V. Fabian: Moldova la anul 1821

*

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor;

Toate pân-acuma câte se păreau cu neputinţă,

Ieşind astăzi la iveală, vor putea avea credinţă;

*

Vreme multă n-o să treacă şi-a ara plugul pe mare,

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare:

Ce să zică-atunci pescarul, când în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi şi dihănii zburătoare,

*

Ce să zică vânătorul, când în loc de turturele

Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?

Nătărăule ce umbli pe a cerului faţadă,

Zicu-mi de, ieri noapte, Luna, întâlnită-n promenadă,

 *

Suma veacurilor scrise, pentru tine-n acest loc,

S-a deşirat de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iar de eşti vre o cometă, rătăcită dintre stele

Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,

 *

Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească

De îngâni cu migăiele Armonia îngerească?

Dacă eşti planetă nouă şi nu ţii tovărăşie

Colindând pe lângă Soare, în sistema ce se ştie,

*

La depărtare căzută, te întoarce pe o cale

Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale,

Cutezător mai aproape vei fi ars de multă pară,

Vrei să degeri dimpotrivă, de te vei depărta iară,

 *

Iată, Aurora vine cu veşminte luminate

Alungând spaimele nopţii peste clime depărtate;

Iară steaua Afroditei, vărsând rouă şi răcoare,

Deschide cu-a sale raze porţile sfântului Soare,

 *

Vrea nu’ş’ce să mai zică şi de-abia numai-ncepură,

Când un nor, venind cu ploaie, îi spălă vocea din gură.

Cât era maşina lumii întoarsă cu capu-n jos,

Mergeau toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

*

Iată că de-acum răsare soarele la răsărit

Şi apune cu zâmbire despre sară la sfinţit;

Luna, stele şi câte planete umblă pe ceri

Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi

*

Şi stihiile râd toate, bucurându-se, văzând

Că armonia cerească, întocmită de curând,

Le aşează-ntr-o unire, dându-le sfinte măsuri

Şi le pune iar la cale, după vechile scripturi,

*

Într-o nouă atmosferă, ce din veacuri cu noroc

Se deşiră de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iată că răsar pe roata pământului întocmit

Ca din morţi, la înviere, noroade ce-au fost pierit.

 *

Iată, marea şi uscatul stau în hotarele lor

Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,

Apele, păzindu-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi

Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război,

 *

Nici munţii ţin vârfuri nalte să-şi surpe stâncile-n văi

Peste munca şi sudoarea locuitorilor săi,

Toate până-acuma câte nu se puteau pe pământ

Ieşind astăzi la iveală pot să aibă crezământ.

*

A trecut, se vede, vremea când ara plugul pe mări,

La uscat corăbierii n-aveau frică de-necări,

Au trecut şi-acele zile, spaima nopţii când umbla

Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.

 *

Astăzi păstorul se culcă fără frică lângă oi

Şi cu fluierul la gură uită grija de nevoi,

Ce-au să zică-acum pescarii, când în Prutul cel curat

Nu va prinde mreaja vulturi şi dihănii de zburat;

*

Ce-au să zică vânătorii, când, în loc de turturei,

Văzând iarăşi câmp şi codru, n-or puşca zidii şi zmei,

Mira-se-va şi plugarul, când vara, la seceriş,

Vor sta spice-naurite pe mărăcini şi scăişi.

 *

Dumnezeule, de unde peste nişte ţepi aşa

Se revarsă cu-ndurare aşteptata mila ta?

Se revarsă şi ne află înecaţi în lăcrimări,

Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.

 *

Lăsând urma părintească, moldoveanul amăgit

A intrat în căi străine şi de-atunci a rătăcit.

Că îs căile-nverzite pe unde cel vechi călca

Şi-n pământul cel de astăzi nu-şi cunoaşte casa sa.

