Dragusanul - Blog - Part 7

Imnul Naţional Român, pe o melodie ucraineană?

 

Un text surprinzător despre Imnul Naţional al Românilor, semnat de un protopop transilvan, originar din Soroca, insinuează că ştiuta melodie moldovenească, pe care s-a cântat textul, ar fi fost un cântec vechi ucrainean; ba, mai mult, şi asupra unor coautorate ale textului insista Meletie Răuţu, fără dovezi, dar cu intruziuni de elemente reale, care să credibilizeze şi fanteziile:

 

 

Imnul Naţional „Deşteaptă-te Române”

 

 

În legătură cu poezia a doua, „Din sânul maicei mele”, pusă de mine pe note, după melodia mult auzită şi mai mult cântată în copilărie, am găsit necesar ca să povestesc cele auzite de mine, pe când eram învăţător de muzica vocală în Hudeştii mari de Dorohoi, de la Scipione Bădescu, care, până prin anul 1887, funcţiona ca revizor şcolar în ambele judeţe deodată, în Nordul Moldovei: Botoşani şi Dorohoi.

 

Acest fost revizor şcolar era originar din judeţul Sălaj, Tran­silvania, fiu de preot, de neam cărturar.

 

Înainte de a fi fost revizor şcolar, în sus-zisele judeţe, a trăit multă vreme la Bucureşti, colaborator la mai multe ziare şi la mai multe reviste literare, atât ca cronicar, precum şi ca autor de poezii, mult apreciate de contimporanii săi.

 

În timpul cât a funcţionat ca revizor şcolar, n-a încetat a se ocupa cu poeziile, cu articolele de literatură şi ca cronicar.

 

După retragerea din postul de revizor, a condus singur o re­vistă a sa proprie, intitulată „Vocea Botoşanilor”, cu care se im­pusese prietenilor, şi mai cu seamă devenise temut de adversarii săi.

 

Din gura acestui Scipione Bădescu, în casa Domnului Ioan Franc, din Hudeştii mari, am aflat istoricul Imnului Naţional „Deş­teaptă-te Române”, precum şi a originii ariei muzicale pe care s-a cântat totdeauna acest imn cunoscut de toată suflarea românească.

 

Acel Scipione Bădescu ne povestea, la mai mulţi deodată, că nu singur Andrei Mureşanu a fost singurul autor; ci că înspre ziua de 3 Mai 1848, la Blaj, s-au adunat românii, nu numai din laturile Transilvaniei, ci din mai toate unghiurile locuite de români: Din Moldova, cu vecinele ei surori, Bucovina şi Basarabia, din Mun­tenia, din Oltenia şi de pretutindeni.

 

Din acea mare mulţime de români, n-au lipsit, în special, oamenii cărturari ca: Alecsandri, Eliade Rădulescu, Negruţi şi mulţi bărbaţi reputaţi dintre fruntaşii neamului românesc.

 

La opera de redactare a Imnului Naţional, comun al tuturor românilor, au colaborat deci toţi cei ce erau recunoscuţi ca autori de rime.

 

Dar toţi colaboratorii nu ar fi putut semna o singură poezie, mai ales că românii din alte laturi, afară din hotarele Ungariei, erau ţinuţi a participa numai ca simpli spectatori în ţara streină, şi aşa destul de suspectaţi de cerberii ungureşti, cari, în toate tim­purile trecute, purtau oroare de tot ce-i român, de peste munţi.

 

Imnul Naţional s-a compus numai cu o zi mai înainte, iar unii afirmau că chiar în seara zilei spre 3 Mai, zi fixată cu mult înainte, de ziua memorabilă de paşnica manifestaţiune românească din câmpia numită a „Libertăţii”.

 

Poezia astfel întocmită trebuia îmbrăcată într-o haină de viaţă a unei melodii, a unei arii, care trebuia intonată chiar a doua zi.

 

A doua zi, când în Catedrala Mitropoliei din Blaj se celebra cea mai măreaţă serbare bisericească şi naţională, la timpul cuvenit, în loc de priceasnă, în amvonul corului catedralei, s-a cântat „Deşteaptă-te Române”.

 

Cum toate erau spontaneu, din fugă pregătită, în lipsă de o melodie adaptabilă, cu toţi au convenit să o înveţe pe o singură voce şi anume pe aria vechiului cântec moldovenesc „Din sânul maicei mele”[1], schimbându-i numai timpul mişcării din melancolică în tempo de marş, adică în măsuri de 2/4 în loc de 4/4, care, ca concepţie muzicală, nu cadrează cu întreaga energie a cântării.

 

Scrupulos judecate aceste două concepţii, poezia energică în idei şi cuvinte nu cadrează cu arta tristă şi melancolică, care cel mult poate fi tolerată ca fiind o manifestare, mai mult a unei jeliri, decât a unei explozii de manifestare, a sufletelor mistuite de dureri înăduşite, care totuşi nu se puteau erija în porniri de rebeliune, interzise de prudenţă, de către marii oameni ai acelor vremuri.

 

Din acest punct de vedere imnul „Deşteaptă-te Române”, care întruneşte toate condiţiunile unei manifestări pline de entuziasm de clocotire naţională întru toate asemeni „Marsiliezii”, nu a fost îm­brăcat într-o haină muzicală tot atât de vioaie ca aria franceză.

 

Tot povestitorul meu Scipione Bădescu mai spunea că adevărata origine a melodiei „Din sânul maicei mele”, identică în tonalitate minoră în „mi minor” cu aria imnului „Deşteaptă-te Române”, este de origină ucraineană, poate tot din concepţia vreunui moldovan de prin regiunile moldoveneşti de prin Crimeea.

 

Dacă origina acestei povestiri ar fi pusă la îndoială, ca iz­vorâte din propria mea născocire, măcar un martor auditiv, care mai trăieşte, prin judeţul Dorohoi, ar confirma cele mai sus arătate de subsemnatul,

 

Protopop Ortodox Melete Răuţu din Satu Mare.

Am scris aceasta la 20 Octombrie 1931[2].

 

 

[1] Amatorii şi în special cunoscătorii de artă muzicală, prin un studiu comparativ, s-ar convinge despre identitatea ambelor arii „Din sânul maicei mele, în tempo normal şi „Deşteaptă-te Române”, în tempo de marş.

[2] Răuţu, Melete, Cetatea, cu monografia oraşului Soroca, Oradea 1932, pp. 72-74

 

 

 


Merenii şi Plopenii lui Gheorghiţă Abogătoae

 

 

 

Fiu al soţilor Mihai Abogătoae şi Maria, născută Ichim, prietenul meu din copilărie (deşi mult mai mic) Gheorghiţă Abogătoae, căruia mă simt dator cu o genealogie, poartă un nume rar, care poate veni de la o văduvă din neamului Bogătoiu, atestat documentar abia în anul 1847, la Bârlad, printr-un Ștefan Bogătoiu[1], fie de la o văduvă din neamul Bogatu, cu atestări documentare mai timpurii, inclusiv prin părţile Bucovinei, unde au trăit Silvestru BOGATU, atestat în 28 iulie 1768, când era monah la Solca şi în această calitate figura ca martor într-o pricină de moşii între episcopia Rădăuţilor mănăstirea Suceviţa[2], Nicolai BOGATU, atestat documentar în 1772, la Fundu Moldovei[3], Simion BOGATU, atestat în 1806, la Botoşani[4] sau Ştefan BOGATU, atestat în 1914, la Bereşti-Covurlui[5].

 

Neamul matern, Ichim, atestat documentar în Plopeni încă de la împroprietărirea din 1864, prin Gavril ICHIM, care primea 4 fălci de pământ pentru că avea o pereche de boi[6], avea să-şi jertfească câte un fecior, în ambele războaie mondiale. Mai întâi a căzut Dinu ICHIM, mort pentru neam şi ţară în anii 1916-1918[7], apoi fiul acestuia, Mihai ICHIM, răpus în timpul celui de-al doilea război, cu consecinţa că copiii lui, Petruţă şi Maria, au fost nevoiţi să preia povara gospodăriei încă de mici, Petruţă – unchiul nostru preferat, învăţând meşteşugul fierăriei, în care avea să ajungă de neîntrecut[8]. Avea şi un talent al improvizaţiei poetice surprinzător, Petruţă descriind, cu ritm şi rimă, dar şi cu umor spumos, tot ceea ce vedea la nunţi, la colinde sau cu prilejul urăturilor de anul nou.

 

Neamul Ichim are rădăcini străvechi prin părţile Vasluiului, răspândirea lui prin Moldova începând în 1639, când nepoţii aceluiaşi bunic Ichim încep să-şi dispute moştenirile în faţa Dovanului Domnesc. În timp, urmaşi ai „stâlpului” Ichim (strămoşul din care se trage neamul) ajung pe la Iaşi, Botoşani, pe la Petia, Dolheştii sau Rotopăneştii Fălticenilor şi pe la Horodnic sau Marginea Rădăuţilor. Înclin să cred că primul Ichim din Plopeni, Gavril – împroprietăritul din 1864, venise din Petia sau de prin satele fălticenene în care se răspândise neamul, dar mărturii n-au rămas, care să mă îndreptăţească la o concluzie.

 

Pe scurt, povestea neamului răzeşesc al urmaşilor lui ICHIM, stâlpul, începe în anul 1639, la Munteneşti-Vaslui[9] şi continuă prin Toader (1644, Turbăteşti)[10], Gheorghe (1750, Iași)[11], Vasile (1755, Iași, Hagioae)[12], Costandin (1786, Floreşti)[13], Traian, tulpina neamului (1823, Iași)[14], Toader (1847, Bârlad)[15], Vasile  (1857, Petia)[16], Neculai (1857, Roman)[17], Vasile (1858, Petia-Fălticeni)[18], Gavril (1864, Plopeni-Suceava)[19], Ion (1892, Ionișești-Roman)[20], Ion (1892, Mânzați-Tutova)[21], George (1896, Horodnic-Rădăuţi)[22], Dumitru (1899, Văscani)[23], Vasile (1899, Galata-Iaşi)[24], Ion (1899, Comarna-Vaslui)[25], Ion, Maxim (1914, Marginea-Rădăuţi)[26], Dumitru, Neculai (1917, Rotopăneşti-Suceava[27]), Dinu (1917, Plopeni-Suceava)[28], Catinca (1926, Dolheşti-Fălticeni)[29], Gheorghe, Gavril (1926, Marginea-Rădăuţi)[30], Mihai (1941, Plopeni-Suceava)[31].

