aud, de pe balcon, cântecele inimoasei galerii, majoritatea frumoase şi inspirate. De când s-au mutat copiii mei aici, cu ocazia studiilor universitare, eu am simpatizat cu ambele echipe, poate cu un plus pentru CFR, unde joacă şi suceveanul Andrei Burcă, mijlocind nu doar interesul durabil şi constant pentru Ciprian Deac, ci şi pentru dinamicul şi inimosul tânăr Claudiu Petrila sau pentru proaspătul român Mario Camora. Prin urmare, meciul de diseară, împotriva armenilor de la Pyunik Yerevan, îl aştept cu mare interes, aşa cum aştept, de fapt, toate meciurile internaţionale ale echipelor noastre româneşti, deşi sunt un fan îndătinat al Rapidului, cu o galerie de „icoane” în amintirile mele sărbătoreşti, din care fac parte Iuliu Baratky, Ionică Bogdan, Ion Ionescu, Niki Dimitriu, Necula Răducanu, Constantin Jamaischi, Dan Coe, Nicolae Lupescu, Ion Motroc, Iliuţă Greavu, Teofil Codreanu, Constantin Năsturescu, Liţă Dumitru, Nicolae Manea, Marius Şumudică, Daniel Pancu, Dan Alexa, Vasile Maftei, Cristian Săpunaru, Dănuţ Coman, Ciprian Deac, cei doi Alexandru Ioniţă, Rareş Ilie, Ştefan Pănoiu, Antonio Sefer. Pe Ciprian Deac, pe care-l ştiam din cele „şase luni de vis petrecute la Oţelul Galaţi”, unde, sub bagheta antrenorului Petru Grigoraş, avea să ajungă „una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc”[1], „Toată viaţa o să-i mulţumesc antrenorului Petre Grigoraş”, declara emoţionat Ciprian Deac, ştiind bine că păşea pe o punte solidă spre selecţia la echipa naţională, la care l-a convocat Victor Piţurcă, în 2008, dar debutul, deci evadarea şi individualizarea din lotul lărgit avea să se producă abia în 2010, într-un meci cu Israel, în mandatul lui Răzvan Lucescu.

 

După Galaţi şi după suita de împliniri de atunci, Deac a revenit la CFR Cluj, iar jocul lui avântat şi plin de eficienţă a atras atenţia unor cluburi europene, cea mai bună şi concretă ofertă venind din partea echipei germane Schalke 04, rivala echipei Borussia Dortmund, plecând la Gelsenkirchen în august 2010, dar a jucat mult prea puţin pe Veltins-Arena, exigentul şi reputatul antrenor Felix Magath[2], care, datorită raportului secundului său, Bernd Hollerbach, părea să aibă entuziastă încredere în tânărul fotbalist român[3], folosindu-l în doar „două meciuri de campionat și trei în grupele UEFA Champions League”[4], evoluând pe teren „numai 92  minute în Bundesliga şi 59 în Champions League”[5].

 

Scurta şi oarecum nefericita experienţă la echipa din cartierul Schalke al oraşului german Gelsenkirchen, care îi avea, pe atunci, în componenţă pe celebrul Raul de la Real Madrid, care s-a şi plâns că „atacanţii nu primesc destule baloane în zona careului advers”[6], pe Huntelaar, Neuer, Howedes sau Draxler, i-a schimbat concepţia şi stilul de joc lui Ciprian Deac, în Germania el înţelegând nu doar că fotbalul modern se bazează pe o minte sănătoasă, într-un trup sănătos, ci şi pe o oţelire egală a trupului şi a minţii. „Dacă nu eşti concentrat sută la sută, la fiecare antrenament, se vede imediat. Era şi o concurenţă fantastică. Acolo nimeni nu te aşteaptă, ca în România, să aibă răbdare. Dai totul de la început sau te auto-elimini”, declara el, într-un interviu în exclusivitate pentru PlaySport.ro”, precizând că „experienţa la Schalke a fost foarte plăcută. M-am antrenat cu jucători adevăraţi, am făcut antrenamente la nivel înalt. Raul avea 33 sau 34 de ani, dar venea primul şi pleca ultimul de la antrenament. Era o legendă a Realului, pentru mine era ceva fantastic. De atunci m-am schimbat şi eu”[7].

 

Timpul de după avea să probeze faptul că tânărul fotbalist român Ciprian Deac avusese parte, sub privirea de gheaţă a lui Felix Magath, de o ucenicie temeinică şi cu adevărat folositoare. Spunea, mai zilele trecute, Daniel Pancu, cu trimitere la eforturile pe care trebuie să le facă un fotbalist talentat, pentru a-i cere maximum trupului său, că Deac, imediat după sosirea la Rapid, se antrena, pe teren şi în sala de forţă, la fel de intens ca Raul; iar dacă nu putea rezista ispitei unei prăjituri, Ciprian fugea, imediat, pe teren şi la sală, ca să ardă caloriile depuse. Un alt rapidist, Alex Ioniţă, care i-a fost coleg la CFR Cluj-Napoca, mărturisea, admirativ, la începutul anului 2022, că veteranul „Ciprian Deac e „Cristiano Ronaldo de România” la capitolul fizic… La 36 de ani, Ciprian Deac e la a doua tinerețe. Mijlocașul lui CFR Cluj e un adevărat pachet de mușchi, la fel ca Ronaldo… Din punctul meu de vedere, Deac face prea multă sală, eu nu aș putea să fac atât de mult ca el. Eram în cantonament, eu mă duceam la micul dejun, aveai o oră limită la care puteai să mergi, de exemplu 9.30, iar el era deja în sală. / Începeam antrenamentul, la 10.30, și el venea la antrenament și, după aia, se întorcea în sală. Eu am făcut vreo 600 de abdomene și el făcea dinaintea mea și continua să facă. L-am întrebat: tu câte faci? Și a zis că el nu le numără, a spus Alex Ioniță la Liga Digisport”[8].

