ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane
Sinele Universal (I)
În vremurile în care poeţii[1] descifrau poruncile Atoateziditorului pe cer, „Sinele Individual şi Sinele Universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[2]. Se, îmbinau, atunci, două fenomene ale cunoaşterii, similare „fenomenului” lui Kant şi „imanentului” lui Blaga, pentru că se considera că prin „cunoaşterea naturală se ajunge la un rezultat, iar prin cunoaşterea supranaturală, la altul”[3], şi asta pentru că însăşi istoria… preistoriei se afla incifrată şi disimulată în „mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[4] .
Vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea şi recunoscând dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[5]), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[6]), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc[7], în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[8] sau „cruce, trupului stricăcioasă”[9] săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere”[10], iar „Fiinţa este Sinele”[11]; „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni”[12]; „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[13].
Omul arhaic (nu pot accepta termenul „primitiv”, datorită consistenţei sale metafizice), imagina idei şi argumenta logic, fără se apeleze la pildele caracteristice epocilor golirii din ce în ce mai rapide de metafizic. Există în limbajul ştiinţific două generalităţi impersonale, „reminiscenţe păgâne” şi „om primitiv”, care nu doar că nu spun şi nu stabilesc nimic, dar înceţoşează minţile cu confuzii între pagane = sat, deci sintagma corectă ar fi „reminiscenţe săteşti” şi nicidecum idolatre, în vreme ce „omul primitiv” este, de fapt, omul metafizic, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurolară a omenirii”[14], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [15] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[16].
Zadarnic, însă, au existat, în istoria spiritualităţii europene, deschideri şamanice de tipul Klages, Schelling sau Blaga, câtă vreme totul se judecă doar din perspectiva ideologică a prezentului nostru cenuşiu, în care legendarea patriotardă nu deschide ferestre, ci le obloneşte cu bezna suficienţei, întotdeauna categorică, atunci când îşi închipuie că în mimeticele sclipiri de făptuiri stilistice străvechi „sunt numai reminiscențe păgâne, care ies la iveală prin asemenea cercetări și care ne arată ce fond primitiv și străvechi se găsește încă viu, prin asemenea obiceiuri, în poporul românesc”[17].
Acest fel superior de a gândi, descoperit în cărţile religioase ale antichităţii, pus în balanţă cu bigotismul necondiţionat al epocii lui, pare să-l fi enervat chiar pe autorul traducerilor, James Legge, dar şi pe G. G. Alexander, care considerau că „nu există nici o dovadă care să arate că, într-o perioadă foarte timpurie, a existat o cunoaștere, oricât de umbrită, a lui Dumnezeu, sub denumirea de „Tao”, deși sensul cuvântului a fost modificat, până când a devenit puțin mai mult decât o expresie pentru calea, drumul sau mijlocul prin care comunicarea a fost menținută între Dumnezeu și om, deși, la fel de des, mai ales în astfel de cazuri, „Cerul” și „Calea” către sau dinspre el au fost adesea folosite ca și cum ar fi termeni sinonimi”[18], că „cea mai populară și caracteristică dintre toate lucrările practice taoiste este „Cartea acțiunilor și a răzbunărilor lor”, atribuită „Celui Prea Înalt”, nume care este în mod obișnuit considerat ca însemnând Lao-tsze”[19], că „Lao-tsze este, probabil, un titlu de respect, echivalent cu „Bătrânul sau Venerabilul Filosof (în realitate, Lao-Tsze înseamnă Bătrânul Înţelept, ceea ce face ca a doua definire făcută de Legge să fie suficient de apropiată de sens)”[20], şi că „textul și ilustrațiile acestui volum îi reprezintă pe cei care, alături de Lao-tsze, pretind venerație sau închinare din partea taoiștilor sau a eclecticilor de astăzi – sau de ieri. Este, prin urmare, un conglomerat de fapte și ficțiuni, istorie și mit, sub influențe formative care provin din budism, confucianism și chiar din magie primitivă (o a patra „religiune” care nu este înregistrată oficial în China, dar a fost cea mai puternică)”[21].