 

 

Gheorghiţă ABOGĂTOAE moşteneşte spiritul răzeşesc al urmaşilor stâlpului Ichim şi a făcut din dragostea pentru pământ o vocaţie, continuată, inclusiv prin studii universitare de specialitate, la Cluj-Napoca, şi de feciorii lui. Au rădăcini viguroase de stejar trainic, dar şi o onestitate deja proverbială, pe care o cunosc şi o respect. Tocmai de aceea îi închin lui Gheorghiţă ABOGĂTOAE mărturiile despre Mereni şi Plopeni pe care le-am aflat prin înscrisurile vremilor vechi, fiind stârnit sufleteşte de imboldurile copilăriei, o copilărie care ne-a unit, cândva, tălpile paşilor peste aceleaşi fire de iarbă şi brazde închinate cerului roditor.

 

Sigiliul bisericii din Plopeni

 

MERENI şi PLOPENI. În satul acesta am văzut lumina zilei şi l-am întâlnit pe Dumnezeu. Mă lămurise tata cum arată: e înalt, frumos şi cu capul alb. L-am identificat uşor, tocmai sorbea tacticos dintr-o cinzeacă, rezemat de tejgheaua magazinului sătesc, deschis în casa lungă a lui Nicolae Gâză, de către fiul său, Petrache. M-am dus la el şi l-am salutat fără sfială: „Bună ziua, Dumnezelea! Dacă ai şti de când te caut!”. Aveam vreo trei anişori, lumea a râs cu lacrimi, iar după aceea lui Vasile Flocan nu i s-a mai zis decât „Dumnezelea”. Oricum, trăia în raiul pământesc, asupra identităţii căruia eu nu aveam nici o îndoială. Mai ales râpele, care vegheau pâraiele repezi, încă spuzite cu tufari de pădure, îmi întăreau această convingere. În capătul de jos al satului, se afla un pod de piatră, făcut de Ştefan cel Mare, după cum avea să-mi confirme, după amar de ani, Romstorfer, arhitectul vienez care ne-a dezgropat Cetatea Sucevei. Mai sus de podul lui Ştefan, după un huceag plin de farmec, era Coada Iazului, odinioară iaz domnesc, care ţinea până aproape de livezile Cetăţii, din care nu mai rămăseseră decât Cioatele, un deal de arătură şi de timoteiuri care atingea cerul cu creştetul, mai ales atunci când lanurile întinse de grâu vălureau din spice, din maci şi din cicori într-un impresionant dans astral. Şi mai aveam şi Cerul pământesc, lângă o baltă doldora de peşte, unde păşteam vitele şi nimeni nu ştia de unde şi din ce pricină îi venea numele, pentru că bătrânii uitaseră că „cier” înseamnă imaş pentru caii Cetăţii Sucevei, bogat în rogoz şi în ierburi tari, şi că, în vremuri cărunte, „cerul” nostru ţinea până în malul apei Sucevei, unde, acum, împărţeam pământurile cu lisăurenii şi cu burdujenenii. Exista o legendă în sat, care spunea că, la întoarcerea de după bătălia de la Codrii Cozminului, în octombrie 1497, Ştefan cel Mare, care îşi dăruise vitejii, şi-ar fi amintit, pe dealul livezilor domneşti, de un Ion Mireanul, căruia i-a fi dat locurile acestea pentru că, pe cale, Mireanul refuzase toate darurile care l-ar fi îndepărtat de Cetatea în care, cu slujbă credincioasă, îşi venera Domnul. Ei, dar legendele şi impresiile nevinovate ale copilăriei fiecăruia dintre noi nu înseamnă mare lucru, dacă nu sunt întărite de mărturii vechi, atât de rare şi de seci la români, menite parcă pentru a încenuşa viitorul, nu pentru a-l scoate la lumină. În fond, din cenuşa trecutului izvorăşte lumina viitorului, cum ar zice Grigorovitza.

 

*

 

1620: „7128 (1620) aprilie 21. Io Gospodar Woivoda (Ilieş Voievod – n.n.). din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei Iată, Domnia mea ne-am milostivit şi am miluit sfânta noastră mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare”, cu o silişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Suceava, ca să fie de la domnia mea sfintei mănăstiri danie şi miluire şi dreaptă ocină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, anul 7128 (1620) aprilie 21”[32]. Nicolae Iorga descrie documentul: „Iaşi, 21 April 7128 (1620). Gaşpar Vodă dă mănăstirii Pantocratorului (Burdujeni) siliştea Mereanii. Iscălitura e semi-cirilică, cu duct dalmatin, şi sfârşitul latin: „Io Gaşpar Voevoda, m. pp.” Pecete roşie cu formă rotundă, bour mare, li­tere foarte fine, cu totul şterse. Iscăleşte pisarul Lupul (în colţ)[33].

 

*

 

1621: „7129 (1621) ianuarie 11. Ion Alexandru Voevod, fiul lui Ilieş Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, domnia mea am dat şi am întărit sfânta mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o silişte, anume Merenii, care acea silişte a fost ascultătoare către ocolul Sucevei, aproape de târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, cum am avut cărţi de danie şi miluire şi întărire şi de la domnii de mai înainte. Pentru aceasta să fie şi sfintei mănăstiri dreaptă ocină (ruptură în text – n.n.) şi întărire de la Domnia mea, acea silişte mai sus scrisă, anume Merenii, lângă târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, şi cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac (formulă hotarnică specifică satelor anterioare Descălecatului – n.n.). Şi altul să nu se amestece”[34].

 

*

 

1622: „7130(1622) ianuarie 14. Io Ştefan Tomşa, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, Domnia mea m-am milostivit, am dat şi am înnoit şi am întărit sfintei mănăstiri Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu o selişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Sucevei, ca să fie de la Domnia mea danie şi miluire şi întărire şi dreaptă ocină şi dedină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, în anul 7130 (1622) ianuarie 14”[35].

 

*

 

1646: „7 iulie 1646. Io Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, facem ştire că au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri mari şi mici Marica, cneaghina lui Toader Bosnici, fostul stolnic, şi cu fiul ei, Alexa Diacul, după a lor bună voie şi de nimeni nevoiţi, nici siliţi, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi danie ce au avut de la vechii domnitori – a patra parte din satul Plopeni, ce este pe râul Sucevei şi cu vecinii, anume Săuca şi Gherman şi cu fiul său Micul şi cu tot venitul. Aceia o au vândut credinciosului şi cinstitului nostru boier Panului Iorga, marelui postelnic, pentru o sută şi treizeci ughi, bani buni. Şi s-au sculat graţia lui de au plătit toţi deplin acei bani susscrişi, o sută treizeci de unghi, bani buni, în mâna Maricăi, cneaghina lui Bosnici, fostul stolnic, şi a fiului ei, Alexa Diacul, dinaintea noastră şi dinaintea boierilor noştri. Deci, noi văzând a lor de bună voie tocmeală şi deplină plată, încă şi de la noi am dat şi am întărit credinciosului şi cinstitului nostru boier, Panului Iorga, marelui postelnic, cea mai sus zisă a patra parte din satul Plopeni, cu loc de iaz şi moară pe râul Suceava şi cu vecini şi cu tot venitul ca să fie graţiei sale dreaptă ocină şi cumpărătură cu tot venitul, nestricată niciodată, în veci. Şi documentele ce le-au avut pe acel sat Plopeni încă le-au dat în mâna graţiei lui. Altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a Domniei mele./ Scris la Sevşte, în anul 7154 (1646), luna iulie, în 7 zile. / Însuşi domnul a poruncit. / Toderaşco vel Logofăt Dumitraşco”[36].

 

*

 

1664: „7173 (1664) decembrie 12, Iaşi. Eustatie Dabija Voevod întăreşte uric lui Gheorghe Ursache, mare clucer, pentru satul Plopenii, din ocolul Târgului Suceava, cu vatră de sat şi vecini, însă toţi vecinii care vor fi în sat şi care vor fi fugit încă să aibă a-i strânge boierul nostru, cu pământuri în ţarină, locuri de fânaţ, câmp şi vad de moară pe apa Sucevei, cumpărat de la jupâneasa Alexandra, sora răposatului Iorga, fost postelnic, şi de la fiul ei, Toderaşcu, cu 500 lei bătuţi, bani gata. / Neculai Buhuş mare logofăt / scrie Tiron”[37]. Marele clucer Gheorghe Ursache, adică responsabilul cu aprovizionarea curţii domneşti, beneficiază de un „portret vorbit”, făcut de Ion Neculce: „Era un boier, anume Ursache, bogat în această ţară a noastră, ce, când vine birul de la împărăţie, de multe ori, când era în grabă, îl încărca pe la casa lui şi-l pornea la Poartă şi, mai pe urmă, îşi lua de la ţară”. Pe acest Ursache, care îl pârâse la turci, Duca Vodă „l-au închis în temniţă cu tâlharii şi-l scoate în toate zilele şi-l bate la tălpi, până i s-au zgârcit vinele şi-au rămas olog până la moartea lui”, petrecută în 1681, când Plopenii şi Tătăraşii au fost dăruiţi, drept zestre a nepoatei sale Catinca (fiica marelui spătar Iordache Cantacuzino), ginerelui Iuon (Ion) Balş.