 *

A tunat la miază-noapte şi săgeata a zburat,

Spărgând cetăţi întărite peste munţi a fulgerat:

Spuneţi, munţilor, voi toate şi, văi care v-aţi deschis

Spăimântate dinaintea trăsnetului cel trimis,

*

Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi

Cu care ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.

Împărate, prea mărite, nu-ţi întoarce faţa ta

De la neamul care jură că în veci nu va uita

 *

Faptele milostiviei, ce reverşi numelui său

Cu nespusă îndurare din slava tronului tău,

Cu lacrămi udam ţărâna pământului dobândit

Ce-l vedem de-mpărăteasca pavăză astăzi umbrit.

 *

Cu lacrămi de mulţumire urma ta o sărutăm,

La icoana feţei tale din inimă noi săltăm,

Cu gurile amorţite glasurile nu-ndrăznesc

Şi ce poate biata limbă, cu tot graiul omenesc!

*

Când inima, leşinată după-atâtea nedreptăţi,

Se despică de durere la a tale bunătăţi?

Fost-au când, odinioară, un arbore odrăslit

Pus de mână strămoşească multă vreme ne-a umbrit,

 *

O sabie cercuită ce nu-i trebuia tălmaci

Dacă, când la cules rodul, ea dărâmă pe copaci,

După multă pustiire şi braţul său cel speriat,

Ajungând până aicea, au venit şi l-au tăiat,

 *

L-au tăiat şi-n putrejune doarme astăzi pentru toţi

Cel ce avea să umbrească pe copii şi strănepoţi.

Ah, a-l scoate la-nviere cu lacrimi, de se putea,

De atunci şi până-acum, de câte ori înflorea!

 *

Ce pot lacrimi şi suspinuri, când de mult s-a prorocit

Că el numai în grădină, de virtute îngrădit,

Cu munca ta, moldovene, şi sudoare-nrourat,

Va putea ajunge, iară, la floarea ce a picat.

 *

Aici, dară, trebuieşte minte numai şi bărbat

Când în mână şi unealtă, şi grădină ţi s-au dat,

Căci scumpa sămânţă încă, la adânc, în rădăcini,

Şade-ascunsă şi aşteaptă să se cureţe de spini,

 *

De dudău, de buruiene, de scaiul nepriincios,

Ca aşa, răsărind iară, să dea roadă şi folos,

Dar cu vremile de astăzi, pân-atunci şi tot aşa,

Patriotule iubite, ce mai putem aştepta

*

Când acea pasăre rară, ce-a vestit după senin

Oarecând scăparea lumii cu o frunză de măslin

La noi încă, până-acuma, într-un veac mai prefăcut

De potopul altor rele să străbată n-a putut;

 *

Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări

A rămas după furtună părăsită la-ntâmplări?

Cele măguri viforoase fumegând tot ploi, de ceri,

Îşi îngână cu-a lor neguri mersul nopţilor pe ceri,

 *

Când el vrea să se răzbune, i se-ntorc în sus şi-n jos

Nor pe nor tot se ridică, car’ de car’ mai sperios,

Şi-n a lor învăluire ca balauri încleştaţi

Mii de spaime şi năluci fac ochilor întristaţi

 *

Astăzi, când aiurea toate, din pământ, până la ceri,

Se slăbesc în armonia luminătoarelor sferi,

Astăzi, când lumea cea lină într-o pace ce-a încins

Cu-ale sale braţe-atâtea noroade ce s-au fost strâns,

 *

Noi sunt care cu altă lume nu ne mai vedem

Şi la orişice scăpare dumiri nu ne putem,

Nici căldură, nici răceală vreodată mai simţim,

Având firile luate, de ce mergem, amorţim.

 *

Tinde, tinde, milostive, puternică mâna ta,

În noianul fără margini să pierim nu ne lăsa!

Tinde mâna şi ne scoate la limanul arătat

Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat,

 *

Căci din aşa haos numai virtutea braţului tău,

Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu,

Atunci mântui-ne poate, când cu traiul ticăit

Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit.

*

(Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106).