Fără nici un fel de probe, s-a decis că „cel numit Lao Tsze, autorul nemuritor al Regelui Tao Teh, singura scriere pe care a lăsat-o posterității, s-a născut în anul 604 înaintea erei creștine, în al treilea an al împăratului Ting-Wang, din dinastia Chow, care expiră, în ceea ce este acum provincia Ho-nan, dar care atunci făcea parte din marele stat Kau”[22], şi că „Lau-tsze a rătăcit mai mult decât rivalul său (Confucius), dar este mai precaut decât s-ar fi putut aștepta de la independența sa. El s-a înălțat în regiuni și înălțimi unde alții nu l-au putut nici urma, nici vedea; şi, în timp ce se pierdea uneori în labirinturi rătăcitoare, trebuie mărturisit că, alteori, avea mai mult succes şi se întorcea cu o „bijuterie în sânul lui”. Cât de mult le datora Lau-tsze predecesorilor săi nu avem nici un mijloc de a afla, dincolo de puținele cazuri în care pare să citeze o maximă a vremii lui sau o zicală tradițională”[23]. Dar, cu siguranţă, afirmă comentatorii, „ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual”[24].
În prefaţa primei traduceri, publicată în 1868, a cărţii lui Lao Tze, se recunoştea, totuşi, că „Speculațiile metafizicii, politicii și moralității „Bătrânului filozof” Lau-Tsze”[25], înseamnă o carte de filozofie şi, implicit, de poezie străveche, care a zguduit lumea plată a religiilor lumii. „Din păcate, informațiile istorice pe care le avem despre persoana lui Lao Tsze sunt extrem de sărace și, în plus, parțial nu foarte credibile. Dacă separăm nucleul istoric presupus de acoperirea legendară, obținem următoarele date, care pot fi considerate oarecum credibile. Numele Lao-tsze, prin care se face referire de obicei la filosof, nu este un nume propriu, ci doar un nume onorific, care i-a fost dat de discipolii și urmașii săi și înseamnă „vechi maestru”. Numele său real era Li-poh-yang”[26].
Elbert Duncan Thomas schimbă numele presupus drept real în Li Er, după ce se întreabă oarecum retoric: „Lao Tzu a fost el mit, om sau Dumnezeu? În scopul acestui studiu, nu contează. Cuvintele „Lao Tzu” înseamnă „Bătrânul filozof”. Prin urmare, este mai degrabă un titlu, decât un nume. „Li Er” era numele adevărat al vechiului filozof…
Lao Tzu este considerat de unii ca fiind doar un mit; dar nu pare să existe nici un motiv să ne îndoim de istoricitatea persoanei sau de autenticitatea cărții sale, „Tao Teh King” („Canonul rațiunii și al virtuții”). El poate să fi fost mit; cu toate acestea, de mai multe ori, în istoria gândirii politice, teoriile care au avut efecte de durată asupra guvernărilor omului s-au întemeiat pe idei nu mai bune decât pe mituri. Acest lucru este sigur, mituri din abundență au crescut cu privire la viața și nașterea lui Lao Tzu.
Deși filozofia confuciană a devenit vedeta călăuzitoare a guvernului chinez, Lao Tzu și gândurile sale s-au fixat ferm în mintea chineză. Discipolii lui Lao Tzu au dus mistica taoistă mai departe decât a făcut-o el. Au mers atât de departe ca o credință în alchimie și într-un elixir al vieții.
Lao Tzu a fost onorat de diverși împărați, de-a lungul veacurilor, iar în 666 d. Hr., Împăratul Kao Tsung l-a canonizat și i-a dat un rang printre zei ca Marele Suprem (T’ai Shang), ca Zeul Împărat al Primei Cauze întunecate. În 1013 d. Hr., Huan Tsun i-a dat titlul de Tae Shung Lao Chiun („Marele Înălțat, Stăpânul antic”)[27]”
În scrierile lui Lao Tze, concepute în versuri, dar traduse în proză, cu o singură excepţie, sunt dese intervenţiile celui care le-a copiat, de pe un ultim exemplar uzat, şi le-a încredinţa viitorimii, Confucius introducând, de fapt, relaţionările împărat-stat. Dacă Lao Tze şi Confucius ar fi fost contemporani, poetului filozof nu i s-ar mai fi spus „Bătrânul Înţelept”, iar scrierile ar fi rămas semnate cu numele lui de fiecare zi, indiferent cine ar fi fost acesta. Dar conceptul Tao (nu are nume, dar Lao Tse îl numeşte aşa, deşi nu are nume, deci nu se vremelniceşte, ca să înţelegem la cine se referă) era atât de vechi, ca şi născocitorul lui, încât Confucius „a transmis (doctrinele) lui Tâo și Shun, ca și cum ar fi fost strămoșii săi și i-a prezentat elegant, luându-i drept modele”[28].