 

*

 

1709: „Iaşi, 12 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă-Vodă către episcopul de Rădăuţi, Calist, pentru Mihail egumenul de la Todeareni (Burdujeni), în ceartă cu Ion Balş Stolnic pen­tru satul Mireani. Pomeniţi: „Deadiul Curălariul, care a fost la Vlădica la Nichea (Grigore, Mitropolit de Nicea şi egumen de Burdujeni – nota lui Iorga)…, Vasilie Ropotă şi Lămăşanul şi Anton şi alţii din târgul Sucevei [rupt]… Antohie Jora Vel Logofăt”[38].

 

*

 

1723: „7231 (1723) iulie 8. O carte de gospod de la domnul Mihai Racoviţă, întru care scrie către boierul Domniei sale, Şerban Cantacuzino postelnic, cum că egumenul de la Burdujeni s-ar fi jeluit pentru împresurarea moşiei Mereni ot Suceava despre moşia Plopeni a unui loc ce se cheamă Rotundiile şi se porunceşte numitului boier să meargă să hotărască”[39].

 

*

 

1724: În 17 august 1724, când face un schimb de moşii cu Mitropolia Sucevei, Iuon Balş dăruieşte Mitropoliei pe iobagul Simion Pojol, din neamul care, până aproape de zilele noastre, avea să se numească nu Pojol, ci Pârjoală: „1724, august 17. Noi, preaplecatul Gheorghe, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, facem ştire cu acest zapis al nostru că, având jupâneasa Maria, văduva răposatului Dumitraşcu, fost mare medelnicer, jumătate din satul Rus, ţinutul Sucevei, ce-o are zestre de la Catinca Bălşoaia, au dăruit-o amândouă pentru sufletul părinţilor lor sfintei mitropolii; şi dumnealui Ion Balş stăpâneşte o parte din Tătăraşi, lângă târgul Sucevei, care parte de moşie a fost dat-o Ilieş Voevod lui Ursache, mare vistier, iar Ursache i-a dat-o lui Ion Balş ca zestre, cu vad de moară pe apa Sucevei. Şi am făcut un schimb cu dumnealui Ion Balş, învoindu-ne, şi i-am dat acea parte de sat de la Rus ca să-i fie lui şi copiilor lui moşie în veci, iar dumnealui ne-a dat nouă mai sus numita parte din Tătăraşi, care parte de moşie începe de la valea Ipoteştilor în sus, şi de la drumul ce vine de la Tătăraşi, în jos, şi până la apa Sucevei, cu vad de moară pe apa Sucevei; şi ne-a mai dat pe un vecin a lui de la Plopeni, anume Simion Pojol, şi noi i-am dat zapis de danie şi ispisoc domnesc al nepoatelor sale, Safta şi Maria, şi la această tocmeală au fost de faţă boierii care au iscălit, oameni buni şi, pentru mai mare credinţă, am iscălit şi am pus pecetea mitropoliei”[40]. Ion şi Catinca Balş n-au avut copii, iar după moarte boierului, văduva a dăruit satul Plopeni nepotului ei, Iordache Balş.

 

*

 

1738: „31 Ianuar 7246 (1738). Grigore Ghica Vodă, pentru Hristofor egumenul de Todireni. Citată hotarnica din 7244 (1735), 28 Octombrie, cu chemare de „târgoveţi din Suceava, moldoveni şi armeni, anume Ioniţă Necşoiu şi Dimo Săoleş, şi Costandin Olariu, şoltuz, şi Grigoraş Chele-Albă, arman, şi Toma Ciomag, arman, şi Stănislav, şi Ion Ciubotariu, şi Vasali Păduri, şi alţi mulţi”. Carte de blestem de la Mitropolitul Antonie. Hotare: „de la crucea Armanului, până la Fân­tâna Băcului, tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava, dar el nu ştiu cui s-a dat danie, ci dumnealor, hotarnicii, au întrebat şi pe dichiu Isaiia de Suceava, dacă are niscaiva scrisori pentru un loc ce se cheamă Păscărie şi Colacu Bălţii. Dichiul a zis că n-are nici o scrisoare. Iar egumenul Hristofor ne-a arătat un uric de Ia Irimia Moghilă Voevod şi trei ispisoace de la răposatul Alexandru-Vodă şi de la Gaşpar-Vodă, şi de la Ştefan Tomşa-Vodă; osebit a mai arătat un ispisoc de la Ştefan Petru-Vodă, pentru Colacul Bălţii, anume că este danie şi miluire mănăstirii Todirenilor. Şi, văzând scrisori ca acestea, s-au sculat şi au luat şi pe alţi boieri, care s-au întâmplat acolo, anume Gheorghe Turculeţ, postelnicul, şi Ilie Şeptilici, stolnicul, şi Vasile Balş, şi Isaiia dichiul din Suceava, şi Toader Bădiliţă, pârcălab, şi Toader Dămiian, vornicul de Suceava, şi alţi oameni bătrâni megieşi, şi au văzut hotarele, şi au dovedit pentru acel loc, ce se cheamă Păscărie, că sunt în hotarul Mirenilor. Numai au dat seamă Hristofor că, în vremile vechi, au fost venit un Mitropolit (lipsă), om străin de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni, trimis de la Sfânta Agură, şi pe numele aceluia le zic Păscării Mitropolitului, şi acum fac că este locul Mitropoliei, măcar că au şi stăpânit dichiii de la Mitropolie, de mulţi ori, pe acel nume ce s-au numit Păscărie Mitropolitului, schimbându-se numele şi numindu-se osebit, Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu este, hotar n-are… Osebit şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei, dar este din hotarul Todirenilor”. Hotarele le înseamnă, acum, Bădiliţă, Dămiian, „Grigori rotar din Todireni, Toader Mişca, Mihăilă ficior Todosiei şi Chele-Albă, arman de Su­ceava… Un stejar cu cruci vechi într-însul… Drumul cel mare, ce merge, de la Suceava, la Botoşani, până într-o poieniţă, ce se cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare…  Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarele, să cheamă Priloagile, şi de acolo loveşte la Fântâna Putreda, şi apoi la Trestioara, apoi la Fântâna Roş (sic)… Vale-Mare şi Racovile… Pe la un stejar mare, însemnat roate… Pe din sus de lunca lui MarcuVadul lui CiuşcuCuibul HulturuluiCapul Domnului, şi de acolo, opcina, cu hotar Zvoriştea, până în hotarul Dragomirnei… împotriva altui părău, ce se pogoară de la Pleş… Şi de acolo, drept prin lozii, şesul… S-au pus o piatră în dâlma dealului”. / Sandu Sturza Vel Logofăt – Copie”[41].

 

*

 

1742: „Iaşi, 31 August 7250 (1742). Constantin Nicolae-Vodă, pentru „chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Teodorenii”, pentru dijma Merenilor”[42]. „7250 (1742) august 13. Io Constantin Nicolae Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţarii Moldovei. Dat-am cartea domniei mele rugătorului nostru chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Todireni, ce este în ţinutul Sucevei, să fie volnic a stăpâni hotarele Todirenii şi Merenii, ce sunt prin prejurul acelei mănăstiri şi să aibă a lua venitul acelor moşii, dijma pe obicei din ţarini cu pâine, din grădini cu legume, din prisăci cu stupi, din fâneţe şi din alte venituri. Până la semnele ce arată la ispisocul domniei sale lui Grigore Vodă, din văleat 7246 (1738), ce este făcut de întăritură mănăstirii, pe hotărâtura acelor moşii, ce le-au hotărât stolnicul Şerban Cantacuzino şi şetrarul Solomon, din poruncă domnească. Aşijderea şi oamenii ce vor fi trăitori pe acele moşii, şi Merenii, şi Todirenii, să aibă a face posluşaniile mănăstirii după hotărârea ce s-au făcut de la domnia mea şi să nu fie volnici a se muta pe alte hotare. Şi nimeni să nu cuteze a sta împotriva cărţii gospod, iar având cineva a răspunde pentru hotar să meargă la dregătorul ţinutului să le ia semn şi să facă ştire aice, la dumnealui vel logofăt. / Iaşi, let 7250 (1742) august 3”[43].

 

*

 

1742: În 26 octombrie 1742, Iordache Balş face un schimb de moşii cu fratele său, Lupu Balş, cel care va zidi frumoasa biserică de piatră din sat, drept consecinţă a eficientizării moşiei, prin înmulţirea numărului clăcaşilor: „Adică eu, Iordache Balş, biv vel jitnicer, făcut-am scrisoarea mea la mâna dumisale fratele meu, Lupu Balş, ce au fost medelnicer mare, precum ne-am învoit noi, de i-am dat satul Plopeni, în ţinutul Sucevii, şi cu tot hotarul cel vechi, după cum scriu zapisele, care acel sat îmi este mic danie de la domnia ei, Catinca Ursăchioaia, şi domnia sa mi-au dat satul Vlădina, în ţinutul Hotinului, atârnător de ocolul târgului, şi jumătate din satul Mărşininţii, iar în ţinutul Hotinului, pe apa Prutului, şi cu tot hotarul. Iar vecinii de Noua Suliţa, şi de Mărşiniţii, şi de Vlădina, să-i împărţim în două părţi[44], frăţeşte, iar cu moşia de Noua Suliţa eu să nu aibă treabă, ci numai cu vecinii să se împartă, când va milui Dumnezeu, şi să aibă a da toate zapisele cele vechi de Plopeni. Şi la această tocmeală s-au întâmplat mulţi boieri şi oameni buni, care mai jos s-au iscălit şi pentru credinţă m-am iscălit ca să ne creadă. / 7251 (1742) octombrie 26. / Cozma Balş vel paharnic / Iordache Balş biv vel jitnicer / Lupu Balş vel medelnicer / Vasile Balş. / Şi eu, Toader Bădilă, m-am întâmplat şi am scris cu zisa domniei-sale”[45].

