Dragusanul - Blog - Part 6

Ziua zicălașului primaș Narcis Rotaru

 

 

Violonistul Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Narcis Rotaru, primaș, împreună cu Adrian Pulpă, în trupa de recuperatori de memorie muzicală românească „Zicălașii”, își sărbătorește, astăzi, ziua nașterii, deși Narcis Rotaru, ca toți adevărații artiști, se naște iar și iar, aproape în fiecare clipită, prin fiecare cântec scos la iveală, pentru a fi slobozit în inefabilul luminii zilei. La chip și, fără îndoială, prin talent, seamănă cu neuitatul Ion Voicu, dar are propria sa individualitate, fiind un mucalit plin de haz, atunci când lasă arcușul din mână.

 

 

 

 

Împlinit ca om, prin ivirea unei crăiese, căreia nu i-a scăpat nici un licăr (i-a dedicat și un concediu de paternitate), violonistul Narcis Rotaru a deprins, cu o remarcabilă naturalețe, stilurile lăutărești ale veacurilor, trecând de la primaș la secund, funcție de arhitectura cântării, cu inspirație mereu proaspătă și creatoare. „Citește” partiturile străvechi cu pricepere și dezinvoltură, motiv pentru care, împreună cu ceilalți patru „zicălași” (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Ionuț Chitic și Adrian Pulpă), contează pentru mine drept adevărată personalitate creatoare a acestui nord de țară românească a Moldovei. Iar ziua nașterii lui devine, în sufletul meu, un reper important al vieții care mi-a fost dăruită.

 

 

 

 

La mulți ani, Narcis Rotaru

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Gheorghe SCÂNTEI, colecţionarul de înţelepciune

 

Gheorghe Scântei, într-o zi memorabilă

 

Timp de o îndelungată viaţă, suceveanul Gheorghe Scântei a colecţionat înţelepciune, apoi, când a venit vremea, a încredinţat-o tuturor celor care au sau vor avea nevoie de ea, prin două volume de aforisme inedite, „Luminile pleiadei”, volume care au dezmorţit lumea culturală suceveană, dintr-odată implicată solidar în organizarea lansării celor două volume, atât ca instituţii, cât şi ca simpli slujitori ai culturii. Acolo, în cele peste 700 de pagini ale volumelor sale, Gheorghe Scântei soarbe din veşnicie, izvorul pământesc al nemuririi întrupându-se, dintotdeauna, în înţelepciune şi, implicit, în mărturisirea şi încredinţarea ei din generaţie în generaţie.

 

Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015

 

 

 

Îmi amintesc, de parcă s-ar petrece acum, concertul „Zicălaşilor”, cu cântecele lui Wachmann, închinat sărbătoritului autor de carte, şi parcă îl văd pe Domnul Gheorghe Scântei, copleşit de emoţii, dar încercând să-şi asume câte ceva din curajul nestăvilit al cântecului. Şi, când i-a venit vremea, vocea lui frumoasă, plină şi catifelată, s-a revărsat armonie deplină peste aripile cântării, întregind-o cu tuşele luminoase ale cuvintelor cu care se poate zidi. În zilele următoare, a dus prietenilor exemplarele de carte care i se cuveneau ca autor şi era nespus de fericit de fericirea lor. Trăia însorit, de parcă şi-ar fi scos sufletul mănunchi de lumină la iveală.

 

 

Gheorghe Scântei şi “Zicălaşii”

 

 

Ca redactor de carte, ne-am văzut des şi ne-am descoperit prieteni. Cum fata lui, Corina, îmi este colegă şi… soră, rareori s-a întâmplat zi în care să nu ne zâmbim şi să nu-mi încredinţeze alte câteva nestemate ale spiritualităţii umane. Abia în zilele din urmă, când l-a înfăşurat osteneala unei vieţi depline, nu ne-am mai văzut, deşi n-aş exagera cu nimic dacă aş spune că şi în timpul acesta au existat clipe care ne-au adus împreună. Pentru că toate cărţile determină comuniuni şi dialoguri mai presus de simţurile şi de comunicările umane.

 

 

Omagierea înţelepciunii, cu Gheorghe Scântei şi Gheorghe Gabriel Cărăbuş

 

 

Apoi, adică adineauri, a plecat. În rafturi au rămas cărţile aidoma unor zâmbete, ca să risipească doar generozitatea luminii. Odihnă în lumină, Domnule Gheorghe Scântei, odihnă precum viaţa, pe care din lumină v-aţi împletit-o!

