Mitul celor „aduşi de ape” (I)

*

În ianuarie 1876, apărea, la Cluj, din iniţiativa lui Niculae F. Negruţiu, popă, după cum singur se prezintă, şi Petrişor Teodoru, profesor gimnazial, cu dedicaţia „Întru eternă amintire, bravului luptător pentru libertate şi neatârnare naţională, Avram Iancu, supranumit „Regele Munţilor” / Sătenii români recunoscători”, o publicaţie interesantă, numită „Cărţile săteanului român / Scriere periodică pentru trebuinţele poporului român. Publicaţia, o adevărată antologie, începe, după o firească binecuvântare, cu poemul „Un Răsunet”, de Andrei Mureşan, datat 1848, şi continuă cu „Începutul şi istoria Românilor / Tratat pentru poporul nostru, în formă de dialog” între ţăranul Ioan, care în serile de discuţii mai aduce şi alţi săteni, şi preotul satului, după modelul dialogului dintre tată şi fiu, care discută problema limbii românilor, dialog imaginat, în 1848, de Arune Pumnul (tatăl) şi Iraclie Porumbescu (fiul).

*

Povestea, deşi mult prea idilică, e frumoasă şi plină de învăţăminte pentru lectorii „Cărţilor” din acea vreme şi începe, în mod deloc surprinzător, cu Troia, din care ne tragem, prin romani, noi, românii: „Era, în vechime de mult, tare de mult, înainte de Naşterea Domnului Nostru Isus Cristos cu 1.200 ani sau, înainte de zilele noastre, cu 3.000 de ani, o cetate mare, puternică, frumoasă şi vestită în toată lumea, cu numele Troia”[1]. Adevărul este că bătrânul preot sătesc nu prea greşea, pentru că troienii, ca şi popoarele cu descendenţă pelasgă, de pe ambele maluri ale Dunării, erau moesi – cum se numeau tracii, geţii şi dacii pe atunci, când troienilor balcanici li se zicea pioni. Dar bătrânul preot dintr-un sal din Ardeal avea nevoie doar de un mit, cu care să-şi bucuri enoriaşii, clădind în ei speranţa cea, uneori, dătătoare de eroism. Prin urmare, povesteşte despre războiul de peste un deceniu şi despre plecarea lui Eneas spre ţara împăratului Latinus, unde se însoară cu prinţesa Lavinia şi stăpâneşte, prin urmaşi,împărăţia timp de 400 de ani, pentru că „Iaca, iubiţii mei, cum se îngrijeşte Dumnezeu de omul bun, blând şi cu frica lui Dumnezeu!”.

*

Apoi, pe când preotul, ostenit de naraţiune, iese până afară, să-şi împrospăteze forţele, ţăranul Ioan le zice celorlalţi: „No, vedeţi că păcatul cel mare îl face omul atunci când nu-şi dă copiii la şcoală!? Noi nu ştim nimica despre începutul, trecutul neamului nostru; noi, care n-am îmblat la şcoală, nu putem merge mai departe, îndărăt, decât până la tată sau cel mult până la moşi; iar cel ce ştie carte se poate duce îndărăt cu până în patru mii de ani”.