Deşi modificate de Confucius, dar numai prin relaţionările pământeşti, cred că nu ar fi rău să reproduc câteva dintre „Principiile şi atributele Naturii”, în ordinea în care au fost scrise:
„Numai el (Tao) este cel care astfel nu se bazează pe meritul său; şi de aceea meritul lui nu se îndepărtează de el”[29].
„La originea sa este ca și cum ar fi strămoșul tuturor lucrurilor… Nu știu a cui este urmașul. A existat înainte ca Dumnezeu să existe”[30].
„Spațiul dintre Cer și Pământ poate fi comparat cu o vas gol, cu Raiul drept capac și Pământ drept podea”[31].
„Spiritul Adâncurilor este nemuritor; se numește Azur [Raiul] și Mama [Pământ]. Culoarul dintre aceste Două Influențe, care iese și intră, se numește rădăcina creației vizibile. Ele sunt neîncetate în acțiune, ca și cum ar fi permanente și pot fi atrase [folosite sau supuse contribuției] fără a fi niciodată epuizate”[32].
„Raiul este veşnic; Pământul rezistă. Motivul rezistenței Cerului și Pământului este că nu au fost auto-produse. Prin urmare, ele sunt capabile să reziste pentru totdeauna. Astfel, deși Înțeleptul [în imitarea lor] consideră cultivarea corpului său ca fiind de importanță secundară, corpul său încă progresează [de la sine]; el își aruncă trupul și totuși trupul său este păstrat. Prin urmare, el este capabil să-și îndeplinească toate dorințele [în îndeplinirea principiilor lui Tao în propria persoană]”[33].
„Bunătatea Domnitorului seamănă cu apa [în flexibilitate, adaptabilitate și putere de fertilizare]. Bunătatea apei este benefică pentru toate lucrurile, și asta fără a te lupta. / Locul de sălaş [al bunătății imperiale] este disprețuit de mulțime [căci este umil – referindu-se la cursul descendent al apei]; și prin urmare este aproape de Tao. Oriunde locuiește, sfințește locul. În inimă, proprietățile sale sfințitoare sunt de nepătruns. Prin dăruire, el sfințește bunăvoința; vorbind, el sfințește credibilitatea; în administrare, sfințește guvernul; în împlinirea muncii zilnice, el sfințește capacitatea; în adoptarea măsurilor publice sfinţeşte acţiunea sezonieră. El singur nu se luptă niciodată împotriva [sau se pune în opoziție cu] nimănui; și de aceea nu dă naștere la resentimente”[34].
„Este mai bine să renunți cu totul, decât după ce s-a înțeles odată [Tao], să te mândreşti cu autosuficiența cuiva. Cercetarea, dacă este dusă la un punct prea ascuțit, împiedică conservarea corpului [grăbește moartea]. Când o sală este umplută cu aur și bijuterii, nu poate fi păzită intactă. Când bogăția și onorurile sunt combinate cu aroganța, ele înșiși invocă dezastrul. Să te păstrezi în plan secund, când meritul a fost atins și faima a urmat în urma lui; aceasta este calea Raiului”[35].
„După ce a primit, prin naștere, un suflet viu, fiinţa este capabilă, păstrându-și individualitatea [pură și necoruptă] să prevină dezbinarea [de originalul pur]. Controlând forța vitală și aducând-o la cel mai înalt grad de flexibilitate, fiinţa poate deveni din nou ca un prunc [revenirea la starea nevinovată]. Spălându-se și curățându-se de ceea ce numai Cerul poate vedea [păcatele secrete], cineva poate deveni fără de pată. Guvernând Imperiul prin iubire față de oameni, stăpânitorul este capabil să-i împiedice pe supuşi să cunoască răul [vor trăi într-o atmosferă de mulțumire și încredere].
Când Ușa Raiului este acum deschisă, acum închisă, atunci Principiul Feminin (Yin) va dispărea; [totul va fi Yang pur].
Dacă înțelegerea cuiva ajunge în toate direcțiile, el poate ignora cunoașterea [ca atare; nu va exista, pentru el, ignoranţa]. Ceea ce produce el hrănește. Producând, el nu pretinde posesia [de virtute]; acţionând, el nu presupune [aptitudinea lui]. Deși este un bătrân printre semenii săi, el nu își asumă nici o autoritate asupra lor. Aceasta poate fi numită Virtute Sublimă [cea mai înaltă dezvoltare a lui Tao]”[36].
