Tenorul de la Teatrul San Carlos din Lisabona

*

Despre artiştii cântăreţi şi dramatici români de prin străinătate am avut, în anii mai din urmă, adeseori ocaziune să citim ştiri interesante, prin presa străină şi română, şi mult ne-am bucurat şi ne bucurăm de succesele şi triumful lor, pentru că o parte din strălucirea, cu care ei se înconjură ca indivizi, se răsfrânge şi asupra poporului din al cărui sân au ieşit. Şi când, azi, auzim despre izbânzile artiştilor români în străinătate, ca să nu mai amintim, de astădată, despre vrednicii artişti care îşi pun talentele lor în serviciul artei la ei acasă, ne pare o poveste din alte lumi: că, nu mai departe decât cu vreo 80-100 de ani, românii, în general, nu numai că nu erau consideraţi ca dăruiţi de natură cu aptitudini literare, ştiinţifice şi artistice, ci chiar ei înşişi ajunseră a se considera pe ei ca o rasă inferioară, cu a cărei limbă, obiceiuri şi aptitudini a se mândri nu le prea trecea prin minte, mai ales acelora care se ridicaseră ceva mai sus pe scara vieţii sociale, de unde urmă că se privea ca un semn de o creştere mai aleasă a nu se da de român şi a nu vorbi româneşte, ci greceşte, franţuzeşte, nemţeşte sau ungureşte.

*

Ce îmbucurătoare schimbare, în cele câteva decenii, de la începutul secolului, încoace! Un Eliade Rădulescu, Constantin Negruzzi şi Vasile Alexandri, un Bolintineanu şi Eminescu, un Matei Millo şi Mihail Pascali, împreună cu alţii, răposaţi şi în viaţă, şi împreună cu vitejii de la Plevna şi Rahova, au făcut, fiecare în cercul seu de activitate, ca numele de „român” să fie cinstit, acasă la ei, şi amintit cu cinste afară de marginile ţărilor locuite de ei.

*

Unul dintre artiştii în viaţă, care are şi el o frumoasă parte la răspândirea prin lume a unei mai bune opinii despre români este cel al cărui portret îl prezentăm azi cititorilor noştri: tenorul Grigore Gabrielescu, în prezent angajat la Marele Teatru San Carlos din Lisabona. Numărul tenorilor de adevărată valoare artistică nu este prea mare, cu atât mai mult ne bucurăm că unul din cei mai apreciaţi este român. Ori pe unde a cântat, până acum, tânărul tenor Gabrielescu, fie la Treviso, Triest, Sevilla, fie la Florenţa, Genoa, Montevideo sau la Milan şi Lisabona, peste tot locul dânsul s-a arătat cântăreţ de primă ordine, care interpretă cu adevărat sentiment artistic nu numai operele celebre ale maeştrilor italieni, ca Verdi, Gallignani, Ponchielli, ci şi ale celor germani, ca Wagner ş. a. Ziare italiene, spaniole, portugheze şi americane, ca „II Cittadino di Trieste”, „O Globo”, „Gazeta de Portugal” şi revista „A Arte Muzical” din Lisabona şi „Correio de Mancha” ş. a. sunt unanime în judecata lor, că „tânărul cântăreţ, care a ştiut să facă ca publicul primului teatru liric din lume (cel de la teatrul „della Scala” din Milano) să-l primească cu ovaţiuni colosale”, prin rolurile dânsului din Rigoletto, Gioconda, Nestorio, Faust, Regele din Lahore, Aida, Hugenoţii, Otello, Vasul Fantasmă ş. a., „s-a arătat, totdeauna, prin talentul său superior, a fi un artist de primă ordine, un cântăreţ sublim şi un actor distins şi corect”.

*

Şi, ceea ce este mai mult, nu numai artistul, ci şi omul este lăudat într-însul, pentru că iarăşi opinia publică îi relevă afabilitatea, cultura sa aleasă intelectuală şi socială, caracterul său franc şi leal, care captivează de la prima întâlnire.

*

*

Grigore Gabrielescu s-a născut în Craiova, la anul 1859, din o familie distinsă română. Fiind băiat talentat, fusese designat de părinţi pentru cariera juridică. Vocaţiunea lui pentru artă însă a dispus altfel. Încă băiat fiind, se făcuse remarcat prin frumoasa sa voce, în corul bisericii catedrale din acel oraş, şi, după ce, la anul 1879, se duse la Bucureşti, pentru a-şi urma studiile juridice, soarta lui artistică s-a decis. Cercetând şi cursurile de canto, la Conservator, a avut ocaziune a participa şi la reprezentaţii teatrale şi, atras de farmecul teatrului, dânsul a abandonat cu desăvârşire cariera de jurist şi s-a dedicat, cu trup şi cu suflet, carierei de artist.

*

Debutul l-a făcut în operetele „Pepelea”, „Roza magică”, „Beizadea Epaminonda” şi „Hatmanul Baltag” şi a fost de public cu entuziasm aplaudat. Vocea lui excelentă i-a netezit, în curând, calea către opera serie. În „Linda de Chamounix”, în „Traviata”, unde a cântat, la Bucureşti, cu celebra A. Patti, şi în „Faust”, în care a cântat cu Elena Theodorini, dânsul a dovedit că acesta este terenul adevărat şi potrivit vocii şi talentului seu. Angajat, mai în urmă, de impresarul italian Piontelli, şi-a început, înainte cu vreo cinci ani, turneul său artistic prin oraşele amintite şi, cum zice revista „A Arte Muzical!, „Graţie vocii sale de o admirabilă frumseţe şi talentului său excepţional, extraordinar pentru vârsta sa, el dobândi un renume, astfel, că impresarii primelor teatre lirice şi-l disputau, unul, altuia, ca pe o celebritate”.

*

Cu drept cuvânt, adaugă dar aceeaşi revistă: „Hotărât, România a pierdut în Gabrielescu poate un avocat mediocru, dar lumea a dobândit un mare artist cântăreţ”.  Şi noi regretăm că asemenea artişti nu află, la ei, acasă, condiţiile priincioase pentru exercitarea artei lor, cu care în mod însemnat ar contribui la ridicarea şi mai cu spor a nivelului cultural al conaţionalilor lor (Foaia ilustrată, anul I, nr. 12, 24 martie / 5 aprilie 1891, pp. 94, 95).