 

Gheorghe Scântei – foto: Dan Lungu

 


Spiţa Poetului Cezar Baltag

 

Cezar Baltag – foto: AgerPres

 

 

„Cel mai vechi ni să dă unul Baltag, care ar fi trăit pe la 1600, şi care poate fi chiar acesta din documentul de faţă, Ionaşco Baltag. El a avut 3 feciori: Nicolai, pârcălab de Lăpuşna, Costachi, clucer (7177 – 1669, Mart 31) şi Petru Baltag, pârcălab de Orhel (7177 – 1669, Septemvrie 1).

 

Din Costachi Baltag, clucer, se naşte Ştefan, căminar, ce trăieşte la începutul secolului al XVIII. Din Ştefan Baltag se nasc Arhiri, Andrei Baltag şătrar şi Neculai Baltag. Din Andrei Baltag se nasc Iordachi Baltag, preot, Macarie Baltag, ierodiacon şi egumen la Precista din  Roman, Vasile Baltag, protopop, Grigore Baltag, preot, Costachi Baltag, preot, Onofrei Baltag, protoiereu; toţi aceştia au trăit pe la finele secolului al XVIII-lea.

 

Din Vasile Baltag, protoiereu, s-au născut Gheorghe Baltag, ierodiacon, Andrei Baltag, preot, Sava Baltag, Zamfira, Safta, Andronachi Baltag, serdar şi Constantin Baltag, medelnicer”[1].

 

*

 

„Modul după cum erau întocmite proprietăţile ru­rale, urmaşii, nepoţii şi răsnepoţii moşteneau averea strămoşească în mod nehotărât (nedivizat – n. n.). Se ştia de tot satul că, la început, tot acel loc a umblat din hotar până în hotar pe atâţia bătrâni. Fiecare bătrân se cunoştea al cui era, se ştia numele primilor proprietari, care, fiind bătrâni în ochii răsnepoţilor, dădeau numele lor de bătrân la porţiunea de pământ ce o stăpânise. În document se dă numele de bătrân la pământul divizat în prima generaţiune (sublinierea noastră – n. n.). De pildă, Stan Plotun trăieşte pe la 1440, pe locul unde azi sunt Plotuneştii; el stăpânea tot pământul, care, după moartea lui, s-a împărţit la cel 3 feciori ai lui, care formau apoi bătrânii satului. Presupunem că întreaga moşie avea o întindere de 1.000 fălci şi că cu­prindea şi loc de sat, fie selişte, fie vatra de sat; apoi ţarina, pădure, iaz, vreo moară de apă, vreo prisacă, livadă etc. Moşia, împărţindu-se în trei părţi, fiecărui bătrân, urmaş al primului proprietar, i se veneau câte 333 fălci, cuprinzătoare şi la vatră de sat, la ţarină, fânaţ, loc de prisacă, iaz, vad de moară, etc., etc. Dar nici un document vechi nu ne spune hotărât câtă era întinderea bătrânilor, nici chiar a moşiei întregi”[2].

 

*

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, p. 214

[2] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, pp. 139, 140


După decapitarea Domniţei Ruxanda Lupu

 

 

 

 

„Frumuseţea Domniţei Ruxanda şi zestrea ei cea strălucită au fost numai un izvor de nenorociri şi de primejdii pentru ţara Moldovei, pentru dânsa însăşi şi pentru întreaga casă a lui Vasile Vodă Lupu…

 

Tristă i-a fost viaţa acestei Domniţe: cei mai frumoşi ani din tinereţile ei i-a petrecut ca ostatecă la Constantinopol, iar, la întoarcerea acasă, se iscară, din pricina ei, războaie şi, atunci, ca să-şi mântuie ţara de pustiire, îşi jertfeşte fericirea şi norocul, cununându-se cu un om crunt şi fără milă.