„Treizeci de spițe, unite într-un cadru, au fost folosite [în vremuri vechi], înainte de inventarea trăsurilor. Lutul, transformat cu ustensile, era folosit înainte de vremea palatelor și a locuințelor [când nu existau vase de sacrificiu, pahare sau boluri]. O uşă şi o fereastră, săpate [în partea de deal], făceau parte dintr-o reşedinţă (bordei – n. n.), înainte de ridicarea caselor. Prin urmare, deținerea acestor lucruri poate fi considerată benefică, în timp ce [fosta] lor absența se poate spune că a fost utilă [în sensul că a dus la necesitatea ca acestea să fie făcute]”[37].
„Cele cinci culori orbesc ochii oamenilor. Cele cinci tonuri le asurzesc urechile. Cele cinci arome le viciază gustul. Galoparea și vânătoarea induc tulburări ale minții. Obiectele care sunt dificil de atins îi fac să întâmpine obstacole [sau răni – în urmărirea lor].
Astfel, Înțeleptul are grijă de eul său interior și nu de ceea ce ochiul său poate vedea; motiv pentru care îl aruncă pe cel din urmă și îl păstrează pe cel dintâi”[38].
„Favoarea și dizgrația sunt deopotrivă un motiv de frică. Onorurile aduc o mare calamitate asupra corpului. Ce anume se numește favoare și rușine? Rușinea înseamnă decăderea; pierderea unuia și supunerea față de celălalt sunt în egală măsură cauze ale reținerii. Prin urmare, se poate spune că favoarea și dizgrația ambele dau naștere fricii.
Și ce se înțelege prin a spune că onorurile aduc nenorociri asupra corpului? Dezastrele care vin asupra mea sunt consecința deținerii unui corp; dacă nu aș fi avut unul, de ce calamități aș putea suferi?
De aceea, dacă onorurile care vin asupra mea personal sunt din cauza poziţiei mele de lider, atunci întregul Imperiu mi se va supune; iar cei care cultivă bunăvoința personală în conducere se pot angaja Imperiului pentru totdeauna”[39].
„Ceea ce poate fi căutat, dar se dovedește invizibil, se numește Depărtare. Ceea ce poate fi ascultat, dar care se dovedește in-auzibil, se numește Vacanță. Ceea ce poate fi strâns, dar care se dovedește intangibil, se numește Subtil. Cuvintele sunt inadecvate pentru a examina aceste trei proprietăți; de aceea ele se îmbină și devin Una.
Deasupra, nu este luminos; dedesubt, nu este slab. Continuarea în rezistență nu poate fi numită. Revenind la vid, poate fi numită Forma fără formă, Imaginea Inexistentului; din care motive este imposibil de căutat.
Stând în faţa lui, nu se poate vedea capul [față]; urmându-l, nu se poate percepe spatele [sau urmele de picioare].
Obținerea etichetei din timpurile străvechi și aplicarea acesteia, ca ajutor pentru metodele în vogă în zilele noastre, astfel încât cineva să poată ajunge la o cunoaștere a originii sale demult trecute, poate fi numită [obținerea] germenului, sau Indiciu a lui Tao”[40].
„Tao-ul celor vestiți pentru înțelepciune din vremurile de demult era subtil, misterios, ascuţit și pătrunzător; adâncurile sale erau de nerecunoscut de alții. Aceștia, [neadepții], fiind incapabili să o învețe, s-au străduit, prin forță, să o acționeze în practică. Ei au îndrăznit [greutățile căutării lor] ca cei care văd pârâurile iarna. Ei au fost precauţi, ca cei care se tem [de ridicolul] vecinilor lor; ei erau reverenți, ca cei care găzduiesc un vizitator; erau expansivi, ca gheața pe punctul de a se topi; ei erau simpli și nelustruiţi, ca lemnul netăiat; erau liberi ca o râpă; lipsiţi de discernământ erau ca o apă tulbure.
Cine este capabil să facă apa tulbure să devină limpede, treptat, reducând-o la liniște? Cine este capabil să dea viață [nesfârșită] celui care este în repaus, punându-l în mișcare perpetuă? Cei care păstrează acest Tao nu doresc deplinătate; de aceea, neavând deplinătate, ei sunt capabili să o păstreze în inimile lor pentru totdeauna și nu necesită niciodată să fie reînnoită”[41].
