Dragusanul - Blog - Part 12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zastavna

 

 

 

ZASTAVNA. În 8 august 1629, Ionaşco Grozăscul de Zastavna era martor la o tranzacţie funciară în Valeva.

 

1637: În 4 mai 1637, Onciul Iuraşcovici obţine uric pentru „jumătate de sat Zastavna, partea de jos… cu eleşteu şi cu moară pe pârâul satului”, cumpărată cu 500 taleri de argint, de la răzeşii Toader, fiul Gaşirei, nepot Maruşcinei, Ionaşco Catraş, fiul Anghelinei, Ştefan, fiul Nastasiei, de la nepoţii lui Vasilie şi sora lui Erina, copiii lui Toma, nepoţi Nastasiei, de la Ion, Simion şi Tofana, fii lui Gheorghie, fratele lui Toma Coifescu, de la Cornea, Platon şi Greaca, nepoţii Maricinii, toţi nepoţii Maruşcinei şi strănepoţii lui Şteful Isăcescul.

 

1641: În iulie 1641, logofătul Gavrilaş Mateiaş cumpără, cu 120 taleri de argint, „din a patra parte de sat de Zastavna, a treia parte”, de la Toader Drăghici, ginerele lui Dumitraşco Costarga, şi de la copiii lui, Irina şi Vasilca.

 

1644: În 1644, Onciul Iuraşcovici, Dumitraşco din Zastavna, Iuraşco şi fratele său Nalivaicu, precum şi Grigorie Grozăvăscul, toţi din Zastavna, împart între ei părţile de moşie din Zastavna, Boianciuc şi Toutre, jumătate din Zastavna revenind fraţilor Iuraşco şi Nalivaicu, iar cealaltă jumătate, lui Grigorie Grozăvăscul. Şi tot în 1644, se aleg părţile de sat, Dumitraşco din Zastavna având, din jumătate de sat, a şasea parte, plus o moşioară de cumpărătură, din jumătate din sat, din a şasea parte, a treia parte, plus cumpărătura de la Andruşco, egală cu cealaltă cumpărătură.

 

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Zastavna, cu un heleşteu”.

 

1700: În 1700, Maria, fata Gafiţii, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, şi ginerele ei, căpitanul Ştefan Străşca, convin cu Gavril Miclescul şi nepot, prin mamă, lui Onciul Iuraşcovici, ca „a şesa parte din jumătate de sat de Zastavna” să-i rămână lui Gavril Miclescul.

 

1704: În 7 august 1704, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, vindea lui Constantin Turcul, pentru o datorie de 260 lei bătuţi a soţului ei, „jumătate de sat Zastavna…, care jumătate de sat ne-au lăsat părinţii noştri, anume Iordachi, fost mare vistiernic”.

 

1709: În 21 iunie 1709, fostul mare paharnic Gavril vindea, pentru 225 lui bani gata lui Constantin Turcul jumătatea lui de sat Zastavna, „care moşie mi-a dat-o răpousatul socrul mieu, Tudosie Dubău, lui însă i-a dăruit-i moaşa sa, Cârcoaia”.

 

1718: În 11 decembrie 1718, Mihai Racoviţă Vodă întărea Anitimiei, văduva lui Constantin Turcul, satul Zastavna, cumpărat de la Ileana Cantacuzino şi de la Gavrilaş Miclescul, cu 260 lei bătuţi.

 

1727: În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

 

1731: În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zastavna, moşie a lui BAHMUŢCHI zet lui Gorei TURCULEŢ, „110 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Chifa, Grigoraş şi Pricopie, 2 dascăli, Ştefan MAŢCOVSKI şi Toader, 1 marchitan, Pascal, 2 văduve, PELIMĂRIŞ şi PETROAI, 16 case pustii şi 86 birnici, şi anume: Vasili PRODAN vornic, Ion morar, Ivan LAZORIUC, Petre pânzar, Hrihor PAUC, Fedor pânzar, Vasili rus, Ştefan COVRIG, Hrihor COVRIG, Curilo ŞCARCO, Dumitru CULIŞER, Fedor PÂRZUC, Mihailo bejenar, Onofrei CIMPOEŞ, Timco ŞĂPCIUC, Mihailo PRISĂJNII, Iacob IAŢCO, Vasili pânzar, Alecsa PAIZUC, Fodor HOLODII, Pavlo HARILOVSKI, Echim HAVRILOVSKI, Hrihor LUCHIANIUC, Dumitru BUINOVSKI, Ostaf zet ego, Iurco JUCOVSKI, Vasili CHISĂLIŢĂ, Andrei RUDEI, Onofrei ZAPALANIUC, Semen CHISĂLIŢĂ, Vasili DRONIUC, Hrihor CHISĂLIŢĂ, Maftei CUCIURIVII, Alecsa CĂZACUL, Ivan IUSÂPENCO, Vasili LUCHIANCIUK, Vasili CUCERAVII, Ştefan zet ACSENTII, Mihailo ACSENTII, Andrieş IURIICIUK, Dumitraşco BĂRBIICIUK, Ostafi HOLII, Necolai sin IURII, Dumitru zet BĂRBĂCAR, Hrihor CUCIRAVII, Dumitru PREDOLOB, Semen zet MĂZĂRIŞ, Andrei HNIŞ, Hrihor CEPELI, Alecsa GOSPODAR, Ştefan HUŢULIAC, Alecsa HUŢULIAC, Ion CANTEMIR, Iacob CURILIAC, Gavril ŢURCAN, Hrihor nepot ŢURCAN, Ştefan IOSIPENCO, Dumitraş CHIRILUŞ, Ivan nepot HUŢULUI, Andrei ŢINEVSKI, Dănilă ŢINEVSKI, Iacob nepot HUŢULUI, Dumitru ŢINEVSKI, Necolai nepot HUŢULUI, Simion ARBURE, Dumitru HARAC, Petre ŢILIP, Simion zet CHIRILIUC, Ion PÂNTELEICIUK, Ion COLESNIC, Timco văcar, Mihălachi ŢURCAN, Andrieş CHIRILCIUC, Ion ŢURCAN, Toader ŢURCAN, Anton DĂMIAN, Iacob MARINIUK, Ursachi dejmar, Simion zet ego, Ion GEORGII, Petro PRIŞCO, Ion BRIŞCO, Ivan BORDIAN, Pilip rus, Iacob SFINTUN şi Fedor BOIKO. / În epoca Bucovinei istorice, Zastavna devine un important centru economic, datorită evreilor. Marcu şi Max Fischer aveau, la Zastavna, o fabrică de zahăr, o alta de băuturi alcoolice, o moară cu motor cu aburi. Hersch Weissglas şi fiul său, Siegmund Weissglas, stăpâneau întinse moşii în Zastavna şi în Vilauce, moştenite, ulterior, de Nora Gutherz. Alţi evrei din Zastavna, cu mari proprietăţi funciare au fost Mordko Korn, proprietar în Şipeniţ şi în Dracineţ, Janku Fisher, Bernhard Korn, Leon Korn, Simche Bartfeld, Aron Hager şi Mendl Jekeles.

 

1786: Din 1786, la Zastavna funcţiona o şcoală moldovenească trivială, cu 6 clase[2].

 

1838: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi ofiţeri-ingineri austrieci născuţi în Bucovina. Printre ei, şi armeanul „Johann von Wartereseiewicz, născut în 1 septembrie 1828, la Zastavna, în Bucovina. Tatăl este mare proprietar de pământ (armean). A absolvit în 22 septembrie 1845, când a fost repartizat, cu grad de locotenent, în Regimentul Nr. 10 Husari Preuszen. A renunţat la cariera militară şi la gradul de locotenent în 1846”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[4].

