1863: Toată literatura este în doliu

*

Jurnalele din București ne aduc o știre tristă: Părintele poeziei române, Ioan Văcărescu, a murit; toată literatura este în doliu. Nu aflăm cuvinte de a exprima adânca noastră durere, ce ne pătrunde pentru pierderea acestui bărbat nemuritor; deci ne mărginim numai, extrăgând pentru publicul nostru de dincoace de Carpați, câteva rânduri din orațiunea renumitului poet Eliade Rădulescu, rostită cu ocaziunea înmormântării, în 5 martie.

*

„Familia răposatului își trage originea din Făgăraș, de unde străbunii dânsului trecură peste Carpați, deodată cu Radu Negru, ducele Făgărașului; în toate generațiile făgăreșene de atunci, ce după timpuri deveniră Văcărești, se distinseră prin bravură, prin înțelepciune, prin servicii eminente aduse patriei, cu mintea și cu brațul. Pătrașcu Văcărescu, pe timpul lui Mihai Eroul, ajunse ban al Craiovei și guvernator al Olteniei. Banul Ienache Văcărescu, către finea secolului trecut, singur simți durerea despre decăderea românului, disprețul în care ajunsese limba națională, el o înălță prin poezie, el îi arătă nobila origine, prin o gramatică română, tipărită în 1787.

*

Nepotul acestuia din urmă fu Ioan Văcărescu. Poetul nostru excela încă de june, mai târziu făcu cunoștință cu Giorgi Lazăr și exoperară întemeierea primei școli de matematică, de filosofie și de teologie în limba română, în St. Sava. În timpul lui Caragea , Ioan Văcărescu fu invitat, ca poet, a face versuri, după datină, sub stema țării ce poartă însemnele României, care, din acvila creștină, degenerase într-un corb. Curtezanii sperau, de la poet, în niște laude, vreo odă spre glorificarea beiului străin; dar poetul striga:

* 

Ah!, de-am putea redobândi

Și câte-avem pierdute,

Atunci și acest corb sărman

Iar acvilă s-ar face;

Și-orice român ar fi roman

Mare-n război și pace.

 *

Încă în anul 1818, traduse câteva piese pentru teatrul român, și, în acest an, se auzi, prima oară pe scenă, limba română, prin junii elevi din St. Sava . La introducerea Regulamentului organic, la prevederile articolului destinat spre a răpi autonomia țării, Ioan Văcărescu fu singurul ce avu curajul de a protesta, între 200 de mii de baionete , că nu recunoaște de legitimă o adunare legislativă prezidată de un consul străin, el fu unul din acei șase boieri, care nu semnară Regulamentul, numa pentru că avea știre despre acel articol fatal, și suferi exilul.

*

De va străbate cineva toate poeziile lui Ioan Văcărescu, mai toate poartă sigiliul cel mai sacru al pietății, al religiozității; nici geniul, nici amorul, nici aspirațiile sale, nici patriotismul său, nici înseși jocurile sale, pare că ar fi zis poetul că nu sunt întregi, de nu vor fi creștine, de nu vor avea sigiliul pietății. Cea mai frumoasă poezie a lui este „Primăvara amorului”, despre care și George Sion scrisese că vom găsi în ea câteva strofe clasice; însă, după noi, meritul acestui poet nu stă în clasicitatea poeziilor sale, ci că fusese unul din cei dintâi care a acordat lira în acorduri triste, pentru a deștepta pe români din „somnul cel de moarte!”.”.

*

Dl Eliade Rădulescu propune, în fine, ca națiunea să ofere muzeului național monumentul de marmură al lui Ioan Văcărescu și, cu astă ocazie, mai face provocare și pentru mormintele lui Constantin Bălăcianu și Giorgi Lazăr. Executarea acestui plan frumos ar face mare onoare fraților de peste Carpați. Și noi, cei de dincoace, avurăm un Șincai, Micul, Petru Maior și ceilalți, însă când va sosi timpul ca să-i putem eterniza prin morminte!? Și, după acestea, să punem și noi, pe mormântul răposatului poet, cununa împletită din florile stimei și ale recunoștinței. Iar voi, junilor poeți, vărsați o lacrimă fierbinte, la mormântul Părintelui Poeziei! Fie-i țărâna ușoară! (Aurora Română, Anul I, nr. 7, Pesta, 1/13 aprilie 1863, pp. 90, 91)

O romanță românească din 1863

*

Mi-a deslușit-o profesorul Petru Horvat (păcat că se va pensiona în curând) și am rămas impresionat de modernitatea valorificării cântecului național românesc din Ardeal, de către români, înainte de anul 1864, an în care romanța „Suvenirul (amintirea) porții”, transcrisă pentru pian de Ion Iancu, pe versuri de T. Georgescu, a fost publicată în „Aurora Română” (Anul II, nr. 1, Pesta, 1/13 ianuarie 1864, pp. 11, 12 ). Mi-a cântat-o Petrică Horvat, deja după ce salvasem paginile de gazetă în care fusese publicată, pentru că nu mai aveam răbdare, să aștept până ce trece Răzvan Mitoceanu pe la mine. O salvasem, cu gândul de a o reîncredința memoriei din care a fost izgonită.

*

*

Romanța populară, prezentă în melosul nostru încă înainte de 1700, când Dimitrie Cantemir a notat două, cu o continuitate până în pragul primului măcel planetar (în Bucovina, existau vreo 30), a fost un gen ignorat de etnologi și nu știu dacă pe bună dreptate. Știu doar că, atunci când cântecele îmi ies în cale, am obligația de a le depune în rafturile contemporaneității mele, pentru a nu se pierde pentru totdeauna.

*

Textul romanței, scris în ortografia latinistă a vremii, zice, în transcriere fonetică:

*

*

Mult păreau frumoase,

Scumpa, draga mea,

Nopțile geroase

Lângă poarta ta,

N-a fost fericire

În junețea mea,

N-a fost suvenire

Decât poarta ta.

 *

Ți-ad’ aminte-n lume

Că-n junețea ta

Te-a iubit un june

Ca pe mama sa,

De atuncea, dragă,

De-i fi-mbătrânit,

Cât eram de fragă,

Când el m-a iubit!

*

Fii, dar, acum bună,

Dacă mă iubești,

Pân’ ești încă jună,

Pân’ nu veștejești,

Mai vin și-altădată

Lângă poarta ta

Să-ți mai zic o dată:

Nu te voi uita.