Dragusanul - Blog - Part 6

ion drăguşanul: credinţă şi religii

 

 

 

„Toată lumea crede: unii cred că cred, iar alţii cred că nu cred” (Lev Tolstoi).

 


Nick Făgădar şi tentaţia inefabilului

 

 

 

Prima carte de poezie poezia a muzicianului rock Nick Făgădar, Cineva mult mai rău decât tine va supravieţui, apărută, în condiţii grafice excelente, la Editura Charmides din Bistriţa (cu o copertă inspirată semnată de Leon Cruceru), beneficiază, încă din start, de două perspective critice interesante, care sugerează că spaţiul liric al celebrului muzician „surprinde prin tristeţea asumată, deloc ridicolă sau patetică, a modului în care dialogul, alteritatea, relaţionarea sunt trunchiate de nesiguranţă şi/sau de tehnologie. Singurătatea printre ceilalţi (şi împreună cu ceilalţi) devine un modus vivendi, care se materializează într-o poezie sinceră, emoţionantă, directă” (Moni Stănilă), cartea lui Nick Făgădar însemnând, desigur, şi un „jurnal în fărâme al ultimilor ani şi memorial enigmatic din versuri concise (abrazive sau tandre) al ieşirii din crisalidă: nevroză, decepţie, resurecţie” (Ştefan Manasia).

 

Captiv în neprecizat şi tocmai de aceea răscolit de revolta desluşirii inefabilului prin desprindere sau prin fugă, Nick Făgădar „locuieşte într-un cer / în care nu mai înseamnă nimic / Fiecare stă cu mareele sale / cu luna şi corăbiile şi sirenele şi naufragiile inutile” (Locuiesc între coaste, 6). Desprinderea sau fuga, în fond două perspective distincte de conturare, de schiţare esenţializată a condiţiei umane („mai sărac decât mine / viaţa” – Mă uit la jigodia din mine, 5), însingurează, deci încheagă un refuz al datului tradiţional, în ciuda faptului că elemente ale miticului mistic, atât de dominant în periplul civilizaţiei umane, lasă urme instinctuale, lasă cenuşi ale dogmaticului pe derma penetrabilă a fiecărui cuvânt, tatăl şi trupul fiului, trup sacrificat pentru ospăţ ritualic, însemnând şi opţiune de desprindere din mistic, dar şi intrare în armonie cu esenţa mitului: „zac în acest cosmos de iubire lavabilă şi dispreţ / altoit pe trupul unui tată ocupat / cu facerea lumii” (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, 9), timp şi netimp în care „Limfa mea pe limba voastră / cântă / aduceţi-mi vin / aduceţi-mă-n casă / mâncaţi de pe trupul meu” (Limfa mea pe limba voastră, 28). Iar această dezicere de mistic prin asumare identitară de mitic creează „o empatie vinovată pentru mine / cel de lângă mine” (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, 9), insinuând o dedublare, în sensul alienărilor lui Karl Jaspers, la fel de esenţializat, dar şi de poetic exprimată: „sunt atât de departe / nu-mi mai aud gândurile” (În paradisul acesta toţi iepurii sunt iepuri, 29).

 

De aici, de la această alienare, care caracterizează şi poate că şi defineşte ultimul secol al civilizaţiei umane, derivă sugestia singurătăţii („Nu eşti niciodată singur / eşti singur tot timpul” – Autodenunţ, 39, sau „Ceva în capul tău ştie / că eşti singur oricum” – Când nu ai chef să pui mâna, 52), deşi poetul, care o invocă adesea, nu rămâne victima unui dat, al singurătăţii, ci a unui dobândit, însingurarea pe sau de după „un drum care se opreşte / într-o casă / cu un singur perete” (Când nu ai nici o idee, 45).