 

1898: Biserica Sfântului Nicolai din Zastavna a fost construită în 1898, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 1.767 enoriaşi, dar fără paroh, postul fiind vacant, patron bisericesc fiind Wartan WARTARASIEWICZ. În 1876, patron bisericesc era Severin de WARTARASIEWICZ, păstor celor 2.726 enoriaşi fiindu-le parohul Titus TOMIUC. În 1907, patroni bisericeşti erau evreii Mortko KORN şi Hersch WEISSGLAS, paroh fiind Cornel NICOROVICI, născut în 1838, preot din 1863, paroh din 1865, iar cantor, din 1904, Mihail DZIUBEK, născut în 1880.

 

1899: „Numiri, în ceea ce privește judecătorii regionali: Cu privire la judecătorii regionali în calitate de judecător de district: Julian Curkowski, din Sadagura, în Zastavna”[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zastavna, târguleţ, aşezat, în masă compactă, între 3 iazuri, alimentate d e pârâul Verbovschi. Suprafaţa: 19,15 kmp; po­pulaţia: 4.000 locuitori, de na­ţionalitate aproape exclusiv ruteană; sunt şi puţini germani, poloni şi izraeliţi; religia, în majoritate, greco-orientală. Este străbătut de şoseaua districtuală Cuciur Mic – Zaleszczyk, din care se bifurcă, puţin mai la nord, o altă şosea, aşa numită Zastavna – Toutri. E reşedinţa unei judecătorii şi percepţii de ocol; are un oficiu poştal; o şcoală popu­lară, cu 4 clase, care purta numele de „Moldovenească”, fondată pe la 1786, pe când lo­calitatea era centru de district. Are o biserică greco-orientală paro­hială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, una romano-catolică şi alta greco-ca­tolică. La 1776, era sat aparţiitor camăraşului Mihalachi Begnischi. Încă pe la 1766, această localitate a fost invadată de refugiaţi galiţieni, care au cotropit, pe cât se pare, populaţia băştinaşă de acolo. La 1739, a staţionat aci ge­neralul rus Münich, cu armata sa, trecând în expediţie spre Moldova şi făcînd rechiziţiuni împilătoare prin întreaga re­giune. Se găseşte aci o mare fa­brică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, prăsila de vite, pes­căria şi, în parte, cu negoţul, având şi începuturi de industrie casnică. Posedă 3.206 hectare pământ arabil, 207 hectare fânaţuri, 30 hectare grădini, 1 hectar 50 ari vii, 58 hectare imaşuri, 13 hectare poieni, 134 hectare heleşteie, bălţi, mla­ştini. Se găsesc 256 cai, 570 vite cornute, 198 oi, 181 porci, 65 stupi. Zastavna, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 18,42 kmp; po­pulaţia: 263 locuitori, poloni, ruteni şi izraeliţi; rutenii sunt parte gr. or., parte gr. cat. Pe lângă moşia Zastavna propriu-zisă, cuprinde şi târlele: Persoliwka, Równina, Sapigora, Serednyj Tik”[6].

 

1914-1918: Dumitru a lui Vasile Dronec, născut în Zastavna, la 1 iunie 1877, a plecat la război şi, ajungând în captivitate la moscali, să fi murit într-un spital din Portova, Rusia, în anul 1916. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Dronec, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7]; „Maria a lui Vasili Michailiuc, născută în Zastavna, la 30 martie 1909 stil nou, să fi murit în luna lui martie 1915, în Zastavna, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ştefan Michailiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8]; „Vasile a lui Mihai Isopescu, născut în Zastavna, la 31 august 1888, înrolat, la 1 august 1914, în armata austriacă, şi lipseşte, din ziua plecării sale, în august 1914, orice o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Isopescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]; „Ioan a lui Vasile Paziuc, născut în Zastavna, la 27 februarie 1880, a plecat, în 1 august 1914, la război şi ar fi căzut în luptele de la Bolovce, Galiţia, la un atac cu baioneta, în toamna anului 1914. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Alexandrei Paziuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Ioan a lui Vasile Barabaşciuc, născut în Zastavna, la 9 septembrie 1885, a plecat, în 1 august 1914, şi ar fi căzut în lupta de la Nicolaico, Galiţia, în toamna anului 1914, în luna septembrie, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariţei Barabaşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10].

 

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[11]: La judecătoria Zastavna – Smereczynski Vladimir, judecător cu rangul IX; Ţimpău Mihail, judecător de district la tribunalul Suceava, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII; Drach Friedrich, judecător de district la judecătoria Gura-Homorului, consilier cu rangul VII; Goldschlag Maximilian, ascultant[12] la tribunalul Suceava, judecător cu rangul IX; Dr. Kwiatkowski Iosif, ascultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX; Wihard Franz, judecător la judecătoria Zastavna, judecător de district cu rangul VIII. Sunt transferaţi la Judecătoria Cernăuţi Iosefovicz Kajetan, pretor la judecătoria Zastavna, consilier de tribunal cu rangul VII, iar la Judecătoria Sadagura, Dr. Rubel Iacob, judecător la judecătoria Zastavna, pretor cu rangul VIII.

 

1919: Comisiunea agrară de ocol Zastavna: / Preşedinte: Mihail Ţimpău, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc, Zastavna. / Locţiitor: Vladimir Smerecinschi, judecător, Zastavna. / Reprezentantul Administraţiei: Vladimir Iliuţ, prefect, Zastavna. / Locţiitor: Ion Rapf, concepist, Zastavna. / Reprezentantul Băncii regionale: Leon Onciul, agricultor, Cuciurul Mic. / Locţiitor: Petre Zeman, agricultor, Horoşăuţi. / Expert agricol: Gheorghe Dracinschi, învăţător, Tăuteni. / Locţiitor: Onufrei Mihaiciuc, agricultor, Vadu-Nistrului. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Mihail Romaşcan, proprietar, Pohorlăuţi. / Locţiitor: Julian  Balasinovici,  proprietar mare, Zastavna. / Inginer hotarnic: Josef Stadler, inginer hotarnic superior, Zastavna. / Locţiitor: Vinzenz Eckel, inginer, Cernăuţi. / Reprezentanţi al ţăranilor: Dumitraş Semeniuc, agricultor, Zastavna; Dumitru Onofrei Ostapovici, agricultor, Zastavna. / Locţiitori: Mihai Jon Cabiuc, agricultor, Zastavna; Jurchif Tvardovschi, agricultor, Za­stavna[13].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs numai cârciumarii renumiţi ai Bucovinei. În districtul Zastavna, cârciumarii Süssie Fischer şi Isidor Linker din Zastavna şi Munisch Wacher din Cincău contribuiau la sporirea dragostei pentru România Mare, având de partea lor, în acest avânt fără de asemuire, pe primarul din Cuciurul-Mic Jacov Burda, pe comisarul gărzii financiare Carol Swoboda, pe secretarul districtual Xaver Botuszanski, pe administratorul de percepţie Emil Schneider şi pe primarul din Vasilău Julian Balasinowicz[14].

 

1943: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[15]: Bobeanu Olimpia, comuna Zastavna, judeţul Cernăuţi, media 8,37”.

 

 

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 440

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 32, 1876 p. 85, 1907 p. 92

[3] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, pp. 255, 256

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 247

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 10, Cernăuţi 22 martie nou 1921, pp. 112-117

[11] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[12] În textele anterioare, „ascultant” este trecut „auscultant”, dovadă a cunoaşterii precare a limbii române de către „unioniştii” bucovineni

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[15] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zamostie

 

Gheorghiu: Munteni bucovineni

 

 

ZAMOSTIE. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 23-a biserică, la Zamostie, cu popă”.

 

1680: În 1 aprilie 1680,  când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca,  le revene „a patra parte din sat din Zamostie”.