 

La Schalke, Ciprian Deac a învăţat cum să devină un gladiator cu mingea, dar învăţămintele a putut să le pună în practică abia după ce a fost împrumutat de Schalche la Rapid Bucureşti, club la care şi-l dorea enorm antrenorul care îl debutase şi la naţională, Răzvan Lucescu. Şi chiar dacă în vestiarul Rapidului nu întâlnea celebrităţi precum cele de la Schalke, existau şi fermecau acolo, în Giuleşti, fotbalişti savuroşi, nu doar prin joc, ci şi prin vorbă, precum Daniel Pancu, Dănuţ Coman, Mihai Roman, Ovidiu Herea, iar Ciprian Deac deveni, în scurtă vreme, „Superlativul Rapidului”, în baza faptului că, „după revenirea de la Schalke 04, Deac a reuşit să revină la forma pe care i-a făcut pe nemţi sa-l transfere în Bundesliga. Giuleşteanul a marcat, în jumătate de an, mai multe goluri decât în toate sezoanele carierei sale. Extrem de apreciat de suporterii alb-vişinii, Deac se află pe podium în topul marcatorilor rapidişti, fiind depăşit doar de Pancu şi de Herea. Fotbalistul ce poartă tricoul cu numărul 7 este cotat, de transfermarkt.de,  la 1.250.000 de euro”[9].

 

Pentru eşecul aparent din Germania, Ciprian Deac s-a învinovăţit mereu numai pe sine, deşi responsabili-tatea revine, în mod logic, unui şir întreg de factori, care ţin de specificul naţional, dacă nu cumva şi de spirit. În două rânduri, întrebat fiind cum poate explica faptul că nu s-a integrat la Schalke, Deac a răspuns tranşant, deşi mult prea nedrept cu sine: „Cred că mi-a lipsit, în primul rând, mintea. Nu cred că am fost destul de pregătit. Nu eram foarte hotărât să fac acest pas. Fiind un copil mai de casă, m-am rupt, m-am dus în altă lume și nu am fost pregătit psihic. Îmi pare rău că am dezamăgit multă lume, dar îmi doresc, din nou, să plec afară, pentru că vreau să demonstrez că a fost o pură întâmplare. Simt o pată asupra carierei mele de fotbalist și vreau să o șterg”[10].

 

La Rapid, eşecul german deja se transformase în temelie: „Semnând cu Rapid, Ciprian Deac a devenit cel mai bine plătit jucător din Liga 1! Nou-venitul a marcat, împotriva Vasluiului, chiar în prima etapă a campionatu-lui, asigurându-şi simpatia suporterilor alb-vişinii… jucă-torul a semnat cu Rapid, dornic de a se revanşa în faţa celor care s-au grăbit „să-l şi îngroape”. Pentru mijlocaş a contat enorm faptul că Răzvan Lucescu a preluat echipa din Grant. Apreciat şi convocat mereu la naţională de fostul selecţioner, Deac a semnat cu Rapid, deşi îl curta şi fosta sa formaţie, CFR Cluj”[11].

 

Mi-l amintesc în acea perioadă, când, cu energia inepuizabilă a legendarului rapidist Teofil Codreanu, Ciprian Deac pusese stăpânire pe jumătatea, nu doar pe banda din dreapta a terenului şi, prin deposedări precise, curse în mare viteză, schimburi rapide de pase şi centrări ideale, Deac îl vestea, cu precise contururi, pe cel care avea să fie recunoscut, inclusiv de forul continental, drept „Regele centrărilor fixe”, atunci când „UEFA a realizat şi un montaj cu golurile ardelenilor, în care este inclus golul din lovitură liberă prin care Deac a adus victoria cu Rennes (1-0)”[12].

 

 

[1] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[2] „Ciprian Deac, noul mijlocaş al celor de la Schalke 04, a fost lăudat de antrenorul nemţilor, celebrul Felix Magath, care spune că românul este un jucător polivalent, ce va deveni foarte important pentru club. / „Ciprian e capabil sa joace atât pe benzile liniei mediene, cât şi în spatele vârfurilor, poate fi coordonator de joc foarte bun. Ne-am mişcat repede, l-am luat pentru că am ratat transferul lui Misimovici. Ne va ajuta, am încredere că ne va ajuta şi va aduce un plus în lot”, a spus Magath pentru site-ul oficial al clubului. / Ciprian Deac a fost transferat de Schalke, în urmă cu puţin timp, nemţii monitorizându-l un an de zile, până în momentul în care au făcut oferta” – Ziare.com, 2 septembrie 2010