 

 

 

 

În căsătorie, n-a avut parte de dragoste şi de milă de la soţul ei, căci, în scurtă vreme după nuntă, sălbaticul Timuş se purtă de tot mojiceşte cu ea, care era gingaşă ca o floare de grădină, bătând-o în două rânduri şi învinuind-o pe nedrept că, în timpul petrecerii ei ca ostatică la Stambul, a fost iubita marelui vizir. În zadar încerca bătrânul Bogdan Chmielnicki să-i bage feciorului său minţile în cap, dându-i poveţe cum să se poarte cu o fiică de Domn, căci Timuş, după vorba lui Miron Costin, numai chip de om era, dar firea de fiară sălbatică…

 

După moartea soţului ei – pe care îl aduseră, îmbălsămat, la Cehrin, într-un sicriu tras de patru cai şi înconjurat de steaguri –, Ruxanda trăia în oraşul Raşcov, dar mai ales în Sobotow, unde umbla îmbrăcată ca o circaziană, având pe cap un calpac de stofă blănită cu samuri. În jurul frumoasei văduve vedeai servitoare circaziene şi moldovene, îmbrăcate în acelaşi mod. Trăia departe de ţara-i iubită şi de rudele ei dragi, în palatele repausatului Timuş…

 

 

 

 

La bătrâneţe, se retrase în ţara copilăriei ei, în Moldova. Intrând, în 1688, leşii şi cazacii în această ţară, ajunseră şi sub munte, la cetatea Neamţului, unde o aflară pe Ruxanda, care se retrăsese acolo din pricina jafurilor cazacilor. Aceştia cu multe munci au muncit-o, cerându-i banii cu de-a sila. De fapt, ei aflară la dânsa 19.000 de galbeni, pe urmă însă îi puseră capul pe prag şi i-l tăiară cu toporul”[1].

 

Mi-am amintit de această splendidă naraţiune, pe care o culesesem în anii în care mă străduiam să scot la iveală viaţa şi opera cărturarului Ion Grămadă, Eroul Bucovinei absolut ignorat şi necunoscut, datorită unei scrisori a fostului patriarh al Ţarigradului, Iacob, din 30 aprilie 1689, scrisoare din care răzbate nu compasiunea pentru tragicul sfârşit al pilduitoarei Domniţe, ci viermuiala lăcomiilor pentru averile ei pământeşti. Prin urmare, cred că trebuie să reproduc integral această scrisoare (cu adaptări de limbaj şi de punctuaţie corespunzătoare):

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

Iacob, cu mila lui Dumnezeii ce am fost Ar­hiepiscop Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh.

 

Facem ştire cu această carte a noastră cum întâmplându-se mare primejdie răposatei Doam­nei Ruxandei, fata răposatului Vasile Voevod, că venind Craiul Leşesc prin ţara Moldovei, lovit-au o seamă de cazaci la Cetatea Neamţu­lui şi, fiind acolo închisă Doamna Ruxanda, dovedit-au cazacii Cetatea şi au luat toată avuţia Doamnei Ruxandei şi i-au tăiat şi capul; mai pe urmă, înţelegând nepotul său, Vasilie Cantacuzino, paharnic, feciorul răposatului Toader Iordachi, vistiernicul, de pierirea ei, venit-au la sat, la Preuteşti, de a luat bucatele şi pâine ce au aflat de a Doamnei Ruxandei, de le-a dus la casa dumisale, şi, într-acea, sculatu-s-au călugării de la Monastirea de la Golia şi de la Trisfetitele şi au făcut jalbă pe Vasile, paharnicul, înaintea Măriei Sale, Domnului nostru Io Constantin Voevod, cerşindu-i călu­gării bucate şi pâinea ce au rămas de la Doam­na Ruxanda.

 