 

1764: În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă copiilor săi, Vasile şi Maria, „a opta parte la Zamostie în ţănutul Cernăuţilor”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zamostie, moşie răzeşească, „30 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Gligore, 1 dascăl, Gligoraş, 6 şleahtici, Alecsandru COSTRĂŞ căpitan, Sârghie PREIROSUL, Pintelei ONCIUL ruptaş, Ion ONCIUL ruptaş, Ştefan DRACINSCHI şliahte şi Vasili nepot ONCIUL şliahte, 3 argaţi, Chirilă CHIFOC şi Nicolai ŞANDRO, argaţi ai lui Sârghie PREIROSUL, şi Andrei CHIFEI, argatul lui Alecsandru COSTRĂŞ, 3 jidovi, Nahta, Peisa şi Herşko, şi 16 birnici, adică: Mihail ungurian, Vasilie COŞMAN, Hrihor PRIMA, Mihail CHIFIC, Ivan ŞTEFAN, Hrihor brat ego, Iacob brat ego, Alecsa PALIDĂCIOC, Ştefan sin DĂNILĂ, Matei VARENCO, Simion rotar, Ivan BĂLAN, Macovei BOECIOC, Andrei strugar, Vasili ungurian şi Vasili COŞFRU.

 

1783: În 24 martie 1783, stăpâni declaraţi ai celor trei părţi egale ale satului Zamostie erau schitul Zamostie, Gherman şi Ţintă, care vor lăsa partea lor lui Serghie, Vasile, Sandul, Gavril şi Miron Grierosul, precum şi lui Gligori Roschip şi lui Vasilie Onciul, împreună cu Ţintenii, a treia parte a satului Zamostie aparţinând lui Gheorghiţă Onciul, care va fi moştenit de Pintilie, Ion, Mihalachi şi Vasile Onciul, precum şi de Alexandru Costriş.

 

1790: În 22 iunie 1790, Mihalache Onciul dăruieşte nepotului său, Vasile Mihailuc, un odgon de moşia Zamostea, martori fiind Vasile Chirste mazil, Ioan Peletiuc mazil, Sandu Racoce răzeş şi Sandu Zavialeţ răzeş.

 

1796: În 25 mai 1796, Ion Onciul dăruia fetei lui, Aniţa, jupâneasa lui Mihalachi Răut, partea ei din Zamostie şi Vilauce, Mihalachi Răut arendând, în 14 iunie 1796, pe zece ani, şi vadul de moară, cu vatră de eleşteu, al lui Ştefan Grierosul. Nicolai von Aivas va cumpăra, începând din 25 iulie 1796, părţi de moşie din Zamostie de la Ioniţă, fiul lui Constantin Humă, Safta, sora lui Ioniţă Humă, Ioniţă, fiul lui Negoiţă Cerne, Manole Mihovan şi Vasile Zavialeţ,  şi de la Vasilaş şi Vasile Draghinda.

 

1797: Alte părţi de sat aveau să fie vândute lui Andrei Gafenco, cel care arendează, în 9 martie 1797, moşia din Zamoste a lui Ion Onciul şi care va cumpăra de la copiii lui Ştefan Draghinda, care moşteneau o parte din moşia Onciuleştilor, de pe bunica lor, Sanda.

 

1861: Din 1861, la Zamostie funcţiona o şcoală cu 3 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

 

1888: În toamna anului 1888, „biserica ortodox-orientală din Zamosti a ars cu totul. Focul s-a iscat în lăuntrul bisericii”[4].

 

1904: Actuala biserică a fost construită, în locul celei căzute pradă focului, 1904. În 1843, vechea biserică era frecventată de 1.002 enoriaşi, paroh fiind Andrei CHIBICI, iar patron bisericesc, Ioan de GAFENCO. În 1876, patronatul bisericesc fusese moştenit de Andrei de GAFENCO, păstorul celor 1.202 enoriaşi fiind parohul Dimitrie ILASIEVICI. În 1907, patron al bisericii devenise Roman FREITAG, paroh era Vasile VOLOŞENKO, născut în 1872, preot din 1897, paroh din 1903, iar cantor, din 1904, Ilarion VLAD, născut în 1866.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zamostia (Zamostie), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul Pisariv, afluent al Hlibiciocului, între Vilaucea, la sud-vest, şi Carapciu pe Ceremuş, la est. Suprafaţa: 21,61 kmp; po­pulaţia: 1.447 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Este unită cu Vaşcăuţi şi cu Carapciu pe Ceremuş prin bune drumuri comunale; iar prin drumuri de ţară, cu Vi­laucea, precum şi, mai de-a dreptul, cu Carapciu pe Ceremuş. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hra­mul „Adormirea Maicii Domnului”, care a fost, odată, a schitului Zamostia. Această comună este men­ţionată într-un hrisov din de­cembrie 1433, al lui Ştefan Vodă. La 1776, era împărţită în trei părţi, dintre care două erau în stăpânirea lui Alexan­dru Costreş. Între Zamostia şi comuna învecinată, Vilaucea, se întindea o parte din aşa numitul „Co­drul Bucovinean”, ce forma aci o zonă neutră, între terito­riul Moldovei Vechi şi al Po­loniei de pe atunci. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.066 hectare pământ arabil, 119 hectare fânaţuri, 18 hectare 50 ari grădini, 57 hectare imaşuri, 840 hectare păduri. Se găsesc 112 cai, 436 vite cornute, 57 oi, 350 porci, 13 stupi. Zamostia, schit, fondat, după cum ne spune un hrisov din decembrie 1723, al domnului Moldo­vei, Mihai Racoviţă, de către starostele Cernăuţului, Dumi­tru Pîru, şi dăruit de către mazilii zamosteni Gheorghiţă Onciul, Dumitraş Gafencu, Toader al lui Grigoraş Costea, Ioniţă – ginerele lui Neculae al lui Miron Cuparenco, Ilie Ţintă, Tănase Ţintă şi Enache Herăscu. La aceste danii, s-a mai adăugat, la 1726, şi un teren lângă satul Vilaucea, dăruit de Maria Cernauşca. Cu prilejul secularizării mănăstirilor, de că­tre austrieci, a fost desfiinţat şi acest schit (1784) şi averile sale încorporate fondului religionar bucovinean”[5].

 

1941: Clem Nicolae, din com. Zamostea, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, a persecutat populaţiunea română, luând cu forţa pământul şi casa unora şi evacuând din casă pe preotul comunei, iar cu ocazia recensământului, ce s-a făcut de ruşi, a refuzat să înscrie ca români pe aeei ce se declarau ca atare şi a făcut, în acest timp, propagandă comunistă şi anti-religioasă”[6].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Scraba Ipolit, comuna Zamostea, jud. Storojineţ, media. 7.00”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 449

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 96, 1907 p. 60

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 19, 15 octombrie 1888, p. 12

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 246

[6] Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zadobriuca

 

Gheorghiu: Ţărani bucovineni sau La sfat în pragul casei

 

 

ZADOBRIUCA. În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Zadobruca cu două heleşteie”.

 

1730: În 1730, Iordachi Cantacuzino dăruia fetei sale, Balaşa, jupâneasa lui Aristarh Hrisoscoleu vel comis, „satul Zadubreuca”.

 

1766: În 5 mai 1766, când se stabileşte hotarul dinspre Şirăuţi, Zadobriuca era „moşia du-sale Iordache Hrisosculeu” (Petrino) fost mare ban.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zadobriuca, moşie răzăşească, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Ion, 1 jidov, Leizer, 3 văduve, Maria, Nastasa şi Maria, 4 case pustii şi 21 birnici, şi anume: Toader vornic, Ion croitor, Simion croitor, Grigoraş, Andrei MORĂRAŞ, Ivan CĂZACU, Vasile IRIMIŢĂ, Anton, Toader sin ANTON, Ion, Tănasă sin Ion, Gavril DRUMNIAC, Iacob ANDRUSCIAK, Ivan ANDRSCIAK, Vasile cojocar, Tănasă morar, Toader POHORILĂ, Alecsa TIHOMI, Hrihor sin CRAINIC şi Tănasă sin ANDREI.

 

1782: În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Zadobreuca.

 

1800: În 23 aprilie 1800, fiul lui Nicolae Roset, Iordachi, arendează Zadobriuca, pe 10 ani, baronului Cavallar, dar Nicolae Roset face un schimb de moşii, în 4 iunie 1805, şi Zadobriuca ajunge în proprietatea lui Theodor von Mustaţă.

