1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor

*

Originea lor ☼ Regiunea ce o locuiesc ☼ Ocupaţia

Criza în huţămime ☼ Măsurile ce se impun

*

Huţanii! Prin locuri, pe cât de pitoreşti, pe atât de puţin cunoscute şi, mai ales, lăsate în providenţiala grijă „a celui de sus”, pe munte sau pe malurile murmurândelor pârâiaşe, ce par a sta într-un continuu dialog cu freamătul pădurilor, la noi, în nord-vestul Bucovinei, locuiesc huţanii. Cititorule, dacă din întâmplare vei trece prin regiunile misterioşilor huţani, forţează-ţi memoria şi adu-ţi aminte de tratatele de istorie, unde ai găsit descrisă îmbrăcămintea geto-dacilor, pentru a fi frapat de faptul că ea aduce mult cu cea a acestor paşnici locuitori.

*

*

S-ar părea că în acest motiv pledant şi-ar avea originea „teoria istorică” ce-i dă drept urmaşi ucrainizaţi ai vechilor ai vechilor locuitori de pe meleagurile ţării noastre. Dar însăşi diversitatea supoziţiilor lasă ca originea acestui popor să se piardă în mister. Argumentele în favoarea tezei preconizate de unii, argumentele reclamate de o tendinţă cu un colorit naţional pentru a explica o anumită stare de lucruri, ce nu şi-ar avea ordinea naturală, care au, incontestabil, un suport solid în limba ce o folosesc huţanii, sunt totuşi sortite a avea acelaşi succes, adică, vorba românului, de „a încurca iţele”. Să ne ierte cei ce sunt de părere contrară, dar noi nu venim să le distrugem iluzii şi nici să ne câştigăm simpatii în tabere adverse, ci suntem oarecum situaţi la mijloc şi nu facem decât să fim nedumeriţi asupra originii acestei populaţiuni, proiectând-o într-un depărtat trecut cu haină misterioasă. Argumente naive, ca cele pe care le folosesc unii, sub forma unor declaraţii făcute de o bună parte de huţani, ceea ce nu poate fi privit decât drept consecinţă a unei propagande a celora ce au buzunarele pline cu fiţuici cu slove, reprezentând pretenţiile pseudo-justificate asupra unei părţi a nordului Bucovinei, nu pot fi folosite. Incontestabil că gestul poate fi interpretat, în chip firesc, ca o renegare, care însă nu explică originea, căci cauza nu poate fi ulterioară efectului. Rămâne, deci, obiectivismului istoric să-şi spună cuvântul.

*

Portul huţulilor din Bucovina

*

Dar fiindcă e vorba să ne ocupăm cu analizarea diferitelor aspecte ale tristei situaţii din această regiune, care nu e decât reflexul gravei crize actuale, ne vom feri a mai atinge chestiuni pe care nu ne sfiim a le numi „sentimentale”, şi ne vom ocupa de cele triste, dar reale, riscând, de altfel, să fim vizaţi se spirituala vorbă „satul arde, iar baba se piaptănă”.

*

*

Huţanii „noştri” – căci nu trebuie să uităm că sunt mulţi şi dincolo de Ceremuş – locuiesc, în cea mai mare parte, teritoriul răposatului judeţ Vijniţa, împărţit, astăzi, între judeţele Storojineţ şi Rădăuţi. Sate curat huţăneşti sunt: Răstoace, Petraşceni, Mariniceni (judeţul Storojineţ), Salaşeni, Coniatin, Câmpulung, Iabloniţa, de-a lungul Ceremuşului, apoi Gura Putilei, Dichineţ, Chisiliţeni, Toraceni, Putila, Sârghieni, de-a lungul pârâului Putila (toate în judeţul Rădăuţi), Berhomet, Lăpuşna, Şipot, pe malul Siretului. Vorbim, de sine înţeles, de localităţile ce se află în inima regiunii huţăneşti şi, deci, nu ni se va obiecta micile omiteri ce le-am făcut. O simplă descriere a acestor meleaguri e suficientă pentru a ne da seama că aceleaşi neajunsuri, cu care au de luptat românii din Maramureş, sunt endemice şi aici.