„Când extrema vidului este atinsă [ca prin Rai] și liniștea păstrată rigid [ca de către Pământ], atunci toate lucrurile sunt produse simultan; și prin acest [exemplu] observ revoluțiile lor. Toate lucrurile, după ce au înflorit ca planta Yün, revin fiecare la aceea din care a izvorât. Revenirea la această sursă se numește liniște, iar aceasta implică o întoarcere la rânduiala inițială [a Raiului]. Revenirea la rânduiala originală [a Raiului] este numită baza sau pivotul Tao. Cunoașterea acestui lucru poate fi numită iluminare, în timp ce necunoașterea ei duce la un lucru nesăbuit al propriului eu. Cine știe suportă pe ceilalți.Faţă cu alții, el este drept; fiind drept, este apt să fie rege; fiind rege, este asociatul Cerului [al cărui mandat îl deține și ale cărui rânduieli le îndeplinește]. Cerul este [odrasla lui] Tao; iar Tao supraviețuiește morții celui care este întruchiparea ei, trăind nevătămat pentru totdeauna”[42].
„Cei cu înțelepciune și puritate preeminentă cunoșteau [această Etichetă] intuitiv, de la nașterea lor, și așa au posedat-o. Cei de rangul doi – oamenii virtuții – s-au apropiat de ea și l-au elogiat. Cei de rangul al treilea – care erau încă deasupra comunității – erau înfricoșați de asta. Cei de rangul cel mai de jos îl țineau în ușoară consideraţie. Credința lor în ea era superficială sau imperfectă; în timp ce erau chiar unii care nu credeau deloc în asta.
[Primul] a vorbit numai cu chibzuire și socoteală, ca și cum le-ar onora cuvintele. Când munca lor [publică] s-a realizat, iar afacerile au progresat nestingherite, toți oamenii au spus: „Aceasta este condiția noastră naturală și spontană”[43]”.
„Când Marea Etichetă [a celor cinci conducători și a celor trei dinastii] a căzut în nefolosire, au apărut bunăvoința și rectitudinea. Au apărut bărbați cu înțelepciune și bunătate și apoi ipocrizia a început să se răspândească [oamenii buni au fost alterați de josnicie]. Discordia a apărut în familii și aceasta a manifestat [prin contrast] virtuțile evlaviei și compasiunii filiale. Statul a fost aruncat în anarhie, iar acest lucru a dus la apariția unor miniștri (slujitori) credincioși”[44].
„Când înțelepții sunt îndepărtați ca conducători și serviciile celor înțelepți sunt abandonate, bogăția oamenilor va crește de o sută de ori [căci toate inimile lor vor fi puse în lăcomie]. Când bunăvoința și rectitudinea [în guvernare] sunt abjurate, [atunci va fi apogeul dezordinii, pe care] oamenii vor reveni la calitățile lor naturale de evlavie și compasiune filială [prin pură forță de reacție]. Când se va renunța la ingeniozitatea luxului și a dorinței de câștig, nu vor mai exista tâlhari [căci nu vor exista acumulări de bogății care să merite furate]. Aceste trei propoziții arată că simplele exterioare sunt insuficiente pentru o bună guvernare și, prin urmare, fiecărui om ar trebui să i se ordone să se limiteze la îndeplinirea propriei sale lucrări speciale în viață”[45].
„Privind mereu realitatea lucrurilor, ajutând la păstrarea căii simple, [oamenii] vor deveni mai puțin egoiști și vor avea mai puține dorințe; și ducându-și cercetările [în Doctrină] până la limita maximă, ei pot evita întristarea.
Cât de mică este distanța care împarte o afirmație promptă de un consimțământ adulator; [totuși] cât de mare este aceea dintre virtute și moralitate! Nu pot să mă tem de ceea ce se tem de alții. [Bursa lor] cât de neglijată este! Cu ei este încă noapte.
Lumea este veselă și luminoasă ca într-o zi de jertfă sau ca cei care urcă o colină frumoasă primăvară. Eu singur prefer singurătatea și liniștea și caut să nu intru în viitor. Sunt ca un prunc înainte ca acesta să devină copil; rătăcit încoace și încolo, de parcă n-aș avea nici o casă în care să merg. Mulţimea are belşug şi de cruţat. Eu singur sunt ca unul care a renunțat la orice lucru. Am eu, deci, inima unui prost? Confuz și întunecat, în timp ce vulgarii sunt [aparent] luminați. Eu singur sunt în întuneric. Aruncat încoace și încolo ca marea; rătăcind fără încetare. Mulţimea are cu ce să-şi folosească energiile. Numai eu sunt prost ca un măscărici. [Dar] Eu singur mă deosebesc de toți ceilalți prin aceea că o respect pe mama care alăptează”[46].