 

*

 

1753: Anul sfinţirii ctitoriei lui Lupu şi Safta Balş, Biserica „Sfânta Maria” din Plopeni. Odată devenit stăpân al Plopenilor, în 1742, Lupu Balş a început să-şi gospodărească noua moşie, strămutând iobagi din ţinutul Hotinului, construindu-şi casă de piatră, care avea să fie distrusă de eterişti în 1821, şi, în vecinătatea casei, spre răsărit, o frumoasă biserică, „cu hramul „Adormirea Curatei Născătoare de Dumnezeu”, sfinţită în 10 iulie

 

*

 

1753, „în timpul voievodului Ion Kantacuzino-Racoviţă”, „de chir Iacob Mitropolit”, fost stareţ al Putnei, cu numele de Iacob Putneanu, şi pângăritor, din lăcomie lumească, în 1756, al mormântului lui Ştefan cel Marc, din care mormânt au fost luate pietrele preţioase şi aurăria (citatele sunt din opera deja citată a lui Nicolae Iorga). Biserica ctitorită de Lupu şi Safta Balş a fost slujită, de-a lungul timpului, de preoţi remarcabili, precum Iordachi sin (fiul) Ilisăi, Constantin sin preot Leonti, Andrii sin preot Vasili, Manolachc Zaharia, Manolache Vasiliu (adică fiul lui Vasili), Costache zet preot Constantin (sec. XIX), Dumitru Neagu, inegalabilul părinte Predeanu, dinamicul părinte Ciornei sau contemporanul nostru Daniel Pascal (secolul XX). Safta Balş a murit în 1778 şi a fost îngropată în curtea bisericii, sub această inscripţie, cioplită în piatră cu litere chirilice: „Sub această piatră se odihneşte roaba lui Dumnezeu Safta, soţia Lupului Balş, mare logofăt, care au fost fiica prea fericitului întru pomenire Iordache Cantacuzino, marele spătar, şi soţia sa Catinca. S-a săvârşit şi s-a mutat în veşnică vieţuire la anul de la Mântuitorul 1778”. / Pentru cheltuielile de întreţinere a bisericii se foloseau, anual, câte 80-100 lei (cf. Răfuielile hatmanului Răducanu Roset cu vechilii săi[46]). După moartea lui Lupu Balş şi al Saftei Bălşoaia, moşia şi satul Plopeni au revenit fiului lor, Manolache Balş, care, în anul următor, 1779, s-a mutat în Rusia, dobândind gradul de polcovnic (colonel) şi primind danie de la ţarina Ecaterina cinci sate. Înainte de plecare şi-a vândut moştenirea părintească, inclusiv Plopenii şi Merenii, lui Răducanu Roset.

 

*

 

1764: „8 Septembrie 1764. „Lupu Balş Vel (mare – n. n.) Vornic” se învoieşte, înaintea „Sfinţiei Sale, părintelui Gligorie arhimandritul cheschiofilaxi tis ieras chcvasilichis monis tu Aghiu Pavlu, de la sfânta mănăstire Sfetagora, ce este hramul Sfeti Ghiorghi”, şi cu Timoftei, egumenul de la Tudoreni, pentru moşia Morenii, în hotar cu satul său Plopenii. Balş avea şi Vălcăneştii, Feteştii. Se face schimb, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşiei mai scurtă”. Balş cheltuise peste o mie de lei cu morile. „Şi o cârciumă, ce este lângă moară”. Martori: „părinţii sfetagoreţ de la sfintele mănăstiri de la Iaşi, şi alţi boieri mari, care s-au iscălit… Care s-au întâmplat şi Sfinţia Sa, părintele Gligorie, arhimandritul de la sfânta mănăstire Sfeti Pavlu de la Sfetagora, unde este închinată sfânta mănăstire Tudoreni, viind aice cu sfânta cruce”. Pecete cu cerneală, cu blazon neînţeles”[47].

 

*

 

1766: „8 septembrie 1766. „Grigorie arhimandritul cheschiofilaxi tis eras che vasilichis monis tu  Agiu Pavlu de la sfânta mănăstire Sfăntagura” şi egumenul Timoftei de la Todireni dau zapis lui Lupu Balş pentru schimbul pomenit. Iscălitură grecească. Pecetea mănăstirii Sf. Pavel”[48]. Odată cu stăpânirea lui Lupu Balş, Merenii devin, practic, o componentă a Plopenilor, şi ca teritoriu, şi ca istorie – în măsura în care putem numi istorie firimiturile existenţiale, cu care s-au nutrit, de-a lungul vremii, generaţiile. Vâlceaua îngustă a vetrei Merenilor a rămas cum a fost chiar şi în ziua de astăzi, cam cu acelaşi număr de gospodării, dar cu case făloase în urâţenia lor arhitecturală şi cu mult mai puţini pomi fructiferi. În 1912, sătucul avea 35 de gospodării şi 132 suflete (69 bărbaţi, 63 femei); în 1930, 42 de gospodării şi 224 de suflete (112 bărbaţi, 112 femei); în 1941, 49 de gospodării şi 238 suflete (121 bărbaţi, 117 femei); în 1948, 54 gospodării şi 233 suflete (113 bărbaţi şi 120 femei); în 1956, 69 gospodării şi 222 de suflete – unul era al meu, dar nu se mai pune la socoteală (p4 bărbaţi, 128 femei); în 1966, 85 gospodării şi 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei), iar în 1971, 85 gospodării, cu 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei)[49]. Boierul Lupu Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, în vecinătatea căreia şi-a săpat leagănul veşniciei, a adus mână de lucru de pe toate moşiile sale bucovinene şi basarabene, acesta fiind motivul dispariţiilor datinilor încă de atunci, pentru că, în absenţa unui nucleu puternic, prin care să se continue o tradiţie, însăşi identitatea dispare, cea a satelor copilăriei mele fiind mai curând târgoveaţă, decât rurală, inclusiv prin port. Iar eterogenitatea asta se desluşeşte limpede în listele de împroprietăriri din 1864, când, ca să dau un exemplu, dintr-un „Ivan, rusul”, se ivesc două neamuri diferite, Ivan şi Rusu.

 

*

 

1772: În hărţile austriece, care pregăteau logistic ocuparea nordului moldav, Merenii aveau  doar 9 case, din care 2 pe deal, Pe partea stângă a drumului erau casele familiilor Gâză şi Hartup, iar pe dreapta, cele ale neamurilor Climincu, Papuc, Gâză, Şutac şi Neagu. În Plopeni erau mai multe case, 13 doar în Palagheni, 5 pe Dobroaia şi câteva zeci pe drumul nare spre Botoşani.

 

*

 

1775, martie 1: „O scrisoare iscălită de dumnealui logofătul Mihai Sturza, fiind atunci clucer, prin care arată că, pentru moşia Vlădiceni, sat întreg din ţinutul Hotinului, ce au fost dat-o răposatul logofăt Lupu Balş schimb fratelui dumisale, răposatului Iordache Balş, pentru moşia Plopeni şi, la urmă, s-a aflat a mănăstirii Ocnii; s-au învoit răposatul Lupu Balş cu logofătul Mihai Sturza şi i-au dat altă moşie, Novi Suliţa, tot din ţinutul Hotinului, şi au rămas Plopenii tot la stăpânirea logofătului Lupu Balş”[50].

 

Sigiliul roşu al Plopenilor

 

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[51]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

 

*

 

1798-1808: Între anii 1798-1808, hatmanul Răducanu Roset a cheltuit cu leafa (hacul – în Răfuieli) preoţilor, dascălilor, chelarului, argaţilor, grădinarilor şi plugarilor care deserveau biserica din Plopeni câte 132 lei pe an. Pe moşia Plopeni a lui Răducanu Roset trudeau 150 de clăcaşi, plătiţi cu câte 70 parale de falce cosită. Hatmanul avea, numai în Plopeni, 1.800 de fălci de fânaţe, încasând sume uriaşe din vânzarea fânului. De la săteni, moşierul încasa dijma de la imaş şi fânaţ, „răfuielile” (deci evidenţele contabile) consemnând următoarele venituri anuale: 1799-1800: 125 lei şi 108 bani / 1800-1801: 127 lei şi 84 bani / 1801-1802: 407 lei şi 21 bani / 1802-1803: 346 lei şi 39 bani / 1803-1804: 215 lei şi 9 bani / 1804-1805: 416 lei şi 36 bani. Cu trecerea vremii, pretenţiile boierului sporesc, el încasând de la ţărani, în 1807-1808, 27 iei şi 26 bani pentru păşunatul celor 553 de oi ale sătenilor, 113 lei şi 34 bani dijmă la 2.281 stânjeni fân, 1.764 lei şi 20 bani din vânzarea fânului cosit de plopanari şi 719 lei şi 23 bani din vânzarea ierbii de coasă. În anul agricol următor, 1808-1809, Răducanu Roset încasează 32 lei şi 10 bani pentru 645 oi scoase la imaş, 127 lei şi 24 bani dijmă pentru 2.552 stânjeni fân, 1.622 lei şi 22 bani pentru 109 fălci şi 40 prăjini iarbă, folosite de bucovinenii de peste apa Sucevei şi din munţi, pentru cirezi şi pentru iarbă de coasă, 129 lei pentru imaşul sătesc şi 729 lei din vânzarea fânului cosit.

 

*

 

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, menţionează „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, cerând „să se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”[52].

 

*

 

1848: O pagină din condica de căsătorii, datată, inclusiv prin sigiliu, în 1848, precum şi următoarele, pe care nu am prea avut când să le descifrez, fiind scrise cu buchii chirilice de mână, diferite de la preot la preot, vehiculează nume precum: Dumitru şi Margareta PALAGHEAN, Nicu PALAGEANUL, Ioniţă şi Maria PAIU, Costache PAIU, Vasile MIHALACHE, Nastasia şi Costache a lui Nichita RUSSU, Costachi şi Safta PRICOP, Niculai IVAN, Costache SAVA, Anastasia şi Vasile sin (fiul) Pavel RUSU, Elena şi George sin Pavel RUSU, Nicolai IVAN, Vasile CIUBOTARU, Iancu TILIUŢĂ, Nastasia şi Costache JERCĂLĂU, Nastasia şi George BÂRZU, Elisaveta şi Costache PALAGHIA, Alecu MANCIU, Elena şi Alecu al lui Ion PALAGEAN, Costachi TILIUŢĂ, Casandra şi Manoli PALAGIAN, Costachi SAVEN, Panaite MUNTEANU, Safta şi George ZAHARIA, Elena şi Nichita PĂDURARUL, Saveta şi Alecu ASLAM, Costachi SAVIN, Ştefan SAVIN, Iordachi PRICOP, Ştefan ŢÂNŢARI, Nicolai GÂZĂ etc.