 

Circumscrisă, cu realizări artistice care îl individualizează, stilului novator al Generaţiei 90, de la care, din păcate, preia şi patru-cinci elemente de lexic gratuit teribilist, cartea lui Nick Făgădar descifrează, şi în realitatea trăită, acelaşi inefabil, „e una dintre stările alea inefabile pe care o au statuile” (E tare frumos să fii trist când eşti mort, 109), pe care îl schiţează discret cu cărbunele încă aprins al cuvintelor care au ceva de spus şi, tocmai de aceea, făgăduiesc într-un dincolo de magma existenţială umană, pentru că, în fond, „Plantele nu sunt ca oamenii / ele ştiu să trăiască / Mă uit la ele şi văd poezie” (Plantele nu sunt ca oamenii, 50). Deci, inefabil, deci altceva chiar şi decât duioasa evocare a începuturilor („pe un taburet / stă copilăria / dezlegată la şireturi” – Printre stâlpi de telegraf, 25), deşi poetul, mereu şi mereu refuzându-se pe sine („Am încetat să mai scriu despre mine / să mai complic stările / să le împletesc în fire de înaltă tensiune / cu mâinile goale” – Am încetat să mai scriu despre mine, 19), aproape că refuză să se caute şi să se afle, căci, privindu-se dintr-o perspectivă/dimensiune astrală, se zăreşte, în rătăcirile-i pe Cale, printr-o dublă identitate, comună şi individualizantă, în egală aparenţă: „oameni pe contrasens / eu pe contrasens / ascult vocea caldă dinăuntru / îmi zice / ieşi ieşi / nu ai loc aici / ai să te rătăceşti / blocat într-un horn orizontal / ca un moş crăciun sinistru / mâncat pe dinăuntru / de miile de catacombe / despre care nu ştiu nimic” (Cobor în oraşul îngropat, 36, 37), pentru ca, pe neaşteptate, să izbucnească, deznădejde şi ţipăt, convingerea că, în fond, „viaţa se întâmplă târziu / lumina are nevoie de odihnă / la fel şi tu” (Al o alarmă falsă, 69).

 

În lirica lui Nick Făgădar, viaţa nu se trăieşte, viaţa este o povară, de care te poţi elibera, dacă izbuteşti să conştientizezi înşiruirea de naşteri şi de renaşteri, de duceri şi de întoarceri, toate fără sens şi, deci, inutile: „Te uiţi în ochii mei proaspăt trezită / nimic nu se întâmplă fără tine / somn de mii de ore în naveta mea neîntreruptă / de la pământ / şi tot drumul înapoi” (După ecran te văd cum dormi, 32). Ideea eseniană a indiferenţei existenţiale („Nu e nou să mori în viaţa asta, / Dar nici să trăieşti nu e lucru nou”) pare să fie emblema secretă a intimităţii ascunse a artistului, chiar dacă, atunci când „ploua / când umblam în picioarele goale / Papucii daţi de mama / din garderoba tatălui / nostru care eşti / mă strângeau de emoţie / i-am descălţat / din iubire faţă de mine” (Cum ploua, 17). Şi iar, şi iar, strivit de incertitudinea inefabilului, care pare a fi doar un eu care nu-şi doreşte decât evadarea din banalitatea existenţială, întrebarea profundă se toceşte într-un aparent retorism (în fond, ţipătul nu e retorism, ci ţipăt!): „ce ne facem cu tot ce se schimbă în noi / Cât e moarte şi cât e viaţă / Cât din viaţă e moarte / şi cât din moarte e viaţă” (Ce mă fac cu dorinţa de moarte, 92).

 

Şi-atunci, poate că şi vindecătoare, se lasă peste universul liricii lui Nick Făgădar simbolul fărâmiţat al veşniciei, apa, în dubla ei ipostază, de leac şi de necesitate: „Plâng când îmi este sete / în gând / să nu fac zgomot / să nu adaug nimic / aerului greu ca un pumn” (Din boabe de orez, 89). Ceea ce înseamnă şi o primejdie, poetul muzician, deci artist cu un adevărat univers de expresie, avertizându-se, în faţa temerilor aventurării în inefabil: „Ai grijă pe unde calci / s-ar putea să te împiedici / de tine” (Asfalt decopertat, 102). Ceea ce, într-adevăr, poate însemna un risc definitiv.