Deci Măria Sa, Vodă, împreună cu tot sfatul Măriei Sale, au judecat într-acest chip: cum pâinea şi bucatele, ce au rămas de la Doamna Ruxanda, să le dea dumnealui toate pe mâna călugărilor de la Golia şi de la Trisfetitele şi, pentru sat, iar să fie după cum a aşezat Doamna, în diata sa, iar pentru satul Preuteştii, aşa a scris Doamna, în diata sa, ca să fie Preuteştii a răposatului Toader Iordachi, vistiernic, părintele dumisale, lui Vasile, paharnic, şi Toader vistiernic să dea un sat la Golia, pentru Preuteşti; pentru aceea, dumnea­lui Vasile, paharnicul, după judeţul ce 1-a făcut Măria Sa, Vodă, dat-au la mâna sfinţiei sale Grigori Proin Mitropolitul Laodichion, ce era atuncea la Golia, şi la Andonie, Egumenul de Trisfetitele, 11 boi şi vaci mari şi cinci gonitoare şi 9 bivoli mari şi 9 bivoli gonitori, şi a mai dat 77 oi mari şi 12 cârlani, a mai dat 15 iepe mari şi 60 strâjnici; acestea le-a dat la mâna călugărilor ce s-au zis mai sus, şi a mai rămas la Vasile, paharnicul, să mai dea acestor călugări 400 merţe grâu şi mazăre, şi două sute opt merţă secară şi mălai, însă să i se ţină în seamă şi lui Vasile, paharnicul, o sută şi treizeci de lei dintr-această pâine, pentru că a cheltuit la nişte sărindare ale Doamnei Ruxandei şi la alte trebi, ce a dat seamă îna­intea Măriei Sale, lui Vodă, într-acea dată, când a fost paharnic, acea pâine, întâmplatu-s-a Dum­nealui de a lipsit din ţară şi s-a dus în Ţa­ra Românească, şi a făcut acolo un an şi mai bine; mai pe urmă a venit Dumnealui, Vasile, paharnicul, iar în ţară, şi am poftit noi ca să dea cu ce a rămas mănăstirilor pentru acea după poruncă şi judeţ ce au făcut Mă­ria Sa, Vodă, împreună cu boierii ţării; mai înainte vreme, venit-a dumnealui, Vasile, pa­harnicul, înaintea Patriarhiei noastre şi a dat la mâna noastră şi la mâna dintru Ermonah popa Eremia, egumen de Trisfetitele, 200 lei bă­tuţi şi 100 merţe grâu, şi să plătească 40 lei Sfinţiei Sale, lui Grigorie Proin Mitropolitul Haortofilacs, şi să mai plătească 50 lei la un zapis ce are Doamna Ruxanda la Egumenul de Galata, cu care bani n-a fost datoare Doamna Ruxanda Egumenului de Galata, ci au fost ai lui Balaş Hartofilacs, iar o sută şi treizeci lei i-am ţinut dumisale în seamă pentru ce a cheltuit.

 

Pentru aceea, dând dumisale, Vasile, paharnicul, bucăţile şi pâine şi alte tot ce a fost de a Doamnei Ruxandeî, făcutu-i-am aceas­tă scrisoare a noastră, la mâna dumisale, cum să nu mai aibă dumnealui nici o asuprire dinspre călugării noştri, nici dinspre alţii.

 

Iar pentru 50 lei, ce-i mai cere Egume­nul de la Galata, iar cu acel zapis a lui Balaş Hartofilacsi, de n-am putea noi să scoatem nu­mai pe acei 50 lei ce s-au zis mai sus, să-i dea Vasile, paharnicuil, şi tot ar mai cere şi ceilalţi 50 lei, atunci să avem noi a-i da, de la Golia, 25 lei, şi de la Trisfetitele, iar 25 lei, şi să plătească acei 50 lei, iar dumnealui, paharnicul Vasile, să n-aibă nici o supărare, nici dinspre un datornic, căci ce a fost de a Doamnei Ruxandei, nimic la dumnealui n-a rămas; aşijderea şi pentru sat, pentru Preuteşti, iar s-a lăsat după cum a scris răposata Doamna Ruxanda, ca să fie a dumisale, paharnicului Vasile, şi dumnealui ne-a. dat aice, la mănăstire, la Go­lia, satul Lăzărenii, ce sunt pe Jijia, cu tot locul, după cum ne-a făcut şi zapis. Pentru aceea şi dinspre noi să fie a dumisale satul Preuteştii, schimbătură şi aşezare, şi să-şi facă şi dres Domnesc pe satul Preuteştii, să fie moşie neclătită în veci; şi pentru mai mare încredinţa­rea noastră, am iscălit şi am pus şi peceţile sfintelor mănăstiri Golia şi Trisfetitele, să fie încredinţat în tot judeţul, într-alt chip să nu fie. / U Ias, leato 7197 (1689) April 30. / Iscălit greceşte: Iacob Proin Arhiepiscop a Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh”[2].

 

Mie îmi lasă un gust amar o astfel de poveste, în care lăcomia liderilor spirituali întrece orice închipuire şi mă întreb adesea dacă puzderia aceea de asupritori în sutane, care, ca şi astăzi, îi exploatau nemilos chiar şi pe bieţii preoţi de altar, avea sau nu credinţă în Dumnezeu.