 

 

1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[53].

 

*

 

1864: „În Mereni şi Plopeni existau, în 14 august 1864, şase familii de clăcaşi, care, pentru că aveau câte 4 boi, au fost împroprietărite cu câte 5 fălci şi 40 prăjini pământ arabil: Vasile MIHALACHE,  Niţă a lui Pavel PALAGHIANU,  Mihalache MUNTEANU, Vasile IVAN, Panaite PALAGHIANU, Simion MURARU:

 

Împroprietăriţi cu câte 4 fălci de pământ arabil, pentru că aveau numai câte o pereche de boi, au fost, în Plopeni şi Mereni, 66 de capi de familie: Alexandru POPII, Andrei BUTNARAŞU, Vasile JĂRCĂLĂU, Vasile CURCĂ, Vasile ANUŞCĂ, Ion NEAGU, Vasile CURCĂ, Profira Gh. GODROMAN, Gheorghe DASCĂLU, Gheorghe LAZĂR, Gheorghe PAIU, Ileana lui Dumitru MOŞU, Ileana lui Inacachi MUNTEANU, Alecu MANCIÙ, Vasile BÂRZU, Vasile COCIORVEI, Vasile al lui Niculai IVAN, Vasile PALAGHIANU, Gheorghe FANDACHE, Maranda lui Gheorghe BUTNARAŞU, Gheorghe sin ANDREI, Gheorghe a lui Alecu MANCIU, Gavril ICHIM, Dumitraş CLIMINCU, Dumitru BOGDANU, Ion BOBU, Iordache MACOVEI, Iordache CAZACA, Ioniţă PAIU, Iordache BOBU, Costache BÎRZU, Costache APORCĂRIŢII, Catrina MOAŞA, Costache MUNTEANU, Costache NEAGU, Manolache ROBILĂ, Neculai GÎZĂ, Neculai ICHIM, Niţă a PALAGHII, Niţă a NIŢULUI, Pricopie CAZACU, Simion a ZAMFIREI, Tudorache GĂINARU, Fotache GUGU, Vasile MUNTEANU, Gheorghe a lui Iordache PAIU, Iordache zet OLARIU, Iordache PRICOP, Ilaş DULGHERIU, Costache a lui Zoiţa DASCĂLU, Costache PAIU (document rupt), Costache PRICOB, Costache SAVA, Manolache Gh. PAIU, Manolache PALAGHEANU, Neculai IVAN, Nică a lui Gheorghe PAIU, Niţă ANUŞCĂ, Niculai ANUŞCĂ, Scarlat sin ANDREI, Simion PASCAL, Toader a lui Panaite MUNTEANU, Costache a lui Alexandru POPII, Costache a lui Nichita RUSU, Costache MIHALACHE. / Alţi săteni, 132 la număr, care nu aveau animale de povară, fiind „clăcaşi cu palmele”, au fost împroprietăriţi cu câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alecu ASLAM, Vasile a lui TOADER, Catrina GĂINARU, Vasile Gh. NEAGU, Vasile HALAT, Vasile CÎRLAN, Safta VRABIE, Gheorghe a lui Ancuţa DAN, Gheorghe a lui Manolache LUNGU, Gheorghe sin CAZACA, Gheorghe GĂINARIU, Vasile MACOVEI, Vasile sin CAZACU, Vasile a lui Niţă BOBU, Vasile TUŢĂ, Vasile a MOŞULUI, Vasile a Paraschivei URSULUI, Gheorghe MEHEREA, Gheorghe PRISACARIU, Gheorghe DAN, Gheorghe ZAHARIA, Gavril a SANDULUI, Gheorghe JĂRCĂLĂU, Gheorghe sin NEAMŢU, Gheorghe a SANDULUI, Gheorghe a lui Panaite RUSU, Dumitru PALAGHEANU, Dumitru DASCĂLU, Ianacachi BÎRZU, Ion SAVA, Iordache LAZĂR, Saveta a lui Iordache GHILAN, Ioniţă GODROMAN, Ileana SANDII, Iordachi a lui Niţă BOBU, Iordachi a lui Constantin PAIU, Constantin BÎRSAN, Constantin DAN, Costache MANCIU, Costache a lui Iordache PALAGHEANU, Costache CAZACU, Costache TUDUR, Manolache SPOIALĂ, Mihalache FANDACHE, Niculai HALAT, Panaite NEAGU, Sava ŢÎNŢAR, Tudor DASCĂLU, Tudur MUNTEANU, Toader CERCEL, Toader CĂLIAN, Alecu JĂRCĂLĂU, Vasile zet CAZACU, Niţă sin NEAMŢU, Gheorghe BOLOHAN, Gheorghe FLOREA, Gavril zet BÎRZU, Gheorghe zet NEAMŢU, Gheorghe SPATARIU, Gheorghe sin MACA, Dumitru BUCŞĂ, Dumitru TILIUŢĂ, Zoiţa a lui Dumitru a SANDEI, Iancu TILIUŢĂ, Ion zet BITERI, Iordache SAVIN, Iordache sin OLARIU, Iacob ŢÎNŢAR, Iordachi Alecu MANCIU, Ion a SANDULUI, Iordache PINTILEI, Costache GĂINARU, Costache COCIORVĂ, Costache IR1MIA, Costache TILIUŢĂ, Costache a lui Lupu GRĂSAN, Costache a lui Manole PAIU, Zoiţa a lui Manolache DAN, Neculai ŢURŢU, Neculai SPOIALĂ, Postolache SAVIN, Toader ADAM, Toader LIONTE, Toader DAN, Filip VIERIU, Ancuţa SAVIN, Vasile ZAHARIA, Maria lui Vasile MARIA, Vasile CIOBANU, Gheorghe MURGU, Gheorghe de la POPA, Safta CHIHĂIŢA, Gheorghe C. PĂDURARU, Gheorghe a lui Dumitru BOGDAN, Iordache PALAGHEANU, Iordache VULPE, Iordache a lui TOADER, Costache PANŢIRU, Niţă a MOAŞEI, Panaite MUNTEANU, Savin BUCŞĂ, Toader a lui Andrei CAZACU, Soltan a lui Timofti SAVIN, Gheorghe a lui Alexandru POPII, Ion PALAGHIANU, Costache JĂRCĂLĂU, Maranda a lui Petru IVAN, Alecu a lui Niţă BOBU, Axinia PETRIŞOR, Profira a lui Vasile IFTIME, Zoiţa a lui Ivan RUSU, Alecu VOLINTIRU, Gheorghe ŢURTU, Dumitru HARTUP, Ilinca CAZACU, Iordache BÎRDĂHANU, Iordache CĂLIAN, Niţă ZAHARIA, Nică CAZACU, Safta lui Ion PALAGHIANU, Sofia RUSU, Toader a PORCĂRIŢII, Gheorghe RADU, Manole al Ancuţa IVAN, Dumitru FLOREA, David PINTILEI, Alexa PĂDURARU, Ştefanache a POPII, Simion PETRIŞOR, Costache BALAN, Neculai a lui Constantin PAIU, Gheorghe a lui Manole SPATARU.

 

Au mai primit câte 12 prăjini şi loc de casă: pădurarul Alecu CIOBANU, jitarul Vasile Alecu MANCIU, nevolnicul Gheorghe CAZACA, văduva Paraschiva MARCHITAN, nevolnicul Iacob ŢURŢU, nevolnicul Ştefan ŢÂNŢAR, pietrarul Alecu CHETRARU, meseriaşul Gheorghe CORCOLAN, văduva Maria PERSAN, preotul Manolache ZAHARIA, văduva Casandra lui Gheorghe PAIU, pădurarul Lupu CIOBANU, văcarul Dan ŢIGÂNAŞU, văduva Zoiţa MURGULEASA, fierarul Vasile GRUMEZA, servitorul Dumitru lui Ivan RUSU, nevolnicul Niţă a BABII, văduva Bălaşa DIACONIŢA, dascălul Gheorghe DASCĂLU, preotul Manolache VASILIU”[54].

 

 

1901:Mereni, sat, în preajma comunei Burdujeni, plasa Siretul, jud. Bo­toşani, cu o populaţie de 76 familii sau 108 suflete, din care 68 contribuabili. Locuitorii  posedă: 28 vite mari cornute, 2 cai şi 5 mascuri”[55]. „Plopeni, sat, jud. Botoşani, plasa Siretul, situat pe o coastă de deal, în stânga râului Suceava şi în partea de sud-estică a comunei Burdujeni Sat. Are o populaţie de 325 familii sau 766 suflete, din care 175 contribuabili; o biserică, zidită înainte de anul 1778, de Lupu Balş, Mare Vornic în Ţara de Jos, şi de Safta, soţia sa şi fiica lui Iordache Cantacuzino-Deleanul, Mare Spătar, deser­vită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă, condusă de un învăţător şi frecventată de 30 copii. Locuitorii posedă 206 boi şi vaci, 13 cai, 205 oi, 49 porci; 45 stupi cu albine. În comună sunt 4 comercianţi şi 3 meseriaşi”[56].

 

*

 

1904: Nicolae Iorga, călătorind de la Burdujeni spre Botoşani, scria despre Plopeni: „De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își 1eagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul. Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina. Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș”[57]. „Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”… Orori inutile! E un nonsens acesta, căci nu-mi pot închi­pui orori utile. Un gazetar a comis această ex­presie barocă şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seamă că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într-o ţară pe care ne străduim să o trecem în ochii lumii drept o ţară civilizată, se găsesc oameni care ţipă în contra ororilor inutile, asta înseamnă că ororile utile sunt cel puţin scu­zabile. Şi atunci trebuie să se atârne decoraţii pe pieptul tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, care pun ouă răs­coapte subsuoară, care bat cu vâna de bou, care întrebuinţează torturi rafinate, într-un scop util, de pildă pentru a descoperi un cri­minal. Ororile acestea, fiind făcute într-un scop util, sunt şi ele utile, după teoria celor cu ororile inutile”[58].

