1909, N. Timiraș: Mama

Trosnesc ferestrele de ger

și vântul șuieră cu toane.

O candelă, într-un ungher,

mâhnită arde la icoane.

Vorbim arar, vorbim încet

căci e bolnavă biata mamă.

În vechiul zid e un portret

ce ne privește dintr-o ramă.

E fiul ei. Cu graiul stins

încât abia îi prinzi cuvântul,

ea zice, înecată-n plîns:

„Aș vrea să-i mai revăd mormântul…”.

Și vorbele sunt slabe, moi,

topite de dureri și rare

că lacrimile curg șiroi

și-n casă-i liniștea mai mare.

Nu îndrăznim nici un cuvânt

de teamă că-i mărim durerea

și, cu privirea în pământ,

plângând, parcă-ascultăm tăcerea…

„Departe, părăsit în văi,

pe groapa lui acuma ninge…”,

ea ar dori la căpătâi,

în voie ca să poată plânge,

să poată plânge ne-ntrerupt

cu glas de vânt în cimitire,

odorul ei din suflet rupt,

pe veci pierduta ei iubire.

… În prada crudelor dureri,

adoarme de vegheri slăbită.

Clipind bolnavă, în ungher,

se stinge candela mâhnită.

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 53)

MORMÂNTUL POEŢILOR NECUNOSCUŢI No Comments Nov 14

„În aceeași vechime căruntă” (II)

Colindători cernăuțeni, în 1903

Sesizând originea precreştină a colindelor, cărturarii, inclusiv preoţii, secolelor XIX-XX au căutat semnificaţii, dar în baza aceloraşi repere elino-latine, referitoare la „originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică” (titlul unui studiu din „Foaia Diecezană”, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902). Un vast material bibliografic european stă la baza acestor căutări de semnificaţii, iar încercările de clasificare eşuează adeseori în penibil, pe fundamentul unor observaţii de bun simţ despre legătura dintre colindători şi piţarăi, cei din urmă fiind „blajinii” (rahmanii) care au revenit din tentativa migrării spre răsărit, la dus şi la întors câştigând „pita” (pitar, în sanscrită, înseamnă tată) familiei „cu ierburile şi cântecele lor vindecătoare”, admise în templul Soarelui chiar de Apolo, după cum susţin Orpheus şi Proclos din Lycia. Prin tradiţie, piţărăii omagiază plecarea-întoarcere, colindând pe drumul ancestral al „blajinilor”, nu şi la baştină.

„Blajinii” îşi purtau „ierburile vindecătoare” legate în capătul toiagului, aşa cum încă se mai face, şi astăzi, steagul piţărăilor (al pitarăilor, de falt, adică al „taţilor”; doar numele toiagului s-a schimbat, iniţial în bâtă (ardelenii o numeau „bât”, cu intenţionalitate bărbătească, în baza folosinţei), apoi în băţ. De fapt, de la aceste ierburi uscate, numite de greci „paie” (chiar şi Pindar a scris câteva „peanuri”) şi de la călătorul care vindeca cu „ierburi şi cântece vindecătoare… tracul Pean” (nicidecum Pann!) vin şi numele colindelor, pe filieră grecească, drept „Imnuri ale Uriaşilor”, cu trimitere la epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Gemenilor. Dar pentru vechii cărturari ardeleni nu leacul conta, ci băţul, ei identificând, drept degenerescenţă a tradiţiei piţărăilor, „colindul bât” şi subliniind că „astfel se numeşte şi bâtul (băţul) ce-l poartă în mână piţărăii colindători (la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo). Această numire de „colindă” a bâtului, cu care umblă piţărăii, de la sărbătoarea ori zeul „colindă” (n. n.: sărbătoare de primăvară a începutului anului nou, iniţial în prima decadă a lui mai, după cum preciza Polybios: „Anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[1], nicidecum zeu: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[2]), se vede a fi un uz foarte vechi, căci după Rink: Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417, şi bâtele (tyrsus, târş) bachantinelor s-au numit Baxzoi, de la zeul Bachus. Dar acest colindă-băţ este şi băţul lui Ianus (Stab de Janus, germ.), care stă în capul (începutul) anului şi se uită cu o faţă în trecut (n. n.: Ianus, nu băâul, cum s-ar înţelege), cu alta în anul nou (Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381)”.