 

1864: Din 1864, la Zadobriuca funcţiona o şcoală cu 2 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[3].

 

1906: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Zadobriuca a fost construită în 1906, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 602 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie ANDRIICIUC, patron bisericesc fiind Ioan de MUSTATZA. În 1876, biserica avea 872 enoriaşi, patron era Cajetan von LUKASIEWICZ, paroh fiind Alexandru ALEXIEVICI. În 1907, patron al bisericii era evreul Kisiel SOKAL, paroh fiind Dimitrie DROBOT, născut în 1862, preot din 1886, paroh din 1903, iar cantor, din 1899, Alexie IEREMICIUC, născut în 1862.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zadobriuca (Zadobrówka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului Cuciur, care de aici, încolo, se numeşte Zadobriuca, la nord de Sadagura. Suprafaţa: 9,10 kmp; popu­laţia: 889 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este situat lângă drumul principal Sadagura-Cernăuţi, care se uneşte, nu departe de comună, cu cel de la Riskupie. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită la 1765. Această comună aparţinea, la 1776, marelui vistiernic Nicolae Ruset. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 707 hectare pămînt arabil, 186 hectare fânaţuri, 5 hectare grădini, 87 hectare imaşuri, 10 hectare păduri şi 15 hectare heleşteie. Se găsesc 38 cai, 203 vite cornute, 150 oi, 64 porci. Zadobriuca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,36 kmp; popu­laţia: 44 locuitori, în majori­tate poloni, restul ruteni şi izraeliţi. Zadobriuca, pârâu, afluent, pe stânga, al Prutului, care ia naştere din împreunarea cu pârâiaşul Cu­ciur, mai jos de satul Cuciur Mic, districtul Cernăuţi, şi se varsă în Prut, la târguleţul Sa­dagura,  unindu-şi  gura  cu cea a pârâului Şubraneţ”[4].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, cei mai renumiţi cârciumari, unul dintre aceştia fiind „Nicolai Andriciuc din Zadobriuca”[5].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 401

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 28, 1907 p. 60

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 245

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zahareşti

 

 

 

ZAHAREŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

 

1577: Peste vreun secol şi jumătate de tăcere, în cancelaria domnească se rosteşte doar numele Zahareştilor, care, în 6 aprilie 1577, sunt întăriţi vornicului Ion Hâra (ctitorul bisericii), care moare în mai puţin de un an, satul fiind moştenit, în părţi egale fetelor lui, Marica şi Aniţa.

 

1646: „Din anul 1646, Iulie 10, ne-a rămasu unu actu de împăcare, scris de însăși mâna Mitropolitului Varlaam, care act, fiind important din mai multe puncte de vedere , îl reproducemu aci, precum urmează[1]: „Varlaam, Arhiepiscop și mitropolitu Suceaskii, scriem și dăm știre, cu această scrisoarere a noastră, cum s-au pârât, de față înaintea Mărirei sale, lui vodă, Safta, femeia lui Dumintrașco Șeptelici, cu Ștefan Murguleț, ginerele lui Dumitrașco Șeptelici, pentru o parte de ocină, din sat din Zaharești, care parte a zis Safta, înaintea Mărirei sale, că a dat-o Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, unei cucoane mai mici, ce-a făcut, mai apoi, cu dânsa, iară Zlata fata lui cea cu femeia cea dintâi, care este după Ștefan Murguleț, să n-aibă treabă într-acea parte de ocină, și a zis că are și martori, pe un preot, care a fost duhovnicul lui Dumitrașco, și pe alţi săteni, care au fost acolo, de s-au prilegit, Măria sa Vodă i-a trimis la noi, să-și aducă Safta acei martori, și duhovnicul acela, cum vor mărturisi ei cu sufletele sale, și a adus Safta duhovnicul și acei oameni, ce s-au prilegit acolo, înaintea noastră, de au mărturisit cum a fost dat Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, acea parte de ocină acelei cucoane mai mici, ce a făcut-o cu femeia aceasta d-apoi cu Safta, și au fost făcut și zapis, iară dacă a poruncit de a venit și Zlata, fata cea mai mare, femeia lui Ștefan Murguleț, iară Dumitrașco a luat zapisul acela și l-a rupt, și a socotit să fie acea parte din Zaharești și pe aiurea pe unde vor fi ocine amândurora, să le țină frățește, într-aceasta, zicu, chip au mărturisit martorii, că a lăsat Dumitrașco cu limbă de moarte, văzând și Safta mărturisind acei matori așa, s-a tocmit cu surorile ce pe unde va fi și acea parte din Zaharești, să țină frățește Zlata și cu soră-sa, și și-au făcut zapis una alteia, zicu, ca să nu mai pârască, pentru aceea le-am făcut și noi, de la noi, această scrisoare a noastră, ca să nu mai scornească pâră sau să se mai pârască, ci să le fie lor această scrisoare de credință, de aceasta screm și dăm știre, pis u metropolie (scrisu în mitropolie) miasiul i (luna Iulie 10) vtt. 7154 / Az (eu) Varlaam metropolit”[2].

 

1667: Marica era căsătorită cu Gheorghe Cărcu, cu care avea trei băieţi, Gheorghe, Vasăle şi Costin Cărcu, moştenitori ai jumătăţii de sat, cuvenită părinţilor lor. În 12 aprilie 1667, Măricuţa, jupâneasa lui Cârcu cel Bătrân, fata lui Toader Murguleţ, şi cu copiii ei, Neculai Cârcu şi Nastasia, jupâneasa postelnicului Eni Ţica, se judecau cu Tudosie Dubău pentru părţi de moşie în Părhăuţi şi în Zahareşti.

 

1687: Aniţa era jupâneasa lui Grigoraş Şeptilici, boier mare şi cu moşii întinse, inclusiv în Horodniceni, Litenii Bucovinei şi în coasta Sucevei, iar copiii lor, Ion, Ilie şi Sandul Şeptilici, vor vinde o jumătate din partea de sat moştenită, în 1687, lui Tudosie Dubău.

 

1765: La Zahareşti, proprietate, din 5 august 1765, a fraţilor Sandul şi Gavril Miclescul, urmaşi, prin părintele lor, Gavril Miclescul, ai lui Tudosie Dubău, dar în veşnică dispută cu Petrea Cheşcu, care „le furase satul”, apoi, din 6 aprilie 1779, proprietate a boierului Lupu Kostaki (Conachi, în alte documente), vin mulţi emigranţi transilvăneni, urmaşii unora dintre aceşti purtând, astăzi, numele satului de origine şi nu cel al străbunului deja uitat: Simeon BURCIU (Rodna, 1768), Ilie TURCĂ (Bungard, 1738), Andrei BORŞAN (Ilva Mare, 1763),  preotul Ilie POP (Bârgău, 1776), Pintilei TÂRNOVAN (Logig, 1777), Ioan NICĂ (Chintelec, 1776), Petru PUFRA (Rondola, 1774), Ştefan MOLDOVAN (Şieuţ, 1746), Vasile MOROŞAN (Borş, 1774), Gheorghe CHISTEA (Rodna, 1777), Dănilă COCA (Maier, 1767), Vaşcu RUSU (Băiţa, 1776), Ioan BLAGA (Băiţa, 1776), Ioan PINTIC (Pintic, 1777), Iacob BALAŞ (Topliţa, 1762), preotul Ion POPA (Zagra, 1777), Dumitru BÂRSA (Bârsău, 1776), diaconul Ioan DASCĂL (Ticuş, 1777), Simion BORDEAN (Ruşii de Sus, 1778), Petru CORDICAN (Ruşii de Sus, 1777), Lupu GHIRLEŞAN (Şărioara, 1778), Mariauţă SABU (Ghinda, 1778), Ursu MOLDOVAN (Chintelec, 1777), Vasile MOROŞAN (St. Martin, 1770), Toma CERGHIZAN (Cerghid, 1771), Ioan SUZ (Leschia, 1770), Octav MOLDOVAN (Cosma, 1777), Procopie MOLDOVAN (Secula, 1776), Ioan FILIP (Serghid, 1774), Ion DIAC (Mocin-Cluj, 1778), Lupu ARDELEAN (Ghiriş-Cluj, 1778).