 

*

 

1907, martie 6: Ţăranii din Siminicea, Adâncata, Mereni, Plopeni şi Salcea au intrat şi devastat târgul Burdujeni, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi, care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. Răsculaţii „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită însă omoruri”[59].

 

*

 

1916-1918: Cu statut de plopanari, ceea ce şi sunt în fond, au murit pentru Neam şi Ţară tinerii din Plopeni şi din Mereni care s-au numit: Toader ANDRIEŞ, Vasile ANDREI, Ion BÂRZU, Savel BOBU, Gheorghe BOLOHAN, Petru BUDEANU, Octav DASCĂLU, Nică FLOREA, Gheorghe GODROMAN, Constantin GÎZĂ, Lazăr IREMIA, Vasile LAZĂR, Vasile MANCIU, Gheorghe MUNTEANU, Costică NEAGU, Costache PALAGHEANU, Petru PALAGHEANU, Constantin PĂTRAŞCU, Leon PAIU, Gheorghe RUSU, Vasile RUSU, Dan STOICA, Dumitru TANASĂ, Neculai ZAMFIR, Gheorghe ANDREI, Dumitru BÂRZU, Ion BITERE, Leon BOBU, Gheorghe BURSUC, Gheorghe CLIMINCU, Gheorghe FLOREA, Samuel FĂGĂDĂU, Ivan GODROMAN, Dinu ICHIM, Alexandru HRIŢUC, Ion MACOVEI, Constantin MANCIU, Săvel MUNTEANU, Leon NEAGU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Constantin PINTILIE, Mihai RADU, Leon RUSU, Petru SANDU, Vasile STOIAN, Octav TODIRAŞ[60].

 

*

 

1930: O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[61], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva? În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[62] şi nu Gheorghe Oniu[63], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele. În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. Şi?

 

*

 

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Ion ASLAM, Vasile BÂRZU, Vasile BOLOHAN, Ion BOBU, Dumitru CĂLIAN, Leon CLIMINCU, Ion CHIRIAC, Constantin DAN, Ion FANDACHI, Ioniţă GALAN, Alexandru GĂINARU, Mircea MELINTE, Ilie MORARU, Petru MAGAZIN, Leon NEAGU, Constantin OLARU, Gheorghe PALAGHEANU, Mihai PALAGHEANU, Zamfir PALAGHEANU, Ion PRICOP, Ion RUSU, Ilie SANDU, Gheorghe SAVA, Manole SAVIN, Ion BÂRZU, Toader BELŢIC, Vasile BUDEANU, Alexandru BUTNĂRAŞU, Gheorghe CIOBANU, Constantin CURCĂ, Gheorghe CAZACU, Constantin DIACONU, Mihai C. GÎZĂ, Filaret GALAN, Mihai ICHIM, Gheorghe MIHALACHE, Ilie MORUZ, Petru MUNTEANU, Dumitru OLARU, Ioan Ghe. PAIU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Mihai PINTILIE, Vasile POPA, Dumitru RUSU, Constantin SAVA, Constantin SAVIN[64].

 

*

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[65].

 

*

 

1946: „Ministerul Cooperaţiei / Buletinul Cooperaţiei Române Nr. 40 din 5 Octomvrie 1946 – Constituiri de societăţi cooperative: Cooperativa „Energia”, comuna Salcea, satul Plopeni, judeţul Botoşani”[66].

 

*

 

1947: „Se rectifică deciziunea Nr. 45.554 din 1947, publicată în Monitorul Oficial Nr. 210 din 12 Septemvrie 1947, în sensul că se revine asupra licenţierii din serviciu făcută pe data de 1 Septemvrie 1947, a următorului personal clerical: Ion Teodorescu, cântăreţ, parohia Plopeni, Botoşani”[67].

 

 

[1] Antonovici, Iacov, Episcopul Hușilor, Documente bârlădene, Volumul V, Bârlad 1926, p. 76

[2] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, p. 398

[3] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, D-M, Suceava 2021, p. 136

[4] Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti 1939, p. 537

[5] Monitorul Oficial, nr. 262, 22 februarie 1914, p. 12104

[6] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 269

[7] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 271

[8] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 271

[9] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, volumul XXV, București 2003, p. 73

[10] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol. III, Iaşi 1907, p. 60

[11] Ioan Neculce / Buletinul Muzeului municipal Iași, Fascicola 8, Iași 1930: Ghibănescu, Gh., Documente, p. 221

[12] Ioan Neculce / Buletinul Muzeului Municipal din Iași, Fascicola 1, Iași 1921: Ghibănescu, Gh., Catastihul Iașilor din 1755, p. 30

[13] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XV, Iassi 1889, p. 274

[14] Ioan Neculce / Buletinul Muzeului municipal Iași, Fascicola 8, Iași 1930: Ghibănescu, Gh., Documente, p. 222; 1839, Botoşani, Gorovei, Artur, Monografia Oraşului Botoşani, Ediţia Primăriei 1926, p. 369

[15] Antonovici, Iacov, Episcopul Hușilor, Documente bârlădene, Volumul V, Bârlad 1926, p. 76

[16] Gorovei, Artur, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Folticeni 1938, p. 136

[17] Sturdza, Dimitrie A.; Colescu-Vartic, C., Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, Volumul VI, Partea I, Bucureşti 1896, p. 14

[18] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 301

[19] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 269

[20] Minovici. M., Catalog de Condamnații din toată țara în cursul anului 1892, București 1893, p. 84

[21] Minovici. M., Catalog de Condamnații din toată țara în cursul anului 1892, București 1893, p. 120

[22] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, D-M, Suceava 2021, p. 226

[23] Monitorul Oficial, nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6355

[24] Monitorul Oficial, nr. 183, 15 noiembrie 1899, p. 6361

[25] Monitorul Oficial, nr. 172, 2 noiembrie 1899, p. 5944

[26] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, D-M, Suceava 2021, p. 427

[27] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 240

[28] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 271

[29] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 138

[30] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, D-M, Suceava 2021, 424

[31] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor sucevene, Suceava 2021, p. 272

[32] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[33] Iorga, N., Documente amestecate, p. 49

[34] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625, doc. 6 Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625, doc. 6

[35] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V, doc. 138

[36] Codrescu, Theodor, Uricarul, Vol. XX, Iaşi 1892, pp. 132-133

[37] Arhiva Istorică Centrală a Statului, Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. III, doc. 1099

[38] Iorga, op. cit., p. 55

[39] Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV

[40] Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, pp. 40-42

[41] Iorga, op. cit., pp. 56-58

[42] Iorga, op. cit., p. 59

[43] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, Editura Academiei, 1966, p. 252

[44] O parte dintre străbunii obşteşti ai plopanarilor provin, deci, din ţinutul Hotinului, adică din întinsa localitate Noua Suliţă, din Mărşininţi şi din Vlădina. Unii pot fi identificaţi, prin urmaşi, după nume, alţii, deşi n-au mai lăsat vreun nume prin vreme, s-au continuat, prin contribuţia maternă, pentru continuitatea altor nume şi neamuri. Satul Vlădina (Vlădiceni), pentru care Lupu Balş obţinea Plopenii, nu-i mai aparţinea, la data efectuării schimbului, dar problemele se rezolvă ulterior, aşa cum rezultă dintr-un document din 1 martie 1775 şi din hotărnicia din 1803-1804.

[45] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, vol. II Moldova, p. 260

[46] Analele Academiei Române, secţia istorică, vol. XXXI, 1908-1909, pp. 17-351

[47] Iorga, op. cit., p. 61

[48] Iorga, op. cit., p. 62

[49] Stanciu, Aurel, Pagini monografice – manuscris

[50] Codrescu, Th., Uricarul, vol. VI, Iassii 1875, p. 336

[51] Călători, X, partea I, p. 333

[52] Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5

[53] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[54] Manuscrisul regretatului învăţător Aurel Stanciu.

[55] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 315

[56] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 770

[57] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[58] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[59] Roller, Mihail, Răscoalele  ţăranilor din 1907 – documente, Bucureşti 1958

[60] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[61] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 9 octombrie 1930

[62] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[63] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[64] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[65] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[66] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10251

[67] Monitorul Oficial, Nr. 248, 27 octombrie 1947, p. 9601

 

 

Mereni şi Plopeni, în 1774

 

 


Povestea Cazinoului din Vatra Dornei

 

Dorna Watra: Kurhaus

 

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, poziţionează Vatra Dornei astfel: De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate. Din Vatra Dornei, până la Poiana Stampi, pe o cale de o poştă şi jumătate, se trecea prin Băile Dorna, prin Dorna Candreni şi peste pârâul Coşna. Poiana Stampi însemna frontieră galiţiano-transilvană şi avea un punct de control grăniceresc. De aici, până la Tihuţa, era cale de o poştă şi un sfert[1].

 

*

 

1855: „Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români…

 

La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă”[2].

 

*

 

1870: „O nouă epocă începe pentru Vatra Dornei. Terenurile cu izvoare sunt cumpărate de către fondul bisericesc, de curând înfiinţat. Îmbunătăţirea se vede însă numai prin zidirea unui stabiliment nou de băi, cu 20 de cabine, pe locul dintre actualul Cazinou şi Otelul băilor. Încolo însă captarea apelor a rămas aceiaşi, ca şi distribuţia ei, ceea ce a făcut pe vestitul chimist, Profesor Ludwig de la Viena, să ridice o aspră critică la un congres de Balneologie, ţinut la Viena”[3].