[3] „Am urmărit, în mai multe rânduri, meciurile echipei din Cluj, pentru că eram interesaţi de un atacant, dar secundul Bernd Hollerbach, care a urmărit meciurile de la faţa locului, atunci când s-a întors, nu ne-a vorbit despre atacant, ci doar despre Ciprian Deac” , a declarat Felix Magath” – Ziare.com, 27 august 2010

[4] DIGISport, 27 iunie 2023

[5] Dejeanul.ro, 2 iulie 2011

[6] Adevărul.ro, 22 septembrie 2010

[7] DIGIsport, 22 mai 2018

[8] DIGIsport, 16 martie 2022

[9] Dejeanul.ro, 20 decembrie 2011

[10] DIGISport, 27 iunie 2013

[11] Dejeanul.ro, 20 iulie 2011

[12] DIGIsport, 20 ianuarie 2020

 


CAP. I: Un an cât o eternitate

 

 

 

În toamna anului 2011, când a revenit în ţară, la Rapid Bucureşti, după „eşecul” din Bundesliga, aveam să mă dumiresc, surprinzător de repede, că tânărul fotbalist Ciprian Deac deja devenise, în mod aparent paradoxal, un învingător. Biruise, izbutise să se afle pe sine şi trudea din răsputeri să-şi dureze viitorul după schiţele viselor din copilărie. L-am urmărit cu atenţie, de atunci, încoace, propunându-mi să scriu, cândva, o carte despre el, pentru că m-a ajutat, involuntar, să înţeleg că între sufletul unui artist şi cel al unui sportiv nu există nici o altă diferenţă, decât aceea a modului de a se exprima. Acum, dacă tot locuim în acelaşi oraş de pe Someş, trăind identic, dar exprimând prin altceva sensurile existenţiale, trebuie să împlinesc promisiunea pe care mi-am făcut-o mie, în vremurile în care desluşeam în Ciprian Deac nu doar un fotbalist, ci un adevărat gladiator în atât de complexa dimensiune a condiţiei umane.

 

Cristi Chivu spunea, într-un interviu recent, că ar vrea să întâlnească pe cineva care să-i desluşească şi să-i povestească sufletul; bătăliile şi victoriile au trecut, doar sufletul rămâne aşa cum a fost dintotdeauna. Chivu este, din câte îmi aduc eu aminte, şi un iscusit poet, dar care a scris numai pentru sine. Întotdeauna şi-a cercetat sufletul cu atenţie şi a modelat acolo unde a simţit nevoia să o facă. La fel mi s-a părut şi încă mi se pare fiul fostului fotbalist Ioan Deac, Ciprian, gladiatorul cu mingea, dar cu sufletul fragil ca un lujer de floare. Poate că şi datorită statutului de provincial al copilului de odinioară, cuprins ca într-o menghine de sfera unui oraş neasemuit de frumos, dar pietrificat în timp, începând de la şipotele austriece de la răscrucea drumurilor Bistriţei şi Băii Mari, de la densitatea lunară a Someşului şi până la zvâcnirea de pasăre măiastră a Dealului Florilor spre soare sau la nostalgica centură a drumului care duce, pe lângă gară şi, iarăşi, pe lângă un şipot străvechi, spre Cluj-Napoca. Acolo, în Dejul unei remarcabile tradiţii muncitoreşti, deci şi a unei anonimizări în salopetele albastre, cenuşiu de albastre, ale meseriilor împovărătoare, doar fotbalistul atrăgea atenţia obştii şi beneficia de nărăvaşul capital de simpatie publică. Dejul avea mulţi sportivi, activând în campionate diverse, întotdeauna cu rezultate notabile, dar fotbalistul deţinea întâietatea, pentru că el împlinea şi o nevoie omenească de bucurie a sărbătoririi, dar şi o revoltă lăuntrică a fiecărui om, care-şi afla, prin fotbal, albie tainică de revărsare.

 