 

Convins fiind că muzicianul rock Nick Făgădar, după un debut editorial de excepţie în poezie, va descoperi, prin următoarele cărţi, „că suntem mai puţin decât fântâna în care / nu ne-am înecat, dar din care am băut / laolaltă cu ceilalţi” (Siguri de incertitudine, 126), îşi va însuşi şi „o empatie vinovată pentru” sine, „cel de lângă” sine, „extras din” sine (Bat pasul pe loc ca un picamer dublu, p. 9), şi precizând că poemele, ba chiar şi cartea de poezie în întregul ei, nu au titluri, ci doar potenţări aparente ale primului vers al acestui „jurnal în fărâme al ultimilor ani”, după cum inspirat îl numea, din perspectivă critică personală, Ştefan Manasia, subscriu în totalitate la entuziasmul sincer al criticului Moni Stănilă, care semnala „un debut excelent care completează tabloul poeziei contemporane” (Ion Drăguşanul).

 

 

 

 


Văratecul doamnei Marina Ina

 

 

„Pe locul lui, a fost codru. Cel dintâi aşezat aici a fost Simion Bucşă. El şi-a durat casă din lemnul tăiat de pe loc, pe costişa pârâului, unde e, astăzi, casa orfanilor Gheorghe I. Gherasim. Simion Bucşă a făcut poiană în mijlocul pădurii, în jurul casei lui. Vitele sătenilor din Dumbrăvenii apropiaţi, umblând, în timpul verii, la păşune în pădure, se furişau la acest loc, unde era răcoare, apă, pe coasta pârâului. Aici stăteau la stanişte. Numai aici ştiau sătenii din Dumbrăveni că le găseau în timpul verii. Şi, de întreba cineva unde le-a aflat, spuneau: La Văratec. De unde a şi rămas şi numele acestui sătişor”[1]. Legenda rămâne legendă, dar o fărâmă de adevăr tot cuprinde în ea. Ceea ce ştim cu precizie este că, la Văratec, s-a ridicat biserică, în anii 1795-1797, prin stăruinţa preotului Pavel ot Drăgoieşti, iar pe spatele icoanelor dăruite bisericii încă se mai află numele unor credincioşi: Ion FRIGĂ şi soţia Luchiana Iancu MĂLAIACRU şi soţia Ilinca. În broşura preotului Neculai Filip mai sunt menţionate câteva familii, precum şi provenienţa acestora: MIRON şi ALBU din Arbore HULUŢĂ din Satu Mare (Rădăuţi), ONUCU din Uideşti, Profira FĂGĂDĂU din Ardeal. Nu este menţionată însă familia Gheorghicesei, care, prin faptul că pârâul Văratic s-a numit, mai întâi, Gheorghicesei, pare să fi fost prima care s-a stabilit în acele locuri.

 

1830: În 1830, satul Văratec avea, conform unei hărţi întocmite de C. C. Giurescu, pentru lucrarea sa „Principatele române la începutul secolului XIX”, 44 gospodării. În sat existau 2 dulgheri, 1 fierar, 2 stoleri, 1 ciubotar, 2 sumănari, 2 cojocari.

 

1864: Tabele speciale pentru împroprietăriţii din Văratec, la 1864, nu există, sătenii fiind trecuţi în listele Dumbrăvenilor.

 

1881: În satul Văratec existau, 78 gospodării şi 314 suflete.

 

1890: Şcoala din Văratec a fost înfiinţată în 1890, după şase ani de demersuri zadarnice ale sătenilor pe la autorităţi pentru construirea unei şcoli, într-o casă veche. Primul învăţător a fost Grigore Cârja, care fusese învăţător şi în Salcea, dar se călugărise în 1884. În 1890, Grigore Cârja acceptă să părăsească mănăstirea, vine dascăl la biserică şi învăţător, plătit cu câte 3 lei de familie.

 

1900: Văratic făcea parte, ca şi în 1945, împreună cu Sălăgenii şi Vereştii, din moşia şi comuna Dumbrăveni[2].

 

1902: Văraticul, sat pe moşia Dumbrăveni, în partea de sud-vest a comunei Dumbrăveni, judeţul Botoşani, plasa Siretul, pe valea pârâului Văraticul sau Gheorghicesei. Are o populaţie de 312 locuitori”[3].