 

Blick vom rechten. Ufer der Dorna gegen Bahnstation und Rathaus

 

1886, Vatra Dornei: „Chiar în spatele bisericii se află un stabiliment prietenos, încadrat de două străzi mari. Băile publice, încadrate de un parc, în care cântă mereu o trupă, sunt asaltate de evreice, românce și nemţoaice, dar în principal de familii din Bucovina și din Moldova vecină. Vedem mai multor femei și fete frumos construite, în veşmintele lor tradiționale, care diferă de portul local. Ele poartă un fel de șorțuri strâmte, în față şi în spate, ca o catrinţă neagră, cu dungi, sau ca o splendidă catrinţă de un roșu cărămiziu, apoi o cămașă simplă, a cărei puritate este captivantă. Postura lor este liberă, leagănul lor este dincolo de munți. Ele aparțin Transilvaniei, de unde au adus fructe pentru vânzare. Șederea la Băile din Vatra Dornei se întărește cel mai mult la sfârșitul lunii august. Zilele sunt încă destul de calde în acest sezon, dimineața și seara revigorante, iar nopțile sunt foarte răcoroase. Vremea este constantă, se recomandă utilizarea unor izvoare și băi de fier. Se spune că apa Dornei este una dintre cele mai pure de pe continent, dar, din păcate, Băile au fost vizitate doar de cel mult 500 de persoane, în 1886. Acest lucru s-a datorat performanțelor slabe ale afacerilor și sezonului ploios, de șase săptămâni”[4].

 

*

 

În 1888, la Dorna se prepar băile feruginoase în două institute: în Institutul Fondului religionar ortodox-oriental, care capătă ape minerale din izvorul de băut din sorgintea lui Valter şi a lui Saier, care sunt captate cu lemn şi a căror ape sunt duse la institut în ţevi de brad, şi în Institutul medicului Binder, care e nutrit de fântânile lui Otto şi a Amaliei”[5].

 

*

 

1894, iulie 21: „O excursiune la Vatra Dornei. Staţiunea balneară cu acest nume se află în Bucovina, chiar la hotarul ţării noastre, cu o oră depărtare de Şaru-Dornei,   proprietatea  dlui dr. Polyzu.

 

Băile sunt în afară de comuna Dorna şi, pe când ea este înzestrată cu uliţi regulate, case bune, ba unele chiar frumoase, cu două rânduri; băile sunt cu totul neglijate şi în o stare primitivă, aşa că te prinde mirare văzând acest contrast şi te întrebi cum se face aceasta? Dar cauzele care au contribuit să rămână neîngrijite sunt atât naţionale, cât şi confesionale, cu toate că fondul religios din Bucovi­na, cărui aparţin băile, dispune de mijloace îndestulătoare spre a le pu­tea aduce la un nivel mai demn fa­ţă cu eficacitatea lor.

 

Acuma însă Ministerul domeniilor din Viena, în înţelegere cu adminis­traţia fondului religios, au luat iniţi­ativa pentru captarea izvoarelor şi ridicarea planurilor pentru o sală de cură, instalaţiunea băilor etc., lucrări care trebuiesc să fie gata până în un an. Pentru acest sfârşit, Ministerul a tri­mis la Dorna pe profesorul dr. E. Ludwig, rectorul universităţii din Viena, o capacitate universal cunoscu­tă ca autoritate în chestiuni de staţiuni balneare, spre a-şi da avizul atât în privinţa captaţiunii, cât şi utili-zării izvoarelor, şi care să facă şi analizele apelor minerale, pentru care s-au umplut, la faţa locului, mai multe sute de sticle.

 

Sub preşedinţia dlui consilier aulic Ludwig s-a format, la Dorna, o comisiune compusă de dnii P. Ternoveanu, administratorul domeniilor, Ţurcan, consilier domenial, A. Isecescul, inginer-arhitect, R. de Krasnski, ad­ministratorul minelor din Iacobeni, Walzl, secretarul ministerului dome­niilor. şi dr. A. Loebel, medicul băilor, care toţi împreună au încheiat şi semnat un proces-verbal asupra tuturor îmbunătăţirilor ce sunt de făcut pentru ridicarea băilor cu apele sale feruginoase bicarbonatate.

 

Ca la toate băile părăsite sau pu­ţin cunoscute, aşa şi aice a trebuit să fie cineva care să pună un deo­sebit interes pentru a le scoate la iveală. La Dorna se poate atribui acest merit dlui de Krasnski, inginer de mine din Iacobeni, care a captat câteva izvoare cu multă măiestrie, deşteptând astfel interesul celor competenţi”[6].

 

 

 

 

1896: „Din anul 1896 până-n 1905 a ajuns de la 587 la 2144.

 

În acest interval de timp se aduc oarecare îmbu­nătăţiri. Intervenţia Profesorului Ludwig, cu autori­tate de vestit chimist, cercetările geologice ale lui Stur, tot de la Viena, au impus aproape modernizarea măcar a captării unui număr de 7 izvoare. În acelaşi timp s-a construit parte din clădirile de azi, cazinoul, două otele. Faima băilor se lăţise; veneau bolnavi din Galiţia, din Moldova şi chiar din Rusia. Ad­ministraţia regională face planuri de îmbunătăţiri în oraş. Toate însă cad baltă cu izbucnirea războ­iului, când Vatra-Dornei, loc de front între duş­mani, cunoaşte urmările luptelor necruţătoare.

 

După încetarea ostilităţilor, fondul bisericesc ne mai putând face faţă cheltuielilor de reînnoire prin administrare în regie, băile sunt arendate, pe o peri­oadă de 20 ani, unui consorţiu, care avea înda­torirea să aducă îmbunătăţirile trebuitoare. Cum era de aşteptat aceasta nu se întâmplă. Consorţiul căuta să-şi mărească veniturile cu orice chip, în dauna băilor şi a fondului. Cu chiu, cu vai, după lupte anevoioase, înţelese când e vorba de îndrep­tat un rău şi mai ales când interesele particulare, care găsesc întotdeauna sprijinitori, predomină, Vatra-Dornei a scăpat abia în 1924 de arendarea stânjenitoare, revenind iarăşi sub administrarea fon­dului bisericesc, căpătând însemnat sprijin de la stat.

 

Din acest an, la început mai domol, staţiunea Vatra-Dornei devine tot mai îngrijită şi mai căutată”[7].

 

*

 

1904: „Vatra, înzestrată cu strade pietruite şi împodobite cu cheiuri, e un mare centru evreiesc, numai evreiesc. Otelul comunal, clădit din banii unui proces câştigat de târgoveţii români, e ţinut de Evrei. Ei au şi băile Dornei, la care vin mai mult Evreii din România şi Bucovina. Ei au birjele care duceau, odată, când nu ajunsese linia până aici, la Iacobeni, ci casele lui de lemn, la Valea Putnei, aşezări mărunte de Munteni. Şi astăzi aceste birje înaintează în Ardeal până la Bistriţa. Drumul se înfundă în munte prin Căndreni şi Poiana Stampei, printre căsuţe, biserici de lemn ale Românilor şi propinaţii evreieşti. Românii şi câte o ceată de Ruteni – cari nu lipsesc nici pe aice – străbat drumul din vale. Ţigani poposesc pe la crâşme. Păduri dese, foarte bine ţinute, te înconjură pe alocurea”[8].

 

*

 

1904: Călătorind, în vara anului 1904, din Ardeal, spre Putna, pentru a participa la „Serbarea din 3/16 iulie”, Dr. Valentin Drăgan a lăsat după sine o interesantă mărturie despre Bucovina acelor vremi…

 

Şi am ajuns la Vatra Dornei. Cum dăm, de pe strada Transilvaniei, pe cea Domnească, vedem scris în ţigle, cu litere mari vorbele: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română!”. Mai încolo, dăm de Palatul Na­ţional, Primăria, apoi Şcoala poporală, Otel comunal. Nu ştii ce sentiment de adâncă, neaşteptată bu­curie îţi umple inima şi te înviorează. Şi ochii sorb literele româneşti. E ca şi cum atunci ţi s-ar lumina, deodată, că fiinţa neamu-lui tău e mult mai puternică şi mai intimă, decât o credeai, că limba şi dulcea doină strămoşească răsună cu mult mai departe… Şi ţi-e drag să ştii că oamenii aceia bine făcuţi, cu plete şi privirea blândă, sunt fraţi de ai tăi, vorbesc şi simt ca tine. Era o zi aşa de frumoasă! Peste Vatra zâmbeau blândele raze ale soa­relui. Profităm şi noi de ocazie şi vizităm băile de un aranjament mo­dern, dar cercetate aproape numai de „Unsere Leut”. Avea drept Eminescu, cu a lui „Din Boian, la Vatra-Dornii, / A umplut omida cornii”. Peste câteva ore, plecăm, cu trenul, mai departe, pe drumul intere­sant şi din punct de vedere al ştiinţei tehnice, deoarece locomotiva, până la un loc, tot urcă gâfâind, printre pă­duri de brazi, care îşi înalţă fruntea până în nori. Munţii stau atât de fragezi şi de verzi, fereastra cupeului e deschisă şi mirosul frunzişului nă­văleşte înlăuntru; clopotele unei turme sună peste munţi. De o parte a tre­nului se înalţă stânci puternice şi se pierd în văzduh vârfurile înalţilor brazi. Pe alocuri, colţuri de stânci stau ame­ninţătoare, parcă ar voi să cadă pe vagoane. Jos, în vale, străluceşte râul şi ramuri de fagi şi risipă de flori în aceasta caldă ţară a umbrelor şi a izvoarelor”[9].

 

Vatra Dornei, Cazinoul

 

1907: „Vatra-Dornei a căpătat caracterul administrativ urban încă din 1907…

 

Partea băilor, cu izvoarele, cu stabilimentele bal­neare se află în cadrul întăritor al naturii înverzite, de pe coasta trăgănată din partea dreaptă a râului.

 

Stabilimentul de băi, clădire renovată, este des­tul de încăpător şi ţintit într-o curăţenie desăvârşită. Sunt cabine numeroase pentru băi de acid carbonic, cu căzi de aramă; sunt cabine pentru băi de nămol. O hală mare, luminoasă, formează sală de aşteptare.

