Dragusanul - Blog - Part 6

i-auzi cântând colindul peste munţi?

 

colindătorii noştri-s peste munţi

 

 

există-n lumea asta nişte punţi,

le simt într-o prelingere din pleoape:

colindătorii noştri-s peste munţi,

dar îi trăim atâta de aproape

încât în bradul nostru cu lumini

cu strălucire limpede şi trează

doar ochii lor ne strălucesc divini

şi-n fiecare clipă ne veghează

 

 

şi le răspund, şi-i răsplătesc cum pot

şi pentru veghe, şi pentru colinde,

sfinţit de fericire mă socot,

de cerul de deasupra ce-i cuprinde;

în casa noastră veşnicia-ncape

şi ne presoară aură pe frunţi,

colindătorii noştri ni-s aproape:

i-auzi cântând colindul peste munţi?

 

 


răbojul sfânt al filelor din carte

 

 

 

sunt fericit s-am învăţat să văd,

iar dacă văd nimic nu mă-nspăimântă

căci munţii viscolirea o-ntrevăd

de când ninsoarea s-a trezit şi cântă

şi-s pregătiţi de stăviliri cu stânci

în care vânătorii stau de strajă

păzind povestea văilor adânci

prin care cântul s-a prelins drept vrajă

 

 

şi-i taină mare-ntre pământ şi cer

când îngerii ninsorilor colindă

învăluind drumeţii în mister

ca să ofteze casele din grindă:

va fi un an mai fericit, mai bun,

şoptesc ţăranii tainic lângă foc

şi li se pare noaptea de Crăciun

ursire de belşug şi de noroc,

 

 

iar eu îi văd şi îi ascult sperând,

deşi ţăranii-s pururi prea departe

tot în adânc de suflet scrijelind

răbojul sfânt al filelor din carte

 


lăsând în urmă stele cărunte?

 

 

 

de unde vin cu acest pumn de grâu

ursit în univers pentru rodire

şi de la care-am învăţat să fiu

sub căi lactee pasăre şi mire:

auzi, ţăranii au pornit colinda

pe care-o săvârşesc în legea lor

şi-n capricorn vor slobozi osânda

săgeţilor din foc săgetător?

 

de-aceea-ntind eu palmele pe cer

într-un atavic gest de căutare

şi stele mari îmi poruncesc să sper

de câte ori iau timpul în cătare:

auzi străbunii cum înalţă focuri

şi cum păşesc în ritm primordial

împrăştiind cărbunii peste locuri

prin ritualul dens şi ancestral?

 

de-aceea zvârcolindu-se în mine

un cântec vechi îşi caută sloboadă

şi năvăleşte într-un an ce vine

doar cu belşugul viselor drept roadă:

auzi prin cer cum zbârnâie săgeata

când vânătorii în popas pe munte

şoptesc un cântec şi pornesc cu ceata

lăsând în urmă stelele cărunte?

 

 

 


pe calea luminoasă leru-i ler!…

 

 

 

prin satul meu n-au mai păşit zăpezi

şi de-un amar n-au tânguit colinde

căci stelele sunt boturi reci de iezi

pe care numai bezna le cuprinde

şi-atunci în rana sfântă-a lui Iisus

se-nfige lancea zisei prefăcute,

dar sângele nu picură de sus

decât un şir dezlănţuit de ciute

 

 

încolonate înspre Capricorn

ca să măsoare timpul sub copite,

mi-i sufletul ca fumul dens din horn

prelins în înălţimi nebănuite

ca să deschidă-n coasta sfântă răni

din care să sorbim cu-nfricoşare,

nemulţumit bolboroseşte-n căni

şi vinul tulburării prin uitare,

 

 

iar noi, creduli şi într-un fel făloşi

de neştiinţa împietrită-n minte,

deja ne-nchipuim nişte hristoşi

şi tropotim năprasnic pe cuvinte

de se aude tropotul şi-n cer

ca o aripă înnăscută frântă,

căci bezna minţii, leru-i, leru-i ler,

cu tot ce-i sacru s-a luat la trântă,

 

 

avai, avai, ce triste sărbători

s-au prăbuşit asupra omenirii

şi doar în sat, şoptind prin căpriori,

încă răzbat colindele nuntirii,

deşi un mire trist şi pus pe cruce

o să îşi mute trupul sfânt în cer:

o cum aş mai fugi şi cum m-aş duce

pe calea luminoasă leru-i ler!…

 

 

 

 


Anton Achiţei: Străjer la Împărăţia cântecului

 

 

 

După două excelente cărţi de poezie, Zbor în anotimpuri (Editura „Plumb”, Bacău 2000) şi Iscălitura mamei (Editura Fundaţiei Culturale „Cancicov”, Bacău 2012), Anton Achiţei, „un nume aşezat consistent pe un portativ muzical”, cum îl definea prefaţatorul Daniel Nicolescu, s-a despărţit de vremelnicia acestei lumi printr-o naraţiune memorialistică, Străjer la Împărăţia cântecului (Editura „Egal”, Bacău 2019), o naraţiune aflată sub aura duioasă a mamei lui, „Anicuţa lu’ Cimpoi”, personaj care, ca şi în versurile lui Anton, însemna o cosmicitate tulburătoare, care-şi scria sufletul pe cer prin copii. „Avea o privire caldă şi luminoasă, ce izvora din ochii strălucitori ca doi luceferi şi negri ca mura coaptă. Ştia să-şi pună barizul pe cap într-un fel cum nu-l mai puneau alte fete şi, cum era ruşinoasă, mereu îi înfloreau bujori pe obrajii albi ca floarea de crin”. Sau, altfel, adică liric spus, mama îşi scria „povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta”.