Ciprian, care se născuse în 16 februarie 1986, la Dej (multe surse dau Bistriţa drept locul naşterii, altele – Dejul, dar eu optez pentru naşterea prin cunoaştere, deci prin deschiderea copilăriei spre lume) a năzuit spre fotbal încă de foarte fraged, când abia împlinise şase anişori. Nu-l îndemnase nimeni, nici măcar tatăl său, care fusese şi el fotbalist, iar mama nici nu vroia să audă despre altceva în afară de carte, pentru că aşa erau mamele pe atunci: toate îşi îndemnau copiii să înveţe carte, „ca să nu munceşti ca mine”. Din nefericire, după ce a dat probe, deşi plăcuse antrenorului, a fost respins, pentru că vârsta minimă obligatorie era de 8 ani. Un an şi ceva e doar o frântură de timp; nu şi pentru un copil, pentru care frântura aceasta durează mai mult decât o veşnicie. Cred că această primă înfrângere i-a marcat subconştientul multă, multă vreme mai târziu. Nici măcar la Oţelul Galaţi, unde strălucise în vremea împrumutului din 2008, încă nu-şi biruise temerile şi nici tăinuita neîncredere în propriile lui forţe. Copilăria trasează în subconştient anumite limite ale visării, ale năzuirii şi ale încrederii în forţele proprii, deşi copilăria poate răsturna munţii, e vie şi neînfricată; limitele apar mai târziu, poate că şi datorită lipsurilor care au marcat-o („Să știți că știu ce înseamnă foamea. Știu ce înseamnă neajunsurile. Am avut o copilărie grea, dar nu vreau să-mi condamn părinții pentru asta. Am avut foarte multe neajunsuri, dar părinții au încercat să ne ofere ce era mai bun. Au fost momente când lucra doar taică-meu. Avea trei copii și o soție și ne descurcam destul de greu. Am știu tot timpul. Atât poate să-mi ofere. Era suficient pentru mine. Puteam merge mai departe”)[1], poate că şi din pricina izolării prin neînţelegere. Cu ocazia unor interviuri, Ciprian Deac avea să lăcrimeze îndurerat, în două rânduri, amintindu-şi de greutăţile copilăriei sale (, pe care nu le-a pus în seama cuiva. Dimpotrivă, s-a arătat generos cu întreaga lui familie, pentru care, în 2008, a cumpărat un teren la Dej şi a durat o casă, iar părintelui său, care avea să se bucure, în 28 iunie 2018, şi de privilegiul de a ridica, împreună cu primul antrenor al lui Ciprian Deac,  Sabin Coc, zis „Arconada” („cel care a devenit pentru mine al doilea tată”[2]), diploma cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Dej”, i-a dăruit un WV Golf („A rămas mut. De bucurie, în prima noapte a dormit în ea!“[3]).

 

Neajunsurile din copilărie, repetate şi mai dureros în primii ani ai carierei de fotbalist („Eram la echipa a doua a Gloriei, în Divizia C. Locuiam în cantonament, în condiţii vitrege. Ca să nu cad din pat, mă ţineam strâns de marginea lui! Era rupt! În trei luni cât am stat acolo am primit 800.000 de lei vechi. Nu-mi ajungeau de mâncare şi vă spun, fără ruşine, am simţit pentru prima oară în viaţă ce înseamnă foamea. Descoperisem nişte napolitane ieftine. Beam apoi apă şi aşa aveam senzaţia că sunt sătul. Într-un weekend, antrenorul Dan Matei mi-a zis că nu mă mai lasă să plec acasă. Că nu o să ajung niciodată fotbalist dacă nu mă pregătesc permanent. Ştiam asta, dar i-am răspuns că nu mai pot. Că îmi e dor de casă şi că îmi e foame. Am plecat şi n-am vrut să mai aud de fotbal!”)[4], puteau să-l înfrângă, să-l îmbrâncească în anonimatul unei vieţi chinuitoare, în care nu mai există vise şi năzuinţe, mai ales că toate aceste neajunsuri veneau după ani trudnici, dar luminaţi de licăririle viitorul din proprie iniţiativă asumaţi, Ciprian Deac ucenicind în antecamera gloriei, vreme de mult prea mulţi ani. A început la Centrul de copii şi juniori al echipei Unirea Dej, în 1994, după anul de chinuitoare aşteptare la porţile raiului închipuit, a continuat la Clubul sportiv Luceafărul Dej, din 2000, până în 2004, când revenea la Unirea, ulterior fiind împrumutat la Gloria Bistriţa, club care i-a pus şi sufletul la încercare, prin expediere la echipa a doua, care evolua în Divizia C. Atunci, în 2005, Ciprian Deac ar fi putut rata bătălia cu viaţa pentru totdeauna, pentru că nimerise în avalanşa devastatoare a obtuzităţii.

 

Dacă nu ar fi revenit la Unirea Dej, în 2006, dacă nu ar fi prins puteri proaspete din energia oraşului natal, Ciprian Deac nu ar fi căpătat statutul meritat de „revelaţie a returului campionatului”, statul datorat şi echipei, care se remarca, pe atunci, printr-o formă deosebită. Începuse să-şi arate calităţile pe care le conştientiza, nu şi pe cele care aveau să i se desluşească abia după episodul Schalke 04, şi atrăsese privirile diriguitorilor celor două mari echipe ale judeţului Cluj, Universitatea şi CFR, destinul său fiind hotărât, involuntar, de rectorul Universităţii, care a considerat că „20.000 de euro, cât a cerut Dejul pe mine, era un preţ mult prea mare pentru un puşti de 17 ani”[5], chiar dacă puştiul acela era recomandat cu căldură de antrenorul Ion Marin, şi de „ochiul” de profesionist al lui Dorinel Munteanu, care, văzându-l, l-a luat la CFR Cluj-Napoca.

 

Viaţa unui tânăr fotbalist, oricât de talentat ar fi, este, de cele mai multe ori, descurajantă, mai ales dacă are ghinionul să evolueze, o anumită perioadă de timp, sub autoritatea unui antrenor fără vocaţie, care să-i repete la nesfârşit: „Tu nu o să ajungi niciodată fotbalist!”. La fel i s-a întâmplat şi lui Ciprian Deac, după perioada „napolitanelor” de la Bistriţa, deşi „cei de la Dej” l-au convins să joace în continuare, plătindu-l cu 1.000 de euro pe an, dar abia la CFR Cluj-Napoca „a văzut” şi el „bani din fotbal”. „Cu primul salariu luat de la CFR am dat fuga în oraş şi m-am îmbrăcat. Apoi am mai strâns ceva şi m-am dus acasă la Dej. Le-am pus banii pe masă părinţilor şi le-am zis să renoveze apartamentul. Au început să plângă!”, i se destăinuia fotbalistul, în 2008, jurnalistului bucureştean Adam Popescu.