„Apariția Virtuții în cea mai deplină exuberanță a sa nu este mai mult decât rezultatul conformării cu Tao. Tao, considerat ca o entitate, este obscur și vag. Vag și obscur, totuși în el există Forma. Obscur și vag, totuși în el există Substanță. Vag și obscur, totuși în el există Energie Chintesențială – și aceasta este extrem de reală. În el, de asemenea, există încredere; din cele mai vechi timpuri, până în timpurile moderne, numele său nu a fost niciodată pierdut; prin el pot include în raza observaţiei mele întreaga natură vie. Cum sunt conștient de acceptarea naturii animate [în Tao]? Prin Tao însuși”[47].
„[În cultivarea lui Tao] există primii muguri; apoi perfecţiunea. În primul rând, există perversiune; perfecţionare. Mai întâi este golul [receptivitatea]; apoi plenitudinea. Mai întâi este distrugerea [vechiului]; apoi renovare. Mai întâi este smerenia; apoi achiziţia. Autosuficiența este urmată de suspiciune [din partea altora]. Prin urmare, Înțeleptul păstrează unitatea [în inima sa] și devine un model pentru întreaga lume. El nu spune că poate vedea și, prin urmare, este perspicace. El nu spune însuși că are dreptate și, prin urmare, se manifestă tuturor. El nu se laudă pe sine și, prin urmare, meritul său este recunoscut. El nu este îngâmfat și, prin urmare, crește [în cunoaștere]. Și cum nu se luptă niciodată cu nimeni, tot așa lumea nu se luptă cu el.
Poate acea zicală din vremuri de demult. „Mai întâi mugurii, apoi perfecțiunea” – să fie numit fără sens? Atingerea perfecțiunii autentice implică o întoarcere [la natura originară a omului]”[48].
„Reticența în vorbire împovărează spontaneitatea. Un vânt zgomotos nu continuă după zori; o aversă de ploaie nu durează mai mult decât ziua. Cine produce aceste două fenomene? Cerul și Pământul. Vedeți, deci, că forțele naturii nu pot dura pentru totdeauna, cu atât mai puțin omul?
Prin urmare, printre cei care își ordonează treburile în armonie cu Tao, cei care înțeleg doctrina sunt identificați cu Tao; cei care sunt posedați de virtute sunt identificați cu Virtutea [sau atributele lui Tao]; în timp ce toţi cei care le pierd pe amândoi sunt identificaţi cu pierderea lor [pentru ca ei să nu recunoască că este pierdere].
Cei care devin, astfel, identificați cu Eticheta, sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Eticheta. Cei care devin identificați cu Virtutea ei sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Virtutea. Pierderea suferită de cei care sunt identificați cu pierderea ambelor se bucură și de cei care se află deja în același caz.
Acolo unde există o insuficiență a credinței din partea unuia, va rezulta o absență totală a credinței din partea altora”[49].
„Un bărbat care se ridică în vârful picioarelor nu poate rămâne stabil. Un bărbat cu picioarele strâmbe nu poate merge [departe].
Cel care spune că poate vedea nu este luminat. Cel care spune că are dreptate nu se manifestă altora. Cine se laudă pe sine nu are merit. Cine se îngâmfă de sine nu va crește [în cunoaștere].
Se poate spune că astfel de bărbați îl caută pe Tao pentru a se hrăni și acționează ca paraziţii; în plus, sunt detestați universal. Prin urmare, cei care sunt locuiți de Tao nu procedează astfel”[50].
„A fost Ceva format din haos, care a luat ființă înaintea Cerului și a Pământului. Tăcut și nemărginit, rămâne singur și nu se schimbă niciodată. El pătrunde în orice loc și nu prezintă nici un pericol [de a fi afectată]. Poate fi numit Mama Universului, nu-i cunosc numele; dar denumirea lui este Tao. Îl voi denumi drept grozav. Fiind grozav, merge mereu mai departe; și astfel spun că este îndepărtat. Fiind la distanță, spun că se întoarce.
Prin urmare, Tao este grozav; Raiul este mare; Pământul este grozav, iar regele este mare. În Univers există patru lucruri care sunt grozave, iar Regele este unul dintre ele. Omul se reglează pe sine prin Pământ; Pământul se reglează pe sine prin Cer; Raiul se reglează prin Tao; iar Tao-ul se reglează prin propria sa natură inerentă – sau în mod spontan”[51].
„Greutatea este sursa luminii; liniștea domină neliniștea. Prin urmare, în timp ce Înțeleptul continuă toată ziua [conform lui Tao], el nu se îndepărtează niciodată de calm sau de gravitate. Deși pot exista spectacole de glorie lumească [pentru a-l atrage], el stă liniștit singur, mult deasupra mulțimii obișnuite. Cum poate un prinț cu zece mii de herghelii de cai să-și considere propria persoană ca fiind mai puțin importantă decât demnitatea sa regală?
