*
S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos
Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.
Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus
Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.
*
Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi
Ca să bată fără milă cu izvoarele război;
S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale
Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.
*
Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,
Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor;
Toate pân-acuma câte se păreau cu neputinţă,
Ieşind astăzi la iveală, vor putea avea credinţă;
*
Vreme multă n-o să treacă şi-a ara plugul pe mare,
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare:
Ce să zică-atunci pescarul, când în ape curgătoare
Îi va prinde mreja vulturi şi dihănii zburătoare,
*
Ce să zică vânătorul, când în loc de turturele
Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?
Nătărăule ce umbli pe a cerului faţadă,
Zicu-mi de, ieri noapte, Luna, întâlnită-n promenadă,
*
Suma veacurilor scrise, pentru tine-n acest loc,
S-a deşirat de pe crugul Soarelui cel plin de foc,
Iar de eşti vre o cometă, rătăcită dintre stele
Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,
*
Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească
De îngâni cu migăiele Armonia îngerească?
Dacă eşti planetă nouă şi nu ţii tovărăşie
Colindând pe lângă Soare, în sistema ce se ştie,
*
La depărtare căzută, te întoarce pe o cale
Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale,
Cutezător mai aproape vei fi ars de multă pară,
Vrei să degeri dimpotrivă, de te vei depărta iară,
*
Iată, Aurora vine cu veşminte luminate
Alungând spaimele nopţii peste clime depărtate;
Iară steaua Afroditei, vărsând rouă şi răcoare,
Deschide cu-a sale raze porţile sfântului Soare,
*
Vrea nu’ş’ce să mai zică şi de-abia numai-ncepură,
Când un nor, venind cu ploaie, îi spălă vocea din gură.
Cât era maşina lumii întoarsă cu capu-n jos,
Mergeau toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.
*
Iată că de-acum răsare soarele la răsărit
Şi apune cu zâmbire despre sară la sfinţit;
Luna, stele şi câte planete umblă pe ceri
Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi
*
Şi stihiile râd toate, bucurându-se, văzând
Că armonia cerească, întocmită de curând,
Le aşează-ntr-o unire, dându-le sfinte măsuri
Şi le pune iar la cale, după vechile scripturi,
*
Într-o nouă atmosferă, ce din veacuri cu noroc
Se deşiră de pe crugul Soarelui cel plin de foc,
Iată că răsar pe roata pământului întocmit
Ca din morţi, la înviere, noroade ce-au fost pierit.
*
Iată, marea şi uscatul stau în hotarele lor
Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,
Apele, păzindu-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi
Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război,
*
Nici munţii ţin vârfuri nalte să-şi surpe stâncile-n văi
Peste munca şi sudoarea locuitorilor săi,
Toate până-acuma câte nu se puteau pe pământ
Ieşind astăzi la iveală pot să aibă crezământ.
*
A trecut, se vede, vremea când ara plugul pe mări,
La uscat corăbierii n-aveau frică de-necări,
Au trecut şi-acele zile, spaima nopţii când umbla
Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.
*
Astăzi păstorul se culcă fără frică lângă oi
Şi cu fluierul la gură uită grija de nevoi,
Ce-au să zică-acum pescarii, când în Prutul cel curat
Nu va prinde mreaja vulturi şi dihănii de zburat;
*
Ce-au să zică vânătorii, când, în loc de turturei,
Văzând iarăşi câmp şi codru, n-or puşca zidii şi zmei,
Mira-se-va şi plugarul, când vara, la seceriş,
Vor sta spice-naurite pe mărăcini şi scăişi.
*
Dumnezeule, de unde peste nişte ţepi aşa
Se revarsă cu-ndurare aşteptata mila ta?
Se revarsă şi ne află înecaţi în lăcrimări,
Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.
*
Lăsând urma părintească, moldoveanul amăgit
A intrat în căi străine şi de-atunci a rătăcit.
Că îs căile-nverzite pe unde cel vechi călca
Şi-n pământul cel de astăzi nu-şi cunoaşte casa sa.
*
A tunat la miază-noapte şi săgeata a zburat,
Spărgând cetăţi întărite peste munţi a fulgerat:
Spuneţi, munţilor, voi toate şi, văi care v-aţi deschis
Spăimântate dinaintea trăsnetului cel trimis,
*
Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi
Cu care ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.