În vreme ce elinii îşi raportau mitologiile ciudate la cele anterioare europene, pe care ei le numeau pelasge (omul modern, cum îl definise Klages, definiţie la care Blaga subscrisese fără rezerve), învăţaţii noştri, după moda celor europeni, căutau similitudini prin mitologiile elină şi latină, aidoma practicii din nu mai ştiu ce fabulă, în care cineva încerca să culeagă stelele de pe cer, cu ciurul, dintr-o baltă nămoloasă, în care stele se reflectau. Tocmai de aceea, considerentele secolului al XIX-lea, deşi merită consideraţie ca eforturi intelectuale diferite, nu pot fi luate în discuţie, astăzi, adică într-o perspectivă în veşnică interacţiune cu cele ale epocilor vechi, bine conturată de Renée Guenon, Ananda Coomaraswamy, Herman Wirth, Lucian Blaga sau Mircea Eliade. În schimb, observaţiile de atunci se constituie în mărturii preţioase, în documente descriptive de primă mână.

De pildă, descrierea toiagului de steag este interesantă: „Acest băţ trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, iar această trimitere spre şamantism sau solomonarism este logică şi credibilă, pentru că şi solomonarii, şi, în general, din exemplul lui Pean, „cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare”, se trag. Dar toiagul sau steagul înseamnă una (autorul îi află, pe baza „Iliadei”, corespondent în „toiagul magic al lui Mercur”), iar bâtele sau beţele, altceva, toiagul-steag derivând din tradiţiile echinocţiale de primăvară, ale fertilităţii, cu horele şi muzicile aferente, pe când bâtele, din tradiţiile echinocţiale de toamnă, ale rodniciei, închinate „umbritei glii, maica zeilor din cer”[3], deci „naturii, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], deci „Divinei Glii, bună mamă de zei şi oameni muritori”[5].

Pâinea (pita), cu care erau răsplătiţi, pentru vindecări ritualice, „taţii” (pitarii, în sanscrită) încă se mai folosea cu aceiaşi semnificaţie, în secolul al XIX-lea, când se numeau „colindeţ colacii ce se fac anumit pentru colindătorii piţărăi şi care, între altele, se dau lor drept daruri. Aceşti colaci, pe la Sasca şi Moldova montană sunt făcuţi în forma unui paragraf ori S latinesc”, deci în forma consacrată de „sfinţişori”, cu care se pomenesc „blajinii”, la praznicele creştine ale „moşilor” de iarnă sau de primăvară, şi nu înseamnă nicidecum „simbolul şarpelui”, cum ar fi sugerat Nork, în lucrarea deja menţionată, ci semnul zodiacal al constelaţiei Peştilor, aşa cum îl desenau primii creştini, ca un 8 culcat, deci cva semnul infinitului.

Nu era uitat, în tradiţia piţărăilor, nici menhirul („piatra căzută din cer”), pentru că „în nopţile acele se întreţine şi focul în cămin ori în vatră, punând un butuc mare să ardă”, deşi butucul respectiv se aprindea în mijlocul satului, pe toloacă, în jurul menhirului începând, odinioară şi dintotdeauna, ritualurile totemice şi ceremoniile, care aveau să devină, în epocile târzii, elină şi latină, mistere.

[1] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[2] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[3] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[4] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[5] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

RELIGIA FURATĂ No Comments Nov 13

Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe

László Gergely Pál, scriitor şi publicist din Deva, cu rădăcini din partea bunicilor paterni în Ţibeni, iar din partea celor materni, în Dorneşti, are în lucru o carte despre „Bucovina altfel”, care se va adăuga celor cinci deja publicate, „prima despre Ţibeni şi Iacobeşti, a doua despre coloniile maghiarilor în jud. Hunedoara, a treia – pamflete, a patra – procesele verbale ale inspectorului şcolar din Dorneşti, şi ultima, cu scrisorile reformaţilor”. Cum domnia sa continuă să-mi pună la dispoziţie documente, am să le vehiculez ca atare.