 

„Acasă” însemna pentru Ciprian Deac părinţii şi cele două surioare, Loredana şi Maria, spaţiul acesta de sacră intimitate urmând să se concentreze, peste ani, în jurul celor două fetiţe, dăruite de soţia lui, Cristina Lucaci, fostă campioană naţională de tineret la 100 de metri garduri[6], Anelis şi Natalia Giulia. Fără îndoială, viaţa personală a lui Cristian Deac îi aparţine numai lui şi nu aş fi pomenit despre ea, dacă, într-un recent interviu, fotbalistul nu ar fi declarat, cu infinită duioşie, că, pentru el, cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul liber este să se joace cu… păpuşile, împreună cu cele două micuţe crăiese ale lui. Chestia asta m-a dat gata, statutul trăit de familist al fiecărui om însemnând, şi după spusa unui teolog ardelean de la sfârşitul veacului al XIX-lea, „concreteţea dumnezeirii”, scânteia divină din sufletul fiecăruia dintre noi.

 

Ciprian Deac a biruit în cariera fotbalistică, dar în viaţă este mai mult decât un învingător. S-a împlinit, şi-a umplut sensurile cu cea mai minunată poezie existenţială: urmaşele, cărora le prezice şi le doreşte câte un viitor în sport, dar pe poteci nu la fel de dificile, pentru că, în fond, sunt durate pe sufletul lui ca un lujer de floare. Cred că asta apreciez eu cel mai mult la gladiatorul cu mingea, care este fotbalistul Ciprian Deac: dezinvolta armonie între spiritul lui bătăios şi rezolvările duioase ale trăirilor cotidiene. Dacă nu ar fi fost toate acestea, nu aş fi purces la scrierea unei cărţi despre el, fără să-l fi văzut vreodată decât din rândurile mulţimilor care râvnesc necontenit la bucuriile duminicale ale unor competiţii, în care, odată cu sportivii, se definesc şi îşi rezolvă, în parte, nevoia de speranţă şi cei care văd cu sufletul şi cu mintea. În fond, în fiecare atlet poposeşte şi câte ceva din noi, iar Ciprian Deac, pricepând aproape instinctual această simbioză, declara cândva, cu trimitere tranşantă spre propriul său destin: „Noi, sportivii, ducem o viață extraordinară. Cred că cea mai frumoasă meserie e cea de fotbalist. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să faci lucrul care-ți place cel mai mult și să câștigi și sume frumoase de bani. Eu cred că asta e cea mai frumoasă meserie. Drumul spre performanță nu e ușor. Și nu înseamnă doar disciplină, ci și să poți să renunți la multe lucruri”[7].

 

 

[1] Doar România, 2 aprilie 2020

[2] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[3] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[4] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[5] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[6] spynews.ro, 30.10.2018

[7] Tudor Runcanu, Interviurile EBS | Ciprian Deac, Jucătorul român e foarte talentat, dar asta nu înseamnă nimic dacă nu muncești, 19 septembrie 2019

 


MERCENARUL NEGRU: Cap. XII: Ziua răstignirii lui Iisus

 

 

 

Îmi dorisem atât de mult să fiu martorul Tainei, încât am şi răzbit în ziua aceea de primăvară, împovărată cu neasemuite flori de măr. Cât vedeai cu ochii, până la poalele păsurilor care urcă munţii, merii sărbătoreau ca într-un alean cosmic, iar pământul fremăta reavăn de o neascunsă bucurie, rostogolindu-şi ierburile înflorate până hăt, dincolo de nemărginire.

 

Mă aflam într-un sat cu câteva bordeie, întărite, peste buza pământului, cu bârne de lemn, învelite discret la încheieturi în lut proaspăt văruit, iar acoperişurile din stuf vechi, deja cenuşiu, clocoteau sub năvala albinelor şi a fagurilor nou duraţi. Primăvara însăşi e o sărbătoare, iar sufletul vibrează de primăvară ca de nemurire. Am ajuns într-un trup tânăr, de adolescent îndreptăţit de prima lui vânătoare, lângă un suflet încă neştiutor şi care nici că-şi putea bănui limitele. Am încercat să-i vorbesc, dar am înţeles curând că nu mă aude, că nu conştientizează vaga prezenţă a altui suflet, care-i îmbrăcase trupul, decât ca pe o migrenă oarecare, ca pe o astenie de primăvară, pe care o puteai alunga cu o cupă de vin bun. Tânărul trup se încolonase într-o şerpuire bărbătească pe potecile nici măcar bănuite ale pădurii, păşind spre culmea măgurii din vecinătatea cătunului. Pe alte poteci, în apropiere, urcau femeile şi copiii, iar dinspre culmea măgurii, dinspre locul în care se ating Cerul şi Pământul, în anumite clipite ale unor zile îndătinat stabilite, se revărsa domol şi tânguitor glasul nepământesc al unui bucium, care călăuzea paşii, învăluind sufletele într-o unificatoare taină. Era straniu să te simţi părticică, fir de nisip dintr-o stâncă şi piatră în dezlănţuirea de inefabil a muntelui. Nici o înstrăinare, nici o desprindere, nici o tentaţie, ci o solidaritate naturală de sferă întregită în desăvârşita ei armonie. Şi sunetul buciumului, aidoma mâinilor unui olar, care îmblânzesc formele, călăuzindu-le discret spre perfecţiune.