 

1863: După cum povesteşte I.G. Sbiera, fratele său, Niculai, a fost numit preot, la Zahareşti, în 1863 şi, cum biserica satului însemna prima lui parohie, Niculai Sbiera, ulterior preot la Solca, apoi la Cernăuţi, s-a străduit, cu zel şi însufleţire, „să lumineze pre poporeni la toate prilejurile binevenite, precum asupra datorinţelor religioase şi morale, aşa şi asupra condiţiunilor unui trai bun şi cu ticnă aice, pe pământ. Pe timpurile acelea, referinţele (raporturile) cam triste, de odinioară, dintre foştii clăcaşi şi stăpânul moşiei nu erau încă pe deplin schimbate, şterse şi uitate; tot mai reînviau, din când în când, deşi acum sub alte forme… / Fratele meu căuta să împace şi să armonizeze interesele micului agricultor cu ale marelui proprietar, trăind în cea mai bună înţelegere cu ambele părţi”, Niculai Sbiera fiind cel care, prin exemplul personal, avea să-i înveţe pe zahareşteni cum să folosească gunoiul de grajd pentru fertilizarea arăturilor. Şi a izbutit abia după ce a cedat pământurile bune parohiale, la schimb cu nişte terenuri sterpe, dar care, îngrăşate cu gunoi, au dat, în acei ani, recolte mai bune şi decât cele de pe cele mai roditoare pământuri”.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti[3].

 

1883: Şcoala din Zahareşti „se deschise, în anul 1883, cu o clasă. După ce s-a produs un număr oarecare de cărturari agricultori, s-a înfiinţat în sat, în anul 1896, şi un cabinet de lectură, sub numele de „Cloşca”, cooperând la aceasta cu îndemnuri şi fiul parohului (Niculai Sbiera), Ioniţă” [4].

 

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

 

1904: „Sara spre Zahareşti, pe cărăruşi pline de lepădături, pe drumuri largi, pe cărări rupte, cleioase, prin hârtopuri în care pocnesc roatele. Dealuri se suie şi se coboară timp de peste un ceas în fiorul de frig al nopţii ce se apropie. De pe o culme se văd trei sate: Stupca, Stroieştii şi Zahareştii. La acesta din urmă se ajunge prin coclaurile unui drum săpat. În mijlocul unui sat românesc, o biserică, făcută de urmaşii lui Hâra, credinciosul boier din restriştea lui Petru Rareş. Unul dintre dânşii e chiar îngropat în bisericuţa pătrată, care poartă pe uşa săpată nedibaci două scuturi cu stemă boierească, un X şi ceva ca nişte foarfeci. O femeie cu picioarele goale, înfăşurată într-un mare cojoc, câţiva copii foarte sfioşi stau cu noi în biserica luminată slab de o făclie. / Oamenii mi se par mai îngroziţi decât la noi, muţi, înfricoşaţi de această cârmuire care nu-i iubeşte şi nu-i înţelege, de cârmuirea cea brutală, dispreţuitoare, a „neamurilor”, a „Nemţilor”. Satul e mai bun decât cele de mijloc de la noi, curţile nu sunt pietruite, nici îngrijite, casele nu stau în rând, ci între ele şerpuiesc drumuri noroioase. Şcoala e o baracă joasă, scundă, umedă, unde va fi dascăl cine ştie ce străin: polon, german, evreu, cine ştie ce Român smuls din neamul său”[5].

 

1905: În 1905, „au plecat în America o ceată de gospodari din satul Zahareşti… Cei mai mulţi şi-au găsit de lucru la tren, în târgul Montreal din Canada. Lucrează câte zece ceasuri pe zi… / Zahareştenii nu erau deprinşi cu lucrul aşa de greu şi mulţi s-au îmbolnăvit din pricina asta. Mai slab decât toţi era George a lui Toader Gramadă, care, poate din pricina lucrului celui greu, a gogit o bună bucată de vreme, până ce şi-a dat sufletul… / Un flăcău tot din Zahareşti, cu numele Alexandru Bandol, a picat, într-o Duminecă din toamna aceasta, de pe maşina trenului şi a fost sfâşiat în Bucăţi”[6].

 

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

 

1907: În Biroul comitetului districtual al Sucevei activa, ca secretar II, Eugen Turturean din Zaharești[7]. Postul de învățător, însă, nu era ocupat[8].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la zahareştenii Raveca TOMOIAGA (21 ani în 1908), Maria PUŞCAŞ (19 ani în 1908), Eugen AVRAM (învăţător superior, 40 ani în 1907) şi Natalia AVRAM (soţia învăţătorului, 36 ani în 1907).

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zahareşti, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată la confluenţa celor două pâraie, afluente ale Hraniţei, Treparu şi Pripasna. Suprafaţa: 10,30 kmp; po­pulaţia: 901 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de câmp este legata cu comunele învecinătoare, Stroeşti şi Liteni, pre­cum şi cu drumul districtual Suceava-Gurahumora. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, doar vreo 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Dumitru”, ce ţine de biserica filială din Liteni şi satul Buneşti. La 1542, boerul Nicoară Crovici, pârcălabul Hotinului, a zidit aci o biserică de piatră. La 1776, era proprietatea vor­nicului Costache Lupu. Populaţia, formată din lo­cuitori originari, peste care a venit, mai târziu, o colonie de români transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 912 hectare pământ arabil, 118 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 35 hectare imaşuri, 1 hectar 50 ari heleşteie. Se găsesc 30 cai, 362 vite cornute, 678 oi, 185 porci şi 16 stupi. Zahareşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 3,62 kmp.; popu­laţia: 17 locuitori, dintre cari 9 izraeliţi şi 8 români greco-orientali. Depindea, odată, de comuna Za­hareşti, cu care, la 1756, era în stăpânirea vornicului Costache Lupu”[10].

 

1910: În 1910, despre deja uitatul binefăcător al Bucovinei, a scris, cu durere şi revoltă, Ion Grămadă, zahareşteanul care avea să sfârşească drept Erou al Bucovinei şi să fie, ulterior, uitat, ca şi celălalt „martir uitat de neamul nostru, Grigore Filimon, înfiinţătorul băncilor rurale de la noi, din ţară. / Am mers la deal (prin cimitirul din Cernăuţi, în noaptea de Înviere, în căutarea mormântului lui Filimon), ne-am întors iarăşi la vale, cetind la zarea lumânărilor toate inscripţiile de pe cruci, şterse de ploi şi de soare, că doară vom da de numele Filimon, dar numai cu greu am aflat mormântul lui. / Doamne, ce mormânt! Aproape una cu pământul şi, deasupra, iarbă şi buruene dese, iar la cap o cruciţă de lemn, pe care cu greu puteai descifra inscripţia ruginită. Pumnul măcar are un monument, Filimon, însă, nimică! Şi doară s-au strâns bani în numele lui, s-au făcut colecte pentru o cruce… / Îndureraţi, am început cu toţii să plivim iarba, să smulgem buruenile una câte una şi, apoi, i-am înfipt şi lui lumânări în ţărâna mormântului, căci vezi, sărmane Filimon, tu n-ai neamuri pe aici, care să-şi aducă aminte de tine; tu ai fost un biet fecior de ţăran din ţinutul Sucevei şi, de aceea, „Domnii” au uitat astăzi de tine; tu de mic te-ai luptat cu nevoia şi cu sărăcia ca să ajungi, vreodată, la liman mai liniştit, dar nu ţi-a fost scris să-ţi vezi visul cu ochii, căci, din pricina durerilor şi sărăciei neamului nostru, ai uitat de sărăcia ta proprie şi ai alergat, zi şi noapte, flămând şi însetat, în trăsură şi cu bicicleta, din sat în sat, pe ploaie şi pe vânt, pe arşiţa dogoritoare a soarelui şi pe geruri cumplite, ca să faci bănci rurale, să scapi ţărănimea noastră din robia economică, până ce ai căzut înfrânt şi istovit de puteri. Prea a fost grea sarcina asta pentru tine! / Acum te-ai liniştit şi tu, cel vecinic neobosit, tu care n-ai ştiut ce-i odihna şi somnul, nici traiul cel bun şi ticnit; care ai tremurat, totdeauna, cu gândul la ziua de mâine şi n-ai avut parte de bucuriile din familie, căci familia ţi-a fost tot neamul nostru oropsit, pe care ai voit să-l ridici din nevoi. / Dormi liniştit, sărmane visător, măcar tinerimea de nu te-ar uita, cel puţin o dată pe an, ci să-ţi aprindă, din când în când, o candelă care să-ţi lumineze întunericul din cimitir”. / Parcă ar fi vorbit despre posteritatea sa Eroul Bucovinei, o posteritate la fel de vrăjmaşă şi de nerecunoscătoare, care avea să-l ignore, vreme de aproape un secol, pe Doctorul în Istorie şi pe marele scriitor bucovinean Ion Grămadă, cel născut la Zahareşti, în 3 ianuarie 1886, mort pentru Întregirea Neamului Românesc, la Cireşoaia, în 27 August 1917.