 

1910: Satul Văratec grupa 145 gospodării şi 654 suflete. În acest an, 60 capi de familie aveau strânşi, la Casa de Economie, 15.210 lei. Recensămintele ulterioare înregistrează un spor demografic nespectaculos; în 1912 – 160 gospodării şi 687 suflete (332 bărbaţi, 355 femei), în 1930 1912 – 196 gospodării şi 871 suflete (420 bărbaţi, 451 femei; 869 români, un german şi un rus), în 1956 1912 – 329 gospodării şi 1.047 suflete (518 bărbaţi, 529 femei), în 1966 1912 – 371 familii şi 1.274 suflete (627 bărbaţi, 647 femei), iar în 1971 1912 – 1.372 suflete. 2004: În Văratec trăiau 1.447 locuitori, 468 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase case fiind construite de Ovidiu Miron, Aurel Chihaia, Dragoş Aghiorghicesei, Viorel Miron, Costache Mitrea şi Dumitru Stanciu.

 

1917: Eroul locotenent Vespasian FILIP, fratele generalului Agricola FILIP, din Văratic, cade răpus la asaltul dealului Caşinului. Povestea sacrificiului său a fost descrisă de I. Missir, în cartea „Fata moartă” (numele unei cote a dealului Caşinului), publicată în 1967, la „Editura pentru literatură”. Au murit pentru România Mare: Ilie CIOBANU, Niculai DAVID, Costache DASCĂLU, Dumitru ELISEI, Vasile ELISEI, Emilian FILIP, Vespasian FILIP, Costache GHERASIM, Gheorghe GHERASIM, Dumitru HULUŢĂ, Costache MIRON, Andrei MIRON, Gheorghe MITREA, Niculai MITREA, Dumitru ONCIU, Iancu MIRON.

 

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ALEXA, Gheorghe AGHIORGHICESEI, Pintilei BOBU, Vasile BURCĂ, Niculai CHIHAIA, Mihai COJOCARU, Vasile DAVID, Gheorghe GHERASIM, Ion GHEORGHIU, Gheorghe IACOB, Dumitru MIHAI, Niculai PINTILIE, Iancu SAMUILĂ, Ion VĂTĂMANU, Petru ALEXA, Gheorghe BOBU, Gheorghe BURCĂ, Iancu CHIHAIA, Gheorghe COCIERU, Mihai DAVID, Dumitru GHERASIM, Iancu GHERASIM, Gheorghe HULUŢĂ, Ioan MANOILĂ, Gheorghe MITREA, Dumitru ROTARU, Dumitru VASILIU.

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Oliciuc Lucreţia, de la Borzeşti, Dorohoi, la Văratic, Dumbrăveni, IV, soţ preot”[4].

 

Pentru mine, Văratec va însemna, întotdeauna, prietenia întemeiată în anii liceului cu Traian Huluţă, coleg de bancă, şi Mihai Cocieru, căruia îi ziceam Miky şi care stătea în banca următoare, împreună cu Codru Florişteanu.

 

Cu Traian Huluţă, colegul meu de bancă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

 

[1] Filip, Preotul Neculai, 30 de ani în parohia Văratec, Botoşani, 1911

[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[3] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 733

[4] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, pp. 9500, 9501


Poezii cristice, la români. Rugăciunile poeţilor

 

 

 

Tendinţa filosofării, în favoarea şi mai ales în disperarea propriului adevăr, amplifică metodele sincerităţii până la a transforma fiecare rugăciune într-o amară spovedanie, în care simţi cum clocoteşte şi sângele lui Iisus. Poetul, flămând, zdrenţăros, torturat, ucis, are demnitatea Celui pe care nu şi l-a luat doar ideal, ci pe care îl trăieşte nepământeşte de profund. Tocmai de aceea a fost pentru mine o dezamăgire să constat că nu există o antologie a rugăciunilor poeţilor, nici la noi, nici oriunde altundeva, apoi, pentru că simt nevoia unui astfel de univers luminos al încredinţării, am alcătuit-o pe aceasta, care ar putea însemna doar un început, dacă se vor găsi şi alţii, care să adune din uitate şi neştiute pagini fărâmele vii de dumnezeire, care sunt rugăciunile poeţilor (Ion Drăguşanul).

 


ion drăguşanul: calea strămoşilor lunari

 

 

 

Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,

stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.

Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,

pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.

 

În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;

se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;

le dă lumina de pe umeri de eternitate

şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.

 

Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus

şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece

prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus

de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.

 

 

 

Mircea Streinul, Isus în pădure

 


Pagina 6 din 1,487« Prima...45678...203040...Ultima »