 

Alăturea e Cazinoul, nelipsit din o staţiune balneară, lărgit în ultimii ani, cu o frumoasă terasă ce dă spre partea, întruna înflorită, a parcului, răcorit de o fântână ţâşnitoare. În clădirea Cazinoului se află restaurantul, cofetăria, nelipsitele săli cu mici mesuţe; tot în el sunt adăpostite birourile adminis­traţiei locale.

 

A treia clădire, iarăşi complect renovată în ulti­mul an, este Hotelul Băilor I, cuprinzând camere luxos mobilate, de o curăţenie exemplară, având apă rece şi caldă. Avantajul de a avea băile luxoase de acid carbonic în subsol, îi măreşte preţuirea.

 

Îndărătul lui se află stabilimentul de băi No. II, tot îngrijit întreţinut, apoi cochetele pavilioane ale izvoarelor captate (Sentinela).

 

Pe lângă aceste clădiri ce formează centrul bal­near, în jurul parcului întins sunt presărate vile numeroase, peste tot, unele moderne, cu confort occidental, toate având deschideri largi spre lumină şi aer. Avântul ce-l ia staţiunea se vede şi după clădirile ce se ridică pe fiecare an.

 

În afară de băi, există instalaţiuni medicale, care complectează pe cele dintâi. În ultimul an s-a înfiinţat un Institut de fizioterapie şi electro-cardiografie, băi de lumină, tratament cu unde-scurte, diatermie, corolarul tratamentului bolilor de inimă şi nervoase. Un institut de mecano-terapie cu apa­rate Zander, altul de analize medicale, complec­tează instalaţiunile legate de darurile naturii. Mai e nevoie, şi planul există, de a se crea un inhalator modern şi instalaţii de hidroterapie, pentru ca în adevăr staţiunea să corespundă tuturor cerinţelor unei staţiuni balneare, dar şi climaterice…

 

Vizitatorii nu sunt numai din ţară. Chiar în 1937, au venit din Austria (33), din Germania (31), din Po­lonia (37), dar şi din Palestina (61), din Ungaria (15). Se cuvine de pomenit că aproape 80 % dintre vizi­tatori sunt izraeliţi, iarăşi o strânsă apropiere în comparaţie cu Marienbadul”[10].

 

*

 

1908: O reclamă a Băilor din Vatra Dornei, publicată în Wiener Almanach pe anul 1908, la Viena, reclamă pe care m-am străduit să o traduc cu adaptări cât de cât acceptabile (pricepătorii adevăraţi au la dispoziţie şi reclama originală), sugerează atmosfera austriacă a renumitei Case de Cură din Bucovina, administrată, în 1907, când s-a tipărit almanahul, de medicul imperial Arthur Loeblin, care scosese pe piaţă, şi pentru cură, dar şi pentru şpriţ, o apă minerală carbogazoasă, probabil prima de acest tip şi care se numea „Dornaer Ludwigsquelle”. Almanahul, cu un interesant colaj al membrilor casei imperiale pe copertă, dominat de statura de bunic cumsecade a „drăguţului de Împărat” Franz Iosif, încă mai sugera şi promova ideea unei unităţi prin diversitate a Europei Centrale şi, tocmai de aceea, cred că ar merita pe deplin atenţia istoricilor care ştiu cu adevărat limba germană. Pentru că o lucrare relaxată, sărbătorească şi aproape deloc politizată, cu excepţia unui „Kaiserlied”, compus de Wilhelm von Waldstein, pe versuri de Karl Werwart, şi a câtorva poezii omagiale – aşa cum se întâmplă întotdeauna şi în toate împărăţiile. Iată reclama Băilor din Vatra Dornei: / „Ape carbogazoase, cea mai puternică baie de nămol. Cură cu apă rece. / Bucovina „DORNA” Bucovina / Sezon: 1 iunie – 30 septembrie. / Trenul de munte Hatna-Dornawatra. // În două pavilioane de baie, băile sunt administrate conform celor mai moderne sisteme. / Băile de minerale bogate în acid cobaltic sunt deosebit de eficiente pentru bolile de inimă și băile cu nămol, pentru calcifierea gelurilor. / Cure de lapte, zer și dietă. / Casa de cură conține săli de mese elegante, cafenea și concerte. Sală de biliard, de lectură, de jocuri și muzică. / Restaurantul Casei de Cură este administrat de un profesionist dovedit. / Pe lângă numeroase apartamente și hoteluri private, două elegante hoteluri de cură, mobilate confortabil, sunt disponibile, la prețuri moderate. / Linie cu sursă înaltă. Canalizare, iluminat electric. / Concerte cu muzică de fanfară a Regimentului din Bistriţa, tenis pe iarbă, joc de crochet, pistă de biciclete, excursii în zonă cu mașina, cu calul și cu pluta. / Rezervări Administraţia cezaro-crăiască a Băilor din Dorna și camere rezervate la cerere. / Baia cezaro-crăiască și curele sunt administrate de medicul consiliului imperial Dr. Arthur Loeblin, în Dorna. / Prețurile curei și a apartamentelor sunt reduse semnificativ în iunie și septembrie. / Acidul alcalin natural „Dornaer Ludwigsquelle” s-a dovedit excelent ca băutură dietetică de masă în o mare varietate de afecțiuni catariene și este, de asemenea, deosebit de potrivit pentru amestecarea cu vinul. / Comenzile pentru „Dornaer Ludwigsquelle” pot fit trimise la Administraţia cezaro-crăiască de Cură, în Dorna”[11].

 

*

 

1911: „Există și alte orașe în Bukowina, care sunt pline de interes, prin oameni și istoria lor, dar și pentru peisaj. Una dintre stațiunile preferate este Dorna Watra, în apropierea frontierelor cu România și Ungaria, și nu departe de Ardeal. Dorna se află pe coaste de munte, la aproximativ 2.500 de picioare deasupra nivelului mării și este o stațiune de sănătate în creștere, cu Curhaus (Casă de Cură) frumoasă, în care se fac băi pentru gută și reumatism, apele Dornei și băile de noroi fiind printre cele mai curative. Există cinci surse și două unități de baie, iar râurile frumoase și satele pitorești fac din Dorna Watra o stațiune plăcută”[12].

 

 

2017: Vandalizarea Cazinoului din Vatra Dornei. Cazinoul din Vatra Dornei a însemnat, întotdeauna, o proprietate comunală dorneană, dar, după 1990, profitând de confuzia care se făcea între Fondul Religionar şi Mitropolia Bucovinei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să înşface „drăcescul” obiectiv, care nu-i aparţinea, şi să-l transforme într-o ruină. Fără complicitatea vremii, ci doar cu răutate călugărească îndătinată, Cazinoul din Vatra Dornei a fost vandalizat premeditat, furându-se candelabre, marmoră, stucaturi şi alte ornamente din piatră, şubrezindu-se zidurile, cu speranţa că bijuteria arhitectonică bucovineană se va dărâma, iar pe fundaţia lui se va putea face încă o biserică parohială, în înghesuiala de biserici parohiale care sufocă totul, inclusiv Parcul Comunal al Staţiunii Balneare, pe care tot Arhiepiscopia îl pofteşte.

 

Prădat de călugărime, sub protecţia plaselor verzi care l-au mascat, Cazinoul din Vatra Dornei arată mai rău decât biserica lui Ştefan cel Mare din Pătrăuţi, înainte de 12 mai 1712, sau decât biserica lui Petru Rareş, Sfântul Dimitrie din Suceava, în cam aceeaşi perioadă, când pe ziduri creşteau arbuşti şi bălării.

 

După devastarea totală a unui bun care nu îi aparţinea de drept, după jefuirea acestui monument arhitectural al patrimoniului cultural românesc din Bucovina, Arhiepiscopia lui Pimen Zainea ar fi acceptat refacerea Cazinoului din Vatra Dornei, pe fonduri europene, dar nu se ştie, încă, pe ce cotă parte din „diavoleştile” beneficii ale funcţionalităţii viitoare.

 

 

[1] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[2] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[3] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, p. 70

[4] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[5] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 16, 1 septembrie 1888, p. 10

[6] Ecoul Moldovei, Anul IV, No. 3, Iaşi 28 iulie 1894, pp. 2, 3

[7] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, pp. 70-72

[8] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 69.

[9] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[10] Simionescu, I., Vatra Dornei, Bucureşti 1939, pp. 79-83

[11] Wiener Almanach fűr das Jahr 1908, Wien 1907, p. 374

[12] Baker, James, Capitolul X, În Bucovina, pp. 83-90, în  Austria: her people & their homeland, New York 1913, cu ilustraţia Cernăuţilor, de Donald Maxwell, la p. 85

 

 

 


Ciprian Porumbescu: Nu lăsaţi să moară munca mea!

 

 

 

 

Pentru că numărul uriaş de partituri ale unor vechi cântece româneşti, unele interpretate de ZICĂLAŞII, altele rămase nefolosite, aparţin tuturor oamenilor, am decis să le răspândesc, pentru a fi de folos (gratuit) celor care simt chemarea străbunilor şi vor să se împărtăşească din ea. Am deschis o rubrică nouă (Patrimoniul ZICĂLAŞII), pe care o deschid, cum este şi firesc de altfel, cu partiturile cântecelor lui Ciprian Porumbescu, pe care le-am interpretat şi fonotecat, în parte, în Concertul “Rapsodia Română”, din 14 octombrie 2017, celelalte rămânând drept îndatorire pentru cine va simţi nevoia să şi-o asume, pentru că Ion Drăguşanul şi trudele sale, inclusiv “Zicălaşii” au interdicţie totală de a mai respira prin Suceava.

 

Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să răsfoiţi sau să salvaţi această colecţie de partituri!

 


Kogălniceanu; Negri: 200 reţete boiereşti

 

 

200 de reţete cercate de bucate,

prăjituri şi alte trebi gospodăreşti,

 

„tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”.

A doua ediţie. Iaşi, la cantora Foii săteşti, 1842.

 

Transcrise în litere latine de Ion Drăguşanul.

 


Pagina 7 din 1,485« Prima...56789...203040...Ultima »