 

„Am ratat”, mi-am zis, deja convins că dacă moşii mei, cu feţele vopsite, în părţi egale, cu alb şi cu negru, trăiau atât de departe de Ierusalim, eu nu voi putea fi martorul răstignirii şi nu voi înţelege nicicând adânca semnificaţie a împlinirii. Oricum, nu aveam nimic de pierdut, dacă participam la ceremoniile echinocţiale ale naşterii luminii întărite, săvârşite, Primăvara, pe Muntele Soarelui.

 

Pe culmea netedă şi întinsă a măgurii, un vibrant apus de soare răzvrătea luminile, rostogolindu-le peste acoperişul cerului, dogorit de lumini aprinse. Luna se ivi ca o seceră albă, de parcă doar ar fi tras cu ochiul spre trupul Mirelui, întins pe iarbă, în mijlocul cercului celor doisprezece bătrâni, care-i vegheau somnul. Când ne-am apropiat, i-am văzut fruntea scrijelită de spini şi sângele rubiniu, care i se prelingea, fără să se închege, în iarba care-l sorbea cu nesaţ. Buciumul continua să tânguie, iar cei doisprezece, stâlpii neamurilor din văile Muntelui, şopteau înfundat sub măştile cu întruchipări zodiacale.

 

– Neamul nostru se trage din stirpea Omului cu Ulciorul, a şoptit bărbatul din faţă, peste umăr, înspre fiul în trupul căruia aflasem adăpost.

 

Băiatul a încuviinţat, înclinând capul, apoi s-a îndreptat, împreună cu alţi flăcăi, spre focul dinspre soare-răsare, în vreme ce bărbatul păşea, printre cei din leatul lui, spre vâlvătaia dinspre miază-zi. Erau patru focuri mari, care străjuiau întinsul măgurii, marcând cele patru puncte cardinale. În faţa fiecărui foc încă molcom, aşteptau câte trei lăutari, câte un scripcar, un cobzar şi un năier, iar când buciumul a tăcut, năierul a presurat peste bobotaie cetină verde, dezlănţuind roiuri nervoase de scântei. Între timp, scripcarul a început să tânguie discret din strunele meşteşugite sub arcuş, apoi, odată cu primele ritmicităţi ale cobzei, naiul risipi peste depărtări o lumină blândă şi îmbătătoare. La fiecare foc, un alt cântec, o altă slăvire a sacralităţii vieţii, a Cerului şi a Pământului. Bărbaţii au prins să păşească ritmic, de la un foc, spre celălalt, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, iar femeile, rămasă mai înspre streaşina pădurii, formau, cu trupurile lor minunate, sinusoidele vechi ale fostului calendar lunar. Nu se horea, se oficia, se celebra o anume ritmicitate universală. Muzicanţii, cum erau singurii care mai aveau darul de auzi sonorităţile astrelor, aducea sunetele pe pământ, între oameni şi iarbă, între tina care ne ştie sufletul, pentru că-i croită la fel ca ţipătul. Iar oamenii păşeau apăsat, de parcă fiecare sonoritate şi-ar fi căutat, prin tălpile lor nervoase, stigmatul vremelniciei, arsura popasului pe pământ.

 

După întregirea cercului, ne-am întors în jurul cerului celor doisprezece stâlpi. Se făcuse tăcere, soarele plecase, iar Mirele Cosmic, încă întins în iarbă fragedă, cu somnul vegheat de zeii cei vechi, surâse prin somn, atunci când în palme, apoi şi în labele picioarelor, au înflorit stigmatele suferinţei, risipind alte izvoraşe de sânge rubiniu, pe care iarba le sorbea dezlănţuită. Când a năvălit, iar, sunetul buciumului peste cer, toate vârstele lumii s-au îndreptat spre cele patru bobotăi, dar fiecare vârstă spre cea care urma. Flăcăii deveneau, astfel, prin ceremonia focului din miază-zi, bărbaţi, iar bărbaţii gustau amarul apusului vestitor de îmbătrânire; doar moşii focului de miază-noapte se îndreptau veseli şi revigoraţi spre focul soarelui-răsare ca spre o înviere, care îi investea direct cu o altă tinereţe, cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Doar cântecele lăutarilor rămâneau aceleaşi şi aşa cum le-au fost dăruite de astre, în veşniciile în care le era îngăduit să le audă şi să se iniţieze. Pasul înşiruirii rotunde, de la un foc la altul, devenea mai aşezat, mai chibzuit, iar umbrele, pe care în mersul tineresc nu le observasem, se prelingeau greoaie, împovărând picioarele aidoma unor corăbii trase la edec.

 

În mijlocul măgurii, pe iarbă, Mirele îşi continua liniştit somnul vegheat de bătrânii înţelepţi, iar târziu, în noapte, când i s-a ivit stigmatul din coastă, s-a ridicat, cu mâinile îndepărtate de corp, de parcă ar fi cuprins lumea într-o neasemuită îmbrăţişare, şi a şoptit, cu glas limpede şi clar ca un zvâcnet de izvor proaspăt:

 

– Fiţi binecuvântaţi! Aţi fost mântuiţi!