Această ușurință [din partea Prințului] îi pierde pe miniștrii săi, în timp ce neliniștea [din partea miniștrilor] îl pierde prințul lor”[52].
„Conduita virtuosului nu lasă nici urmă, nici indiciu. Cuvintele virtuoșilor nu oferă nici un motiv pentru a găsi greșeli. Proiectele virtuoșilor nu necesită intrigi.
Când cei virtuoși sunt obstrucționați [în politica lor], deși nu există niciun zăvor la ușă care să o închidă, ea nu poate fi deschisă. Când cei virtuoşi intră în relații cu ceilalți, deși nu sunt legați de legături contractuale, ei totuși nu se pot elibera [de obligațiile lor].
Astfel, Înțeleptul își folosește întotdeauna bunătatea pentru a-i salva pe alții; şi de aceea nu există nimeni care să fie abandonat. El își folosește întotdeauna bunătatea pentru a salva creația neînsuflețită; și de aceea nu există nici unul dintre aceștia care să fie abandonat. Aceasta se numește a fi dublu iluminat.
De aceea, omul virtuos este învăţătorul sau stăpânul omului rău, în timp ce omul rău este angajat ca material, la care să lucreze, de către omul virtuos. Dacă omul rău nu-l respectă pe celălalt ca pe învăţătorul său, nici omul bun nu-l iubește pe cel dintâi ca pe materialul său; apoi, în ciuda oricărei înțelepciuni pe care o poate avea fiecare, amândoi sunt foarte orbiți. Această doctrină este şi importantă, și sublimă”[53].
„Cel care, conștient de puterea masculină, păzește o slăbiciune feminină, devine canalul întregului Imperiu [în care converg toate fluxurile minore]. Fiind astfel canalul întregului Imperiu, virtuțile cardinale nu se îndepărtează niciodată de el și el va reveni la o condiție de inocență copilărească.
Cel care, conștient de lumină, ține în obscuritate, va deveni un model pentru întregul Imperiu. Fiind un model pentru întregul Imperiu, virtuțile cardinale nu-l vor părăsi niciodată, iar el va reveni la Necondiționat.
Cel care, conștient de gloria lui, păzește smerenia, va deveni valea întregului Imperiu. Fiind valea Imperiului, el va reveni la simplitatea lui originală. Când această simplitate este distribuită, pusă în joc, omul devine un lucru de utilitate [statului].
Înțeleptul angajează oameni de această simplitate și îi avansează la rang înalt; prin urmare, administrația lui este la scară mare și nu se termină niciodată”[54].
„Lucrurile care din vechime au obținut Unitatea sunt:
Raiul, care prin el [yang-ul pur] a devenit clar.
Pământul, care prin el [pare yin] a devenit nemișcat.
Zeii, care prin ea au devenit divin inteligenți.
Văile, care prin aceasta au devenit căderea.
Toate creaturile, care prin ea se reproduc.
Prinți și Regi, care prin ea conduc drept”[55].
„Rezistența este mișcarea lui Tao [sau, mișcarea implică o rezistență la Tao, a cărui esență este odihna]. Toate lucrurile din lume își datorează viața existenței sale [a lui Tao], iar această existență a izvorât din inexistență”[56].
*
„Judecând algebric, TAO este X, sau cantitatea necunoscută, pe care trebuie să o găsim. Iar primul lucru de făcut este să vezi ce se predică despre acest sine misterios; cum este descris; cu ce atribute este creditat; unde se găseşte; de unde a luat naștere, cum există și care sunt funcțiile sale. Atunci ne-am putea găsi în situația de a descoperi ce răspunde la aceste detalii și de a da un nume profan a ceea ce predicatorii ei înșiși au declarat că trebuie să fie pentru totdeauna fără nume.
Ni se spune că a existat înainte de vremea care urma să înceapă. Chuang Tsze spune că nu a existat niciodată o epocă când nu a fost. Lao Tsze afirmă că imaginea sa a existat înaintea lui Dumnezeu Însuși. Este omniprezent; nu există loc unde să nu se găsească. El umple Universul cu măreția și sublimitatea sa; totuși, este atât de subtil, încât există în toată plenitudinea ei în fructul unui păr de toamnă. Face ca soarele și luna să se rotească pe orbitele lor stabilite și dă viață celei şi mai microscopice insecte.