*

*

Regiunea muntoasă, cu păduri şi păşuni, neprielnică agriculturii propriu-zise, afară de câteva excepţii, face ca locuitorii să-şi asigure subzistenţa fie prin muncă, ca lucrători în pădure, ca plutaşi pe Ceremuş sau ca lucrători la cherestele, scurt zis, în continuă dependenţă de industria lemnului, fie, cei mai avuţi, prin creşterea vitelor. Curios apare, aici, seminomadismul huţanilor săraci, care trebuie să-şi caute pâinea în alte regiuni, mai puţin vitrege. Astfel, în timpul când marii proprietari îşi caută lucrători pentru diverse trebuinţe agricole, sute de huţani se îndreaptă spre şes, „la ţară”, după cum spun ei, căutând angajamente, pe care le găsesc destul de uşor, consecinţă a faptului că primesc să fie remuneraţi în natură, ceea ce e, desigur, un avantaj pentru proprietari.

*

*

După această succintă expunere a situaţiei reale din aceste regiuni, se pot trage toate concluziile asupra stării actuale, având în vedere criza economică ce se observă în toate domeniile de activitate. Industria lemnului stagnează, deci consecinţa ei e că cei ce-şi vedeau siguranţa vieţii lor în această ramură de activitate să-şi piardă, zi de zi, speranţa într-un câştig, care le era unica „mană cerească”. Agricultura, pierzându-şi rentabilitatea, adaugă o altă categorie de oameni sortiţi înfometării: cei ce nu-şi vor mai găsi de lucru în şes, dintr-o explicabilă prudenţă a proprietarilor funciari, care, pentru o producţie restrânsă, vor avea nevoie de un număr restrâns de muncitori, pe care îi vor recruta de prin părţile locurilor. La aceasta, se mai adaugă nerentabilitatea creşterii vitelor şi iată întreg cortegiul de consecinţe posibile ale crizei economice în această regiune. E o regiune sortită înfometării, dacă va fi lăsată în grija providenţei.

*

*

Nu căutăm să punem „beţe în roate” nimănui, înfăţişând sumbrele perspective de înfometare a unei regiuni, dar credem că, dând publicităţii un asemenea fapt de altminteri cunoscut, să facem ca cei ce au urechi să audă. Ar fi politică de struţ, care, dragă Doamne, e mult agreată de politicienii noştri, politicieni cu vrute sau cu nevrute, ce-şi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi nu văd decât ceea ce clocoteşte întrînsa, dacă am nesocoti primejdiile, neluând măsuri. Şi să ne oprim la ultimul cuvânt.

*

*

Dacă nu există un arsenal întreg de arme de luptă împotriva acestei deplorabile situaţii, desigur cu o eficacitate oarecare, totuşi câteva măsuri ar putea înlătura măcar parţial neajunsurile. Nu trebuie de uitat că alta e situaţia între huţani şi alta între ţăranii de la şef, şi ei grav loviţi de criză. E o nuanţă a crizei care măreşte gravitatea situaţiei în ţinuturile muntoase. Ţăranul de la şes, dacă nu se poate bucura de venituri, are cel puţin, în jurul patriarhalului său cămin, felurite subzistenţe, care îi asigură traiul în limita strictului necesar. Nu la fel e „în huţănime”, unde situaţia are ceva asemănător cu cea a regiunilor marilor industrii atinse de criză, datorită faptului că domeniile de activitate sunt mai restrânse şi, astăzi, trecând printr-o gravă criză, urmarea e că majoritatea huţanilor sunt identificaţi cu şomerii industriilor, care au unica lor resursă de trai în remuneraţia muncii. Ştiut este că o asemenea criză, care se manifestă cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu numărul lucrătorilor rămaşi fără resurse, îşi are soluţia imediată în procurarea de lucru, soluţie proprie înlăturării şomajului.

*

*

Înainte de a ne ocupa de posibilitatea acordării de lucru huţanilor, vom înfăţişa o altă cangrenă a acestei regiuni, cea ce, în definitiv, nu va fi decât găsirea unui punct de plecare, în expunerea unui mănunchi de soluţii eficace.