 

Apoi s-a ridicat, împreună cu cei doisprezece stâlpi, în vreme ce mulţimea levita doar la câţiva paşi deasupra ierbii, urmărind înălţarea cu înfrigurată fericire. De sus, de foarte sus, a mai răzbit, încă o dată, glasul limpede şi curat până în sufletele noastre:

 

– Voi fi Luceafărul de Dimineaţă, ca să vă vestesc Lumina Adevărată!

 

Undeva, pe Cer, înspre miază-zi, s-a ivit, aidoma unui vehicul cosmic, Luceafărul, steaua Marelui Păstor, ultimul Mare Păstor, care îşi veghea, de sus, din inefabil, turmele de încrezători în adevărurile lui:

 

– Bine, dar e Iisus! Răstignirea nu s-a făcut la Ierusalim, ci aici, pe o măgură oarecare?, mi-am auzit sufletul, într-o pustietate a tăcerii.

 

– Şi aici. Şi peste tot, mi-a răspuns un glas de sub masca stirpei Omului cu Ulciorul. Răstignirea şi învierea s-au petrecut peste tot şi se vor petrece, ca şi naşterea, în toate sufletele, până în vecii vecilor.

 

Am vrut să mă apropii, dar stâlpii încă rămăseseră în preajma Luceafărului de Dimineaţă, la o distanţă pe care levitaţia celorlalte trupuri nu o puteau parcurge. Şi-atunci am înţeles că Divinitatea este atât de departe, încât nici măcar cu mintea nu ai răzbi până la ea.

 


MERCENARUL NEGRU: Cap. XI: Împovărat cu dumnezeire

 

 

 

Trebuia să mă dumiresc, de aceea am urcat iar, înălţime după înălţime, până pe culme, şi l-am văzut dansând prin iarba spuzită cu cer şi cu inflorescenţe.

 

– Acum ştiu!, i-am strigat, când s-a oprit din rotire.

– Curios, înseamnă că eşti singurul care ştie. Eu, de pildă, nu-s la fel de norocos ca tine şi nu ştiu nimic…

– Înseamnă că eşti îngerul căzut, i-am zis, iar Mercenarul Negru a râs hohotit, privindu-mă cu o milă nedisimulată.

– Cât încă nu te despovărezi de mit, înseamnă că nu ştii nimic.

– Ştiu, totuşi, că tu eşti primul şaman!, nu m-am lăsat eu.

– Nu există primul sau ultimul, ci numai şama-nul…

 

 

Mulţi au fost, de-a lungul veşniciei efemerităţii, cei care şi-au proclamat nemurirea, dobândind doar sfinţenie în dezarmanta credulitate a generaţiilor umane. Iar sfinţenia nu-i altceva decât o temere, o cauză a spaimelor şi neliniştilor noastre existenţiale.

 

 

– Da, ceva-ceva tot ai înţeles, a râs iar şamanul.

Nu se poate să-mi fi citit gândurile.

– Dar sfinţenia, ca temere, înseamnă împovărare.

– Eu m-am eliberat. M-am eliberat prin dragoste de dumnezeire…

– Dragostea este împovărarea supremă!

– Dar l-am văzut, i-am auzit sufletul suferind pentru că nu-şi poate da jos Fiul de pe cruce…

 

– Ai văzut în tine, nu în El, care nici nu poate fi văzut şi desluşit.

– Din pricina îndepărtării…

– Din pricina definitivei şi primordialei îndepărtări. Din cauza mitului: cum l-aţi creat, aşa îl aveţi.

– L-am văzut în sufletele generaţiilor omeneşti…

– Nu poţi călători decât din străbuni în strămoşi; fisurile duc numai înspre ei, aidoma unei activări norocoase a subconştientului…

– Cum adică? Dacă voi răzbate, de pildă, spre ziua crucificării lui Iisus, nu voi putea fi martorul supremei mântuiri?

– Dacă un strămoş al tău a fost acolo, atunci da. Dacă nu, nu. Vei întâlni doar un bordei, undeva, prin lume, dormitând printre vietăţi şi vegetaţie. Când vei mai călători, să-ţi priveşti chipul…

 

 

L-am privit. De fapt, l-am zărit în undele dense ale Bosforului, atunci când am fost martorul martiriului Brâncoveanului. L-am zărit şi în vitraliile colorate ale Palatului Administrativ din Suceava anului 2115, atunci când am încercat prima mea evadare în viitor. Nici unul nu era chipul meu, deşi fiecare îmi era oarecum familiar. Eu nu eram eu, eu eram ei. Nu îmi spălam chipul cu palmele mele, ci cu ale lor. Pentru că chipul nici nu era al meu, ci al lor.

 

– Nu, nu ai luat-o razna, îmi pară Mercenarul Negru începutul de gând tăinuit. Începi să înţelegi, dar e cale lungă până la totala despovărare de mit, de manipulări convenite drept spiritualitate sau istorie.