Fără formă, este sursa oricărei forme pe care o vedem; inaudibil, este sursa tuturor sunetelor pe care le auzim; invizibil, este ceea ce se află în spatele fiecărui obiect exterior din lume; inactiv, el produce, susține și vivifică fiecare fenomen care există în toate sferele ființei. Este impersonal, lipsit de pasiune, împlinindu-și scopurile hotărâte cu nepăsarea destinului, totuși debordând în bunăvoință față de toți. „Ce este Tao?”, exclamă Huai-nan Tsze. „Este ceea ce susține Cerul și acoperă Pământul; nu are granițe, nu are limite; înălțimea sa nu poate fi măsurată, nici adâncimea nu poate fi pătrunsă; el învăluie Universul în îmbrățișarea sa și conferă vizibilitate a ceea ce în sine este fără formă. Umple totul în cele Patru Puncte ale Busolei; conține Yin și Yang; el ține împreună Universul și Epocile, și furnizează Luminii libertatea, este atât de subtil, încât pătrunde tot așa cum apa pătrunde în mlaștină.
Prin TAO, munții sunt înalți și abisurile adânci; fiarele merg și păsările zboară; soarele și luna sunt strălucitoare, iar stelele se învârt în cursul lor. Când suflă vânturile de primăvară, ploaia dulce cade și toate lucrurile trăiesc și cresc. Vietăţile cu pene clocesc, iar cele cu blană se înmulțesc și cresc; plantele și copacii își fac toată exuberanța lor glorioasă de frunziș, păsările depun ouă și animalele își produc urmașii; nici o acțiune nu este vizibilă în exterior și totuși lucrarea este finalizată. Umbrit și indistinct, TAO nu are formă. Indistinct și umbrit, resursele sale nu au sfârșit. Ascuns și obscur întărește toate lucrurile din lipsă de formă. Pătrunzând și pătrunzând totul, nu acționează niciodată în zadar”[57].
*
[1] „Dumnezeu (dar nu sub acest nume de „stăpân al zeilor – n. n.) a figurat foarte mult în guvernământul antic al Chinei și în teoria schemei politice chineze. Dumnezeu era Conducătorul – Conducătorul Suprem – și, la început, părea să fi fost personal. Mai târziu, Raiul a devenit ideea supremă. Prin Dumnezeu sau Cer, regii au domnit, iar prinții au fost forțați să conducă cu dreptate prin aceeași influență. Toți erau sub stăpânirea Cerului și erau obligați să asculte. Aceeași idee va fi valabilă pentru ambele școli mari de gândire chineză – confucianismul și școala lui Lao Tzu”[58].[1] „Ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual” – Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p, 10
[2] Katha-Upanishad I, p. 31
[3] Eesha-Upanishad, p. 16
[4] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442
[5] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38
[6] Katha-Upanishad, 1, p. 31
[7] „Atunci când viața se termină și legăturile umane vor fi rupte, te vei alătura zeilor și, străpungând norii, vei atinge regiunile supreme” – Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 19, 20
[8] Prashna-Upanidhad, 2, p 40
[9] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16
[10] Katha-Upanishad, III, 13, 13
[11] Katha-Upanishad, V, 7, 22
[12] Isa Upanishads, 6, 1
[13] Kena-Upanishad, toate în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21
[14] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383
[15] Ibidem, p. 176
[16] Ibidem, p. 392
[17] Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930, p. 46
[18] Alexander, G. G., Lao-Tsze, the great thinker (Lao-Tsze, marele gânditor), London 1895, p. 44
[19] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 183
[20] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 203
[21] Doré, Henry, Recearches into Chinese superstiotions, Shangai 1931, pp. XI, XII
[22] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p. 3
[23] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868, pp. VII, VIII
[24] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, pp. p, 10
[25] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868
[26] Grube, Wilhelm, Religion und kultus der Chinesen, Leipzig 1910, p. 82
[27] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, pp. 21, 22
[28] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 4
[29] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 3
[30] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 4
[31] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 5
[32] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 6
[33] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 7
[34] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 8
[35] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 9
[36] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 10
[37] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 11
[38] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 12
[39] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 13
[40] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 14
[41] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 15
[42] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 16
[43] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 17
[44] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 18
[45] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 19
[46] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 20
[47] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 21
[48] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 22
[49] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 23
[50] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 24
[51] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 25
[52] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 26
[53] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 27
[54] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 28
[55] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 29
[56] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 30
[57] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, pp. II, III
[58] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, p. 18