*

*

Ceea ce contribuie şi mai mult la agravarea situaţiei, prin partea locului, e de netăgăduit detestabila situaţie a drumurilor, fapt ce atrage consecinţa firească, adică scumpirea tuturor materiilor de consum, datorită transportului dificil. Nu constituie motiv de surprindere, pentru cunoscătorii acestei stări, nici faptul că indicele de scumpire a vieţii e mult superior celui din localităţi nu tocmai depărtate, dar ceva mai favorizate de soartă, nici faptul că o speculă excesivă e corolarul izolării majorităţii localităţilor amintite, în timpuri ploioase. Edificator, în această privinţă, e drumul Vijniţa-Seletin, care deserveşte un şir de comune, pe malul Ceremuşului şi pe pârâul Putila, şi care, pe porţiunea Gura Putilei – Putila (20 km), n-are mai puţin de 7 poduri lipsă. În târguşorul Putila, se poate observa, în vremuri ploioase, un adevărat „flux şi reflux” al preţurilor, după cum creşte sau scade apa pârâului cu acelaşi nume, izolând sau punând din nou în contact târguşorul cu localităţile din care negustorii săi îşi procură mărfurile.

*

*

E urmarea îngrijirii acestui drum şi chiar a refacerii sale, dar cu eternul titlu de provizorat. Nu e mai îmbucurătoare nici situaţia drumului Berhomet pe Siret – Şipot pe Siret – Seletin, tot o victimă eternă a inundaţiilor, dar şi a „grijii” celor în drept. Ambele aceste drumuri reclamă imediata lor refacere, atâta vreme cât nu vor fi complet distruse şi resturile de drum, căci timp de pierdut înseamnă bani pierduţi. Vremurile sunt grele, e adevărat, dar credem că obiecţiunea lipsei de fonduri nu-şi are locul aici, unde numai pentru lucrări provizorii s-au cheltuit zeci de milioane, care au avut, prin felul cum au ţinut antreprenorii să se achite de misiunea lor, drept destinaţie „apa Sâmbetei”. De astă-dată, se impun lucrări care cel puţin să rupă cu tradiţia provizoratului definitiv.

*

*

Credem că o cât mai grabnică punere în aplicare a unui plan de totală refacere a drumurilor sus amintite ar avea un efect binefăcător: 1). s-ar uşura comunicaţia şi, deci, transportul materiilor de consum s-ar ieftini; 2). s-ar oferi de lucru celor ce, mâine, poimâine, vor cerşi o bucată de pâine la pragul oficiilor de asistenţă socială, de pe lângă prefecturi; 3). o consecinţă a efectului anterior ar fi scăderea cheltuielilor la capitolul asistenţei sociale, ceea ce nu echivalează cu o sistare totală a acestor fonduri, aşa şi aşa destul de anemice.

*

*

Am expus, aici, câteva soluţii practice, care ar putea întrucâtva îmbunătăţi situaţia huţanilor. Îi compătimim pe cei ce aleargă după chei magice de boltă, menite să dezlege acest nod gordian pentru ei şi care, de-şi vor ţine năravul, vor găsi „potcoave de cai morţi”, dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să ne manifestăm indignarea în contra celor ce, trâmbiţând cu emfază vrute şi nevrute, au infiltrat în sufletul şi în mintea huţanilor o sumedenie de planuri de înlăturare a neajunsurilor lor, atât de practice, realizabile şi mai ales obsedante ca şi visurile celora dintre huţani, care suferă de niţică plutomanie, de a descoperi prin peşteri aurul ascuns de legendarul lor haiduc, Dobuş. / T. Răducan (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 1, 23 octombrie 1931, pp. 4, 5; nr. 2, 1 noiembrie 1931, pp. 2, 3).

Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Pentru că am de publicat un material despre disperata viaţă a huţulilor în perioada interbelică şi pentru că în acel material există erori referitoare la originea huţulilor („Jalnica Tragodie” a huţanilor), vă prezint, mai întâi, ceea ce ştiu eu despre această “enigmă etnologică” a munţilor noştri, cu speranţa că textul meu, destul de lung, dar temeinic argumentat, le va fi de folos pasionaţilor de misterioasa istorie a huţulilor:

*

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

*

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârlibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă, ucrainenii considerându-i doar o ramură podolică a naţiunii lor. Odinioară, moldovenii le-au zis huţani, dar ei şi-au zis, întotdeauna, „verhovinţi”, adică „munteni”.