– Bine, dar miturile vin din realităţi…

– Miturile sunt creaţii mult mai târzii, pe seama unui trecut din ce în ce mai întunecat. Chiar şi Dumnezeu e un mit. Că doar nu ţi-l imaginezi chinuindu-şi trupul îmbătrânit într-un incomod tron de aur şi asudând la nesfârşit, în durata judecăţii de apoi…

– Dumnezeu e Lumină!

– Oare?

 

 

M-a privit curmeziş, în vreme ce-şi ridica braţele spre cer, pentru a se înfăşura într-un dans neaşteptat, tropotind chiar şi pe Soare, iar de sub tălpile lui se desprindeau aşchii şi jarişti care alungau întunericul.

– Lumina e nevoia şi amăgirea omului dornic de a şti!, l-am auzit spulberând şi cuvintele. Lumina e mitul fiecărui suflet în parte, care confundă clopotul de sticlă al propriei existenţe cu dumnezeirea!

 

 

Parabola clopotului de sticlă chiar o înţeleg, dacă nu cumva am ştiut-o dintotdeauna. În fond „firul” şi ghemul” existenţial nu înseamnă decât o axă convenită în timp, dar viaţa omului este un întreg distinct, un larg al celor percepute numai de el, deci un clopot de sticlă sau o sferă de sticlă, pururi rătăcitoare prin spaţii şi timpuri şi tocmai de aceea apusă, cândva anume, în sferele de sticlă ale celorlalţi. Nimeni nu moare niciodată, ci se mută cu sfera lui altundeva, fără a se mai întoarce vreodată. La naştere, omul primeşte simultan şi naşterea, şi viaţa, şi moartea, dar naşterea şi moartea nu sunt decât dimensiuni ale sferei, subconştiente atingeri ale membranei care statorniceşte şi defineşte fiecare viaţă în parte. Doar vieţile există, prizonieratul lor într-o anume dimensiune a conştientizării înlesnind speculaţiile de genul „ceea ce există e creaţia percepţiilor mele”.

 

 

– Ceea ce ar însemna că eu nu sunt decât năluci-rea răzvrătirilor tale!, îmi şopteşte dansul, dar văd bine şi chiar conştientizez că dansul nu are chipul meu. Poate doar chipul sufletului, pe care nu-l cunosc, deşi l-am pus pe masă adesea, ca să stăm la sfat.

– E doar o speculaţie!, răspund.

– Încearcă să-ţi priveşti, odată, sufletul. Şi poate că ai să înţelegi.

– De parcă nu aş fi vrut, de parcă nu aş fi încercat! Îmi stau mărturie poemele…

– Cine are nevoie de mărturii? Fiecare are nevoie doar de el însuşi. Când nu pricepe, rătăceşte…

 

 

Între mine şi dans, împietreşte statura unui bătrân. Nu ştiu când şi de unde a venit. Nu ştiu dacă mă zăreşte, nu ştiu dacă înţelege dansul. Îşi pune palma la ochi şi măsoară zările încercănate de culmile munţilor. În curând se va transforma într-o stâncă, va fi lumina din adâncul nebănuit al pietrei. Fiecare piatră are un suflet, o lumină. Aşa e ursit, astfel se durează vremelniciile şi veşniciile. Şi văd şi izvorul, care exista aici dintotdeauna sau de foarte curând. Sau poate că doar va exista: se va desprinde proaspăt din sufletul meu, care de-atât amar se tot caută. Sorb din unda răcoroasă: îngenunchez, cu mâinile împreunate, şi sărut unda, şi sorb. Îmi zăresc chipul: e chipul meu, iar recunoaşterea mă face fericit. Sorb, beau cu nesaţ din unda răcoroasă, desfăcând cu dinţii fiecare picătură. Cale de o veşnicie, mă bucur de răcoarea undei, stau îngenuncheat şi mă simt fericit. Când mă ridic, dansul nu mai exisă. Doar câteva urme, risipite prin iarba domoală a culmii muntoase. Şi nu ştiu ale cui sunt urmele: ale dansului, ale sufletului sau ale trupului meu.

 

 

Când cobor, cerul e tivit cu şiroirile viguroase ale apusului. Ştiu că aş putea sorbi şi din acest izvor, care picură vesel pe clopotul de sticlă al cerului, dar amân pe altădată. Probabil din superstiţie: cum să vreau să gust din propriul meu apus?

 

 

Dar unde cobor, înspre ce mă întorc? Valea râului e copleşită de umbre şi primele lumini ale civilizaţiei umane fumegă ostenite. Un clopot răguşit amăgeşte şi ademeneşte întunericul, iar glasurile profane ale sătenilor cheamă animalele la muls. În şiştare de lemn, spumegă laptele, despletindu-şi calea pe cer. Câţiva câini îşi trimit veşti liniştitoare, peste care întunericul întinde pănuri grele şi împovărătoare.

 

 

– Nu-i aşa că-i frumos?, întreabă Dumnezeu, de undeva, de nu mai ştiu unde.

 

 

Nu-i răspund, deşi îi simt palmele cereşti cum îmi mângâie sufletul. Cu dragoste. Dar dragostea adevărată este apogeul împovărării. După împovărare şi doar ca împovărare se cunosc chipul şi asemănarea.

 


Pagina 13 din 1,474« Prima...1112131415...203040...Ultima »