*

Genul acesta de poveste, care să ţină loc de istoria reală, era specific veacului al XIX-lea, începând de la tribunii Şcolii Ardelene şi terminând, de pildă, cu ultimul latinist, bucovineanul I. G. Sbiera. Celor mai multor oameni nu le este cunoscută povestea triumfalistă a neamului nostru, aşa că am să continuu cu relatarea succintă a dialogului dintre ţărani şi popa dintr-un sat ardelean, în care se vorbea de glorioşii urmaşi ai protopărintelui românilor, Eneas. „Cel mai din urmă dintre aceştia a fost împăratul Proca. Acesta avea doi feciori, pe Numitorius şi pe Amulius. Aceştia, după moartea lui, au început a se certa pentru împărăţie. Din cearta asta a ieşit că, Amulius, lipsindu-l pe fratele său de de împărăţie, a domnit numai el singur”. Până aici, povestea e foarte românească, adică s-a repetat prin urmaşii lui Alexandru cel Bun, prin ai lui Petru Rareş şi aşa mai departe. Dar „Numitorius mai avea un fecior şi o fată. Împăratul era tare fricos şi-şi temea domnia şi de frunză, şi de iarbă, prin urmare şi de feciorul şi de fata lui Numitorius, nepoţii săi; deci, ca să scape de această frică, pe fecior l-a omorât, iar pe fată a făcut-o călugăriţă (vesta), pentru ca să nu se poată mărita şi naşte fii”. Vesta, în latină, Histia, în dacă, însemna Zeiţa Vetrei, fata lui Numitorius fiind vestala Rhea Silvia, care, datorită unei aventuri cu Marte, Zeul Războiului, a născut gemeni, pe Romulus şi Remus. Povestea, poveste şi pentru romani, nu doar pentru români, vă este cunoscută.

*

În treacăt fie spus că Marte (Sfântul Toader al miturilor creştine de astăzi) a fost considerat zeu de origine dacă, iar datina dansului căiuţilor pe el îl omagiază. Marte fusese pus paznic al Templului Soarelui, Muntele, în care oficia Venus – după cum o spun miturile cele mai vechi ale lumii, deci el este şi Gebeleizis (Munteanul), şi Zalmoxe (Moş Timp, adică Ursa Mare, care a marcat primul calendar al omenirii).

*

Urmează mitul „secrieşului” de pe apă, care-i duce pe gemeni în grija lupoaicei („lupoaia”, în text), mit pe care îl regăsim şi în „Biblie”, cu pruncul Moise în legănuţ, dar şi în textele akkadiene timpurii (3200-2100 înainte de Hristos), în care pruncul Sargon a fost pus într-un coş şi slobozit pe fluviul Eufrat, iar la vremea vremii, pruncul de odinioară şi-a revendicat succesiunea la conducerea „popoarelor capetelor negre”, susţinând, conform „Legendei lui Sargon, regele din Agade”, că: „Sargon, regele puternic, regele Agadei, sunt eu, / Mama mea a fost smerită, dar pe tatăl meu nu l-am ştiut, / Iar fratele tatălui meu locuieşte în munte”[2].

*

În varianta romană, mitul pruncului adus de ape (în credinţele vechi, apa însemna concreteţea Sinelui Universal, deci a lui Dumnezeu, chiar şi în creştinism apa fiind Fecioara care-l va naşte pe Fiul Ceresc – Maria înseamnă Fântână, deci apă), continuă cu Păstorul, prezent şi în miturile akkadiene, dar căruia i se zice Faustulus, păstor care i-a găsit pe gemeni în vizuina lupoaicei şi, „văzându-i pe copii a fi frumoşi, îi duse acasă şi îi dete muierii sale ca să-i crească; muierea lui, pe care o chema Acca-Laurentia, încă s-a bucurat foarte tare, văzând că Dumnezeu a dăruit-o cu copii aşa de frumoşi şi de sănătoşi, şi i-a crescut cu toată plăcerea”.

*

Puşi să păzească turmele lui Faustulus, Romolus şi Remus sunt recunoscuţi, la o întâlnire întâmplătoare, de unchiul lor, împăratul Amulius, pentru că semănau lacrimă cu mama lor, Rhea-Silvia („zeiţa din muntele împădurit”, ca şi mama akkadianului Sargon, dar care trăise cu un mileniu şi ceva înainte de Moise şi vreo două milenii şi mai bine înainte de Romulus şi Remus). Împăratul l-a chemat pe Faustulus, să-l întrebe despre copii, apoi a lăsat lucrurile la voia întâmplării, dar „copiii, mergând acasă, după ce au auzit şi ştiut toate, şi-au câştigat soţi dintre păstori şi au năvălit asupra împăratului Amulius, l-au dat jos de pe tron şi au pus pe Numitorius, pe moşul lor”, deci pe bunic. Cât de tipic româneşte sună această poveste, până aici, unde o să mă şi opresc!