 

Datorită acestei cosmice aure materne, Anton Achiţei există, în viaţă şi în carte, în două universuri distincte, inclusiv prin albumele foto, cel al familiei şi cel al artei, în care a pătruns, odată cu cântecul, şi prin poezie. Ca profesionist al cântecului a prins să se definească în 1970, când a fost angajat, prin concurs, la „Rapsozii Botoşanilor”, iar odată cu el, minunatul „Stejărel de la Guranda”, înregistrat şi la Radio Bucureşti, devenea un adevărat şlagăr al românilor şi aproape o identitate mitică pentru „străjerul cântecului” Anton Achiţei. A urmat o carieră firească pentru un om cu talent înnăscut, încununată cu tipărirea, începând cu anul 1973, a cântecelor sale, cu distribuirea în „Florin şi Florica”, de Vasile Alecsandri, piesă pusă în scenă de Eugen-Traian Borduşan, dar interzisă de vigilentul şef al propagandei comuniste botoşănene, şi o densă participare la emisiuni radio-tv, participare care-i adusese renumele de „colecţionar de emisiuni” şi de albume muzicale. A cântat alături de numele mari ale folclorului românesc, pe care, în filele sale memorialistice, Anton Achiţei le descrie aidoma unor adevărate zeităţi ale cântecului: Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Cornescu, Lucreţia Ciobanu, Florica Ungur, Ionela Prodan, Elisabeta Ticuţă, Elena Merişoreanu, Angelica Stoican, Aneta Stan, Florica Bradu, Maria Bararu, neasemuitul Ion Drăgoi, Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Nicolae Sabău, Gheorghe Turda, Nelu Bălăşoiu, Nicolae Furdui-Iancu, fraţii Petreuş. Între timp, adică „în anul 1978, am hotărât împreună cu Adela, aleasa inimii mele, să pornim pe drumul vieţii împreună”, o tânără profesoară, iar pentru nunta lor a creat „un cântec special, pentru acest eveniment unic în viaţa noastră”.

 

Trecând prin mai multe ansambluri artistice profesioniste, Anton Achiţei era „mereu în mişcare”, datorită numeroaselor solicitări de colaborare, inclusiv din partea Maestrului George Sîrbu, care, în 1980, conducea Orchestra „Plaiurile Bistriţei”. „Acest om nu ştia ce înseamnă odihna. Încontinuu scria note muzicale, pregătea premieră după premieră, avea grijă ca soliştii vocali să aibă repertorii valoroase”. La Bacău, Anton Achiţei a stăruit vreme de un deceniu, apoi a plecat, tot ca solist, la Orchestra „Doruleţul” din Buzău, revenind, curând, la Bacău pentru a fi alături de „marele dirijor şi folclorist George Sîrbu”, care, în 1981, a făcut din Anton Achiţei un surprinzător „Barbu Lăutarul”, care cânta „cu aşa mare drag acele bijuterii muzicale străvechi”, încât, chiar şi la repetiţii, îşi dorea „să ţină repetiţia cât mai mult timp”.

 

Puţini ştiu că Anton Achiţei a fost, între anii 1992-1999, la Bacău, şi profesor de canto popular, că a jucat, şi la Suceava, în vara anului 1995, în spectacolul „La hramul de Sfânta Maria”, pus în scenă de George Sîrbu, cu premeditarea de a atenţiona asupra unui determinant folcloric decisiv, dar ignorat de teoreticienii culturii: hramul bisericilor şi satelor respective.

 

Între timp, „anii au zburat ca păsările albe, vâslind pe-albastrul cerului şi aducând în familia noastră multe bucurii. Fiica noastră, Silvia, a parcurs treaptă cu treaptă” toate etapele vieţii şi ale şcolirii, absolvind cursurile Universităţii de Drept din Bucureşti, iar „la nunta fiicei noastre, Silvia, cu alesul inimii ei, Mihai”, Anton Achiţei a cântat ca şi la propria-i nuntă, dar de data asta ca socru.

 

Despre cel care a fost „un mare cântăreţ al Moldovei” au scris pagini memorabile Constantin Arvinte, George Sîrbu, Ioan Cobîlă, Petre Vlase, Răzvan Mitoceanu, Laurenţiu Ursache, Daniel Nicolescu, Ioan Dănilă, Silvia Achiţei-Andreescu, iar despre cel care slujise cu evlavie „Împărăteasa Poezie”, prin două cărţi remarcabile, adică un Anton Achiţei discret şi apăsat de timiditate, au stabilit repere de cronică literară Ştefan Olteanu, Petre Isachi, Bogdana Tihon, Corina Pavel, Ion Drăguşanul. Şi e de subliniat că Anton Achiţei a scris poezie cu adevărat frumoasă, pentru că, „Anton Achiţei cântă şi trăieşte în cântec”, cum inspirat se scria într-o ştire botoşeneană. Iar când cântecul a ostenit, Anton Achiţei a pus capul, pentru odihnă şi visare, pe filele lui de „Străjer la Împărăţia cântecului”.

 

 


Pagina 6 din 1,299« Prima...45678...203040...Ultima »