 

 

5/18 septembrie 1917: „Vrednic de însemnat este numele tânărului profesor şi publi­cist bucovinean Dimitrie Marmeliuc, sublocotenent în Armata Română. Abia ieşit din şcoala de ofiţeri de la Botoşani, pe care a terminat-o acum câteva luni, acest brav fiu al Bucovinei, care se află rănit într-un spital de lângă front, a fost decorat de M. S. Regele, cu mâna sa, cu ordinul Mihai Viteazul, pentru eroismul cu care a luptat în cumplita şi glorioasa zi de 6/19 august. Dimitrie Marmeliuc este fiu de ţăran român, din comuna Zahareşti, judeţul Suceava (din Liteni-Moara – n.n.). Păcat numai că poartă, la sfârşitul numelui, o coadă ruteană, după cum o fac, de altfel, o mulţime de români intelectuali din frumoasa noastră Bucovină, fără să-şi dea seama cât de su­părător este acest lucru pentru oricare român adevărat, mai ales acum, în România Mare!”[11].

 

12/25 septembrie 1917: „Ion Grămadă, fiu de ţăran din satul bucovinean Zahareşti, ofiţer voluntar în Armata Română, scriitor de frunte şi bun cu­noscător al trecutului neamului nostru, a murit moarte de erou pe Valea Trotuşului, luptând pentru realizarea idealului naţional. El a fost un bun profesor al liceului din Cernăuţi; vorbea frumos şi cu căldură; iubit şi mult apreciat de elevii săi; ca chip, avea o înfăţişare voinică şi frumoasă; stăpânit de o minte ageră şi aleasă. Se pregătea şi era aproape să ia doctoratul în litere la Viena (doctorat în litere şi filozofie, pe care îl luase în 16 iulie 1913 – n.n.), pentru care îşi avea preparată teza, tratând despre „Ro­mânii la asediul Vienii din anul 1683”. / În urma lui Ion Grămadă a rămas şi o lucrare de actualitate foarte importantă, pe care o scrise ca un document istoric, cu gândul ca s-o publice în mai multe limbi europene, şi în care înfăţişează, cu o extraordinară putere de evocare, toate nelegiuirile, toate sălbătăciile fără nume săvârşite de austrieci în Bucovina, cu date exacte şi controlate în mod foarte riguros. Ar fi bine ca această lucrare să nu ră­mână în părăsire şi să se publice, pe lângă româneşte, şi în limba franceză, fiind de mare folos pentru cauza noastră naţională (în realitate, lucrarea, premeditată drept „Cartea sângelui”, era doar începută, capitolul „Vremuri de bejenie” însemnând una dintre primele proze româneşti cu adevărat moderne; „Cartea sângelui”, cuprinzând toate prozele Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, inclusiv „Vremuri de bejenie”, a văzut lumina tiparului în vara anului 2002, în 27 august, ziua în care a fost răpus, depunând-o pe mormântul lui din Suceava)”[12].

 

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Rezervistul Axinte Rusu, Zahareşti, Regimentul 22, rănit; Corporalul Vasile Salamach, Zahareşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Fruntaşul Dumitru Fartaiş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[14]; „Corporalul Ion Fărtăieş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier; Rezervistul Gavril Pinciuc, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[15].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ştefan Totoiescul la Zahareşti”[16].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Flontaş Vasile, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul IV, jud. Suceava; Purja M. Ioan, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul V, jud. Suceava”[17].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[18], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Larion Lazăr, de la Bosanci Nr. 1, la Zahareşti; Belţa Silvia, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Corduban Ecaterina, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Cojocaru Adrian, de la Zahareşti, la Sf. Ilie; Bartoş Ilie, de la Zahareşti, la Stupca”. „Bocăneţ Elisabeta, de la Zahareşti, la Suceava, Şc. nr. 3, post II, soţ învăţător”[19].

 

 

[1] Arhivele Istorice, Tomul III, p. 226

[2] Biserica și Școala, Nr. 8, Anul X, Arad, 23 februarie / 7 martie 1886, p. 59

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] I. G. SBIERA, Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ 1899, p. 323

[5] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 32

[6] Ion Grămadă, în Deşteptarea, nr. 1/1907, pp. 9, 10

[7] Apărarea Națională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[8] Apărarea Națională, Nr. 42 și 43, Anul II, duminicî 9 iunie stil nou 1907, p. 3

[9] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 245, 246

[11] Bianu, I, pp. 213, 214

[12] Bianu, I, p. 223

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[15] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[17] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[18] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[19] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

 

Fotografia din ADEVĂRUL

Adevărul, 17 aprilie 1915

“Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voroneţ

 

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

 

VORONEŢ. Satul datează ca branişte a mănăstirii Voroneţ din 1490, ctitorită, în 1488, de către Ştefan cel Mare, dar avea, în 1774 doar 8 familii de iobagi, cele ale emigranţilor transilvăneni Marian MORARIU, morar din Berghia (1763), Ioan MORARIU din St. George (1766), Matiaş, George şi Nichita UNGUREAN din Berghia (1764, 1773 şi, respectiv, 1763), Simeon UNGUREAN din Ardan (1773), Iosif UNGUREAN din Nuşfalău (1772) şi Ioan UNGUREAN din Berghia (1771).

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistra la Voroneţ „27 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 3 femei sărace, 18 ţărani şi 5 birnici, aceştia fiind Vasile, câmpulungean, Grigori BĂDĂLUŢĂ, Ion, ungurian, Mărian, ungurian, morar, şi Gafiţa cu holtei. / Rufeturile erau: popa Ion, Măriuţa, cumnata lui Vasile CÂMPULUNGEAN, Safta, babă săracă, Catrina, săracă, Toader sin Ifteni, ţăran, ţăranii săraci şi, cei mai mulţi, fără nume, sub binecuvântarea călugărească, Ion sin Vasile, Stafi, Toadir MĂRIAN, Gavril, Ion, Toadir, Grigore, Pavel, Toma, Costandin, Georgii, Arsene, Ursul, Vasile, Iftimi, precum şi săracele emigrante din Ardeal, Irina şi Gafiţa.

 

1775: În 1775, Voroneţul avea 9 familii de iobagi mănăstireşti, numărul familiilor ajungând la 44, în 1784.

 

1809: „Este ușor de presupus că o provincie ca Bucovina, ai cărei locuitori nu sunt foarte avansați în civilizație, nu ar trebuie să aibă aproape nici o fabrică; de fapt, nu vedem niciuna cât de cât importantă. Fabrica de ceramică din gresie din Voroneţ livrează comerțului un olărit apreciat”[2].