Primul document, o împuternicire, semnată la Măneuţi, în 2 iunie 1941, şi legalizată ca atare de primarul M. Jireada şi secretarul comunal I. Bojenu, se referă la bunurile parohiale ale Bisericii reformate din Măneuţi, pe care parohul Bognovschi Geza, care se pregătea să plece în Ungaria, le încredinţa, odată cu toate prerogativele, spre administrare învăţătorului din acelaşi sat, Popa Ioan.

Bunurile parohiei bisericii reformate din Măneuţi constau, în 1941, din: 1). clădirea bisericii reformate din Măneuţi; 2). cele două clădiri ale şcolii reformate; 3). casa parohială, cu toate dependinţele ei; 4). sesia parohială, în suprafaţă de 12 ha; 5). 31 de stupi, aflaţi în posesia învăţătorului din comuna Unirea, judeţul Turda, Bognovschi Iosif; 6). o maşină de treierat nefuncţională, din pricina lipsei curelelor, aflată în posesia enoriaşei Buta Maria din Măneuţi.

Al doilea document, care face referire la împuternicirile nr. 1706/1941 şi 1600/1942-3, relatează, în 2 august 1945, situaţia de fapt a bunurilor parohiale reformate, după întoarcerea învăţătorului mănăuţean din război: „casa parohială, ocupată de un preot ortodox… cu dependinţele ei au suferit mari stricăciuni datorită acestui preot. / Toate băncile din biserică sunt tăiate şi se foloseşte preotul, iar în biserică se face slujbă. La şcoală a scos toate geamurile acest preot, lăsând şcoala ca un grajd. Se taie toţi pomii din grădină”!

Taman cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu Cazinoul şi Parcul Cazinoului din Vatra Dornei, de când Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să-şi însuşească, pe pleaşcă, mult hulitul „ochi al dracului”. Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe a bunurilor ce nu i se cuvin!

ANECDOTE ISTORICE No Comments Nov 13

„În aceeași vechime căruntă” (I)

Pentru că, la originea lor, Colindele erau cântecele religiei primordiale, închinate rotirii „Soarelui prin solstiții”, nu și „Lunii prin lunistiții” (cum formula, pe la 1860, Simion Mangiuca, care se înșelase, pentru că nu văzuse în „logodna cosmică” întoarcerea în lumina din care ne-am desprins, ci imposibila dragoste dintre cei doi „frați cerești”, Soarele și Luna), adică prin constelațiile zodiacale din care Soarele a răsărit, de-a lungul epocilor conștiente ale omenirii (Leu, Rac, Gemeni, Taur, Berbec, Pești – acum, urmând epoca în care Soarele va răsări din constelația „Omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus, referindu-se la Vărsător), creștinismul s-a străduit să stârpească străvechile colinde, numind textele lor „curvești și drăcești” (toate catavasierile, începând cu cel din 1750, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah) și îndemnând credincioșii „să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă”, și înlocuindu-le cu reații culte, în care, după sugestia lui Augustin, Soarele era înlocuit cu Iisus Hristos (în Psalmul 18 al lui David, din „Biblia” ortodoxă, „Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”, fără a se substitui Soarelui): „Răsăritul e numele Lui. Soare izvorit din soare, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”; iar asimilarea Datinii primordiale de către Datina creștină, și pe acest tărâm spiritual, îngăduia cocluzii triumfaliste religios, dar păguboase spiritual, de genul: „astăzi colindele deschid ferestre spre cer, să audă Dumnezeu glasurile de argint ale pruncilor vestind bucuri”; ba chiar plusând și cu o blasfemie idolatră, care compomite unicitatea lui Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc: „Moş Crăciun, dumnezeul pribeag, cu sacul plin de bunătăţi, pământean şi neputincios, nămete mare de zăpadă începând să umble, bate la toate uşile şi la toate inimile” (Unirea, Anul XLIII, Nr. 51, Blaj, 23 decembrie 1933).