*

Huţanii Carpaţilor

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

*

Familie de huţani

*

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

*

Familie de huţuli

*

Aceşti oapt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

*

Huţuli cu bucium – desen de Zygmund

*

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

*

Huţuli – din Kaindl

*

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

*

Huţuli – desen de Zygmund

*

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

*

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, fiind şi excelenţi meşteşugari, cu o feronerie de tip gotic admirabilă, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

*

Trecerea Ceremuşului

*

Pornindu-se de la studiile istoricului ucrainean Kaluzniacki, care opina că „străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria”, în istoriografia românească s-a scris mult şi contradictoriu. Kaluzniacki opina că huţulii s-ar trage din „coloniile româneşti de odinioară din Galiţia”, folosindu-se drept argument „faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească… Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros”, româneşti fiind „şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc”. Tot Kaluzniacki susţinea că „îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească, afară de pantaloni şi pălărie… şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.”, numai că nu doar huţulii, ci şi rutenii aveau un port asemănător (doar cromatica diferă), portul ruralităţii europene din perioada boreală. Ca şi românii, huţulii au predilecţie „pentru viaţa păstorească”, asemănătoare fiind „chipul cum prepară brânză”,  „o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza… floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru”[4].

*

Huţancă, în îmbrăcăminte de vară – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Cărturarul român Em. Grigorovitza, întâlnind, la Vatra Moldoviţei, o „populaţie stranie”, muntenii pe care „românii îi numesc… „Huţani”,  dar ei „singuri, însă, îşi dau numele de Huţuli”, consemna că huţulii sunt „înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică”, că trăsăturile seamănă cu „tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe”: „fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca de obicei, că avem înaintea noastră viţă română curată… Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţămurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

*

Colibă huţulă în Rus pe Boul – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine îl cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

*

Coliba din Carpaţi (huţulă) – tablou de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

„Huţanii… vorbesc exclusiv idiomul malorus… au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbajul lor cu o adevărată îndărătnicie”, în Bucovina locuind pe „cursurile celor patru ape… Bistriţa românească (afluentul Siretului)… cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul Alb şi Ceremuşul Negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru)”, munţii lor numindu-se „Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora”.

*

Gospodării huţule pe Ceremuş

*

Un dicţionar huţano-românesc al veremii cuprindea termenii: arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda, batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara”, Em. Grigorovitza identificând şi alte cuvinte cu etimologie comună: „besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în înţeles de pâine zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni”.

*

Sat huţul pe Ceremuş

*

Em. Grigorovitza opina „în această chestie extrem de dificilă şi delicată… că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi”, ci „de viţă mongolică”, probabil „Cumani, Polovţi sau Uţi”[5].

Teoria lui Kaluzniacki despre originea cumanică (uzi) a huţulilor a fost contrazisă de istoricul ucrainean „Korzeniowski, pe la 1845”, care, sesizând dragostea lor aproape cultică pentru cai, specifică populaţiilor de stepă „a încercat, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza”, dar huţulii „consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti”. Între ei, huţulii îşi ziceau „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

*

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

„Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi”, iar ulterior propuse o rădăcină etimologică în cuvântul românes „hoţ”. Janow susţinea că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică” şi că din amestecul „româno-lehit”, peste care „începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană”, s-au format huţulii, cărora slavii ar fi izbutit să le imprime „caracterul etnic rutean”.

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

*

„Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[6].

*

*

. Hacquet susţinea că şeful comunităţii huţule din Putila avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc – după cum s-a numit ultimul „rege al huţulilor”, cel care i-a trimis un pieptar de lână lui George Flondor, în anii încarcerării comuniste.

„În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[7].

*

*

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

*

Politica şi satele noastre, înainte şi după război

*

Anul 1918 prezintă pentru istoria politicii bucovinene o răspântie. Înainte de 1918, aproape întreaga Bucovină politică avea ca principiu susţinerea românismului şi a intereselor naţionale româneşti. După 1918, politica bucovinenilor intră în cadrele politicii statului român, având ca principiu afirmarea intereselor de stat. Bucovinenii, marea masă a lor, se află, deci, la început, încă sub noile aspecte politice. Istoricul ideologiei politice a maselor încetează mai mult decât s-ar părea: desigur, această ideologie se poate dirija în folosul statului, lucru extrem de greu şi care nu admite întârzieri. Sub acest aspect, voi trata despre ideologia politică a ţăranului, înţelegându-l prin acesta pe cel bucovinean, care e reprezentantul satelor noastre, insistând mai mult asupra actualităţii.

*

Înainte de război, se făcea mai puţină politică, erau mai puţine partide şi se alegeau mai puţini deputaţi. Nici n-au intervenit atâtea împrejurări, ca astăzi, să divizeze prea mult atitudinea politică a ţăranului. Un agitator, plătit de viitorul politic salvator al tuturora din toate nevoile, cutreiera satele şi arăta ce trebuie făcut. Prin crâşme, lângă butoaiele de bere, a făcut ţăranul politică.