 

1843: Biserica mănăstirii Voroneţ, ctitorită, în 1488, de Ştefan cel Mare, avea, în 1843, 934 enoriaşi, din Voroneţ, Bucşoaia şi Frasin, paroh fiind Ioan KARLOWETZKI, în preajma mănăstirii funcţionând o şcoală trivială, menţionată de sursă şi în 1843. În 1876, biserica avea 371 enoriaşi doar în Voroneţ, preot cooperator fiind Georgie MÂNDRILĂ. În 1907, preot cooperator era Dionis ZURCAN, născut în 1871, preot din 1896, iar cantor, din 1899, Damian VACARIU, născut în 1874.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[3].

 

1890: În 1890, comuna Voroneţ avea 500 locuitori, primar fiind Dimitrie Gemănariu. Învăţător era Lazăr Florciuc, Isidor Zavadovschi era paroh, iar Damian Vacariu era cantor bisericesc.

 

1892: Din 1892, la Voroneţ funcţiona, în locul şcolii triviale de odinioară, o şcoală cu 2 clase[4].

 

Romstorfer: Voroneț

 

1892: Raportul anual, pagina 119 (Voroneţ). „Conservatorul Romstorfer a raportat despre restaurarea mănăstirii greco-orientale, acum biserică parohială, din Voroneţ, și despre ruinele din apropiere, destinate demolării, probabil rămășițe ale fostelor chilii ale mănăstirii“[5].

 

1901, Gustav Weigand: „Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului[6], la 6 km distanță, iar după-amiază, la Voroneţ, sat situat idilic într-o vale laterală a Moldovei, locul de origine al celebrului Codex Voroneţian, descoperit la Putna, de domnul Creţu, atunci când mănăstirea a fost secularizată, dar publicat de domnul Sbiera, împotriva voinței domnului Creţu. Fostele biserici mănăstirești din Mănăstirea Humorului și Voroneţ servesc, acum, ca biserici parohiale. Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia[7], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[8].

 

1904: „Până în sară, se mai poate vedea Voroneţul, care se ascunde în păretele de dealuri din stânga oraşului, unde ai zice că pădurile de brad copleşesc totul. Mă duce într-acolo nu un Onoiu dintr-o clasă unde „toţi sunt de mijloc”, ci fetiţa parohului Zavadovschi, care mă întovărăşeşte de la Gura-Humorului, vorbindu-mi pe drum de minunea săgeţilor care au arătat locul de clădire al Voroneţului şi de cântările de bucurie ale îngerilor din paltin. / Trăsura trece Gârla Morilor, care se strecură limpede pe prund, ea rătăceşte pe locuri bolovănoase, unde fiecare drumeţ are alt drum, înaintează în umbra codrului de brad şi trece, pe un podeţ, Moldova. / E aceeaşi apă vioaie, dar largă, senină, pe care o ştim din părţile sucevene ale Moldovei. Într-un freamăt măreţ, ea merge spre hotarul nostru, de care nu vrea să ştie, căutând departe Siretiul râpos cu apa gălbie, bătrân soţ pentru această mireasă tânără, cu sufletul limpede. Humorenii şi Voroneţenii culeg păstrăvi în ochiuri adânci de apă. / Mai departe e pârâul Voroneţului, care măcar acum, în vremea de revărsare a ploilor, nu e deloc un pârâiaş de dispreţuit, ci hrăneşte harnic Moldova, stăpâna sa. De aici, în drumuleţe cotite, se înşiră casele satului Voroneţ. Peste câteva podeţe de crengi, căptuşite cu ace de brad, se ajunge la mănăstire, în adâncul adâncurilor codrului, în valea cea mai tăinuită a văilor muntelui. Mănăstirea, astăzi biserică de mir ca şi cea de la Humor, se vede numai când ai ajuns lângă dânsa şi-ţi iese înainte părintele Zavadovschi, aşa de Român, cu tot numele său, aşa de gospodar, cu toată boala sa, care nu e mai bucuros de nimic decât să-ţi arate, în cele mai mici amănunte, biserica sa, pe care-a păzit-o, a curăţit-o şi apărat-o cincisprezece ani”[9].

 

1904: „Cronicarul Grigore Ureche zice că Ştefan cel Mare a zidit 44 de mănăstiri şi biserici. În mai toate aceste biserici se află zugrăvit şi portretul lui, şi anume pe păretele de ctitorie, din templul bisericilor sau în Evangheliile din vremea lui Ştefan cel Mare, care se păstrează, acolo, până în ziua de astăzi. / Pe păretele de dedicaţie, din templul biserici­lor din Voroneţ, Bădeuţi şi din Pătrăuţi, toate în Bucovina, se află portretul lui Ştefan cel Mare, al Doamnei sale, Maria, al fiului lor, Bogdan, şi al fii­celor lor, şi anume la biserica din Pătrăuţi a două fiice. Ştefan cel Mare, de obicei în costum roşu, este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă şi cu mus­tăţi, cu păr lung, blond şi cu capul cam plecat; ţine biserica respectivă, oferind-o lui Iisus Christos. / La aceste portrete găsim, însă inconvenientul că bisericile acestea au fost devastate, în mai multe rânduri, şi apoi, iar reînnoite. Arhitecţii austrieci au constatat că, în bisericile din Bucovina, se găsesc mai multe pături de zugrăveli, care provin de la reînnoiri. Portretul de la Voroneţ este din anul 1546, adică de pe când Ştefan cel Mare nu mai trăia. / Un criteriu sigur oferă, însă, portretele lui Ştefan cel Mare, ce le găsim pe mai multe obiecte de pe vremea lui, care nu au fost supuse unei înnoiri şi au rămas intacte, până în ziua de astăzi. Aceste obiecte sunt dverele sau perdelele de la uşile Împărăteşti ale catapetesmei bisericeşti, epitrafile şi evangheliere. / În tetraevanggelierul din biserica Gura Humorului, scris în 1487, pe epitrafilul din biserica de la Pătrăuţi, fără dată, şi pe dvera din mănăstirea Putna, din anul 1500, tustrele dăruite de însuşi Ştefan cel Mare, fiind în viaţă, se află portretul lui, care, în executare, se aseamănă mai mult cu portretul din biserica Voroneţului. Ştefan este mic la statură, cu faţa plină, fără barbă, cu mustăţi şi păr lung şi blond / Dionisie OLINESCU”[10].

 

 

1906: „Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[11].

 

1907: În lista constituirii Comitetului electoral districtual Umor sunt menţionaţi, ca membri, noul preot expozit, Nicolae Ţurcan, şi noul primar, Gavril Zus, din Voroneţ[12].

 