Împărate, prea mărite, nu-ţi întoarce faţa ta
De la neamul care jură că în veci nu va uita
*
Faptele milostiviei, ce reverşi numelui său
Cu nespusă îndurare din slava tronului tău,
Cu lacrămi udam ţărâna pământului dobândit
Ce-l vedem de-mpărăteasca pavăză astăzi umbrit.
*
Cu lacrămi de mulţumire urma ta o sărutăm,
La icoana feţei tale din inimă noi săltăm,
Cu gurile amorţite glasurile nu-ndrăznesc
Şi ce poate biata limbă, cu tot graiul omenesc!
*
Când inima, leşinată după-atâtea nedreptăţi,
Se despică de durere la a tale bunătăţi?
Fost-au când, odinioară, un arbore odrăslit
Pus de mână strămoşească multă vreme ne-a umbrit,
*
O sabie cercuită ce nu-i trebuia tălmaci
Dacă, când la cules rodul, ea dărâmă pe copaci,
După multă pustiire şi braţul său cel speriat,
Ajungând până aicea, au venit şi l-au tăiat,
*
L-au tăiat şi-n putrejune doarme astăzi pentru toţi
Cel ce avea să umbrească pe copii şi strănepoţi.
Ah, a-l scoate la-nviere cu lacrimi, de se putea,
De atunci şi până-acum, de câte ori înflorea!
*
Ce pot lacrimi şi suspinuri, când de mult s-a prorocit
Că el numai în grădină, de virtute îngrădit,
Cu munca ta, moldovene, şi sudoare-nrourat,
Va putea ajunge, iară, la floarea ce a picat.
*
Aici, dară, trebuieşte minte numai şi bărbat
Când în mână şi unealtă, şi grădină ţi s-au dat,
Căci scumpa sămânţă încă, la adânc, în rădăcini,
Şade-ascunsă şi aşteaptă să se cureţe de spini,
*
De dudău, de buruiene, de scaiul nepriincios,
Ca aşa, răsărind iară, să dea roadă şi folos,
Dar cu vremile de astăzi, pân-atunci şi tot aşa,
Patriotule iubite, ce mai putem aştepta
*
Când acea pasăre rară, ce-a vestit după senin
Oarecând scăparea lumii cu o frunză de măslin
La noi încă, până-acuma, într-un veac mai prefăcut
De potopul altor rele să străbată n-a putut;
*
Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări
A rămas după furtună părăsită la-ntâmplări?
Cele măguri viforoase fumegând tot ploi, de ceri,
Îşi îngână cu-a lor neguri mersul nopţilor pe ceri,
*
Când el vrea să se răzbune, i se-ntorc în sus şi-n jos
Nor pe nor tot se ridică, car’ de car’ mai sperios,
Şi-n a lor învăluire ca balauri încleştaţi
Mii de spaime şi năluci fac ochilor întristaţi
*
Astăzi, când aiurea toate, din pământ, până la ceri,
Se slăbesc în armonia luminătoarelor sferi,
Astăzi, când lumea cea lină într-o pace ce-a încins
Cu-ale sale braţe-atâtea noroade ce s-au fost strâns,
*
Noi sunt care cu altă lume nu ne mai vedem
Şi la orişice scăpare dumiri nu ne putem,
Nici căldură, nici răceală vreodată mai simţim,
Având firile luate, de ce mergem, amorţim.
*
Tinde, tinde, milostive, puternică mâna ta,
În noianul fără margini să pierim nu ne lăsa!
Tinde mâna şi ne scoate la limanul arătat
Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat,
*
Căci din aşa haos numai virtutea braţului tău,
Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu,
Atunci mântui-ne poate, când cu traiul ticăit
Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit.
*
(Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106).
*
[1] Mare bucurie ne-ar face cineva, când ne-ar împărtăşi mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic. Noi nu ştim mai mult despre V. Fabian, decât că dânsul a fost născut aici, în Ardeal, nepot al vestitului Episcop Unit Ioan Bob. De aici, în junia sa, a trecut la Moldova, unde, ca Profesor, a deschis visteria ştiinţelor pentru tinerimea românească de acolo – n. Foae pentru minte, inimă şi literatură.