*

La 1848, când revoluţiile deschiseră noi căi „legalităţii, fraternităţii, egalităţii”, ţăranii bucovineni, care au căpătat drepturile politice, au crezut că ei singuri vor fi în stare să-şi facă dreptate şi au ales numai deputaţi ţărani. Aceştia nu au putut, însă, îndrepta situaţia ţărănimii, neînţelegându-se să trateze cu „domnii” din dieta austriacă. Ţăranii au căutat să se debaraseze de boieri (în popor, „boier” şi „domn” e aproape sinonim), din cauza cărora au suferit sute de ani, dar au dat greş. Politica, la sate, a mers, apoi, descrescând, fiind aproape suprimată de boieri, pe la 1870. Acum 50 de ani, când schimbări importante în politica de stat austriacă au făcut să ia fiinţă un partid puternic rutean în Bucovina, susţinut de Austria, acesta are ca ecou o nouă mişcare în rândurile românilor (1892). Era mişcarea exagerată, cunoscută sub numele de „curentul Tricolorului”. Intelectualii români s-au adresat maselor poporului. Era manifestarea instinctului de conservare a naţiunii, ce se vedea copleşită. Şi astăzi, printre ţărani, se poartă brâie tricolore.

*

Se făcea, însă, mai mult vorbărie şi, atunci, pe la 1905, se formează o mişcare românească, care îşi propune să treacă la fapte. Atunci au început a lua fiinţă arcăşiile, cabinetele de lectură la sate, băncile Reiffeisen, cooperativele; s-au ţinut congrese agricole, la care au luat cuvântul şi ţărani, alături de reprezentanţii din Vechiul Regat. Se plămădea, astfel, o relaţie de dragoste între „domni” şi ţărani. Toate acestea au înscris, desigur, cea mai frumoasă pagină din istoria politicii în satele noastre.

*

După război, politica, în satele noastre, ia, desigur, altă cale, rupând cu vechea tradiţie politică şi, ce-i mai rău, se pierde aproape totul ce s-a lucrat înainte de război, din cauză că conducătorii poporului s-au împrăştiat în diferitele partide politice. Pentru a ajunge la concepţia matură în noua lume politică, îi trebuia ţăranului vreme destul de îndelungată. Pentru a funda puternice tradiţii morale, omului îi trebuie, însă, cât mai prielnice orizonturi materiale. Ori, criza actuală l-a prins pe ţăran într-o politică de adolescenţă, când e înclinat spre concepţiile cele mai simple, spre concepţiile extremiste. Iată un pericol acut, ce ne ameninţă. Aici n-am nimic de spus asupra concepţiilor politice ale unui partid extremist, dar tinereţea politică a maselor le poate împinge pe acestea la pericolul de neevitat.

*

Iată de ce, în România, tocmai în provinciile alipite prind mai bine curentele extremiste şi de ce, deci, trebuie mai grabnic de venit în ajutorul lor. Pentru a-l ajuta pe cineva, trebuie, însă, mai întâi să ştii ce-i lipseşte, să-l cunoşti.

*

În Bucovina, cădem, azi, iarăşi peste ţăranul de la 1848, încrezut în sine, dar care a greşit prevederile sale, în politică. Ţăranul de astăzi nu crede în părerile politice ale altora, e convins că ceea ce voieşte el e bine, cu toate că credinţa lui e absurdă. Să vorbim despre masa largă a poporului, căci cazuri izolate se vor afla numaidecât ca să facă excepţie.

*

E de interesul nostru ca azi, la 13 ani de la Unire, să se ştie care e ideologia politică a unui ţăran bucovinean. Această ideologie o cunosc extrem de puţini dintre „domni”, cu toate că mulţi îşi închipuie că o cunosc perfect. Deoarece am ajuns la acest punct atât de important şi care nu se poate rezuma în câteva şiruri, vom căuta, într-un număr viitor, să arătăm de ce nu ştiu „domnii” ce zace în sufletul ţăranului şi cum stăm, astăzi, cu politica la sate. Voi încerca, în acelaşi timp, să indic unele măsuri ce inductiv se arată necesare că trebuie luate / G. Imac (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 3, 8 noiembrie 1931, pp. 3, 4).