1907: Din replica fostului paroh din Voroneţ, Isidor Zavadovschi, preot în Mănăstirea Homor, sunt de reţinut câteva citate, care ţin de prezentul de atunci al satului Voroneţ. „Postul din Voroneţ mi s-a încredinţat, la timpul său, de marele Arhiereu Silvestru, ca un deosebit post greu de păstorit. Şi, pe când antecesorii mei au răbdat acolo nu mai mult decât până la 3 ani, eu, cel păcătos, am păstorit aceea comună prin 16 ani. Este un argument mai presus de toate pentru dezinteresul şi neinvincibilul meu idealism că am resignat la toate beneficiile stării mele prin 16 ani! Eu cred că numai reproş nu mi-ar putea face opinia publică, dacă am ţinut în partea sărăcimii şi, la insistenţa sa pe lângă mine, am dezrobit-o de sub jugul puţinilor chiaburi din acel sat, ce erau pe aceea vreme. Ştiam prea bine că-mi voi atrage urgia lor. Dară, pe o parte, jugul greu ce-l purta sărăcimea, apoi ilegalităţile bogăţimii, ce erau pe atunci la ordinea zilei, m-au înduplecat să lupt, cu toată energia, în contra celor îngâmfaţi. / Izbânda a fost cu desăvîrşire a sărăcimii şi cei puternici au fost zdrobiţi, după cum au rămas şi până astăzi. Eu sigur doară nu am fost vinovat că plebiscitul l-a depus pe cunoscutul vornic Dumitru Gemenariu şi pe necunoscutul secretar comunal, fratele său, dl Costan Gemenariu, din slujbele lor, ce le ocupaseră ei până atunci, prin mulţi ani. Care a fost urmarea!? Un binecunoscut scriitor din Voroneţ a mânjit vreo nouă coli cu calomnii nemaipomenite asupra mea. Acest product al unui spirit tulburat de răchiu l-a predat, în două exemplare, în mîna prezidentului ţării şi a Prea Sfinţitului Arhiepiscop însuşi destituitul vornic Dumitru Gemenariu. Articolul prezent din „V . P.” prezintă numai un fragment din acel pamflet criminal nemaipomenit. / Amândouă exemplarele au fost pe loc intimate, de ambele autorităţi supreme, instanţelor prime, spre îndrumarea prealabilelor cercetări. Au început a călători voronicenii, citaţi cu droaia, la prefectura din Humor şi la protopresviterie. / Cercetarea a fost condusă, în căpitănie, de comisarul de atunci, dl Teofil Gramatovici, iar ca martori din comună au asistat, la toate, domnii Dumitru Cucu şi Damian Vacariu. Oamenii care au iscălit plângerea lui Costantin Gemenariu, care, cu câţiva ani înainte, a fost condemnat la temniţă pentru hulă asupra bisericii şi a slujitorilor ei (preotul în chestie a fost actualul paroh din Botuşana), au fost mituiţi cu fel de fel de juruinţi şi daruri. Toate cele scrise sunt, din fir în păr analizate, calomnii criminale. Şi de acestea le făureşte vestitul Costan Gemenariu arbitrar şi le şi iscălesc cu numele tuturor funţionarilor săteşti, aşa că ai crede a da în faţa unui protocol veritabil. / Când însă întrebi pe acei iscăliţi, încremeneşti, căci afli că ei nu ştiu de nemică. Aşa un caz l-am descoperit, în anul 1904, când domnia sa iscălise, pe o jalbă asupra mea (care zăceam atunci, fără speranţă, bolnav la pat), îndreptată către prezidentul ţării, pe vornicul Gavril Zuz, care nu ştia de nemică! / Actele cercetării au fost puse la dosar, fiind clar că toate sunt calomnii izvorâte din pizmă urâtă. Tot cu acel resultat s-au terminat cercetările protopresviteriei… / După cercetare, m-am înfăţişat la dl prefect Friedrich Roller, cu rugămintea să binevoiască a-mi permite efectuarea unui duplicat, spre al supune judecătoriei. Domnia sa mi-a refuzat, cu motivul că cercetarea avuse numai caracterul unei informaţiuni prealabile şi este, în stadiul în care se află, secret oficios. Dar, vor întreba mulţi din public, cum s-au adus în conex cele petrecute înainte de un deceniu, cu lupta electorală din acest an? / Din cuvintele articolului din „V. P.”, care urmează după al noauăle punct, şi anume: „Şi el nu se ruşinează a huli pe învăţătorul superior Medvighi, că ar jupi poporul. Ruşine să-i fie!”. / Ca o rază din spectrul infernal trece aici un nume pe dinaintea ochilor. Şi presupunem că de acest nume este legat şi făptuitorul acestor calomnii, scrise cu un cinism numai propriu unui semicult. În aceasta părere ne-ar întări şi faptul că domnul susnumit este cumnat cu dl Constantin Gemenariu, scriitorul pamfletului din anul 1898. O ! inimă înveninată!, conştiinţă amuţită sub povara patimei invidiei nesăţioase, care uiţi a-ţi completa raportul asupra unui preot (am greşit) popa păcătos! / Aici trebuiai să nu uiţi: 1). Că am luptat pentru înfiinţarea şcolii din Voroneţ, precum a luptat pretutindeni preoţimea calomniată de învăţători, pentru care a muncit şi le-a creat existenţe. / 2). Că am dat iniţiativa şi am eluptat hotărârea forurilor competente, de a ridica această expozitură la rangul de parohie. / 3). Că am dat impulsul şi am pregătit toate pentru zidirea unei case parohiale monumentale. / 4). Că am restaurat biserica din Voroneţ, acel monument vechi istoric, de artă şi eminent naţional, în direcţie absolut conservatoare (şi aici am avut o luptă crîncenă) pentru care lucru îmi datoreşte mie, păcătosului, şi astăzi înaltul regim suma de peste 2.000 coroane. / 5). Că am lucrat cu toată energia şi succesul dorit şi am luat în arendă, încă în anul 1893, de la fondul religionar, cu preţ foarte moderat, adică 24 coroane pentru hectar anual, pentru sărăcimea din Voroneţ complexul de 84 fălci, ce se numeşte „Codru”. Aceasta activitate păcătoasă este documentată cu date oficioase. / Aş putea induce multe păcate de ale popii Zavadovschi dară fie-vă destul! Mănăstirenii spună dacă au gust despre păcatul meu cel mai recent, ce l-am comis când am fost, marţi, la 28 mai 1907 stil nou, în direcţia bunurilor şi am exoperat pentru ei păscătoarea pentru aproape 600 oi în pădurile fondului”[13].

 

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica ONICEAG (fără vârstă menţionată, în 1907) din Voroneţ.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voroneţ, sat, districtul Gurahu­mora, aşezat pe pârâul cu acelaşi nume, la confluenţa sa cu râul Suceava. Suprafaţa: 42,61 kmp; popu­laţia: 491 locuitori români, de religie gr. ort. Printr-un drum comunal este legat atât cu drumul principal Gurahumora – Cîmpulung, cât şi cu staţia Gurahumora a liniei ferate Hatna-Câmpulung. Are o biserică, zidită la 1488, fosta mănăstire Voroneţ, având hra­mul „Sfântul Gheorghe”, şi o şcoală populară cu o clasă. Într-un hrisov, datând din 1435, se face menţiune de această comună (nu e sigur, pentru că Stan Bârlea de Voroneț[15] putea avea în alt loc baştina – n. n.). Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 41 hectare fâ­naţuri, 3 hectare grădini, 216 hectare imaşuri, 3.773 hectare păduri. Se găsesc 11 cai, 214 vile, 200 oi, 150 porci, 10 stupi. Voroneţ, moşie, atenenţă a mo­şiei cu administraţie specială Gurahumora, districtul Gurahumora. Are o casă şi 5 locuitori. Voroneţul, pârâu, afluent, pe dreapta, al Moldovei, ce-şi adună izvoarele de sub poalele Opcinei Vo­roneţ şi, primind pârâiaşele Slătioara, Brusturoasa şi Ma­gherniţa, se varsă, după ce udă comuna Voroneţ, în Moldova, mai sus de orăşelul Gurahumora”[16].

 

1914-1918: „Infanteristul David Jucean, Voroneţ, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[17].

 

1949: Este numit, în Învăţământul elementar, ciclul I[18], „Negrilă Ioan, director la Şcoala elementară Voroneţ”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 242

[2] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 51, 1907 p. 101

[5] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[6] La Mănăstirea Humorului, au cântat, ca şi pentru Alexandru Voievidca, Simion Buburuzan (Copchiliţo de pe coastă), şi Gheorghe Boca.

[7] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[8] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[9] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 55

[10] Familia, Anul XL, Nr. 28, 11/24 iulie 1904

[11] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[12] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul II, Cernăuţi, joi 28 martie stil nou 1907, p. 4

[13] Apărarea Naţională, Nr. 42 şi 43, Anul II, duminică 9 iunie stil nou 1907, pp. 2, 3

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] „după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău” – Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931, p. 39

[16] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 244

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[18] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

 

Biserica Voroneţ

Romstorfer: Voroneț, în 1875

 


Pagina 12 din 1,266« Prima...1011121314...203040...Ultima »