Fără îndoială că Iisus, „Soarele Dreptății”, cum inspirat îl numea Augustin, merită pe deplin închinările noastre prin cântec, dar închinări distincte, care să nu spulbere nimic din patrimoniul universal de spiritualitate, un patrimoniu pe care, după spusa aceluiași Augustin, însuși Iisus l-a împărtășit viitorimii. Numai că toate cântările religiei primordiale, închinate Sfântului Soare, înseamnă relicve și, indirect, elemente ale continuității noastre pe acest pământ, la care nu avem voie să reunuțăm singuri. Cu nimic nu prejudiciază creștinismului cântecul ancestral, mai ales că în cântecele de stea și în vifleimuri, născociri ale episcopului de Caransebeș Ioan Thomici, șlefuite melodic și ca text de mari componiști români, mesajul e atât de apropiat de inima românilor încât sugerează învierea din cenușa uitatelor vremi.

Chiar și în primii ani ai comunismului, încă se mai știa deosebirea dintre cântece de stea și vifleimuri (numite și „colinde creștine”) și colindele primordiale, recunoscându-se indirect că datina creștină a colindatului ține de creația cultă, răspândită, prin intermediul Bisericii, în popor: „Corul Mitropoliei Banatului, dirijat de dl prof. Sava Golumba, a dat un concert religios şi de colinde, în prima zi de Crăciun, după masă, în Catedrala mitropolitană. Selectul ansamblu coral a executat, în partea întâia a bogatului program, un frumos repertoriu de cântări bisericeşti, din compozitorii Cucu, Dima, Ciaicovschi, Pavel, Muzicescu. / Î. P. S. S. Mitropolit Vasile, în atmosfere de elevare spirituală, creată de cor prin duioasele armonii intonate, ia cuvântul, tălmăcind impresionant semnificaţia praznicului Naşterii Domnului. / În partea a doua a programului, corul a executat colinde de Kiriac, Popovici şi Pavel. / Tot în prima zi de Crăciun, după Sf. Liturghie, corul bisericesc „Armoaia” a dat un reușit concert de colinde, sub conducerea maestrului Sabin Drăgoi, în biserica din Timişoara IV. Cu acest prilej, a vorbit părintele consilier arhiep. prot. Dr. V. Vlăduceanu. La afârşit, secţia caritativă a comitetului parohial a distribuit diferite ajutoare enoriaşilor lipsiţi” (Foaia Arhidiecenzană, Anul LXV, Seria II, Nr. 1, Caransebeș, 15 ianuarie 1950).

În secolul al XIX-lea, încă se mai știa despre colinde că „în aceeași vechime căruntă, ba poate și mai căruntă se suie originea lor” și că ele sunt „mijlocitoare între vechile credințe” și prezent, deși raportările la „vechimea căruntă”, pe care le făceau vechii cărturari nu treceau de zăgăzuirile greco-romane, mitologiile respective fiind, de fapt, ferestre spre ceva mult mai îndepărtat și în totalitate spiritual, și nicidecum terestru și pragmatic, precum în mitologiile eline și latine. De aici, de la veșnica raportare la o mitologie vulgară, cum o numea Guenon, se pierd semnificațiile străvechi. Zice, de pildă, cărturarul ardelean că „în colinda „Junele și leul”, acela se luptă cu acesta și, învingându-l, scapă ținutul de teroarei din partea frumoasei sălbăticiuni, chiar cum i se întâmplă lui Hercule cu leul nemeic” (Transilvania, Anul X, Nr. 5, Brașov , 1 martie 1877, p. 57). Nici vorbă să-și închipuie autorul studiului „Românul în poezia sa poporală” că mitul se referă la noul răsărit al Soarelui, în Rac, după ce epuizase răsăritul în Leu, iar „învingerea leului”, de către tânăr, are similitudini narative și la alte treceri dintr-o costelație zodiacală în alta și, mai ales, la cea a ieșirii din Taur: Ghilgameș, viteazul Utu și Moise ucid sau distrug „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Osiris”, care, când soarele începe să răsară în constelația Berbecului, devine timpul Marelui Păstor, al inițiatorului care primește „legile” de la Sfântul Cer (Enlil al Muntelui, Spitama Zarathustra, Moise etc.).