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

[1] Grămadă Ion, Nunta Domniţei Ruxanda (1652), în Viaţa Românească, vol. XXV, Iaşi 1912, p. 161; Cartea sângelui, Suceava 2002, pp. 183-194

[2] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, pp. 383-386


Neculai Ungureanu – cobzarul (1670-1728)

 

 

 

Dacă v-ați obișnuit cu legenda atât de semnificativ falsificată de un francez a lui Barbu Lăutaru, e bine să știți că prin izvoadele de cărți domnești zace, neștiută, povestea și mai veche a unui alt mare lăutar, cobzarul Neculai Ungureanu, născut cel târziu în anul 1670 și plecat în veșnicie după anul 1728, când încă îl mai vâna un stăpân nemilos, Mihalachi Panaiote. Că e nemilos o probează statutul de rob evadat, între anii 1691-1728, pe care l-a avut cobzarul Neculai Ungureanu, care, împreună cu familia și cu lăutarii lui, a beneficiat de dragostea și de ospitalitatea unor mari boieri, care l-au ascuns și protejat, în cele trei decenii de prigoană, printre acești iubitori ai cântecului numărându-se logofătul Ion Buhuș, hatmanul Dumitrașco Sturza, Mihalache Sturza sau fostul mare cămăraș Radu Racoviță. Povestea acestui mare lăutar, neștiut chiar și de istoricii muzicii românești, desprinsă din interesantul „Izvod de cărți domnești / câte are Mihalachi Panaioti făcute pe Neculai Ungureanul, țigan cobzar, cu țiganca lui, anume Nastasia”[1], ar fi, pe scurt, următoarea:

 

 

Cobzarul Neculai Ungureanu, însurat cu Nastasia, fusese robul medelnicerului Gligorașco Țârul, care, împrumutându-se de la un turc, în 4 martie 1689, cu chezășia pârcălabului Mihalache Panaite, a lăsat în sarcina acestuia să plătească datoria (20 lei), în 8 iulie 1691, păstrând cobzarul pentru sine.

 

Dar abia în 14 mai 1710, pârcălabul Panaite a primit carte de volnicie să-l ia ca rob pe bietul cobzar, împreună cu soția și copii săi. În 25 aprilie 1719, Panaite primește o nouă carte de volnicie, prin care se stabilea că, dacă în următoarele două luni neamurile lui Gligorașco Țârul nu-i întorc banii dați turcului, „să aibă a-l stăpâni Mihalachi în veci”.

 

Cobzarul Neculai Ungureanu se oploșise, în 12 aprilie 1711, împreună cu familia lui (un băiat, „Ioan ficiorul Ungureanului”, ciubotar, era vânat de același Panaioti în 1740), „la casa lui Ion Buhuș logofăt”, de unde fuge și se tot ascunde, până în 28 iulie 1723, când Vodă poruncește „unui copil din casă să meargă la Fereștii hatmanului Dumitrașco, să ia pe Neculai Țiganu, cu țiganca și cu copiii, să-i ducă la casa lui Mihălache Panaite”. Copilul de casă nu izbutește nimic, așa că, în 1724, când cobzarul se acuase la conacul fostului mare cămăraș Radu Racoviță, cercetările se intensifică, dar tot fără vreun rezultat, dovadă fiind faptul că, în 21 aprilie 1727, „s-au pârât față Mihalachi Panaite cu Mihalache Sturza, trăgând pe Neculai țiganu”, pe care jupâneasa lui Sturza, care era fata lui Ion Buhuș, că i-ar fi fost închinat, dar nu avea dovezi, în afară de mărturiile altor robi, din taraful lui Neculai Ungureanu. Oricum, în 19 iunie 1728, Neculai Ungureanu cobzar încă mai trăia, Mihalachi Panaioti (Panaite) obținând o nouă carte pentru înrobirea lăutarului.

 

Mihalachi Panaioti, socrul lui Enache Sava, avea moșie în satul ieșean Mânzătești, unde îi făcuse trei băieți, pe Toader, Iorache și Nicolai, unei roabe, „Axănie țigancă”, pe care îi dăruia robi ginerelui său. Flăcăii, fiind făcuți „cu parte moldovenească și mai ales cu Mihalache vameș” au cerut Divanului Domnesc, în 3 noiembrie 1766, „să li se pună bir cu țara și să fie și ei ca alți moldoveni”, dar fiii lui Mihălachi Panaioti rămân robii ginerelui său.

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXI, Iași 1892, pp. 382-385

 


Pagina 6 din 1,448« Prima...45678...203040...Ultima »