Premierea Seniorilor Scrisului Bucovinean

*

“Nu mai trăiesc două săptămâni: mor, Ion…”, mi-a zis Poetul Roman Istrati, ieri, prin telefon, cu voce măcinată de durere; nimic din rezonanţele metalice, pe care le cunosc de o viaţă, ci doar epuizare, o irosire, o topire de sine care-mi amintea de Radu Gyr şi de disperatele lui cuvinte: Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert! Şi nu am mai fost, începând de ieri, decât neputinţă şi zădărnicie, deşi îmi doream din răsputeri să fiu măcar o boare de vânt care să răcorească fruntea Poetului. Fruntea lui Roman Istrati.

*

Ca să prind puteri, dimineaţă am scris un poem, în ritmicitatea şi, desigur, în spiritul minunatului “Talcioc” al tinereţii poetului Roman Istrati. Am apucat să-l public pe site înainte de a sosi Constantin Horbovanu, dar tot rămăsesem frunză în vânt. Horbovanu, cel mai odihnitor dintre toţi prietenii mei – cum îl definise fiică-mea, părea senin, luminos şi liniştit ca şi ziua care se aşezase pieziş între pământ şi cer. Nu părea să împartă cu mine sentimentul neputinţei.

*

*

La spital, în pavilionul durat de Franz Ritter Des Loges, l-am găsit pe Roman Istrati. Şedea întins în pat, cu perfuzii în mâna dreaptă. Arată bine şi, deşi s-a ridicat, ţinându-se de mâna mea, are glasul pe care îl ştiu: viguros, metalic, pus pe poante şi autoironii. Se bucură de prieteni, de prietenii lui de la Radio AS, de la JUPÂNU’. Ieri l-a căutat Sorin Avram, iar minunata Teodora Gâlcă nu-l scapă din ochi nici pentru o singură clipită. Roman Istrati nu e singur decât în faţa durerii, din ce în ce mai insuportabilă, dar şi pe seama ei glumeşte acid: “Dacă nu au morfină, să-mi dea altceva: cocaină, lsd…”.

*

*

Dintr-odată, văd o spaimă chinuindu-i pleoapele şi, când îi urmez privirile, îl zăresc pe Constantin Horbovanu lunecând pe spate, cu privire tulbure şi cu fruntea scăldată în sudoare rece. Abia apuc să-l prind şi, pentru că tocmai intrase o tânără asistentă cu perfuzia (“Prânzul!”, cum glumeşte Roman Istrati), să-l aşez pe un scaun, ca să primească îngrijirile de urgenţă necesare. Iată, de fapt, ce era dincolo de seninătatea luminoasă de pe chipul şi din gesturile umoristului sucevean: o clocotitoare furtună lăuntrică a solidarităţii umane. Mai târziu, avea să-mi spună că s-a deschis pământul sub picioarele lui atunci când l-a văzut pe Roman Istrati ridicându-se cu sprijinul braţului meu. A trecut atât de puţină vreme de la lansarea cărţii “rusu’ moralist”, în 14 octombrie – în ziua naşterii lui Ciprian Porumbescu, şi astăzi… E om, e doar om şi Constantin Horbovanu, iar fiecare făptură umană nu poate duce pe suflet mai mult decât i-a fost ursit să poată duce.

*

*

Plecăm, pentru că trebuie să ajungem şi la Eugen Dimitriu. Aerul proaspăt îi face bine lui Constantin, deşi e uşor slăbit şi îi întind braţul, de câte ori avem de coborât sau de urcat nişte scări. Îi propun să-l conduc la domiciliu, dar refuză hotărât, pentru că misiunea noastră încă nu a fost dusă până la capăt. În două rânduri, mă sună Roman Istrati, ca să afle dacă şi-a revenit Constantin Horbovanu. A uitat de propria lui suferinţă. Poetul e tot poet.

*

*

Eugen Dimitriu, un tânăr scriitor de 95 de ani şi 38 de cărţi publicate, are biroul aglomerat cu manuscrise şi fişe. Cărţi, cărţi şi dosare stivuite cu corespondenţă cu alte somităţi ale culturii române. În tinereţe, datorită răutăţii omeneşti pururi pârâcioase, Eugen Dimitriu a fost victima torţionarilor bolşevici. Dacă nu s-ar fi smuls din mâinile lor şi, năvălind spre fereastra cu gratii, dinspre stadionul din Iaşi, nu ar fi strigat nepământeşte “Săriţi, că mă omoară, oameni buni!”, probabil că 38 de cărţi ar fi lipsit pentru totdeauna din patrimoniul de memorie românească.

*

Vioi, puternic şi cu o minte dinamică şi ascuţită, Eugen Dimitriu, deşi nu mai lucrează decât câte două ore pe zi, rămâne un reper statornic al culturii din acest nord de ţară moldavă. Îl preumblu puţin prin vremuri şi pentru că păşeşte entuziast pe potecile spiritului, capăt încredinţare că, dacă voi avea norocul să trăiesc, îi voi sărbători şi centenarul. Îmi va fi, atunci, alături şi Roman Istrati – eu presimt că se va face bine, că va birui nedreptatea destinului, iar premoniţia aceasta am trecut-o în programul pe 2018 al Centrului Cultural “Bucovina” drept carte de poezie, pe care Roman Istrati o va scrie cu siguranţă. Mai ales că a şi început-o, fără să-l dezamăgească vreuna dintre paginile de până acum.

*

Cât despre Constantin Horbovanu, care ne-a speriat astăzi atât de cumplit cu vulnerabilitatea sufletului lui plin de omenească dragoste de semeni, acesta, după cum am aflat, adineauri, sunându-l, nu doar că e bine, ci, după ce a împărţit premii altora, în timpul zilei, şi-a văzut, la ceas de seară, premiată de către Fundaţia Culturală a Bucovinei a doua lui carte de literatură umoristică:

*

*

Semn că bunul Dumnezeu întotdeauna întoarce înzecit binele făcut altora!