Disimulat creștin, și prin premeditată „deslușire”, dar și prin falsificarea textului străvechi, este și mitul planetei Venus (Sfânta Vineri, din eresurile populare românești), cea orânduită de Spiritul Universal drept preoteasă, atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat” (p. 159), în care Soarele și-a așezat „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează, după cum stă scris în cea mai veche compoziție mitologică hittită, „Cântecul lui Ullikummi”[1]. Din colindul rămas, autorul, Sfânta Vineri, „pentru darul oferit la botezul lui Iisus, dar „de trei flori ca și viori, ce lucesc ca nișe zori, cu care, când intra, curțile se lumina”, pentru aceste daruri Mama sfântă o remuneră, dându-i „să rămână pururea mai frumoasă ca Venera”… dar românului creștin i se păru mai logic și mai cuviincios a atribui duminicii cele trei flori, va să zică trei grații ale Venerei”, numind colinda falsificată „Sfânta Duminică” și aruncând în ignoranță și uitare o cosmogonie inițială, în care „Mama sfântă” era Pământul, în sinonimie cu Natura, cu Primăvara și, deci, cu Arborele Vieții, în vreme ce Venus, de cele mai multe ori și mai ales în credințele sumeriene cumula și identitatea lunară, confuzia Venus-Lună provenind de la atribute, de la „grații”, fiecare atribut întruchipând, ulterior, o nouă „zeitate”.

Venus, ca Mare Preoteasă a Soarelui, este predecesoarea inițiaților, a întemeietorilor de religii regionale, desprinse, prin adaptări, din cea inițială, reluată ca atare doar de Iisus Hristos, deci de conceptul „Marele Păstor”, cultul Sfintei Vineri datând din epoca de după diluviu, cea în care Soarele începea să răsară din constelația Taurul, după cum o confirmă, în afară de primele cărți religioase ale omenirii, și următorul colind: „Vine marea cât de mare, / De umflată margini n-are: / Țărmurile bat ca munții, / Iar vopiii bat ca nourii/ // Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / Legănior topit de aur / Ce mi-l poartă-n cap un taur / Ce-i cu coarne argintite… // Dară-n leagăn cine șede? / Ca o zână că se vede! / Șede-mi Ana frumușoară / Ca pe cer o stelișoară” (Transilvania, p. 57). Care va să zică, după marele diluviu („Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit”, se zice în The Epic of Gilgamesh[2], V, p. 21; „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul”, preciza Voluspo[3], 57, 58 şi 59, p. 24), deci, după marele diluviu, Taurul a adus legănuțul cu Venus, în „coarnele”, deci la începutul epocii în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Taurului, începând religia naturală, în totalitate astrală și desfășurătoare de mituri cosmice.

Și epoca Marelui Păstor, care ține de cea în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Berbecului, are colindele ei, inlusiv „Miorița”, care nu este o baladă, prima trimitere a colindului fiind spre „Fiul Muntelui” („Primul care a primit Legea a fost Marele Păstor”[4]), care: „Coborât-a coborât / De mai sus, din răsărit, / Dumnezeu din cer pe scări, / Pe miruri, pe lumânări, / Cu-o turmă de oi domnești… / Și o paște în senin, / Și-o adapă în nor lin”, această păstorire inițiatică a Soarelui, fiind descrisă și în menționatul psalm al lui David: „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

Înainte de a continua cu tentativa de a descifra, în parte, sugestiile cosmogonice ale colindelor primordiale, care sunt altceva decât cântecele de sta și vifleimurile – demne și acestea de tot respectul și de infinită dragoste, dar fără a comite confuzii între cele două datini distincte, iată cam cum se „culegeau” cântările culte, închinate Crăciunului, în perioada interbelică, atunci când, datorită bigotismului exagerat de naționalismul șovin, se dădea lovitura de grație patrimoniului nostru ancestral de spiritualitate.

În 1930, când publicau „Steaua de la Răsărit / Cântări de stea și colinde”, în Editura „Astra” din Sibiu, autorii, șeful de gară din Codlea, N. I. Dumitrașcu, și preotul Valeriu Crișan, făceau deosebirea între „Cântece de stea” („O stea sus răsare”, „Trei Crai de la Răsărit”, „Astăzi Christos s-a născut”, „În Viflaimul jidovesc”, „O, Iroade, împărat”, „O, ce veste minunată”, „Astăzi am văzut minune”, „Astăzi toți sărbătoresc”, „Iosif și cu Maria”, „Sus, în poarta Raiului”, „De când cu moșul Adam” etc.), „Colinde religioase la Nașterea Domnului” sau „Viflaimuri” („Asta-i o zi mare”, „De când Domnul s-a născut”, „Sus, în poarta cerului”, „Poruncind Sfînta Marie”, „La o masă rotilată” etc.) și „Colinde tradiționale”, pe care autorii le împărțeau, pe categorii de toată nostimada: „de flăcăi”, „de fete”, „de frate și soră”, „de oameni însurați”, „de vînători”, „de ciobani” și „diferite”.

În ciuda prostioarei categorisirii, există în culegerea șefului de gară și a preotului din Codlea și câteva colinde veritabile, care țin de tradiția primordială, și nu de cea creștină, precum: „Înaintea cestor curți”, „Sus, în vârful munților”, „Cești boieri bătrâni”, „Doi ziori de zi”, „Dormi tu, gazdă, ori nu dormi”, „Pe munții cu floricele”, „Colo-n vale, mai la vale”, „Noi umblăm la colindat”. Fără îndoială, și aceste vestigii ale „datului inițial” sunt denaturate, datorită subconștientului colectiv al păguboasei mentalități „așa am apucat”, care se substituise, de secole, inițierilor.

[1] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[2] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[3] The Poetic Edda, după 1241

[4] The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

RĂDĂCINILE ROMÂNISMULUI, RELIGIA FURATĂ No Comments Nov 13

Maghiari şi evrei din Hadikfalva şi Ţibeni

Printre puţinele date pe care le aveam despre Dorneşti, sat numit, în 1785, în cinstea generalului Andreas Hadik, guvernatorul Galiţiei, care colonizase aşezarea cu secui, Hadikfalva, se aflau şi acestea, pe care le preluasem dintr-o lucrare evreiască, publicată prin America: „În Hadikfalva s-a stabilit, încet-încet, o importantă comunitate evreiască, prima sinagogă fiind construită de industriaşul Awner Rosenwald. Medicul satului Szabo, era tot evreu, ca şi farmacistul Metsch”. Urmează şi alte nume, convingerea mea fiind că fiecare om din trecutul şi din prezentul Bucovinei este la fel de important ca şi personajele sale reprezentative. Pentru că înseamnă nu doar o poveste individuală, ci o desfăşurare de trăiri din generaţie în generaţie, convingere pe care mi-o întăreşte şi domnul László Gergely Pál, care îmi scrie: „În cartea dvs (Povestea aşezărilor….) la Hadikfalva pomeniţi de un doctor evreu, pe numele de Szabó. Am aflat că se numea Josef Szabó, a terminat facultate la Viena. Figurează pe lista transportaţilor peste Nistru”.

Ulterior, domnul László Gergely Pál avea să-mi trimită şi adeverinţa de vaccinare de mai sus, eliberată în 30 august 1927, cu precizarea că un alt personaj al înscrisului, „copilul László Antal e fostul preot din Ţibeni”. Nicolae Iorga avea o vorbă, „istoria măruntă face istoria mare”, care îmi sugerează alte obligaţii pe care trebuie să mi le asum, dar fără a vorbi încă despre intenţii.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Nov 13